Războiul bacteriologic – o istorie fără de sfârșit
Istoria întunecată a războiului germenilor
Folosirea agenţilor biologici şi a toxinelor acestora ca arme, a însoțit istoria omenirii de-a lungul întregii sale existențe.
Diversificarea activităţii umane către vânătoare mai ales împotriva unor animale din ce în ce mai mari sau mai periculoase au făcut inerentă adaptarea tehnicilor şi a metodelor de vânătoare şi de supravieţuire.
Deşi empirică, această adaptare avea la bază observaţia că anumite animale deşi mici, de exemplu şerpii, aveau o posibilitate de apărare prin anumite secreţii inoculate odată cu muşcătura, veninul acestora find eficace împotriva unor ţinte foarte mari.
Era mai puţin important pentru vânător ce anume conţinea veninul şarpelui, cât posibilitatea utilizării şerpilor vii sau a armelor otrăvite cu veninul acestora pentru a vâna animale mai mari.
Aceste tehnici ofereau şi vânătorilor mai puţin dezvoltaţi fizic un avantaj substanţial.
Evident că aceste practici au fost utilizate şi în luptele interumane, moment în care armele folosite pentru vânătoare erau aceleaşi, folosite şi pentru apărare.
Folosirea agenţilor biologici şi a toxinelor ca armă are caracteristică principală conştienţa utilizării avantajului agentului biologic sau a toxinei asupra potenţialului inamic, uman sau animal.
Acesta este şi motivul pentru care în lipsa unor surse istorice, putem face doar presupuneri asupra utilizării ca arme sau a apriţiei întâmpătoare a unor epidemii sau simptome în decursul istoriei.
Cert este că odată cu identificarea fizică a primului agent biologic se delimitează foarte clar istoria armelor biologice în două perioade: perioada empirică, în care agenţii biologici şi toxinele erau utilizate în baza experienţei dobândite prin observaţie şi perioada ştiinţifică, în care agenţii biologici şi toxinele au fost utilizate pe baza informaţiilor ştiinţifice, bazate pe fenomene reproductibile şi predictibile, moment în care putem vorbi şi despre apărare şi protecţie împotriva armelor biologice.
Perioada empirică
Vechiul Testament (1) în Facerea, Întâia carte a lui Moise, Capitolul 49,
Prorocirea şi moartea lui Iacov alin. 7.
“Dan va fi sarpe la drum, vipera la poteca, inveninand piciorul calului, ca sa cada calareţul”, atestă cunoştinţele asupra potenţialului şerpilor de a fi periculoşi în ciuda mărimii lor dar şi a utilzării cu intenţie a acestora.
Vechiul Testament(1) în A doua carte a lui Moise, Capitolul 9- “Iată, mâna Domnului va fi peste vitele tale cele de la camp: peste cai, peste asini, peste cămile, peste boi si oi si va fi moarte foarte mare” dar şi simptomele “ s-au făcut bube cu puroi pe oameni si pe vite” relevă clare cunoştinţe asupra potenţialului bolilor ca element de constrângere.
Ipotezele doctorului Trevisanto(2)(3), referitoare la utilizarea tularemiei ca armă biologică încă din secolul XIV î.Hr., se bazează pe documente arheologice care sugerează existenţa simptomelor bolii la om şi animale.
Boala este provocată de o bacterie Francisella tularensis, care afectează în primul rând animalele (cai, măgari, catâri, cămile, oi, capre) de unde se transmite şi la om.
Boala rămâne şi astăzi o problemă de sănătate publică, în ciuda eficienţei tratamentului antibiotic, cazurile incorect diagnosticate, tratate tardiv cu antibiotic sau netratate sunt fatale.
Simptomele bolii descrisă în documentele arheologice: ulcere cutanate, umflături dureroase ale ganglionilor limfatici, pneumonie, febră, frisoane, slăbire progresivă, insuficienţă respiratorie sunt prezente şi în tabloul clinic actual al tularemiei.
Boala este o zoonoză, afectează în primul rând animalele, inclusiv iepurele, oile sau cabalinele şi se transmite la om prin vectori hematofagi (căpuşe, păduchi, pureci sau muşte).
Asocierea cu epoca bronzului a utilizării armelor biologice Trevisanto (2)(3), o atribuie imperiului Hitit (2000-1200 B.C.), imperiu care a existat în estul Mediteranei, în vestul regiunii Anatolia de pe actualul teritoriu al Turciei. Documente din perioada faraonului Akhenaton (iniţial Amenhotep IV), faraon din dinastia a XVIII-a (1379-1362 î.Hr.), atestă existenţa unei “boli hitite”, asocierea cu hitiţii a unei boli sugerând chiar provenienţa epidemiei.
Alte documente datând din 1335 î.Hr., descriu o epidemie în localitatea Simyra, un oraş situate astăzi la graniţa dintre Liban şi Siria. Interesantă este asocierea bolii cu măgari, în documente fiind specificată interdicţia de a fi folosiţi măgari în caravanele care transortau produse între Cipru şi Iraq şi dintre Israel şi Siria. Războaiele au amplificat şi ele epidemia, în insulele din Marea Egee fiind concomitente epidemii, cel mai probabil aduse de rozătoarele de pe corăbiile luptătorilor, care au contaminat animalele din insule.
Epidemiile de tularemie au evoluat pe perioade semnificative, de 35-40 de ani, motiv pentru care surse din estul Mediteranei atestă existenţa unor simptome asemănătoare şi presupun o zonă endemică pentru Francisella tularensis.
Trevisanato asociază căderea imperiului Hitit cu epidemiile successive de tularemie ducând evidenţele epidemiei pînă la 2500 î.Hr., perioadă în care imperiul Hitit începe să decadă, inclusiv doi regi hitiţi decedând de tularemie.
Sunt scrieri nebiblice referitoare la războaie dintre hitiţi şi locuitori ai cetăţii Arzawan din vestul Anatoliei.
Turme de animale oi, măgari care au apărut misterios în jurul cetăţii şi pe drumurile către cetatea Arzawan. Este foarte posibil ca hitiţii să fi suspectat că boala provine de la oi şi măgari.
Cei doi ani de război (1320 şi 1318 î.Hr.), concomitent cu epidemia de tularemie, au slăbit suficient cetatea Arzawa pentru a pierde războiul. Se pare că şi apărători au folosit tactica de a trimite animale bolnave către inamici, intuind efectele devastatoare ale bolii.
Desene de pe manuscripte din acea perioadă datând din secolul 14-13 î.Hr. reprezentând o femeie împreună cu un berbec, denotă o posibilă cunoştere a transmiterii bolii, o posibilă traducere a textului asociat desenului find
aproximativă cu “Ţinutul prin care trece va fi bântuit de boala rea”.
Progresul organizării umane, păstoritul devine o ocupaţie de bază, măgarul important animal domestic de transport în Asia mică şi Orientul Mijociu, aglomeraţiile umane în aşezăminte de tip cetate sau forturi, precum şi locuitul împreună cu animalele domestice au constituit factori favorizanţi ai diseminării epidemiilor de la animale la om şi invers, comerţul între cetăţi cu animale sau chiar oameni infectaţi, precum şi vectorii asociaţi populaţiilor umane (şobolani, pureci, muşte, etc) au început să constituie factori majori ai diseminării bolilor infecţioase încă cu 3000 de ani î.Hr.
Este posibil ca hitiţii să fi intuit puterea devastatoare a bolii, este foarte posibil ca ameninţările din Vechiul testament să aibă un suport în realitate, mai puţin probabilă este teoria conform căreia locuitul împreună cu animalele au creat imunitate populaţiei evreilor , spre deosebire de egipteni care nu locuiau cu animalele, mai ales că nici în prezent tularemia nu beneficiază de un tratament imunologic cu vaccin.
Intuiţii clare asupra evidenţei bolilor şi a transmiterii prin contact direct au fost scoase recent în evidenţă de scrieri arheologice din regiunea Sumer, actuală regiune din Siria, unde arheologi au descoperit scrieri cuneiforme, lângă Râul Eufrat, datând din 1170 î. Hr. în care se interzice persoanelor bolnave să călătorească în oraşe şi care avertizează oameni să nu atingă sau să folosească lucrurile personale care au aparţinut victimelor.
Sunt primele dovezi clare ale instituirii carantinei ca mijloc de prevenire a bolii, prin izolarea sau limitarea contactului bolnavului cu persoanele sănătoare.
Istoria armelor biologice se intrică şi se confundă cu istoria armelor
chimice, poate pentru că războiul în general a utilizat practic toate mijloacele pentru a stabili un avantaj tactic.
Sunt numeroase exemple în istorie de utilizare a armelor biologice precum şi a armelor chimice.
Pentru a evita perpetua confuzie dintre armele chimice şi
biologice mă voi limita strict la armele biologice.
Este foarte bine cunoscută otrăvirea fântânilor cu cadavre animale sau plante otrăvitoare ca mijloc de apărare precum şi a surselor de alimente.
Desigur că aceleaşi metode au fost utilizate şi ca mijloace ofensive.
Primul consemnat în istoria militară pentru utilizarea plantei Spânz (Helleborus) pentru a otrăvi apa din cetatea Kirrha în anii 600 B.C. de către Solon din Atena. In 400 ÎIChr. arcaşii Sciţiei foloseau săgeţi otrăvite în cadavre în descompunere.
Folosirea cadavrelor pentru a otrăvi resursele de apă era o metodă deosebit de eficientă de război biologic.
Această tactică a fost folosită ulterior de Barbarossa în 1155, în războiul de la Tortona. Rădăcinile de mandragora au fost utilizate în ani 200 BC de către cartaginezi pentru a otrăvi vinul inamicului.
Hanibal a folosit şerpi veninoşi aruncaţi în bărcile inamicilor în bătălia de la Pergamus în 190 ÎIChr.
Utilizarea de bacterii, viruși și alți agenți biologici ca arme de război are o istorie lungă .
De la Împăratul Romano- German Barbarossa, care a folosit cadavrele pentru otrăvirea puțurilor de apă din 1155 Î.Hr., până la mongoli care au catapultat cadavrele unor victime ale ciumei în orașul genovez asediat Caffa în 1346, devenind focarul de diseminare a primei epidemii de ciumă în Europa.
Nu mai puţin de 15 milioane de europeni au decedat după reîntoarcerea corăbiilor genoveze cu marinari infectaţi la caffa în portul Genova.
Spaniolii în războiul contra francezilor pentru cucerirea oraşului Napoli au infectat vinul cu sânge provenind de la bolnavii de lepră în 1495.
O abordare interesantă a utilizării agenţilor biologici a fost iniţiată de Siemenowic în 1650, un general polonez de artilierie, care a folosit obuze de artilerie încărcate cu saliva de la câinii bolnavi de turbare pentru a le lansa asupra inamicului.
În 1710 trupele ruseşti folosesc tehnica din 1346 catapultând cadavrele infectate cu ciumă împotriva trupelor suedeze.
Desigur că folosirea agenţilor biologici ca arme nu se putea limita la regiunea Europei şi Asiei.
O utilizare infamă a războiului biologic a avut loc în 1763, când forțele britanice le-au furnizat în mod deliberat pături infectate cu variolă populaţiei indiene americane din Fort Pitt, Pensilvania, de către colonelul britanic Henry Bouquet.
Intenţionată sau nu diseminarea variolei populaţiei indiene a avut efecte devastatoare, primul contact cu o boală necunoscută de către o populaţie fără imunitate la un agent biologic are efecte de masă masive.
Probabil că a fost prima oară când o armă biologică a avut efect de exterminare în masă.
Acest efect tactic, folosirea agenţilor biologice pe populaţii susceptibile, a încercat să fie aplicat în 1785 împotriva tunisienilor, prin distribuirea de pături infectate cu variolă.
Descoperirea noilor continente, în afara schimburilor culturale a dus şi la schimburi biologice, europeni au dus variola în America şi s-au întors cu sifilis, cu toate că este disproporţionat, schimbul a avut efecte grave asupra populaţiei americane băştinaşe.
Războiul a escaladat întotdeauna şi utilizarea a noi tipuri de arme, de
tactici, efectul surpriză fiind în general urmărit.
Războiul civil american este probabil primul care a experimentat noi tipuri de arme, armele biologice fiind intens folosite.
În 1861, trupele unionale erau avertizate să nu folosească surse de apă pe teritoriul inamic, să nu accepte hrană de la persoane şi locuri nesigure.
Cadavre în descompunere contaminau sursele de apă pentru a întârzia avansul trupelor unionale. Pături infectate cu variolă, dar şi cu febră galbenă au fost folosite împotriva trupelor unioniste.
Cert este că mai mulţi oameni au murit în războiul civil american răpuşi de bolii decât pe câmpul de luptă.
Foarte multe boli au fost cunoscute şi descrise chiar dacă nu se cunoştea agentul biologic implicat. Altele au fost descoperite în marea majoritate în secolul 19 şi 20.
De exemplu ciuma a fost descrisă în urmă cu peste 3000 de ani, variola a fost descrisă de chinezi din 1122 ÎIChr, iar febra galbenă din 1600.
A fost nevoie de aproximativ 300 de ani pentru ca un biolog cubanez Carlos Finlay în 1881 să asocieze febra galbenă cu ţânţarul, ca vector al transmisiei acestei boli.
Perioada ştiinţifică
Jumătatea secolului 19 a însemnat momentul de cotitură în evoluţia
microbiologiei şi a bolilor infecţioase, când au avut loc o serie excepţională de descoperiri ale agenţilor biologici cauzali pentru diverse boli: 1876, Robert Koch obţine primele culturi pure de antrax;
1882, Loffler şi Shutz descoperă agentul cauzal al morvei; 1887, Sir David Bruce descoperă agentul cauzal al brucelozei; 1883, Koch descoperă agentul cauzal al holerei; 1907, Howart T Ricketts descoperă agentul cauzal al tifosului. Agentul cauzal al tularemiei a fost descoperit în 1912, în districtul Tulare din California.
Descoperirea primului vaccin antirabic de către Pasteur, apoi antituberculos de către Koch şi confirmarea teoriei vaccinale a lui Jenner privind proprietăţile vaccinale ale tulpinilor de variolă de la cabaline şi bubaline care determină un răspuns imunitar de protecţie împotriva variolei umane au reprezentat întruparea speranţelor umanităţii privind existenţa reală a uni antidot sau a unei protecţii
reale împotriva agenţilor biologici.
Desigur că dezvoltarea ştiinţifică nu putea lăsa deoparte şi avantajele
utilizării armelor biologice, de data aceasta folosind argumente ştiinţifice şi nu empirice.
Descoperirea din 1863 a medicului francez Casimir Joseph Davaine a
agentului cauzal al antraxului este considerată momentul de ieşire din perioada empirică şi trecerea în perioada ştiinţifică, bazată pe dovezi.
Marele cercetător Louis Pasteur, universal recunoscut pentru cercetările umanitare a experimentat bacteria salmonella pentru a extermina şobolanii, a vibrionul holeric pentru a extermina iepurii, a agenţilor dizenteriei contra lăcustelor.
Cu toate acestea, în ciuda acestor exemple timpurii, abia în secolul XX, războiul biologic a devenit într-adevăr științific.
În timpul Primului Război Mondial, armata germană a fost un practicant notabil al acestei “arte” a războiului, deși într-un mod oarecum întâmplător.
Anumite operațiuni desfășurate de Germania au vizat infectarea animalelor și / sau hrana animalelor din țările inamice cu antrax și glander (un tip de boală infecțioasă).
Primul război mondial a avut ca vedetă unanim acceptată arma chimică.
Desi umbrite de “succesul” armelor chimice, armele biologice au fost și ele o
permanentă preocupare a armatei germane.
Există suspiciuni asupra utilizării ciumei împotriva trupelor ruse la St.
Petersburg în 1915, asupra infectării cailor din porturile americane destinaţi armatelor britanice şi franceze.
Surse americane descriu programele de sabotaj cu agenţi biologici pe care personane aservite Germaniei le efectuau pe teritoriu american.
Au fost descoperite laboratoare clandestine în care erau cultivaţi
agenţi biologici ca antrax şi bacilul morvos.
Caii, în primul război mondial aveau o importanţă covârşitoare în doctrina armatelor, motiv pentru care programul biologic german avea ca obiect acest animal. A fost probabil ca este primul program biologic modern îndreptat exclusiv contra animalelor.
Utilizări relativ izolate cu bacilul morvos şi antrax au fost realizate în perioada 1916-1918 în Rusia, Franţa, probabil şi pe teritoriul României.
Prezenţa epidemiilor de diverse tipuri, tifos, holeră, febră de tranşee, gripă spaniolă, etc din perioada primului război mondial face imposibilă o evaluare a eficacităţii programului biologic militar german.
Toate acuzaţiiile de utilizare a agenţilor biologici au fost negate de Germania. Nu au fost declarate victime ale agenţilor biologici utizaţi ca arme de către nici o parte beligerantă din primul război mondial.
Dacă armele chimice au “tăcut” în al doilea război mondial, armele
biologice au fost intens cercetate.
Descoperirea primului antibiotic de către Sir. Alexander Fleming în 1929, izolarea şi purificarea acestuia pentru a fi folosit în tratamentul infecţiilor bacteriene la om şi mamifere în 1941, a reprezentat o victorie epocală a omului împotriva bolilor în plin război mondial.
Concluziile primului război mondial au modificat şi tactica viitoare a marilor puteri faţă de fiecare categorie de arme. Inteligenţă extraordinară a fost investită pentru dezvoltarea şi modernizarea tuturor categoriilor de arme.
Începând cu anul 1920, marile puteri au dezvoltat programe biologice,
evident nerecunoscute, motiv pentru care, la Geneva în 1925, a fost semnat Protocolul de la Geneva care interzicea utilizarea armelor biologice şi chimice în război.
Trecuseră 250 de ani de la Înţelegerea de la Strasbourg din 1675
referitoare la interzicerea utilizării gloanţelor şi armelor otrăvite în război.
Mii de ani de tensiuni, trădări şi conflicte europene sunt date de o parte în 1925 pentru a recunoaşte riscurile incomensurabile de a utiliza intensiv armele biologice şi chimice.
Spre deosebire de armele chimice care au fost modernizate extensiv, noi agenţi chimici fiind descoperiţi şi cercetaţi, armele biologice au fost cercetate la scară redusă datorită caracterului nediscrimantoriu al acţiunii lor.
Încă din anii 30 a fost recunoscută imposibilitatea controlului armelor
biologice în operaţiuni militare, având acţiune inclusiv asupra proprilor trupe sau trupe aliate, dar şi caracterul imprevizibil şi impredictibil al acţiunii lor.
Germania, în 1936, a efectuat cercetări asupra dispersiei sporilor de
antrax.
Canadienii începând cu 1939, în laboratoarele Connaught, au efectuat
cercetări asupra antraxului, toxinei botulinice, ciumei şi psitacozei.
Un caracter total diferit al programului biologic a avut Japonia, prin desemnarea doctorului Ishiro Ishi în 1933 la comanda Unităţii 731, localizată în Manciuria.
Japonezii au fost interesați în special de această zonă de război, intensificându-și eforturile în anii 1930 și timpul celui de-al doilea război mondial.
În 1939, japonezii au încercat să achiziționeze virusul febrei galbene de la Institutul Rockefeller din New York.
Unul dintre cei mai de seamă susținători ai războiului biologic (biowarfare) a fost medicul și microbiologul japonez Shiri Ishii care a condus unitatea centrală a programului de război biologic din Japonia Imperială în timpul celui de-al doilea război mondial: unitatea 731, care avea sediul în China ocupată.
În cadrul programului său de biotehnică, armata japoneză a testat cel puțin 25 de agenți biologici asupra civililor și prizonierilor de război, cu operațiuni inclusiv de infectare a peste 1.000 de puțuri de apă chineze, cu tifos și holeră, și împrăștierea de purici infestați cu ciuma deasupra orașelor chineze.
Cel puțin câteva mii de oameni au fost uciși de acest program, unii susținând chiar cifra de aproximativ 200.000 de chinezi uciși.
Cercetările efectuate cu agenţi biologici direct asupra prizonierilor chinezi, asupra populaţiei satelor chineze cu rickettsii, vibrionul holerei, agentului ciumei, antraxului, experimentarea a diverse tipuri de bombe şi dispozitive cu agenţi biologici, peste 5000 de autopsii efectuate pe prizonieri nu au putut proba eficacitatea armelor biologice.
Dispersia armelor biologice rămâne principala problemă de utilizare,
timpul latent de acţiune, inconstanţa distribuţiei agentului biologic,
susceptibilitatea diferită la agent, cantitatea şi calitatea agentului, caracterele rmeterologice şi atmosferice în zona de diseminare precum şi contaminarea pe perioade imposibile de cuanatificat a zonei de distribuţie au exclus arma biologică din strategia armatelor în al doilea război mondial.
Peste 1600 de bombe cu spori de antrax au fost testate de japonezii din Unitatea 731.
Începând cu 1942, SUA, ca reacţie la ameninţarea japoneză, instituia la
Fort Detrick patru laboratoare pentru cercetarea armelor biologice: unul pentru toxina botulinică, altul pentru bacillus globigi şi antrax, unul pentru a produce germeni patogeni ai plantelor şi ultimul pentru producerea pe ouă embrionate cu brucella si agentul psitacozei.
În anul 1936 Franţa dezvoltă un program de cercetare a rezistenţei microbiene la detonaţia exploxibilor clasici. În acelaşi an Marea Britanie stabilea un comitet de evaluare a capacităţii ofensive şi defensive a agenţilor biologici.
Încă din 1929 Uniunea Sovietică avea în apropierea Mării Caspice o unitate de cercetarea a armelor biologice.
Cu exceptia cercetărilor pe prizonieri de război desfăşurate de Unitatea 731, nu au fost consemnate utilizări ale armelor biologice în cel de-al doilea război mondial.
Războiul rece aduce noi provocări pe scena internaţională, dominate
desigur de criza rachetelor balistice şi de escaladarea înarmării nucleare.
Deşi minor ca însemnătate, domeniul armelor biologice nu a fost abandonat, dimpotrivă, suferă transformări radicale, atât conceptuale cât şi umane, protecţia propriilor trupe şi implicarea unei elite de cercetători, din ce în ce mai numeroşi în acţiuni de producere şi testare a armelor biologice.
Fiecare ţară a considerat programele biologice la cel mai înalt nivel de
clasificare a secretului, puţine evidenţe apar astăzi privind detaliile programelor desfăşurate, doar mici evidenţe privind existenţa unor astfel de programe transpar în media actuală.
Au fost dezvoltate programe specifice antiumane, antianimale şi antiplante, au fost standardizaţi agenţi patogeni pentru a putea fi utilizaţi ca arme, au fost studiate insectele pentru a fi folosiţi ca vectori naturali de dispersie a bolilor.
Un exemplu din 1959 a fost standardizarea virusului febrei galbene transmis de ţânţari şi capacitatea de producţie de milioane de ţânţari lunar la laboratoarele din Fort Detrick.
În anul 1969 SUA renunţă unilateral la programul ofensiv de
înarmare cu agenţi biologici şi ratifică Protocolul de la Geneva din 1925.
În perioada 1971-1973 SUA a distrus stocurile proprii de arme biologice şi a semnat Convenţia pentru Interzicerea Armelor Biologice şi a Toxinelor în 1972.
Detalii asupra programului biologic al fostei Uniuni Sovietice sunt mai
puţin cunoscute.
Uniunea Sovietică a negat constant deţinerea de arme biologice. Chiar în urma incidentului de la Sverdlovsk, în Ural, din aprile 1979, unde a apărut o epidemie de antrax la un grup de cercetători care lucrau la un laborator, autorităţile sovietice au explicat că boala ar fi apărut în urma contaminării naturale de la carnea de vită infectată cu antrax.
În 1992 Rusia a recunoscut că accidentul din laboratorul de la Sverdlovsk a fost determinat de cercetările militare asupra antraxului și a declarat închiderea programului biologic în 1994.
Aproximativ 24.000 de cercetători care au lucrat pentru programul biologic al fostei Uniuni Sovietice au rămas pe drumuri. Numai speranţa rămâne că fiecare dintre ei au ajuns în laboratoare paşnice.
Probarea atacurilor biologice rămâne în zilele noastre o provocare a
sistemelor de protecţie, de aplicare a legii şi juridice.
Războiul bacteriologic mondial
În ultima decadă, au fost studiate şi chiar experimentate pe subiecţi voluntari vaccinurile genetice sau vaccinurile ADN, obţinute prin inginerie genetică şi nu prin germeni patogeni, care modifică ADN-ului celui vaccinat, cu efectul transformării în altcineva, fără un control asupra acestei transformări.
Acesta este şi motivul pentru care, alături de neîncrederea generală în onestitatea producătorilor de medicamente-vaccinuri, au fost şi sunt privite cu suspiciune maximă de către populaţia de pretutindeni şi nu au fost încă folosite.
Nimeni nu poate spune ce alte transformări vor face astfel de vaccinuri în fiinţa umană, şi nimeni nu poate garanta că ele nu vor fi folosite pentru controlul populaţiilor, dorinţa de secole a elitelor globaliste de transformare a maselor în nişte turme pe deplin ascultătoare. Şi ce ocazie mai bună decât o “nemiloasă” şi de “nestăpânit” altfel, pandemie!
Aveţi mai jos un prim episod dintr-o analiză minuţioasă, extrem de solid documentată, cu un fir logic foarte clar, in care veţi afla multe detalii pe care nu le ştim pt că presa globalistă nu ni le spune, sau ne minte şi manipulează non-stop, şi care duce, vrei nu vrei, la întrebările din titlu. Probabil că nu peste mult timp vom avea şi răspunsul.
Psihoza care s-a declanșat după apariția noului coronavirus în China a crescut exponențial pe măsură ce media, experții și oficialii guvernamentali din întreaga lume și-au exprimat în mod deschis îngrijorarea că această nouă boală are potențialul de a se transforma într-o pandemie.
Pe măsură ce îngrijorarea privind viitorul acestei epidemii a crescut, același lucru s-a întâmplat și cu numărul de teorii care speculau cu privire la originea focarului, multe dintre acestea învinuind diverşi actori statali și/sau miliardari controversați. Acest lucru a dus în mod inevitabil la eforturi de combatere a „dezinformării” legate de focarul coronavirus, atât din partea principalelor instituții de presă, cât și a principalelor platforme de comunicare socială.
Războiul informațional declanșat pe această temă este în plină desfășurare…
Surse:
https://www.thelastamericanvagabond.com/bats-gene-editing-bioweapons-recent-darpa-experiments-raise-concerns-amid-coronavirus-outbreak/
https://ortodoxinfo.ro -istoria-razboiului-biologic
FLUX ON-LINE
https://paulghitiu2009.blogspot.com/2020/02/razboiul-bacteriologic-mondial-2.html
ISTORIA_ARMELOR_BIOLOGICE.pdf – https://www.ancex.ro
Razboiul chimic si bacteriologic – o inventie diabolica
O inventie de mii de ani: razboiul chimic si bacteriologic
“Razboiul bacteriologic” sau “razboiul biologic” – adica, posibilitatea folosirii anumitor micro-organisme sau toxine, pentru a distruge comunitati aflate in conflict reprezinra unul dintre cele mai mari pericole pentru omenire .
Un astfel de atac ar putea antrena milioane, chiar miliarde de victime.
Din nefericire, puterea distructiva a unei astfel de arme nu a scapat neobservata de catre beligerantii diverselor epoci.
Armele biologice si chimice cunoscute astazi, drept “armele atomice ale saracilor”, au fost descoperite si folosite de catre oameni, inca din timpuri imemoriale – daca ne gandim la folosirea de catre vanatorii preistorici a varfurilor de sageti muiate in veninul serpilor ori a altor reptile veninoase, in vederea cresterii sanselor la vanatoare si anihilarea rapida a vanatului.
Aceasta tehnica, rudimentara dar foarte eficienta, este si astazi folosita de catre bastinasii din America de Sud si mare parte din triburile africane.
Desi initial, otravurile de provenienta animala erau folosite exclusiv pentru procurarea hranei, ulterior acestea au inceput sa fie folosite si in conflictele tribale, devenind parte integranta a “arsenalului”.
Sintagma de razboi chimic cu subdiviziunile sale lingvistice, ideologice sau politice, de la caz la caz: razboi biologic, arme biologice, chimice, razboi nuclear, a inceput sa fie intens mediatizata cu precadere in timpul si dupa prima conflagratie mondiala si a atins apogeul in secolul nostru cand este un termen la moda, desi fenomenul in sine constituie apanajul marilor puteri care detin asemenea arme de distrugere in masa: Federatia Rusa, America, tari din Asia si lumea islamica.
Adeseori traim cu falsa impresie ca lumea contemporana per ansamblu a inventat, valorificat si diversificat categoriile de arme amintite, alaturi de cele conventionale sau non-conventionale, idee preconceputa si total gresita.
Este trecut sub tacere teribilul foc grecesc (inventat de un filosof din Atena pe nume Proclus) care a tinut secole de-a randul la distanta pe dusmanii din exterior ai Bizantului sau aruncarea cadavrelor contaminate de ciuma, cu ajutorul catapultelor deasupra zidurilor cetatii Genova, prin acostarea celor trei galere venite de prin departarile Levantului si folosirea gazelor toxice in timpul Primului Razboi Mondial de catre armatele germane pe fronturile de Vest.
Pana mai ieri, eram obisnuiti sa credem ca folosirea pe scara larga a unor proiectile non-conventionale care provocau pagube mai mari decat cele conventionale prin utilizarea unor compusi chimici larg raspanditi astazi in industrie: petrol, fosfor, metan, elemente radioactive, ar tine mai degraba de lumea moderna si contemporana, iar amintirea unor razboaie din Antichitate sau Evul Mediu in care s-au utilizat asemenea arme de distrugere in masa era considerata de domeniul legendelor si al fantasticului, ori, descoperirea pe care v-o propun spre analiza arata ca lucrurile stau in realitate cu totul altfel.Războiul chimic era practicat în urmă cu 1.800 de ani, potrivit cercetătorilor britanici, care au descoperit, într-un tunel din Siria, rămăşiţele unor soldaţi romani ucişi de perşi cu un gaz toxic, ce avea în compoziţie cristale de sulf şi bitum, informează publicaţia The Independent.
Dovezile celui mai vechi război chimic cunoscut până în prezent au fost descoperite la un sit arheologic din deşertul Siriei, unde, în anul 256 d.Cr., 20 de soldaţi romani au fost asfixiaţi într-un tunel de inamicii perşi, prin gazare cu un amestec de bitum şi sulf.
Cadavrele soldaţilor romani purtând armuri au fost descoperite în urmă cu 70 de ani, dar abia recent cercetătorii au identificat cauza morţii.Se pare că soldaţii romani făceau parte dintr-o garnizoană care săpa tuneluri în jurul oraşului antic Dura-Europos, pentru a-i contraataca pe inamicii perşi, care luaseră cu asalt cetatea şi săpau, la rândul lor, tuneluri pentru a mina zidurile localităţii.
Analiza substanţelor găsite în situl arheologic, precum şi modul în care erau dispuse cadavrele romanilor au indicat faptul că aceştia au fost ucişi deliberat, în numai câteva minute, cu un gaz toxic.“Perşii au aflat că romanii săpau tunelul şi le-au pregătit o «surpriză». Cred că au plasat dispozitive de aprindere a focului în galerie şi, în momentul în care romanii au intrat, au dat drumul gazului toxic.
Romanii şi-au pierdut cunoştinţa în câteva minute şi, după alte câteva minute, şi-au pierdut viaţa.Dovezile de la Dura arată că perşii erau la fel de buni cunoscători ai strategiilor de război ca şi romanii”, a spus cercetătorul Simon James, de la Universitatea din Leicester, unul dintre autorii studiului.
De-a lungul istoriei, cu predilectie in antichitate si evul mediu, erau folosite impotriva dusmanilor felurite otravuri.
Cea folosita de catre familia Borgia, numita “La chantarella” era extrem de eficienta, neavand antidot, dar mai ales, nu putea fi depistata.
Nici astazi, nu se cunoaste cu certitudine reteta acesteia, ea ramanand un mister, cunoscandu-se doar cateva dintre “ingredientele” sale: păsărilor de curte li se administra soricioaică, praf de cantaride şi venin de viperă cu corn, iar după moarte li se extrăgeau măruntaiele care erau aşezate pe talere de aramă necositorite, timp de o ora, în apropierea unui foc mic.
Se obtinea un lichid foarte concentrat, care lasat sa se evapore timp de mai multe zile, se transforma intr-un praf de culoare albă –otrava, propriu-zisa).
Inca din cele mai vechi timpuri, s-a apelat, de exemplu, la otrăvirea fantanilor cu excremente sau se aruncau cadavre de oameni si de animale peste zidurile cetatilor asediate, desi, evident, la vremea respectiva, nu se stia ce sunt bacteriile.
In 1764, in lupta pentru cucerirea “Lumii Noi” de peste ocean, un ofiter britanic, administrator colonial, a ordonat distribuirea de pături infestate cu variola, unor triburi amerindiene (indieni din America), ceea ce a avut ca urmare o uriasă epidemie in randul populatiei bastinase, murind peste 20 000 de persoane.
Ciuma, lepra, turbarea, variola ca arme
Exista marturii certe, ca in Evul Mediu, boli provocate de virusi si bacterii, precum ciuma, lepra, turbarea, variola, au fost folosite in conflictele vremii, avand efecte devastatoare, atat asupra agresorilor cat si asupra celor agresati –cu atat mai mult cu cat, odata epidemia izbucnita, nu existau metode de combatere eficiente si nici cunostintele stiintifice necesare.
Iata cateva dintre acestea: