JOCUL DUBLEI CETĂȚENII PRACTICATE DE KIEV PENTRU UCRAINENII DIN BASARABIA ȘI REGIUNEA TRANSNISTREANĂ OCUPATĂ MILITAR DE FEDERAȚIA RUSĂ

CUM PRACTICĂ KIEVUL DUBLA CETĂȚENIE ÎN BASARABIA ȘI REGIUNEA TRANSNISTREANĂ OCUPATĂ MILITAR DE FEDERAȚIA RUSĂ

Puțină lume cunoaște, dar e bine să amintim, că Ucraina practică dubla cetățenie pentru etnicii ucraineni, dar și neucraineni din Republica Moldova. Și asta în condițiile în care legislația ucraineană în materie de cetățenie vorbește despre ”cetățenia unică” (”В Україні існує єдине громадянство” – articolul 4 al Constituției Ucrainei).

Să observăm că ”cetățenie unică” nu e totuna cu interzicererea dublei sau multiplei cetățenii.

UNITATE VERSUS SINGULARITATE. CETĂȚENIA UNICĂ E DESPRE CRIMEEA, NU DESPRE ALTE STATE

Cetățenia unică este un concept ce ne trimite la nivelul acesteia, nu la raporturile ei cu alte cetățenii străine.

Noțiunea constituțională ucraineană de ”cetățenie unică” este identică cu cea din legile fundamentale ale statelor federale, care, pe lângă cetățenia unică de nivel federal, admit și ”cetățeniile interne” ale subiecților federali sau de tip federal.

”Cetățenia unică” este o formă de subliniere și de asigurare a coeziunii interne a națiunii politice, mai presus de ”cetățeniile” de nivel inferior, limitate teritorial la zone concrete cu statut special.

Este de presupus că legiuitorul ucrainean a avut în vedere în momentul adoptării Constituției că cetățenia Republicii Autonome Crimeea nu reprezintă o altă cetățenie sau o cetățenie străină, ci o derivată a cetățeniei ucrainene.

Pentru o înțelegere corectă a cazului vom recurge la o analogie apropiată geografic și pe înțelesul cititorilor, scrie https://cubreacovblog.wordpress.com//cum-practica-kievul-dubla-cetatenie-pentru-etnicii-ucraineni-din-alte-state.

În Federația Rusă este utilizată noțiunea constituțională de ”cetățenie unică”, unitară și nefragmentată, de nivel federal, peste ”cetățenia republicană”, derivată și limitată local a unor subiecți federali ca Republica Tatarstan sau Republica Cecenă, bunăoară. Cetățenia Republicii Autonome Crimeea a fost prevăzută inițial de Capitolul 4 al Constituției acesteia. Pentru a nu se înțelege că cetățenia Republicii Autonome Crimeea ar fi o altă cetățenie decât cea a Ucrainei, Constituția acesteia din urmă a utilizat, după modelul din Federația Rusă, noțiunea de ”cetățenie unică”.

Un alt caz analogic, dar deja revolut, de cetățenie multietajată în interiorul ”cetățeniei unice” (organizarea de tip matrioșka) este cel al cetățeniei unice sovietice la nivel confederal, ca cetățenie unitară pe plan internațional, cu toate că atât Constituția RSS Ucrainene (subiect confederativ) vorbea despre cetățenia ucraineană, cât și constituțiile unor republici federale din Rusia (Tatarstan, Daghestan etc.) vorbeau despre cetățeniile acestor republici.

De asemenea, cetățenia cantoanelor elvețiene, prevăzută de Constituția fiecărui subiect confederativ, ca și cetățenia landurilor germane, prevăzută de legislația locală, sunt forme subsidiare de cetățenie locală, neconcurente cu ”cetățenia unică” elvețiană și, respectiv, germană.

Astfel, conceptul de ”cetățenie unică” este orientat către interiorul statului, referindu-se la cetățeniile derivate, locale, ale subiecților autonomi și  nevizând raporturile dintre cetățenia ucraineană și cetățeniile altor state. Cetățenia unică este despre Crimeea, nu despre alte state.

PRACTICA BATE GRAMATICA

Cu toate că nici Constituția Ucrainei și nici alte legi subsecvente nu interzic expres dubla sau multipla cetățenie, să admitem teoretic faptul că noțiunea de ”cetățenie unică” ar însemna interzicerea dublei sau multiplei cetățenii pentru cetățenii ucraineni. Vom constata însă că, dincolo de legislație, practicile statului ucrainean ne contrazic. Să exemplificăm cu ceea ce practică Ucraina în Republica Moldova, unde unui număr important de cetățeni ai Republicii Moldova, fie aceștia etnici ucraineni sau neucraineni, Kievul le-a acordat cu generozitate cetățenia sa. Așa cum se știe, Republica Moldova este unul dintre 3 state vecine Ucrainei care admite dubla și multipla cetățenie (alături de România și Ungaria). În limba ucraineană fenomenul absorbirii dirijate a străinilor în cetățenia ucraineană este denumit cu un termen specific – ПАСПОРТИЗАЦІЯ, ceea ce, forțând nota și inventând mimetic un termen inexistent în română, am putea numi ”PAȘAPORTIZARE”, cu ghilimelele de rigoare.

Ne amintim cu toții de declarațiile oficiale ale fostului director adjunct al Serviciului de Securitate al Ucrainei (SBU), Ghenadi Moskal, privind mafia ucraineană a cetățeniilor acordate în Republica Moldova. Cine dorește să se documenteze asupra acestui subiect o poate face lesne răsfoind presa timpului. Există însă și alte confirmări ale fenomenului, furnizate de parlamentari ucraineni sau de presa de la Kiev.

TRANSNISTRIA TRATATĂ CA O IRREDENDA UCRAINEANĂ

Se știe că Ucraina a avut un Consulat General la Tiraspol, în teritoriul Republicii Moldova ocupat și controlat efectiv de trupele militare și serviciile secrete ale Federației Ruse. Ei bine, acest Consulat General, ca și Secția Consulară a Ambasadei Ucrainei la Chișinău, au generat de-a lugul anilor peste 100 de mii de cetățeni ucraineni, acordând tot atâtea pașapoarte de tip vechi, acum preschimbate pe pașapoarte electronice de tip european. Procesul de ”pașaportizare” de către Kiev a cetățenilor Republicii Moldova din regiunea transnistreană este însă unul vechi, operat metodic. El poate fi urmărit în timp chiar după declarațiile oficialilor ucraineni sau ale exponenților regimului separatist de la Tiraspol. Astfel, în 2004, ne informează regimul neconstituțional și secesionist din Transnistria, existau 44 400 de cetățeni ai Republicii Moldova cărora Ucraina le-a acordat cetățenia sa. 44 400 reprezintă circa 10% din toată populația regiunii transnistrene a Republicii Moldova. Din 2004 până în 2009 acest număr de noi cetățeni ucraineni a crescut mai mult decât dublu, ridicându-se la 90 000, ca în prezent să depășească 25% din populația regiunii (circa 120 000 de cetățenii). Lucrurile nu se opresc însă aici, întrucât Consulatul General al Ucrainei la Tiraspol a continuat procesul de ”pașaportizare” a cetățenilor Republicii Moldova din regiunea transnistreană. În anul 2010, căpetenia regimului separatist de la Tiraspol, Igor Smirnov, declara la Moscova că 96 000 de locuitori ai regiune dețineau cetățenia Ucrainei[1]. Alte cifre, valabile pentru zona transnistreană de ocupație militară rusă, vehiculate de presă au fost 109 000 și 120 000 de cetățenii acordate de Kiev, care a creat situații de pluralitate de cetățenii, inadmisibilă și imposibilă din perspectiva legislației Ucrainei.

Potrivit mai multor experți ucraineni din cadrul Academiei Naționale de Științe de la Kiev, ”pașaportizarea” etnicilor ucraineni din regiunea transnistreană a Republicii Moldova se face în regim simplificat, spre deosebire de ”pașaportizarea” etnicilor ucraineni din restul Republicii Moldova[2]. Faptul în sine confirmă că Ucraina folosește mecanismul cetățeniei în scopuri vădit geopolitice îndreptate împotriva Republicii Moldova.

Este un fapt general cunoscut că actualul pretins ”președinte” al regiunii secesioniste transnistrene ocupate militar de Federația Rusă, Vadim Krasnoselski, este cetățean al Ucrainei[3]. Autoritățile de frontieră ale Ucrainei au confirmat oficial că, bunăoară, în perioada 2007-2015, acesta a folosit de cel puțin 10 ori pașaportul ucrainean pentru a intra sau ieși din Ucraina. De asemenea, Kievul le-a acordat cetățenia ucraineană și lui Aleksandr Rosenberg, așa-zisul ”președinte al cabinetului de miniștri” al regimului separatist, lui Victor Gușan, șeful firmei ”Sheriff”, care controlează economic întreaga regiune, dar și majorității membrilor așa-zisului ”soviet suprem” de la Tiraspol. Aceștia dețin importante proprietăți în Ucraina, în special la Odesa, dar și la Kiev, desfășurând nestingherit activități economice în această țară, dar și în Uniunea Europeană. Există multiple cazuri când militarii din trupele transnistrene și angajații serviciului secret de la Tiraspol sunt, de asemenea, ”noi cetățeni ucraineni” fabricați pe bandă rulantă de Kiev. Acest fapt nu poate să nu îngrijoreze.

Acordându-le cetățenia ucraineană cu ani în urmă acestor cetățeni ruși, Kievul nu a avut nici cea mai mică justificare legală, creând situații de pluralitate de cetățenii, iar după anexarea Crimeei și a regiunilor de răsărit ale Ucrainei, Kievul nu are niciun argument valabil pentru a nu le retrage cetățenia ucraineană acestor căpetenii separatiste. Menținerea lor în cetățenia ucraineană echivalează cu o vinovată complicitate cu ocupantul rus. Kievul, dacă nu ar practica duble standarde, ar trebui să le retragă cetățenia ucraineană tuturor acestor elemente criminale, dar și sutelor de mii de persoane din spațiul de jurisdicție al Republicii Moldova aflate în situația de pluralitate de cetățenii creată voit de Kiev prin acordarea cetățeniei sale fără condiția renunțării la cetățenia sau cetățeniile anterioare. Acum aceste persoane, multe din ele în conexiune cu serviciile secrete ruse, având origine etnică ucraineană, rusă sau oricare alta, se pot strămuta liber în Uniunea Europeană, inclusiv în România, ca ”refugiați ucraineni”, beneficiind de ajutoare și sejur legal.

ȘI REPUBLICA MOLDOVA E PRIVITĂ CA O IRREDENDA UCRAINEANĂ?

În mod Evident, ”pașaportizarea” cetățenilor Republicii Moldova are loc și pe malul drept al Nistrului, în acest sens Direcția Consulară a Ucrainei la Chișinău având rezultate peste cele ale fostului Consulat al Ucrainei de la Tiraspol.

Ne întrebăm legitim de ce oare s-a concentrat Ucraina anume pe Republica Moldova. Pentru că, procentual vorbind, acesta este statul străin în care etnicii ucraineni (puternic rusificați) dețin cea mai mare pondere în raport cu populația majoritară, în cazul nostru românească.

Din punctul de vedere al Constituției și legislației Republicii Moldova faptul că Ucraina le acordă cetățenia sa cetățenilor moldoveni de etnie ucraineană sau de alte etnii nu ridică niciun fel de probleme juridice, întrucât Chișinăul nu interzice dubla și multipla cetățenie. Semnele de întrebare apar însă din perspectiva legislației și discursului public ucrainean, care tind să interzică dubla cetățenie pentru persoanele aparținând minorităților naționale din Ucraina, dar susțin într-o veselie dubla cetățenie pentru persoanele aparținând minorității naționale ucrainene din Republica Moldova. Este acesta un caz de dublu standard? În mod evident, da.

MAFIA CETĂȚENIILOR UCRAINENE ÎN REPUBLICA MOLDOVA

Publicația Novosti Ucrainî a relatat că, sesizând fenomenul, începând cu anul 2007, deputatul ucrainean Vasili Nikolaevici Grițak (general, doctor în drept, laureat al Premiului de Stat al Ucrainei) a efectuat anchete de presă și a interpelat autoritățile ucrainene, atrăgându-le atenția asupra ”dezmățului cu pașapoarte care are loc în Transnistria”[4]. Generalul deputat Grițak nu a fost deranjat, în principiu, de faptul că Ucraina le acordă locuitorilor din regiunea transnistreană a Republicii Moldova cetățenia ucraineană, încălcându-și astfel propria legislație prohibitivă în materie de cetățenie, ci doar semnala că această acordare s-a făcut, de-a lungul anilor, contra unor sume de bani[5].

Presa din Ucraina a vorbit la un moment dat chiar despre o adevărată ”piață neagră a pașapoartelor ucrainene”. Astfel, publicația Bagnet, scria la 28 iulie 2010: ”Aflându-se între 9 și 15 iunie în Transnistria, jurnaliștii au efectuat o amplă anchetă de presă, în cadrul căreia au fost deconspirate scheme de corupție având ca obiect comercializarea cetățeniei ucrainene și a pașapoartelor. Tabloul care se conturează este aproximativ următorul. Pașaportul ucrainean poate fi obținut în Transnistria pe două căi. Prima cale, cea legitimă, este ieftină, dar ia foarte mult timp și fără vreo garanție a unui rezultat final pozitiv. Reprezentanțele oficiale ale autorităților ucrainene în regiune (Consulatul, MAI) împiedică, sub diverse pretexte acest proces. Și a doua cale, ilegală, rapidă, cu oferirea de garanții, dar cu mult mai scumpă. În paralel cu sistemul de stat al eliberării pașapoartelor în Transnistria funcționează cu succes o verticală alternativă formată din zeci de firme intermediare, care, pentru o plată suplimentară ilegală, îi asistă pe cetățeni în procedura de primire a acestora. Și, apropo, totul se întâmplă cu acordul tacit al autorităților ucrainene oficiale. Ceea, ce, la o adică, nu este de mirare. Căci consulatele nu pot avea câștig din perfectarea legală a documentelor, întrucât plata oficială este de 30-50 USD. În mod evident, pentru consuli nu este rentabil să elibereze actele prin intermediul oficiilor consulare, întrucât aceștia s-ar lipsi de superprofituri. De aceea, interesul lor direct este să direcționeze fluxul de solicitanți către diverși intermediari. Dezmățul pașapoartelor din Transnistria este favorizat de factori precum lăcomia funcționarilor ucraineni și utilizarea  formularelor vechi de pașapoarte, în care fotografia titularului se aplică prin lipire. Este o întrebare retorică dacă este sau nu posibil să scăpăm de primul factor. În schimb cel de-al doilea poate fi suprimat imediat. În cadrul MAI al Ucrainei funcționează cu succes complexul de producție Întreprinderea de Stat ”Centrul de stat pentru personalizarea documentelor”, dotat cu cea mai performantă tehnică pentru personalizarea actelor de identitate. Inclusiv pentru formularele personalizate ale pașapoartelor pentru călătoria în străinătate, având o pagină din policarbonat, practic imposibil de falsificat”[6].

PESTE 200 000 DE PAȘAPOARTE UCRAINENE ÎN REPUBLICA MOLDOVA. NUMĂRUL REAL ESTE NECUNOSCUT ȘI AR PUTEA DEPĂȘI 500 000

Să le oferim cuvântul chiar ucrainenilor. Să vedem ce spune presa ucraineană despre numărul real de cetățenii acordate etnicilor ucraineni din Republica Moldova. Sublinierile din citatul care urmează ne aparțin. ”Perioada de ”înflorire” a mafiei pașapoartelor coincide cu timpul aflării la putere a Cabinetului Iulia Timoșenko. Toată afacerea oneroasă a fost patronată personal de vicepremierul de atunci, Alexandr Turcinov. După eșecul ”portocaliilor” în prezidențialele din 2010, s-ar fi părut că există toate premisele pentru a se pune ordine în eliberarea către cetățeni a pașapoartelor pentru călătoria în străinătate. Însă, în anul 2010, noua conducere a MAI al Ucrainei practic a ”preluat drapelul lăsat din mâini” de corupții portocalii și și-a pus în intenție reconstruirea sistemului corupt de eliberare către ucrainenii de peste hotare a pașapoartelor pentru călătoria în străinătate de tip vechi, cu fotografie aplicabilă prin lipire. Cu totul pregnant s-a manifestat acest sistem corupt în Transnistria și Moldova, unde, prin străduința câtorva generații de conducători ai MAI, timp de câțiva ani, au fost trimise circa 200 de mii de formulare de pașapoarte pentru călătoria în străinătate de tip vechi. Și, apropo, vom observa că în Transnistria locuiesc abia ușor peste 400 de mii de oameni”[7].

Cifra de 200 000 de pașapoarte ucrainene trimise în Republica Moldova este una certă, dar cifra reală este cu mult mai mare. Publicația Obiektivnaia Gazeta de la Kiev scria, cu câțiva ani înainte, următoarele: ”S-a ajuns la o concluzie incontestabilă: cetățenia Ucrainei în Transnistria poate fi obținută de orice doritor. Piața neagră din Transnistria îl face ucrainean pe orice locuitor al planetei!”; ”Funcționarii ucraineni caută în permanență căi ocolitoare pentru a face comerț cu cetățenia ucraineană. În speță, funcționarii Ministerul Afacerilor Externe fac lobby pentru imprimarea de pașapoarte de tip vechi, cu fotografia aplicabilă prin lipire, împotriva cărora obiectează Uniunea Europeană. Iar marea gaură prin care se face comerțul ilicit cu documente ucrainene de călătorie este Moldova și Transnistria. De exemplu, doar în anul 2005, Ambasada Ucrainei în Moldova a primit 100 de mii de formulare de pașapoarte de tip vechi. Potrivit răspunsului ministrului Afacerilor Interne al Moldovei Gheorghe Papuc, în această țară sunt înregistrați oficial circa 3 mii de cetățeni ai Ucrainei. La ultimele alegeri prezidențiale, în Moldova, au votat circa 1 300 de cetățeni ucraineni. ”Cu toate acestea, Ministerul Afacerilor Externe mi-a comunicat, ca răspuns la interpelarea mea parlamentară, că în Moldova și Transnistria MAE al Ucrainei a eliberat peste 94 de mii de pașapoarte ucrainene de tip vechi pentru călătoria în străinătate”, a menționat V. Grițak”[8].

Tocmai pentru motivul dublelor standarde practicate de Kiev în materie de cetățenie în prezent există 3 proiecte de lege în Rada Supremă privind dubla cetățenie. Unul dintre aceste proiecte a fost introdus chiar de către fostul președinte Petru Poroșenko (proiectul de lege nr. 6175, din 13 martie 2017, privind modificarea Legii Ucrainei despre cetățenie), care a cerut dezbaterea lui în procedură de urgență.

Pornind de la faptul că doar în anul 2005 Kievul a trimis misiunii sale diplomatice de la Chișinău 100 000 de formulare de pașapoarte de tip vechi arată că numărul real de cazuri de pluralitate de cetățenii create prin acrodarea cetățeniei ucrainene ar putea depăși cu mult 500 000. Kievul ține până astăzi în secret numărul real al persoanelor din Republica Moldova pe care le-a integrat în cetățenia ucraineană fără condiția prealabilă a renunțării la cetățenia sau cetățeniile anterioare.

Președintele Ucrainei, care poate retragea cetățenia ucraineană prin decret, a evitat până acum să o facă în cazul căpeteniilor regimului separatist de la Tiraspol și al sutelor de mii de ”noi cetățeni ucraineni” creați cu bună știință în cuprinsul Republicii Moldova. Acest lucru se întâmplă în situația în care, în cuprinsul său, Ucraina vânează orice cetățean ucrainean care a dobândit sau redobândit cetățenia statului înrudit, cum ar fi cazul etnicilor români, bulgari, maghiari, slovaci sau polonezi autohtoni, le retrage automat cetățenia ucraineană și, de cele mai multe ori, îi expulzează. Dovada dublului standard practicat de Kiev este pe față.

PRACTICILE ȚIN LOC DE LEGISLAȚIE

Evident, conform noilor reglementări din Ucraina, impuse de Uniunea Europeană, pașapoartele ucrainene de tip vechi eliberate cetățenilor Republicii Moldova, acum sunt preschimbate pe pașapoarte electronice de tip nou, numai bune de călătorit prin Europa. Asta nu înseamnă nici pe departe că Ucraina le-ar retrage cetățenia sa locuitorilor Republicii Moldova, în speță etnicilor ucraineni care reprezintă numeric prima minoritate națională. Vorba bancului: una e politica internă și cu totul alta politica externă!

Astfel, politica actuală a Kievului de a le interzice prin lege locutorilor Ucrainei, inclusiv etnicilor români, dubla cetățenie și de a acorda în același timp zeci și sute de mii de cetățenii ucrainene etnicilor ucraineni din Republica Moldova atestă faptul că state înrudite precum România, Republica Moldova, Bulgaria, Ungaria, Slovacia și Polonia trebuie să acționeze în consens cu practicile ucrainene și să nu aibă nicio rezervă în a le acorda cetățeniile lor persoanelor aparținând minorităților etnice înrudite română, bulgară, maghiară, slovacă și, respectiv, polonă din Ucraina.  Încercând să interzică formal dubla cetățenie, Ucraina o practică din plin și la scară largă. Practica bate gramatica, spune o vorbă din popor. Astfel, la capitolul fabricării de ”noi cetățeni”, mai cu seamă în regiunea transnistreană aflată sub controlul armatei și serviciilor secrete rusești, Kievul nu se deosebește prin nimic de Moscova, ambele recurgând la același mecanism.

Ori admiți dubla cetățenie (ca în cazul sutelor de mii de ”noi cetățeni ucraineni” pe care îi creezi în Basarabia și regiunea transnistreană ocupată de Rusia), ori nu o admiți (ca în cazul etnicilor români, bulgari, maghiari, slovaci sau polonezi autohtoni din Ucraina)! Cetățenia ucraineană ori este ”unică” în sensul orientării către interiorul Ucrainei și raportată la ”cetățenia” derivată locală a Republicii Autonome Crimeea, ori este ”singulară” în raport cu orice altă cetățenie străină. Una din două! Căci nu pot fi amândouă concomitent. Acestă dihotomie va trebui depășită.

Mecanismul dublei cetățenii este unul euroconform și trebuie aplicat în concordanță cu practicile Ucrainei înseși, care împarte pașapoarte ucrainene cu sutele de mii prin vecinătate. Exprimăm opinia că Ucraina ar avea doar de câștigat dacă ar renunța la politica dublelor standarde în materie de cetățenie și ar accepta un ”standard unic” în domeniu.

Subiectul cetățeniei se află și se va afla încă mult timp în chiar miezul dezbaterilor publice din Ucraina, având ecou în principalele state care au minorități naționale înrudite în cuprinsul statului ucrainean: România și Republica Moldova, Ungaria, Slovacia, Bulgaria și Polonia, state care, în majoritatea lor, admit dubla și multipla cetățenie.

---

[1] 96 тысяч жителей Приднестровья имеют украинский паспорт. (rus.) // 96 de mii de locuitori ai Transnistriei dețin pașaport ucrainean. Sursa: https://ukraine.segodnya.ua/ukraine/96-tycjach-zhitelej-pridnectrovja-imejut-ukrainckij-pacport-188434.html

[2]”Питання української громади Придністров’я має свою специфіку, зокрема через проживання в невизнаному сепаратистському регіоні та можливості полегшеного отримання паспорту громадянина України – на відміну від етнічних українців право бережної Молдови. Придністровський конфлікт розділив українську громаду Молдови на дві частини. Це обумовлюється кількома чинниками. З одного боку, за оцінкою самих представників української громади Молдови, рівень взаємодії між організаціями обох берегів Дністра залишається невисоким та обмежується по-одинокими випадками спілкування. З іншого боку, постає питання самоідентифікації, адже українці Придністров’я, на відміну від українців правобережної Молдови, вважають себе, фактично, громадянами України, що підтверджується наявністю в них українських паспортів. Крім того, лідери українського руху в Придністров’ї не тільки активно підтримують сепаратистський режим і владні структури самопроголошеної республіки, а й ведуть від-повідну агітацію серед членів української спільноти регіону. Більше того, ці ж лідери продовжують насаджувати серед етнічних українців регіону імідж Молдови як ”ворога на західному кордоні ПМР”. В.В. Коцур,  Етнополітичний конфлікт у Придністров’ї у контексті українсько-молдовських міждержавних відносин, ІПіЕНД ім. І. Ф. Кураса НАН України, Київ – 2013, ст. 162-163. (ucr.) // ”Chestiunea comunității ucrainene din Transnistria are propriul specific, în special datorită faptului că locuiește într-o regiune separatistă nerecunoscută și a posibilității de a obține mai ușor un pașaport de cetățean al Ucrainei – spre deosebire de etnicii ucraineni din Moldova de pe pe malul drept (al Nistrului – n.n.). Conflictul transnistrean a împărțit comunitatea ucraineană din Moldova în două. Acest lucru se datorează mai multor factori. Pe de o parte, conform evaluării reprezentanților comunității ucrainene din Moldova, nivelul de interacțiune între organizațiile de pe ambele maluri ale Nistrului rămâne scăzut și se limitează la cazuri izolate de comunicare. Pe de altă parte, se pune problema autoidentificării, întrucât ucrainenii din Transnistria, spre deosebire de ucrainenii din Moldova de pe malul drept (al Nistrului – n.n.), se consideră, de fapt, cetățeni ai Ucrainei, ceea ce este confirmat de prezența pașapoartelor ucrainene asupra lor. În plus, liderii mișcării ucrainene din Transnistria nu numai că susțin activ regimul separatist și structurile de putere ale republicii autoproclamate, dar desfășoară și o campanie corespunzătoare în rândul membrilor comunității ucrainene din regiune. Mai mult, aceiași lideri continuă să inoculeze în rândul etnicilor ucraineni din regiune imaginea unei Moldove prezentate ca „dușmanul de la granița de vest a Republicii Moldovenești Nistrene”. Vitali Viktorovici Koțur, Conflictul etnopolitic din Transnistria în contextul relațiilor interstatale moldo-ucrainene, Institutul de Studii Politice și Etno-naționale ”Ivan Fiodorovici Kuras” al Academiei Naționale de Științe a Ucrainei, Kiev – 2013, pag. 162-163.

[3] ”Bilet” ucrainean în Europa pentru ”liderii” zonei rusești. O investigație Rise Moldova și Slidstvo.Info. Sursa: https://www.rise.md/articol/bilet-ucrainean-in-europa-pentru-sefii-zonei-rusesti/

[4] Украинский загранпаспорт в Приднестровье можно купить за $1 тыс, Новости Украины, 18 июня 2010 (rus.) // Pașaportul ucrainean pentru călătorii în străinătate poate fi cumpărat în Transnistria cu 1000 de dolari, Novosti Ucrainî, ediția din 18 iunie 2010. Disponibil pe internet: https://from-ua.com/articles/174393-ukrainskii-zagranpasport-v-pridnestrove-mozhno-kupit-za-1-tis-foto-video.html

[5] ”В.Грицак також повідомив, що, незважаючи на зміну влади в Україні, продовжує діяти тіньова схема з продажу українських паспортів старого зразка до Молдови та Придністров’я. „В цих країнах і досі можна придбати паспорти зразка 1994 р., в яких можна замінити фотографію”, – підкреслив він. За словами В. Грицака, в Молдові та Придністров’ї розгорнута мережа з продажу українських паспортів, ціна яких на чорному ринку становить 1-10 тис. дол. „Оцінку ситуації обов’язково мають дати СБУ і Президент України”, – сказав депутат.”, В. Грицак звинуватив МЗС у реалізації тіньової схеми продажу українських паспортів, Новини, 17 червня 2010 року. (ucr.) // ”V. Hrytsak a raportat de asemenea că, în pofida schimbării guvernării în Ucraina, continuă să funcționeze schema tenebroasă de comercializare în Moldova și Transnistria a pașapoartelor ucrainene de tip vechi. „În aceste țări, încă mai poți cumpăra pașapoarte de modelul anului 1994, în care se poate aplica fotografia”, a subliniat acesta. Potrivit lui V. Hrytsak, în Moldova și Transnistria există o rețea de comercializare a pașapoartelor ucrainene, al căror preț pe piața neagră este de 1-10 mii de dolari. „SBU și președintele Ucrainei trebuie să facă o evaluare a situației”, a declarat deputatul”. V. Hrytsak a acuzat Ministerul Afacerilor Externe că a implementat o schemă tenebroasă de comercializare a pașapoartelor ucrainene, Novyny, 17 iunie 2010. Disponibil pe internet: https://www.rbc.ua/ukr/news/v-gritsak-obvinil-mid-v-realizatsii-tenevoy-shemy-prodazhi-17062010174300

[6] «Серым» рынком украинских загранпаспортов займется милиция, Багнет, 28 июля 2010 (rus.) // Miliția se va ocupa de ”piața neagră” a pașapoartelor ucrainene pentru călătoria în străinătate, Bagnet, ediția din 28 iulie 2010. Disponibil pe internet: http://www.bagnet.org/news/society/56773/serym-rynkom-ukrainskih-zagranpasportov-zaymetsya-militsiya

[7] Украинский загранпаспорт в Приднестровье можно купить за $1 тыс, Новости Украины, 18 июня 2010 (rus.) // Pașaportul ucrainean pentru călătorii în străinătate poate fi cumpărat în Transnistria cu 1000 de dolari, Novosti Ucrainî, ediția din 18 iunie 2010. Disponibil pe internet: https://from-ua.com/articles/174393-ukrainskii-zagranpasport-v-pridnestrove-mozhno-kupit-za-1-tis-foto-video.html

[8] Оксана Шкода, Паспортная распродажа: в Приднестровье торгуют украинским гражданством, Объективная газета (rus.) // Oxana Șkoda, Lichidarea stocului de pașapoarte: cetățenia ucraineană este comercializată în Transnistria, Obiektivnaia Gazeta. Disponibil pe internet: http://www.og.com.ua/Oksana_Shkoda_gricak_pasporta.php

Manipularea prin limbaj ca procedeu de menținere a puterii canonice a Patriarhiei Moscovei în Bisericile ortodoxe din Ucraina și R.Moldova

 

Recursul Patriarhiei Moscovei la etnolingvistică sau manipularea prin limbaj ca procedeu de menţinere a puterii canonice

Sub patriarhul Kiril, Patriarhia „multinaţională”, de fapt supranaţională şi astfel imperială prin (auto) definiţie a Moscovei şi a întregii Rusii, promovează o nouă politică etnolingvistică, scrie https://cubreacovblog.wordpress.com.

Dragostea Moscovei pentru ucraineni

Primul element pe care l-au remarcat observatorii vieţii bisericeşti din Rusia este că versiunii ruseşti a paginii oficiale de internet a Patriarhiei din preajma Kremlinului i s-a adăugat, în premieră absolută, versiunea în limba ucraineană. Această noutate nu reprezintă, aşa cum s-ar putea crede la prima vedere, o concesie generoasă făcută credincioşilor şi clericilor ucraineni care nutresc tendinţe de emancipare canonică de tutela Moscovei.

Dacă ar fi fost aşa, „multinaţionala” Biserică rusă ar fi acceptat şi versiuni ale site-ului său oficial în limbile bielorusă şi română. Despre limbile altor popoare din Federaţia Rusă convertite integral sau parţial la Ortodoxie nici nu are rost să vorbim, întrucât Patriarhia Moscovei promovează în raport cu ele, în cel mai rău caz, o politică lingvistică asimilaţionistă, iar în cel mai bun caz, una de aculturaţie, ca primă etapă a rusificării.

Înapoi la Rusia kieveană

Al doilea element ţine de conceptul „două limbi, un singur popor” lansat de patriarhul Kiril cu ocazia primei sale vizite la Kiev, la scurt timp după înscăunarea sa la Moscova. Acest concept presupune că ruşii şi ucrainenii, chiar dacă vorbesc două limbi diferite, dar intim şi puternic înrudite şi, în proporţie de 80 la sută, reciproc inteligibile, reprezintă o singură etnie, cu rădăcini comune în Rusia kieveană („Киевская Русь” în rusă şi „Київська Русь” în ucraineană).

Precum se ştie, manipularea prin limbaj precede manipularea socială. Şi dacă lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, imperiile se fac ele însele prin propriile lor cuvinte. La indicaţia patriarhului Kiril, titulatura „Biserica Ortodoxă Rusă” (Русская Православная Церковь) a încetat să mai fie tradusă în ucraineană ca şi mai înainte, corect, „Російська Православна Церква”, ci, într-un mod absolut ciudat, care sfidează regulile limbii ucrainene – „Руська Православна Церква”. Româneşte, ca să apelăm la un arhaism care îi desemna pe slavii răsăriteni, ar trebui să echivalăm această titulatură cu „Biserica Ortodoxă Ruscă”. Termenul „rusca/ruscă” a avut o largă circulaţie la românii intra şi extracarpatici, inclusiv în Basarabia, fiind fixat într-un şir întreg de toponime.

În ucraineana modernă şi literară, termenul „rus/rusă” sau „rusesc/rusească” se traduce invariabil şi exclusiv prin „російський/російська”. Mişcarea patriarhului a fost una subtilă, transformarea terminologică Російська/Руська vrând să arate că Patriarhia Moscovei nu este doar Biserica naţională a Federaţiei Ruse, ci şi, concomitent, a Ucrainei, ba chiar că ar fi a Ucrainei mai întâi şi abia apoi a Federaţiei Ruse, iar în subsidiar şi a Bielorusiei, adică a Rusiei Albe. Luate la un loc, Federaţia Rusă, Ucraina, Bielorusia, dar şi Republica Moldova, ar alcătui, în viziunea patriarhului Kiril, Lumea Rusă, având un singur popor şi vorbind câteva limbi înrudite, printre acestea fiind şi „moldoveneasca”.

Cu gândul tot la teritorii

Conceptele de „Русь” (Rusia Mare, Rusia Mică şi Rusia Albă), „Русский мир” – „Lumea Rusă” (Federaţia Rusă, Ucraina, Bielorusia şi Republica Moldova) sunt eufemisme pentru ceea ce Patriarhia Moscovei consideră a fi „teritoriu canonic rusesc”, ca şi pentru ceea ce, în partea europeană a fostei URSS, Kremlinul consideră a fi „vecinătatea apropiată”.

Totodată, aceste concepte sunt manipulatorii. Manipularea porneşte de la cuvintele cu care operează manipulatorii, fie că sunt factori ecleziastici sau politici, fie că sunt de la Moscova, de la Kiev sau de la Tiraspol.

Limba „moldovenească” de la Moscova

După cum arătam, Patriarhia Moscovei, atât de aprig angajată într-o absurdă competiţie canonică cu Patriarhia Română în Republica Moldova, nu acceptă şi o versiune românească a site-ului său oficial. Este potrivit să ne întrebăm: de ce oare? Răspunsul este simplu şi stă la vedere. Patriarhia Moscovei, al cărei supus este, între alţii, ambasadorul României la Chişinău, Marius Lazurca, dar şi premierul Vladimir Filat şi interimarul Marian Lupu, este adepta teoriei „limbii moldoveneşti”, distincte de limba română şi a „etniei moldoveneşti”, distincte de etnia română. În plus, tributară încă panslavismului răsăritean, ea acceptă cu dificultate, ba chiar cu multă silă, alfabetul latin. Cu toate acestea, în ultimii doi ani am putut observa publicarea pe site-ul Patriarhiei Ruse a câtorva ştiri în versiune românească, cu specificarea: „Материал на: молдавском”, adică, material în limba moldovenească. Dacă ar fi indicat că respectivele materiale sunt în limba română, Patriarhia Moscovei şi-ar fi desfiinţat teoria privind aşa-zisele diferenţe etnice şi lingvistice dintre locuitorii băştinaşi ai României şi Republicii Moldova.

Câteva cuvinte despre Statutele bisericeşti

Ceea ce-i scapă însă patriarhului Kiril al Moscovei, este că subdiviziunea sa canonică din Republica Moldova, declară pentru evidente motive de conjunctură, că foloseşte în administraţie şi în cultul liturgic, LIMBA ROMÂNĂ.

Să nu se supere nimeni pentru sintagma „subdiviziune canonică”. Statutul Patriarhiei Moscovei o consfinţeşte în articolul său 2: „Bisericile Autonome şi Autoconduse, Exarhatele, circumscripţiile mitropolitane, eparhiile, instituţiile sinodale, protopopiatele, parohiile, mănăstirile, frăţiile, instituţiile de învăţământ teologic, misiunile, reprezentanţele şi aşezămintele care intră în Biserica Ortodoxă Rusă (numite în continuare „subdiviziuni canonice” (aici şi în continuare sublinierile ne aparţin – nota noastră)) alcătuiesc canonic Patriarhia Moscovei”.

Printre aceste „subdiviziuni canonice” este şi parohia „Sfântul Dumitru” din Chişinău al cărei foarte ataşat enoriaş este ambasadorul României la Chişinău Marius Lazurca, care dă un foarte prost şi molipsitor exemplu pentru protipendada de origine română de la noi. Acest soi de enoriaşi se simt confortabil în „subdiviziunea canonică” rusească, de vreme ce Patriarhia Moscovei se defineşte, în articolul 1 al Statutului său, astfel: „Biserica Ortodoxă Rusă este o Biserică multinaţională Autocefală Locală (…)”, ca, în articolul 3 al aceluiaşi Statut, să arate: „Jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Ruse se întinde asupra persoanelor de credinţă ortodoxă care locuiesc pe teritoriul canonic al Bisericii Ortodoxe Ruse: în Rusia, Ucraina, Bielorusia, Moldova, Azerbaidjan, Kazahstan, Kirghizia, Letonia, Lituania, Tadjikistan, Turkmenistan, Uzbekistan, Estonia, precum şi asupra ortodocşilor din alte ţări care aderă la ea benevol”.

Între altele fie spus, faptul că Republica Moldova este menţionată în Statutul Patriarhiei Moscovei ca „Moldova” pur şi simplu, şi nu cu denumirea ei oficială, demonstrează o dată în plus poftele expansioniste ale Bisericii Ruse asupra întregii Moldove istorice până la Carpaţi. Altminteri, hipercentralizata Patriarhie de lângă Kremlin ar fi indicat corect denumirea statului nostru, aşa cum o face în cazul tuturor celorlalte state trecute în lista sa „teritorial-canonică”.

Centralismul n-a murit, doar un pic a aţipit

Lectura articolelor din Statutul Patriarhiei Moscovei este cât se poate de utilă. Ea ne permite să înţelegem că „subdiviziunea canonică” condusă de mitropolitul Vladimir la Chişinău nu este decât o simplă „subdiviziune”, nicidecum o Biserică naţională locală. Să urmăm însă firul lecturii. Articolul 5 al respectivului Statut statuează: „Biserica Ortodoxă Rusă este înregistrată în calitate de persoană juridică în Federaţia ca organizaţie religioasă centralizată”. Asta-i bună de tot! După centralismul democratic proclamat de Lenin, iată că avem şi un „centralism religios” proclamat de patriarhul Kiril! Centralizarea este inclusiv lingvistică, nu doar administrativă. Oricât de „multinaţională” s-ar autodeclara pretenţios şi ipocrit, Patriarhia Moscovei nu tolerează în Sinodul său decât limba rusă.

Naţionalitatea şi limba română sub Patriarhia Moscovei

Cu tot centralismul religios impus de Moscova, după cum am arătat şi mai sus, „subdiviziunea canonică” de la Chişinău, recunoaşte oficial, cu jumătate de gură, ca să nu fie auzită în capitala Rusiei, că pe mica ei parcelă din „teritoriul canonic” al Bisericii Ortodoxe Ruse se vorbeşte limba română! Chiar aşa, limba română, fără nici un fel de ghilimele sau paranteze! Articolul 6 al „subdiviziunii canonice” ruseşti de la noi glăsuieşte: „În locaşurile sfinte ale Bisericii Ortodoxe din Moldova serviciile divine se oficiază în limba română. În unele parohii – în limbile slavonă, ucraineană, găgăuză sau bulgară, în dependenţă de naţionalitatea şi doleanţele credincioşilor din respectiva parohie”.

Când recunoaşte, în răspăr cu centrul religios de la Moscova, că foloseşte limba română, „subdiviziunea canonică” recunoaşte că şi majoritatea covârşitoare a credincioşilor din parcela sa sunt de naţionalitate română. Logica juridică sănătoasă care transpare din articolul 6 al Statutului se sprijină pe legătura dintre limba de cult şi naţionalitatea credincioşilor, fie ei majoritari sau minoritari.

Articolul 6 denunţă şi răstoarnă toată propaganda făţarnică a Patriarhiei Ruse care se străduieşte să-şi justifice jurisdicţia peste ortodocşii de naţionalitate şi de limba română din Republica Moldova prin nişte numai de ea ştiute „diferenţe” dintre „limba moldovenească” şi limba română, dintre „etnia moldovenească” şi etnia română. Este chiar de mare mirare că Patriarhia Moscovei nu a intervenit până acum şi nu a luat măsurile de rigoare, după cum îi stă în nărav, ca articolul 6 al Statutului „subdiviziunii canonice” din Republica Moldova să fie adus în conformitate cu doctrina Patriarhiei Ruse despre români şi moldoveni.

Că Moscova îi consideră pe credincioşii ortodocşi „de naţionalitate moldovenească” drept mezini de pripas ai Lumii Ruse, este clar. Ceea ce nu este limpede deloc, este de unde şi până unde s-au luat credincioşii „de naţionalitate română” şi limba română, în general, în cuprinsul necuprinsei Lumi a celor trei Rusii. Este însă de prisos să ne punem această retorică întrebare. Că doar n-o fi fost tocmit articolul 6 din statutul „subdiviziunii canonice” locale a Bisericii Ruse doar pentru ambasadorul României la Chişinău, Marius Lazurca.

Toamna Patriarhului rus pentru număratul bobocilor români

Chestiunea etnolingvistică, împletită cu cea teritorial-canonică, este una de mare preocupare pentru patriarhul Kiril. Guvernul condus de Vladimir Filat, colegul de jurisdicţie şi de parohie al ambasadorului Lazurca, ca şi „subdiviziunea canonică” în frunte cu mitropolitul Vladimir ne-au anunţat că aşteaptă vizita patriarhului rus în Republica Moldova între 9 şi 12 octombrie. Pregătirile sunt în toi. Episcopul Marchel Mihăiescu de Bălţi şi Făleşti (Patriarhia Moscovei), împreună cu fostul ministru al Apărării al Republicii Moldova, Valeriu Pleşca, ca emisari ai mitropolitului Vladimir, au efectuat zilele acestea o vizită tocmai la Irkuţk, în Siberia Orientală, pentru a-l întâlni pe patriarhul Kiril, cu care să pună la punct detalii ale anunţatei vizite în Republica Moldova. Contrar unor ştiri apărute în presă, despre o posibilă contramandare a vizitei şi despre un presupus atac de cord suportat de către patriarhul Kiril, acesta este bine sănătos şi aproape permanent călător, în inspecţii, prin foarte centralizata sa patriarhie.

Jarul Patriarhului rus în capul Ţinutului Herţa

Ceea ce nu s-a ştiut până mai ieri, dar a transpirat deja din cercurile bisericeşti către presă, este că aceste pregătiri vizează „descălecarea patriarhală” nu doar în Republica Moldova, ci şi într-o altă zonă, tot în cuprinsul Moldovei istorice, mai exact în ţinutul Herţa din actuala regiune Cernăuţi incorporată Ucrainei.

Este vorba de mănăstirea Bănceni condusă de preotul Mihail Jar, un cleric de origine română şi un înflăcărat adept al jurisdicţiei moscovite peste români. Raionul Herţa este un ţinut curat românesc, etnicii români constituind peste 95% din populaţie. Aceşti români, populând compact regiunea, sunt aproape sută la sută pe stil nou, o excepţie în tot cuprinsul „Lumii Ruse”.

Mănăstirea de la Bănceni este însă singura „subdiviziune canonică” de stil vechi implantată în interiorul ţinutului Herţa. Dorinţa preotului Mihail Jar, ca şi intenţia patriarhului Kiril, este de a transforma mănăstirea de la Bănceni în stavropighie patriarhală, adică într-un avanpost canonic moscovit, subordonat direct Patriarhului întregii Rusii, la doar câţiva kilometri de actuala frontieră cu România. Astfel, Biserica Rusă vrea să mai împlânte un ţăruş „canonic” (patriarhul Kiril consideră că tot ceea ce este rusesc pe pământul Moldovei istorice este „foarte canonic”, după cum tot ceea ce este românesc este cât se poate de „necanonic”).

Stavropighia patriarhală rusă de stil vechi înfiptă în inima ţinutului Herţa este gândită la Moscova şi ca un fel de bornă de hotar a „teritoriului canonic” al ceea ce patriarhul Kiril numeşte „Sfânta Rusie”. Este vorba despre o sfidare şi despre un avertisment adresate Bisericii Ortodoxe Române din trupul viu al căreia Patriarhia Moscovei a muşcat şi a înghiţit dintr-o înfulecare hălci mari şi grase: Basarabia întreagă, sfârtecată la rândul ei în trei, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa.

Pentru că hălcile româneşti îi mai produc „Sfintei Rusii” indigestie, s-a decis „rumegarea” cu metodă şi sistem a respectivelor bucăţi (sau bucate?), deosebit de hrănitoare pentru flămândul pântece imperial. Că stavropighia de la Bănceni are menirea unui focar de răspândire a limbii ruse, nu încape nici o îndoială, această mănăstire fiind singura din ţinutul Herţa în care paralelismul lingvistic româno-rus a fost deja impus.

Sursele noastre bisericeşti susţin că pe românii din Herţa îi va podidi nu doar bucuria de a-i închina mănăstirea Bănceni patriarhului Kiril, ci şi de a-i primi, ca oaspeţi aleşi şi pe premierul rus Vladimir Putin, împreună cu preşedintele ucrainean Victor Ianukovici. Nu punem mâna în foc că va fi anume aşa, dar tot am da puţin crezământ surselor noastre bine informate, aflând că preotul Mihail Jar este duhovnicul preşedintelui Ianukovici.

Tot imperiul cu Biserica şi drăcoveniile lui

Este naiv să credem că în octombrie „multinaţionalul” patriarh rus Kiril va sluji la Chişinău în limba română. Sau la Băncenii din românescul nostru ţinut Herţa. Şi nici nu-şi va citi discursurile în limba română, aşa cum a făcut-o fostul Papă polonez Ioan Paul al II-lea la Bucureşti, când a sărutat pământul strămoşilor noştri şi a omagiat Ortodoxia de limbă latină.

Este la fel de naiv să credem că marele şi duhovnicescul părinte moscovit al ambasadorului Lazurca va dispune încropirea unei versiuni în limba română a paginii de internet a patriarhiei sale „multinaţionale” şi „multilingve”.

Patriarhia Moscovei, de la care duhneşte rău a imperialism ţarist şi sovietic, se căzneşte să clădească o Lume Rusă nu de dragul românilor sau a limbii române, cu geniul şi frumuseţile ei. Văzându-i vorbele şi faptele de până acum, putem fi siguri că una dintre principalele idei, obsesivă şi atât de păgână, din capul patriarhului Kiril este cea imperială rusă. Iar imperiul rus a avut şi are tendinţa uniformizării, adică a rusificării. Dacă nu forţate ca înainte, silenţioase.

Astăzi Moscova nu mai dă năvală peste noi, nici în Basarabia şi nici în Herţa, cu tancurile. Ea vine cu buze mieroase, cu tămâie şi cu agheasmă. Dacă ocupaţia cu tancurile sau alte drăcovenii nu mai merge, merge ocupaţia cu patrafirul şi omoforul. Iar Patriarhia Moscovei are omofor larg, încât chiar câteva planete sunt prea puţine ca să încapă sub el.

Post-scriptum: La doar o zi de la postarea materialului pe internet, presupunerile noastre s-au confirmat. Patriarhia Moscovei şi-a lansat „versiunea moldovenească” a site-ului său. Faptul se datorează existenţei unui proiect al Bisericii Ruse, care ne anunţă: „În data de 1 octombrie 2009 a fost deschisă noua versiune a portalului. În data de 19 iunie 2010 a început să activeze versiunea ucraineană a sitului, iar din data de 7 septembrie 2011 a fost deschisă în mod oficial versiunea moldovenească”. Adresa site-ului este: http://www.patriarchia.ru/md/. Serviciul de presă al „subdiviziunii canonice” ruse din Republica Moldova se laudă şi se bucură, aducându-ne la cunoştinţă că „recent în reţeaua internet a apărut versiunea în limba de stat pentru site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei”. Patriarhia Moscovei şi oamenii săi din „subdiviziune” se tem de sintagma „limba română” ca dracul de tămâie.

Declaraţia de la Chișinău a Conferinței internaționale asupra Pactului Molotov-Ribbentrop și consecințele sale pentru Basarabia

Pe blogul său https://cubreacovblog.wordpress.com., cunoscutul miltant unionist din R.Moldova, Vlad Cubreacov a publicat textul Declarației de la Chișinău a ”Conferinței internaționale asupra Pactului Molotov-Ribbentrop și consecințele sale pentru Basarabia”, ținută în zilele de 26-28 iunie 1991, document invocat expres în Declarația de independență a Republicii Moldova:

”LUÎND ACT de faptul că Parlamentele multor state în declaraţiile lor consideră înţelegerea încheiată la 23 august 1939, între Guvernul U.R.S.S. şi Guvernul Germaniei, ca nulă ab initio şi cer lichidarea consecinţelor politico-juridice ale acesteia, fapt relevat şi de Conferinţa internaţională „Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele sale pentru Basarabia” prin Declaraţia de la Chişinău, adoptată la 28 iunie 1991”.

* * *

Noi, participanţii la Conferinţa internaţională „Pactul Ribbentrop–Molotov şi consecinţele sale pentru Basarabia”, pe baza discuţiilor purtate în zilele de 26–28 iunie 1991 aici, la Chişinău, capitala Republicii Moldova, declarăm următoarele:

Tratatul de neagresiune dintre Germania şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, cunoscut sub numele de „Pactul Ribbentrop–Molotov”, semnat Ia Moscova, la 23 august 1939, împreună cu prevederile Protocolului său adiţional secret, au generat conflicte, suferinţe, drame şi destabilizarea situaţiei politico-militare din Europa, de la Golful Finic până la Marea Neagră.

Totodată, a afectat direct populaţia şi teritoriile Basarabiei, nordului Bucovinei şi Herţei, străvechi teritorii româneşti. Această înţelegere, expresie a politicii arogante de dictat şi dispreţ faţă de soarta şi viaţa altor popoare, faţă de normele de convieţuire a naţiunilor civilizate, a avut consecinţe care, din păcate, mai dăinuie şi astăzi.

Aşa-numitul „Pact de neagresiune”, încheiat între cele două regimuri totalitare ale Europei a rămas cunoscut în istorie ca actul prin care sistemele dictatoriale stalinist şi hitlerist au pus în practică planurile lor expansioniste, care au condus la declanşarea celui de-al doilea război mondial.

Pactul Ribbentrop–Molotov a constituit, în realitate, apogeul colaborării intre Uniunea Sovietică şi Germania.

Omenirea, deşi bănuia, avea să afle, mult mai tîrziu, că Pactul conţinea o anexă secretă, prin care URSS şi Germania şi-au stabilit „sferele de interese” de la Marea Baltică la Marea Neagră, hotărându-se în acest mod fie dispariţia unor state, fie amputarea lor. Astfel, Polonia urma să dispară, fiind, din nou, împărţită, de data aceasta, între Germania şi URSS, Ţările Baltice să fie încorporate prin forţă în cadrul Uniunii Sovietice, iar Finlanda amputată de regiunea Carelia.

Anexarea de către Uniunea Sovietică a Basarabiei, nordului Bucovinei şi a Ţinutului Herţei, teritorii care nu-i aparţineau şi asupra cărora nu avea nici un drept, a constituit primul act al tragediei naţionale – sfârtecarea României în anul 1940 – punând la grea încercare întregul popor român şi i-a adus imense suferinţe şi incalculabile daune.

Trecerea totală a acestor teritorii în componenţa URSS a generat, pentru decenii, consecinţe dramatice pentru întreg poporul român, îndeosebi pentru populaţia din teritoriile respective.

Astfel, în perioada 28 iunie – 4 iulie 1940, în judeţele Cernăuţi, Cetatea Albă şi Bălţi au fost arestate 1122 de persoane, dintre care marea majoritate o constituiau intelectualii. În noaptea de 13 iunie 1941, au fost deportate din Basarabia circa 5000 de familii.

Numai în luna august, din judeţele din sudul Basarabiei au fost trimişi la muncă forţată în întreprinderile sovietice din regiunile îndepărtate ale URSS 53.356 de tineri, iar în perioada 1944–1949 alţi 80 de mii de tineri, dintre care mulţi nu s-au mai întors niciodată.

În timpul foametei provocate de autorităţile sovietice în anii 1946–1947, şi-au pierdut viaţa circa 200 de mii de basarabeni. În noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, au fost deportate în Siberia circa 11 mii de familii de ţărani din Basarabia.

Moldova, teritoriu cuprins între Carpaţii Orientali, Carpaţii Păduroşi, Nistru şi Marea Neagră, a fost dintotdeauna locuită de români şi strămoşii lor, fiind, aşadar, parte constitutivă a vetrei şi etnogenezei poporului român. Principatul Moldovei, ce a cunoscut vremuri de glorie sub Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare şi Sfânt, Ioan Vodă cel Cumplit, Vasile Lupu, a fost, ca şi celelalte principate româneşti, Valahia şi Transilvania, pavăza lumii creştine în faţa expansiunii otomane.

Basarabia nu era denumirea întregului teritoriu dintre Prut şi Nistru. Denumirea de Basarabia se referea iniţial, la sudul Moldovei dintre Prut şi Nistru. După 1812, autorităţile ţariste au extins denumirea de Basarabia la întreg teritoriul Moldovei dintre Prut şi Nistru, pe care îl anexase Rusia, pentru a face să intre în conştiinţa publică, dar mai ales a cancelariilor europene, faptul că această regiune este distinctă şi, teritorial, mai restrânsă decât estul Moldovei, iar locuitorii ei un popor diferit de cel român.

În perioada 1812–1917, cât a durat ocupaţia ţaristă, în Basarabia a fost dusă o politică dură, de deznaţionalizare, colonizare, deportare şi teroare. Deşi, în parte, alterat, prin masive colonizări cu ruşi, ucraineni, bulgari, etc., caracterul etnic al Basarabiei a rămas acelaşi, românesc. Legăturile între Ţară şi românii din Basarabia, aflaţi sub ocupaţie străină, s-au menţinut cu mari dificultăţi, suferinţe şi sacrificii.

În exercitarea dreptului său la autodeterminare, recunoscut şi de noile autorităţi ale Rusiei Sovietice, la 27 martie 1918, Parlamentul Republicii Moldoveneşti Independente – Sfatul Ţării – potrivit voinţei populaţiei, a decis prin vot liber unirea „pe vecie cu Patria-mamă, România”.

Notele ultimative ale Guvernului Sovietic din 26 şi 27 iunie 1940 adresate României, acte de punere în aplicare a înţelegerii secrete dintre Stalin şi Hitler, urmate de invazia şi ocuparea cu forţa, începând cu 28 iunie 1940, a Basarabiei, nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţei, împotriva voinţei populaţiei din aceste teritorii româneşti, au reprezentat, în mod clar, o încălcare flagrantă a suveranităţii, integrităţii şi independenţei statale ale României, o expresie directă şi brutală a „dreptului forţei” în relaţiile internaţionale.

Nordul Bucovinei, străvechi teritoriu românesc, nu a făcut obiectul Protocolului secret, dar a fost menţionat în ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940. Anexarea acestui teritoriu este un caz unic în relaţiile internaţionale, deoarece, deşi nu a aparţinut niciodată imperiului Rus şi nici Ucrainei, şi nu a constituit obiect de discuţii între România şi URSS, el a fost revendicat cu titlu de despăgubire de către URSS, pentru că Basarabia a făcut parte din România între anii 1918–1940.

Ţinutul Herţei, teritoriu românesc, care nu a fost nici el menţionat în Protocolul secret şi nici în ultimatumul sovietic, a fost încorporat printr-un procedeu abuziv, exclusiv pe cale armată.

În faţa forţei brutale imperiale, Guvernul român, în răspunsul său din 28 iunie 1940, a declarat că, pentru a evita declanşarea războiului, se vede silit să evacueze Basarabia şi Nordul Bucovinei. De fapt, România nu a cedat aceste două provincii, care sunt trup din trupul său, ci doar le-a evacuat sub ameninţare.

Fărâmiţarea ulterioară a teritoriului anexat, prin punerea părţilor lui de nord şi sud sub administraţia Ucrainei, a constituit continuarea politicii staliniste de deznaţionalizare forţată a provinciilor locuite de români.

Toate aceste acte, ca, de altfel, şi celelalte acţiuni de forţă, întreprinse în spaţiul geografic dintre Marea Baltică şi Marea Neagră, ca urmare a înţelegerilor rezultate din Pactul Ribbentrop–Molotov, au constituit o manifestare pregnantă a politicii imperialiste, de anexiune şi dictat, o agresiune făţişă împotriva suveranităţii şi intereselor naţionale vitale ale unor state vecine, membre ale Ligii Naţiunilor. Acţiunea stalinistă a constituit, de asemenea, o încălcare gravă a normelor conduitei statelor în relaţiile internaţionale, a obligaţiilor asumate prin Pactul Briand–Kellog, din 1928, şi prin Convenţia privind definirea agresorului, din 1933, de la Londra.

Statele şi popoarele Europei au luat act de faptul că, prin Hotărârea adoptată la 24 decembrie 1989 privind aprecierea politică şi juridică a Tratatului sovieto-german de neagresiune din 1939, Congresul deputaţilor poporului, cel mai înalt forum din URSS, „condamnă semnarea Protocolului adiţional… şi a altor înţelegeri secrete cu Germania” şi „recunoaşte” că acestea sunt, din punct de vedere juridic, lipsite de temei şi valabilitate din momentul semnării lor, venind în contradicţie cu suveranitatea şi independenţa unor state terţe.

Totodată, Congresul deputaţilor poporului din URSS a apreciat că protocoalele secrete sovieto-germane „au fost folosite de Stalin şi anturajul său pentru a da ultimatumuri şi a exercita presiuni prin recurgerea la forţă asupra altor state, încălcând obligaţiile juridice asumate faţă de acestea”.

În lumina aprecierilor politico-juridice ale Congresului deputaţilor poporului din URSS din 24 decembrie 1989, a declaraţiilor parlamentelor Lituaniei, Letoniei, Estoniei, Moldovei, Poloniei şi României şi a punctelelor de vedere exprimate în comunicările ştiinţifice prezentate în cadrul Conferinţei, participanţii la prima Conferinţă internaţională consacrată analizei consecinţelor Pac­tului Ribbentrop–Molotov, pornind de la valorile general-umane ale libertăţii şi democraţiei, consideră că Pactul şi Protocolul său adiţional secret sunt nule ab initio, iar consecinţele lor trebuie eliminate.

În contextul dezvoltării şi aprofundării procesului general-european, al edificării unei noi arhitecturi politice şi de securitate în Europa şi de crearea spaţiului uman unic euro­pean, acţionând pe baza dialogului şi a conlucrării mutuale, ţinând cont de noile realităţi, participanţii la Conferinţa de la Chişinău se pronunţă în favoarea unor soluţii politice, care să conducă la eliminarea actelor de injustiţie şi abuz comise prin recur­gerea la forţă, dictat şi anexiuni, atât în perioada premergătoare, cât şi în timpul desfăşurării celui de-al doilea război mondial, în deplin consens cu principiile Actului Final de la Helsinki şi ale Cartei de la Paris pentru o nouă Europă.

Procedând astfel, ar fi nu numai un act de justiţie, în deplină concordanţă cu exigenţele dreptului şi moralei internaţionale şi ale noii gândiri şi conlucrări politice contemporane, dar şi o contribuţie de o deosebită importanţă la crearea unui climat de încredere şi înţelegere reciprocă, necesar pentru edificarea unei Europe noi, cu un sistem viabil de securitate şi cooperare.

Ne exprimăm totodată încrederea că procesele complexe, de profunde transformări, pe care le cunosc în prezent popoarele din URSS, vor asigura posibilitatea deplinei realizări a dreptului imprescriptibil de libertate naţională a Românilor din Basarabia, Nordul Bucovinei şi ţinutul Herţei.

În acest cadru, salutăm împlinirea, în aceste zile, a unui an de la proclamarea suveranităţii statale de către Parlamentul Republicii Moldova şi ne exprimăm sprijinul faţă de eforturile deosebite care se fac pentru afirmarea reală a drepturilor inalienabile ale tuturor statelor care au suferit consecinţele nefaste ale Pactului Ribbentrop–Molotov.

Chişinău, 26-28 iunie 1991