CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Un top al celor mai mari criminali români

 

 

 

 

 

 

 

Top 10 criminali români

 

 

 

De multe ori alegem sa ignoram aspectele negative ale vietii de zi cu zi si incercam sa ni le imaginam cat mai departe de noi si de ceea ce ne inconjoara. Nu realizam insa ca, la doar cativa pasi, o alta lume decat cea cunoscuta noua isi tese itele intunecate… .. lumea tenebroasa a criminalitatii.

In aceasta ordine de idei, Descopera.ro isi propune sa va aduca in fata, intr-o forma narativa, cazurile celebre care au constituit subiectul anchetelor politienesti din Romania de-a lungul timpului si, totodata, imaginea sumbra a catorva dintre cei mai temuti criminali de la noi din tara.

 

 

10. Gica Cioc – Balaurul

 

 

 

 

 

Anul 1945. Romania se resimtea încă dupa Marele Razboi in care fusese implicata, iar situatia politico-economica degenerase intr-un val de infractiuni fara egal cu precadere in cartierele bucurestene, acolo unde infractorii deja formasera bande extrem de violente si de bine inarmate.

Ca si cum nu era de ajuns, in vara aceluiasi an, o serie de crime inexplicabile lovea Capitala. Peste 10 persoane fusesera ciuruite cu gloante provenind din arme rusesti. Cine ar fi incercat totusi sa ancheteze un rus, fie el si criminal, in plina dominatie sovietica? Asa cum era de asteptat, dosarul crimelor a fost inmanat comisarului Alimanescu, probabil singurul care nu se lovea de asemenea piedici.

Cercetarile acestuia au scos la lumina o informatie interesanta. Criminalii nu erau soldati sovietici, ci romani get-beget, iar victimele nu erau altceva decat rezultatele unui sangeros razboi intre grupari de tip mafiot. Autorii asasinatelor? Gica Cioc, poreclit Balaurul datorita temperamentului sau violent, un cunoscut infractor din Ferentari si rivalul acestuia, Sandu Moise, cel poreclit Hitler, dupa mustata similara cu cea a dictatorului nazist.

Era 31 decembrie 1945, atunci cand comisarul Alimanescu afla de la un informator ca „Hitler” se gaseste intr-un restaurant de pe Calea Calarasilor, acolo unde petrecea noaptea dintre ani in compania membrilor bandei sale. Era momentul ca oamenii legii sa intre in actiune.

Spre surprinderea acestora insa, atacul asupra infractorilor nu a mai avut loc niciodata. In aceeasi noapte, Alimanescu ajungea in fata unei scene grotesti. „Hitler”, impreuna cu toti acolitii sai zaceau intr-o balta de sange. Printre victime se aflau si oamenii lui Gica Cioc. Motivul? „Hitler” ii „suflase” iubita aliatului sau cu luni in urma. Inaintea oamenilor legii, infractorii se ucisesera reciproc, toti fiind inarmati cu arme automate rusesti. „Epidemia crimelor” se stinsese.

 

 

9. Petre Silberschmied – Argintaru

 

 

In perioada imediat urmatoare celui de al doilea Razboi Mondial, Argintaru era un nume de temut pentru oamenii legii. Zeci de politisti, jandarmi sau gardieni cazusera sub rafalele de pistol automat trase de membrii temutei bande a lui Petre Silberschmied, alias Argintaru, si nimeni nu parea sa stie cine era autorul temutelor asasinate urmate de jafuri in banci si magazine.

Era cazul de care nu se putea ocupa decat „spaima infractorilor” acelor vremuri, comisarul Eugen Alimanescu. Studiind tacticile criminalilor, comisarul realiza ca armele folosite de acestia sunt de provenienta germana, absolut toti parand a fi tintasi extrem de buni.

In plus, niciun informator nu putea da date despre atacurile care parea ca nu se vor termina niciodata. Alimanescu intuia atunci ca ucigasii erau dezertori din armata germana, cel mai probabil din temutul corp Dirlewanger, corp de armata creat la cererea expresa a lui Himmler din condamnati la moarte sau la inchisoare pe viata. Si nu se inselase.

Ocazia de a anihila banda de infractori a venit la sfarsitul lunii august 1945, atunci cand un gardian public anunta prezenta suspecta a unui camion, in miez de noapte, in apropierea magazinului „Sora”. Era chiar banda lui Argintaru. Lupta care s-a deschis intre oamenii legii si infractori a durat peste o ora, soldandu-se cu victime de ambele parti.

Momentul crucial a fost insa cel in care un jeep cu insemne americane sosea in tromba la locul conflictului, iar din el cobora un individ purtand uniforma de capitan, care le cerea oamenilor legii sa opreasca imediat focul. Diversiunea nu a functionat iar capitanul, nimeni altul decat Argintaru, a fost arestat. Era singurul supravietuitor al bandei sale. Criminalul nu a mai apucat sa isi auda sentinta. In timpul unei tentative de evadare era impuscat mortal de agentii comisarului Alimanescu.

 

 

 

8. Grigore Uruc – Asasinul de Anul Nou

 

 

 

Cine este criminalul care l-a îngrozit pe Nicolae Ceaușescu. Cazul ...

 

Un caz deosebit este si cel al taranului analfabet, Grigore Uruc, si al dosarului „Cerasela”, numele primei sale victime. Nu putini au fost cei care, la sfarsitul anilor ’80 vorbeau de aparitia unui nou Ion Ramaru, iar neputinta autoritatilor il determina chiar pe Nicolae Ceausescu sa ia o pozitie transanta vis-a-vis de actiunile indreptate impotriva criminalului care actiona in orasul Buzau. Prima victima, Cerasela Diminet, un copil al strazii de numai 14 ani, fusese descoperita in interiorul unei centrale termice, la 2 ianuarie 1985.

Cadavrul micutei fusese strapuns de numeroase lovituri de cutit desi moartea, asa cum au concluzionat medicii legisti, survenise chiar de la prima lovitura. Aceiasi medici afirmau ca omorul avusese loc chiar in noaptea de Anul Nou.

Criminalul parea insa de negasit, autoritatile vremii clasand dorsarul A.N. (autor necunoscut), si asta in ciuda unui efort intens depus de oamenii legii. Un an mai tarziu, tot in noaptea de Anul Nou, un al copil al strazii, un baietel in varsta de 13 ani, a fost descoperit in apropierea Scolii Generale nr. 4.

Chiar daca trupul acestuia fusese ulterior sfasiat de cainii vagabonzi, medicii au putut identifica urmele lasate de arma crimei. Era vorba de acelasi autor. In Buzau umbla in libertatea un criminal care ucidea doar din placere.

Era anul 1987, atunci cand ceea ce oamenii legii asteptau cu groaza s-a intamplat. O a treia victima, Cosmin Gruiu, un copil fara adapost in varsta de 14 ani, fusese strapuns de nu mai putin de 24 de ori cu un cutit. Si totusi, criminalul parea sa fi intrat in pamant. Era momentul in care oamenii legii isi dadeau seama ca ucigasul venea in Buzau doar pentru a ucide si asta se intampla doar o data pe an.

Anul nou 1988 a insemnat insa sfarsitul terorii. Avand sub observatie toate locatiile prin care criminalul ar fi putut patrunde in oras, autoritatile il identificau pe autorul abominabilelor crime.

Era Grigore Uruc, un taran analfabet din comuna Tintasi de Buzau. Din pacate, in momentul arestarii, ucigasul apucase sa ia viata celei de a patra victime, o fetita in varsta de 13 ani. Judecat rapid, acesta era condamnat la moarte si executat la 11 iunie 1988. Era penultima condamnare la moarte din timpul regimului comunist.

 

7. Eugen Grigore – Amarul gust al răzbunarii

 

Povestea lui Eugen Grigore este una aparte in istoria criminalisticii romanesti. Cazul sau a fost musamalizat de autoritatile comuniste, tocmai pentru a nu se afla ca Romania anilor ’70 se afla in pragul unui conflict interetnic de proportii. „La export”, toate informatiile din tara trebuiau sa arate bine.

Cutremuratoarea poveste a iesit la lumina cu mult mai tarziu, mai precis in anul 2002, atunci cand o razie a politiei iesene il scotea la lumina din canalele aflate in apropierea campusului studentesc al Institutului Agronomic pe cel considerat mai mult o legenda urbana.

Cine este insa acest personaj misterios? Totul incepea la inceputul anilor ’70, atunci cand Eugen Grigore, un simplu sofer la o autobaza din apropierea Iasilor, isi gasea familia macelarita si casa incendiata. Sotia si cei trei copii fusesera ucisi cu bestialitate, iar autorii oribilelor crime dadusera foc casei in speranta ca urmele vor fi sterse.

Cum autoritatile nu dadusera inca de urma ucigasilor, Eugen Grigore a pornit o ancheta pe cont propriu, iar cei care stiau cate ceva i-au indicat pe vinovati… membrii unei satre tiganesti din apropierea satului in care locuia. Ceea ce a urmat pare sa tina mai degraba de un scenariu de film.

Cu mintea ravasita de pierderea celor dragi, Grigore se suia pentru ultima data la volanul unui camion. Cu pedala acceleratiei apasata la maximum, acesta a intrat in plin in corturile si carutele tiganilor fara sa tina cont de cine se afla in ele. In acea zi au murit 24 de persoane, printre victime numarandu-se mai multe femei si copii. Cazul a fost repede musamalizat de autoritati.

Supravietuitorii carnagiului au fost mutati de membrii Securitatii in alte zone ale tarii iar Eugen Grigore primea pedeapsa cu inchisoare pe viata. Dupa 28 de ani de detentie, a fost eliberat, luand drumul canalelor din Iasi. Singura sa sursa de supravietuire erau bunurile pe care le primea din cand in cand de la studentii milosi.

 

 

 

6. Nicolae Purecica , poreclit „Nae Chioru”– Ferentariul de acum 60 de ani

 

 

 

 

 

 

 

 

Renumele de cartier rau famat al Ferentariului nu este unul dobandit de ieri de azi. Asa cum vom vedea, Bucurestiul anilor de dupa ultimul mare razboi cunostea deja faima ucigasilor ascunsi in casele Ferentariului. Poate cel mai cunoscut criminal care a actionat in aceasta zona a fost Nicolae Purerica, poreclit Nae Chioru, o porecla ce avea sa devina legendara cu trecerea timpului.

Era anul 1947, acelasi an in care teroarea, de aceasta data la adresa infractorilor, instituita de Eugen Alimanescu isi punea puternic amprenta asupra raufacatorilor bucuresteni.

Multi dintre ei alegeau sa paraseasca orasul in cautarea unor destinatii mai „sigure” in care sa poate actiona.

Printre cei care alesesera calea fugii se numara si Nicolae Purecica, un individ deja dat in urmarire generala in toata tara pentru mai multe crime, jafuri si talharii, majoritatea petrecute in Ferentari. De aceasta data, criminalul alesese Oradea ca viitoare tinta si, la scurt timp, orasul transilvanean intra in stare de soc.

Zeci de atacuri armate asupra oamenilor nevinovati lasau in urma o multime de victime, dar ceea ce era de-a dreptul sinistru era modul in care victimele erau ucise. Criminalii nu se multumeau doar cu talharirea nevinovatilor ci, pentru a-i reduce la tacere, ii transau asemenea vitelor de la abator. Omorurile au fost atat de numeroase incat autoritatile oradene s-au vazut nevoite sa apeleze la singurul om care putea sa puna stavila ororilor, comisarul Eugen Alimanescu.

La scurt timp, prezenta „Justitiarului” a dat roade. Doua bande bucurestene, deplasate clandestin la Oradea, erau anihilate. Un intreg arsenal de arme, ustensile de spart seifuri si bunuri furate, era recuperat de agentii speciali ai lui Alimanescu. Dar crimele continuau.

Lungile si minutioasele cautari ale comisarului scoteau insa la iveala un „fir” de la care oamenii legii puteau incepe cautarile.

Cele mai multe victime erau barbati care calatorisera cu trenul si care sosisera la Oradea in scop de afaceri. Urmand traseul ultimilor oameni ucisi, Alimanescu il descoperea intr-un tren chiar pe Nicolae Purecica.

 Evitand sa il aresteze imediat, comisarul il urmareste impreuna cu oamenii sai pana la Oradea. Ucigasul deja isi alesese urmatoarea victima. Nu a mai avut timp insa sa o ucida. In momentul in care se pregatea sa atace, criminalul era doborat de o rafala de gloante. Alaturi de el se prabuseau si cei patru acoliti ai sai.

 

5. Iancu Berila – Ucigasul brutarilor

 

Numele lui Iancu Berila ar putea sa nu spuna multe celor mai putin obisnuiti cu istoria stiintei criminalistice din Romania. In fond, criminalul actionase in timpul celui de al doilea Razboi Mondial, timp suficient pentru ca lumea sa dea uitare odioaselor sale fapte.

A ramas in schimb zicala peiorativa „ca Berila”, desemnand acel individ care incearca sa ingrozeasca sau sa braveze cu fapte demne de dispret. Si totusi, cine a fost Iancu Berila? Arhivele vremii il mentioneaza ca pe unul dintre cei mai sangerosi asasini din istoria recenta a Romaniei.

Un individ cu un fizic impozant, cu o expresie fioroasa a fetei, care a reusit sa terorizeze o tara intreaga in numai cativa ani. Victimele sale erau, in marea lor majoritate, brutari.

Nu se stie inca de ce acestia devenisera tintele lui favorite, cert este ca pe seama lui Iancu Berila sunt puse cel putin 20 de crime, iar modul de operare era de fiecare data acelasi. 

Criminalul isi studia potentialele victime, afla unde acestea isi tin banii si ataca noaptea, departe de ochii lumii. Desi a fost prins si condamnat la munca silnica pe viata, Berila reuseste sa evadeze spectaculos. Era momentul in care pe urmele sale pornea celebrul comisar Eugen Alimanescu, cel poreclit si „Comisarul de Fier”, alaturi de tinerii sai recruti din organizatia „Fulger”.

 La scurt timp dupa inceperea anchetei, Alimanescu da de urma criminalului. Acesta se angajase ca ucenic la un brutar din apropierea Slatinei. Ajutat de inca doi agenti, comisarul il imobiliza atunci pe uriasul Berila in timp ce dormea. Era anul 1947. Asupra sa a fost descoperit si cutitul pregatit pentru urmatoare sa victima… chiar cel care il angajase.

Trimis din nou la ocna, Iancu Berila nu mai avea a doua sansa de scapare si se stingea din viata in urma muncii extreme la care a fost supus.

4. Ion Rîmaru – Teroarea anilor ‘70

Cu siguranta nu exista un alt criminal in analele stiintei criminalistice romanesti a carui notorietate sa fie mai mare decat a celui care a terorizat Bucurestiul in urma cu aproape patru decenii. Trei omoruri deosebit de grave, un omor calificat, sase tentative de omor, cinci violuri, o tentativa de viol si mai multe furturi si talharii. Toate sunt faptele unui singur om: Ion Ramaru. 

 

 

 

 

 

Trista reconstituire a faptelor celebrului criminal incepe cu data de 5 martie 1971, data la care era descoperit trupul neinsufletit al unei tinere femei. Cercetarile au dovedit atunci ca victima fusese ucisa intr-un mod sadic si apoi violata, aceasta purtand pe corp numeroase urme de muscaturi.

O luna mai tarziu, o crima identica a fost semnalata in sectorul 4 al Bucurestiului, iar Militia Capitalei adauga acestor fapte alte doua omoruri similare care avusesera loc in anul 1970 si al caror autor nu fusese identificat. Era deja evident ca autoritatile se confruntau cu un criminal in serie.Mobilizarea fortelor de ordine a fost una de proportii nemaivazute.

Sute de persoane au fost interogate si tinute sub observatie, iar specialistii Institutului de Medicina Legala reuseau in premiera mondiala sa reconstituie portretul robot al criminalului numai dupa amprentele dentare. Si totusi, autorul odioaselor crime continua sa actioneze nestingherit. A fost poate mana hazardului cea care a ajutat la prinderea lui Ion Ramaru.

Langa corpul ultimei victime, criminalul scapase o adeverinta medicala. Din acest moment, capturarea sa nu mai reprezenta decat o problema de timp.Arestat in caminul studentesc al Facultatii de Medicina Veterinara, acolo unde era student in anul 3, Ramaru isi recunoastea faptele dupa mai multe ore de interogatorii. Procesul care a urmat a fost unul rapid, iar ucigasul primea pedeapsa maxima: moartea. In acelasi an, 1971, la 23 septembrie, in curtea penitenciarului de la Jilava, Ion Ramaru era executat prin impuscare. 

Ultimele sale cuvinte aveau insa sa ramana intiparite in mintea celor prezenti si se vor dovedi ulterior extrem de adevarate: „Chemati-l pe tata. El este de vina.” Ce vroia oare sa spuna criminalul?

 

3. Florea Ramaru – Ereditatea crimei

 

 

Anii din timpul ultimului Razboi Mondial au fost, fara doar si poate, unii extrem de tulburi pentru toate tarile Europei. Lipsurile si atrocitatile razboiului dusesera la o recrudescenta fara egal a crimelor, iar Romania isi avea si ea tristii reprezentanti. Era anul 1944, atunci cand o serie de crime zguduia Bucurestiul. Intr-un singur an, cinci femei fusesera ucise cu bestialitate, iar amprentele recoltate de autoritatile vremii nu se potriveau cu cele ale infractorilor din baza de date. Era vorba, asadar, de un individ fara antecedente penale. 

Cu toate acestea, timpul a trecut iar criminalul nu a fost niciodata identificat. Misterul iesea din nou la iveala in anii ’70, atunci cand seria de crime a lui Ion Ramaru ingrozea intreaga Capitala.

Spre surprinderea criminalistilor, amprentele celui care ucidea erau identice cu cele ale criminalului din 1944. Cum ar fi fost insa posibil asa ceva? In fond, trecusera peste 25 de ani, iar infractorul ar fi trebuit sa aiba o varsta inaintata, posibilitate exclusa din start de autoritati.

Si totusi, modul de operare si de infaptuire a crimelor erau aproape identice. Notorietatea cazului Râmaru si prinderea temutului criminal aveau sa arunce din nou in uitare celebrele amprente din timpul razboiului.

O stranie coincidenta raspundea totusi intrebarilor care existau de atatia ani. La exact un an de la executia lui Ion Ramaru, la 23 septembrie 1972, la Institutul de Medicina Legala era adus cadavrul unui barbat care aparent cazuse din tren. Examinarea acestuia aducea un rezultat socant.

Amprentele celui care murise in bizarul accident erau cele ale ucigasului din 1944. Era nimeni altul decat Florea Ramaru, tatal celui mai cunoscut asasin din istoria Bucurestilor.

 

 

2. Vasile Tcaciuc – Măcelarul din Iași

 

 

 

 

Vasile Tcaciuc cachebzirocache3109c238x128algdillingerjp

 

Romania anilor 1930 a fost zguduita de o serie de crime al caror autor ar putea figura cu succes in galeria neagra a celor mai mari criminali in serie din lume. Chiar si astazi, la mai bine de 70 de ani de la comiterea ingrozitoarelor crime, oamenii de stiinta incearca inca sa inteleaga acel resort interior care a fost capabil sa tranforme un om intr-unul dintre cei mai odiosi asasini cunoscuti vreodata. 

Totul a inceput in 1935, an in care noul proprietar al unui imobil iesean, a fost alertat de cainele unui musafir, caine care daduse semne de agitatie si care zgaria insistent podeaua casei.

Curios, acesta sapa in locul indicat de animal si, spre oroarea sa, descoperea sase cadavre ingropate la mica adancime. Absolut toate prezentau urme de lovituri cu un corp contondent, cel mai probabil un topor, iar starea in care se aflau acestea trada un sadism atroce. Prinderea ucigasului nu a fost atat de dificila pe cat s-ar crede.

De fapt, fostul proprietar al imobilului, basarabeanul Vasile Tcaciuc, se afla deja in arestul politiei iesene pentru mai multe jafuri si talharii. Desi, initial, acesta nu a recunoscut faptele, confruntat cu doua dintre concubinele sale, el renunta la masca nevinovatiei si marturisea autoritatilor crudul adevar.

Tcaciuc recunostea atunci uciderea si ciopartirea celor sase victime pe care le ingropase chiar sub podeaua casei in care locuia dar, spre groaza tuturor celor prezenti la interogatoriu, acesta nu era decat inceputul unui sir ingrozitor de crime. In cinci ani, basarabeanul ucisese nu mai putin de 26 de persoane, printre care si un copil, unicul scop al acestor odioase fapte fiind jaful. 

Dupa cum el insusi marturisea, ucigasul isi comandase chiar si un topor special, realizat astfel incat sa nu alunece din mana, iar eficienta loviturilor sa fie maxima. Nu a mai apucat sa fie judecat. In timpul reconstituirii uneia dintre crime, Vasile Tcaciuc incerca sa scape prin fuga, profitand de lipsa de atentie a celor care il insoteau. A fost ucis pe loc de mai multe focuri de revolver. Astfel lua sfarsit povestea celui poreclit de presa vremii „Macelarul din Iasi”.

 

 

 

1. Vera Renczi – Vaduva Neagra

 

 

 

 

 

 

Foto: Vera Renczi – Vaduva Neagra

Prima parte a vietii celei care ocupa primul loc in topul celor mai mari criminali romani reprezinta si azi un mister pentru criminalisti. In fond, nici macar numele adevarat nu ii este cunoscut, atata vreme cat in analele criminologiei ea a ramas cunoscuta ca Vera Renczi , numele de familie apartinand celui de-al doilea sau sot. Unele surse ii indica drept an al nasterii anul 1903 dar, cel mai probabil, Vera s-a nascut la sfarsitul secolului al XIX-lea, in Bucuresti, in urma legaturii dintre un om de afaceri ungur si o frumoasa tanara din Romania. 

Copilaria si-o petrece la Bucuresti, acolo unde ramane pana la varsta de 13 ani. Odata cu pierderea mamei, Vera este mutata de tatal sau la Berkerekul, oras din fosta Iugoslavie, unde acesta detinea o mica mosie.

Adolescenta Verei este marcata de numeroase aventuri amoroase, ea ajungand nu o data, pe prima pagina a ziarelor locale din cauza scandalurilor in care implica de la elevi de liceu pana la bancheri si oameni de afaceri.

Nimeni nu se astepta ca tanara sa isi mai uite moravurile, insa miracolul se produce atunci cand Vera il cunoaste pe Karl Schick, un influent bancher austriac, cu care se va si casatori. In ciuda previziunilor, tanara nu isi continua escapadele, ci devine o sotie atenta si placuta, mai ales dupa nasterea fiului lor, Lorenzo.

La mai putin de un an, Karl dispare misterios pentru a nu mai reveni niciodata.Vera explica apropiatilor ca sotul sau a parasit-o si ca a decedat ulterior intr-un accident de masina in Romania. Urmeaza cea de a doua casatorie, cea cu Joseph Renczi, un important om de afaceri sarb.

La scurt timp insa, acesta avea sa dispara ca si primul sot. Pentru Vera Renczi incepea o noua perioada in care escapadele amoroase aveau loc cu regularitate. Vesnic imbracata in negru, frumoasa castelana atragea pe domeniul de la Berkerekul numerosi amanti, niciunul dintre acestia nemaintorcandu-se vreodata.

La insistentele sotiei unuia dintre ei, autoritatile locale descind la resedinta Verei Renczi. Nu mica le-a fost mirarea oamenilor legii atunci cand descopereau in subsolul conacului 35 de sicrie de zinc.

In ele se aflau absolut toti cei care trecusera prin patul Verei. 

Mai mult, intr-unul dintre sicrie se gasea chiar Lorenzo, fiul in varsta de numai zece ani pe care aceasta fusese nevoita sa il ucida pentru ca ii aflase teribilul secret. Toate victimele fusesera otravite cu arsenic.

Condamnata initial la moarte, Vera a beneficiat atunci de clementa legii care nu permitea executia femeilor si a fost transferata pe viata intr-o inchisoare de maxima securitate. La scurt timp, criminala in serie se stingea in urma unei hemoragii cerebrale.

 

Sursa: „Cei mai odiosi 100 criminali romani” – Traian Tandin, Editura Tritonic, preluat de https://www.timpul.md/top-10-criminali-romani 

 

 

 

 

 

 

 

06/08/2020 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 3 comentarii

PROCEDURI JUDICIARE ÎN EVUL MEDIU ŞI ISTORIA PROSTIEI OMENEȘTI

 

 

 

 

 

 

 

        DIN ISTORIA PROSTIEI OMENEȘTI

– PROCEDURI JUDICIARE ÎN EVUL MEDIU –

 

 

Judecătorul de odinioară se îmbrăca în robă, își punea peruca pe cap și din momentul acela se dezumaniza; devenea o mașină judiciară, înveșmântată cu fast oficial.

Degeaba a spus apostolul Pavel: „Litera omoară, spiritul însuflețește”.

Dreptul medieval nu lua în considerare decât litera. Nu-l interesa intenția, ci fapta. Pedeapsa pe care legea o hotăra pentru fapta respectivă era aplicată fără cruțare.

Nu exista nici discernământ, nici circumstanță atenuantă, nici îndurare! Robotul cu robă și perucă trimitea la eșafod chiar și un copil, dacă acesta comitea vreo faptă pe care legea o pedepsea cu moartea.

Între tipăriturile aflate în biblioteca Szechenyi, într-un manuscris din 1780 găsim descrierea amănunțită a felului în care a fost decapitată o fetiță de 13 ani, cu numele de Margarete Dissler.

Acest lucru s-a întâmplat în secolul numit „al luminilor”!

În nr. 30 din anul 1681 al ziarului berlinez Sonntagischer Postilion citim o știre care relatează despre o fetiță de 14 ani care a fost prinsă încercând să provoace un incendiu.

Astăzi, medicii s-ar pronunța: piromanie. Pe vremea aceea însă, au condamnat-o la moarte, au decapitat-o, iar cadavrul i l-au ars.

Un alt ziar berlinez, Vossische Zeitung, relatează în nr. 112 din 1749 că în Bavaria a fost arsă pe rug o vrăjitoare.

Și, pentru că au existat mărturii cum că ea inițiase în meserie și o fetiță de 8 ani, au executat și copila, călăul tăindu-i venele.

Nu se renunța la principiul represiunii nici atunci când făptașul nu putea fi adus în fața instanței. În acest caz, pedeapsa se executa simbolic, „în efigie”.

Dacă prin sentință se pronunța condamnarea la moarte, se confecționa un manechin de paie, care era târât până în centrul orașului, sub spânzurătoare.

Acolo, i se citea în mod solemn sentința, după care se dădea ordin călăului să-și facă datoria.

Respectând strict canoanele meseriei, călăul spânzura păpușa de paie (lipsea doar medicul care să confirme, cu stetoscopul, decesul).

Dacă sentința era deosebit de aspră, după execuție, se proceda și la arderea cadavrului.

Și acest ordin era dus la îndeplinire cu respectarea legii. Călăul scotea din ștreang manechinul spânzurat, îl așeza pe rug și-l ardea cu mare pompă, spre satisfacția publicului spectator.

Procese penale împotriva cadavrelor

Neiertătoarea practică judiciară se aplica și în cazul când făptașul murise între timp. Principiul aspru al represiunii, cu alte cuvinte răzbunarea etatizată, își descărca furia rece și pe cadavru. Atunci când Carol al II-lea s-a întors în Anglia pentru a ocupa tronul tatălui său, Cromwell (cel care insistase ca regele Carol I să fie executat) și câțiva dintre cei ce împărțiseră puterea cu el își dormeau somnul de veci sub lespezile de marmură ale catedralei Westminster.

La 30 ianuarie 1661 (comemorarea execuției lui Carol I) sicriele lui Cromwell și a doi dintre tovarășii săi au fost scoase din mormintele lor și duse la Tyburn, locul de execuție al criminalilor de rând.

Acolo, cele trei cadavre au fost spânzurate, lăsate în spânzurătoare până seara, apoi decapitate și înmormântate la piciorul spânzurătorii.

Acest spectacol a avut loc în prezența unui public numeros. Doamnele din elita Londrei au considerat de datoria lor să se abată pe la Tyburn, pentru a se îmbogăți cu plăcuta amintire a unui tablou interesant. Ce nervi trebuie să fi avut femeile acelea!

Memorialistul Pepys relatează întâmplările din ziua de 30 ianuarie a acelui an: a ascultat o predică, a primit o scrisoare de la fratele său, apoi a vizitat-o pe lady Batten.

Aceasta, împreună cu soția lui Pepys, sosise chiar atunci de la Tyburn, unde fuseseră să vadă cele trei cadavre spânzurate.

Excursia doamnelor este amintită, fără niciun comentariu, ca cel mai firesc lucru.

Era caracteristic pentru formalismul vechii legislații ca procesul împotriva cadavrului celui vinovat să decurgă cu respectarea tuturor normelor procedurale.

Diferența era doar că se desemna un curator pentru mort, deoarece, după cum se știe, cadavrul nu poate vorbi și, în consecință, n-are cum să se apere.

Astfel se proceda și în cazul sinucigașilor.

Un foarte interesant extras de proces din anul 1725 ilustrează semnificativ acest fapt:

„Proces penal, intentat de către procurorul regal din Fontaine les Nonnes, împotriva lui Jacques de la Porte, funcționar al judecătoriei din Marcilly, curator pe lângă cadavrul lui Charles Hayon.

La proces s-a dovedit că Charles Hayon, locuitor din Chaussée, s-a sinucis din proprie inițiativă și în mod criminal. Legându-și picioarele, el s-a aruncat în râu, înecându-se.

Drept pedeapsă, cadavrul lui este condamnat să fie plimbat pe străzile comunei Chaussée, întins cu fața în jos pe un grătar de lemn”.

N-am putut constata dacă, în cazul lui Cromwell, procesul a decurs după toate formalitățile. În schimb, actele procesului intentat împotriva cadavrului ucigașului lui Henric al III-lea al Franței se păstrează integral până în zilele noastre.

Cu acel prilej, au fost ascultați 9 martori, care au declarat cu toții, sub jurământ, ceea ce toată lumea știa, și anume: atentatorul Jacques Clément l-a înjunghiat pe rege, după care soldații și curtenii, năvălind în încăpere, l-au ciopârțit pe atentator, omorându-l.

După obișnuita introducere, sentința rostită în numele urmașului regal, Henric al IV-lea, dispunea:

,,Urmând sfatul consiliului judecătoresc, Maiestatea sa a hotărât: cadavrul amintitului Clément să fie rupt în patru de patru cai, apoi ars, iar cenușa să-i fie aruncată în fluviu, pentru ca în felul acesta să-i piară până și urma.

Dat la St. Cloud, 2 august 1589. Iscălit: Henric.

Adnotare: S-a îndeplinit în același loc și în aceeași zi”.

Ruperea în patru era pedeapsa ucigașilor de regi. Henric al IV-lea nu bănuia la vremea aceea că și el va fi victima pumnalului unui atentator, iar ucigașul său, Ravaillac, va suporta pe viu supliciul lui Clément.

La 8 aprilie 1498, mulțimea ridicată împotriva lui Savonarola a asediat mânăstirea San Marco din Florența. Unul dintre discipolii călugărului a tras clopotul.

La semnalul de alarmă, cei din mânăstire s-au strâns și au rezistat un timp: până la urmă însă, a biruit mulțimea.

Restul îl știm. Dar puțini știu că arderea pe rug a lui Savonarola a fost urmată, în vara aceluiași an, de condamnarea clopotului de către un consiliu de magistrați.

Clopotul a fost scos din turn, pus într-o căruță trasă de măgari și purtat prin tot orașul: călăul îl biciuia tot timpul, la fel cum zbirii lui Xerxes biciuiseră Hellespontul [n.n.: În timpul traversării strâmtorii Hellespont (Dardanele), Xerxes a ordonat ca marea să fie pedepsită cu 300 de lovituri de bici și să fie blestemată, pentru că o furtună întârziase îmbarcarea spre Europa].

Am enumerat aceste câteva pilde, ca să pot deschide, cu ajutorul lor, cărare prin bălăriile vechiului drept și, în felul acesta, să ajung la cea mai absurdă procedură judiciară feudală.

Procese intentate animalelor

Să acuzi și să condamni animale – iată o temă pentru umoriști. Trebuie să deosebim aici două feluri de procese intentate animalelor: Unele aveau ca scop izgonirea animalelor dăunătoare care aduceau pagube însemnate.

Aceste procese țineau de competența tribunalului ecleziastic.

O altă categorie era formată din procesele care se intentau împotriva unui anumit animal criminal, și aveau ca scop pedepsirea fărădelegii săvârșite. Acestea țineau de judecătoriile civile.

Printre calamitățile naturale ale Evului Mediu, un loc important îl ocupau imensele invazii de viețuitoare mărunte care se abăteau peste o regiune: lăcuste, viermi, cărăbuși, șerpi, broaște, șoareci, guzgani, cârtițe… Ele distrugeau recoltele și, de multe ori, în urma lor izbucnea foametea.

Știința din vremea aceea privea neputincioasă dezastrul. Oamenii deci renunțau la știință, apelând la religie.

Primejdia, care izbea pe neașteptate și cu o forță necruțătoare, nu și-o puteau explica decât ca pe fapta unui demon.

Nu lăcustele devorau recolta, nu șoarecii rodeau rădăcinile plantelor, ci însuși necuratul, întrupat în acele animale dăunătoare.

Oamenii îngroziți așteptau ajutor de la preoții lor și pretindeau ca demonul să fie afurisit. Bine, bine, dar afurisirea avea reguli foarte precise. Formalismul Evului Mediu s-a insinuat și în dreptul bisericesc, la fel ca și în cei laic, lucru cu atât mai de înțeles, cu cât în ambele domenii legislative paragrafele erau învârtite, sucite și cârpăcite de aceiași juriști.

Prin urmare, și la afurisenie trebuiau respectate normele de judecată: denunțul, desemnarea apărării, procesul, acuzarea, apărarea, sentința.

Firește, astăzi, toate aceste lucruri par comice, dar privite prin optica epocii erau ciudate doar în măsura în care astăzi ni se par ciudate unele dintre obiceiurile tradiției englezești.

Știm, de pildă, că în amintirea „conspirației prafului de pușcă”, și astăzi, într-o anumită zi a anului, o gardă coboară în pivnițele Parlamentului britanic, luminând cu lămpașe de ulei fiecare ungher, spre a vedea dacă nu cumva se ascunde, pe undeva, ceva suspect!

Cred că nu mai trebuie să precizăm că întreaga pivniță este dotată cu lumină electrică.

Cu toate acestea, nu râde nimeni de zelul emeritei gărzi. Revenind: Sentința tribunalului bisericesc cuprindea, pentru început, un avertisment.

Apoi urma afurisirea propriu-zisă (maledicția). Nu împotriva animalului, ci a demonului!

S-au întâmplat cazuri când și tribunalele laice au încercat o procedură asemănătoare. Aceasta era o caricatură a celei destinate proscrișilor bisericești, după cum ne informează, cu un umor involuntar, un detaliat proces-verbal de procedură care s-a păstrat.

Procesul a avut loc în Elveția, în fața judecătoriei din comuna Glurns:

«Anno Domini 1519, de ziua Ursulei, în fața judecătorului comunei, Wilhelm von Hasslingen, s-a înfățișat Simon Fliss, locuitor al comunei Stilfs, anunțând în numele locuitorilor că, în conformitate cu prevederile legii, dorește să intenteze acțiune penală împotriva șoarecilor de câmp.

Cum, potrivit prevederilor legale, în astfel de cazuri șoarecii au nevoie de un apărător, el a cerut ca autoritățile să numească unul din oficiu, astfel ca șoarecii să nu aibă motiv a se plânge.

Pe baza acestei cereri, judecătorul l-a numit pe cetățeanul Hans Grienebner din Glurns ca apărător al susnumiților șoareci, împuternicindu-1 legal în această funcție.

Din partea locuitorilor comunei Stilfs, Simon Fliss a desemnat acuzatorul împotriva șoarecilor în persoana lui Minig von Tartsch.

Judecător: Conrad Spergser (căpitan de mercenari în trupele conetabilului de Bourbon).

Jurați: (se înșiră numele a 10 cetățeni).

Împuternicit de toți locuitorii comunei Stilfs, acuzatorul Minig von Tartsch a arătat că el a citat pentru ziua aceea în fața instanței pe Hans Grienebner, apărătorul animalelor lipsite de rațiune numite șoareci de câmp, drept pentru care respectivul s-a și înfățișat, prezentându-se ca reprezentant al rozătoarelor.

Fiind audiat ca mator, Minig Waltsch, locuitor din Sulden, a spus că el umblă de 18 ani prin ogoarele din Stilfs și a putut constata că șoarecii de câmp produc într-adevăr pagube însemnate, astfel încât locuitorilor abia de le rămâne puțin fân.

Locuitorul Niklas Stocker din Stilfs a arătat că el ajută la lucrul câmpului pe acele ogoare și a văzut cum niște animale ale căror nume și prenume nu le cunoaște produc mari pagube gospodarilor: acest lucru l-a putut constata mai ales toamna, la cositul fânului.

În prezent, Vilas von Raining locuiește în vecinătatea comunei Stilfs, dar acum 10 ani era locuitor al Stilfsului.

El arată că poate afirma același lucru ca Niklas Stocker, fiindcă și el i-a văzut de multe ori pe șoarecii stricători.

Aceste fiind zise, martorii și-au întărit prin jurământ depozițiile.»

După cum se vede, judecătorul a evitat să audieze gospodarii interesați din Stilfs, dovedindu-și imparțialitatea prin faptul că a ascultat numai martori nepărtinitori: doi cetățeni de prin împrejurimi și un zilier localnic.

«Acuzarea: Minig von Tartsch acuză șoarecii de câmp pentru daunele provocate și arată că dacă lucrurile vor continua, iar animalele dăunătoare nu vor fi îndepărtate, păgubiții vor ajunge în situația să nu mai poată plăti impozitele și vor fi nevoiți să se mute prin alte părți.

Apărarea: Față de această acuzare, Grienebner arată: A înțeles acuzația, însă reamintește că protejații săi aduc și foloase (distrug larvele insectelor), deci el contează pe faptul că judecătoria nu le va retrage ocrotirea sa.

Dacă acest lucru totuși se va întâmpla, el cere ca instanța să oblige prin decizie pe apărători să desemneze un alt teritoriu, unde șoarecii să poată trăi mai departe netulburați; să pună la dispoziția lor o gardă care, în timpul mutării, să-i apere de dușmanii lor firești, câinii și pisicile, iar în încheiere își formulează pretenția că, în cazul în care printre protejatele sale s-ar găsi vreunele gravide, să li se dea un termen de grație suficient pentru a-și putea naște puii și a-i transporta în condiții optime.

Sentința: După audierea acuzării și a apărării, precum și a martorilor, se hotărăște că animalele cu numele de șoareci de câmp sunt obligate să evacueze ogoarele și pășunile comunei Stilfs și să se mute în termen de 14 zile, fiindu-le interzisă pe veci întoarcerea pe meleagurile de unde au plecat.

Dacă însă vreuna dintre rozătoare este însărcinată sau dacă, din cauza vârstei fragede, n-ar suporta călătoria, pentru acestea se asigura ocrotire încă 14 zile. În schimb, toți cei în stare să călătorească trebuie să plece la termenul fixat.»

Se poate vedea că formele procedurale s-au respectat cu strictețe, instanța fiind la fel de nepărtinitoare în sentință, ca și în audierea martorilor.

Șoarecii trebuiau să fie condamnați, deoarece comportarea lor distrugătoare a fost dovedită de martori imparțiali.

Față de unii dintre condamnați, instanța a dovedit însă o atitudine deosebit de înțelegătoare, luându-se după procedura legală, care asigura diferite înlesniri femeilor însărcinate.

Față de propunerea apărătorului a avut o atitudine rezervată și rigidă: n-a desemnat vreun alt loc de pripas, ci pur și simplu i-a expulzat pe vinovați. Să se ducă unde vor ei. S-au dus? Au rămas? Nu se știe…

Procesul penal individual, agățat de gâtul animalului vinovat, avea un cu totul alt caracter. În asemenea cazuri, prin judecător glăsuia vechiul principiu juridic jus talionis: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte.

Dacă pedeapsa se putea executa și de către vinovați fugiți sau de către oameni morți, de ce n-ar fi putut-o executa și animalele delincvente? Principiul rigid al răzbunării și al terorii poruncea ca cel în culpă să ispășească: Themis, zeița dreptății, are ochii legați: n-o interesează dacă paloșul ei cade peste om sau peste animal.

Prima sentință care ne-a parvenit datează din 1266 și a fost pronunțată împotriva unui porc. Cea din urmă sentință împotriva animalelor condamna la moarte o iapă, în 1692.

Deci moda proceselor de o absurditate fără seamăn a ținut mai mult de patru secole! Ne-au rămas în total 93 de însemnări și procese-verbale autentice, ceea ce reprezintă un număr foarte mare, având în vedere prăpădul pe care-1 făceau în vechile arhive incendiile, războaiele și lipsa de grijă a oamenilor.

Cele mai multe cazuri provin din Franța, dar avem date și din Germania, Elveția și Italia. Din Anglia ne-au rămas foarte puține date autentice. În ceea ce privește cazurile următoare, în locul unei bibliografii detaliate trimit la cea precisă, întocmită de E.P. Evans în cartea sa, The Criminal Prosecution and Capital Punishment of Animate, London, 1906.

La paginile 362-371 el enumeră toate cărțile și studiile cunoscute, consacrate proceselor cu animale. Câteva rânduri din opera lui Shakespeare ne lasă să înțelegem că execuțiile de animale vinovate erau frecvente.

În „Neguțătorul din Veneția”, Gratiano se repede la nemilosul Shylock cu aceste cuvinte:

„Firea ta de călău îmi aduce aminte de lupul spânzurat pentru omucidere, al cărui spirit hain s-a smuls până și din spânzurătoare”.

Procedura era îndeplinită de judecătoria de resort. Procurorul reprezenta acuzarea. Se întâmpla să se delege și un apărător din oficiu. Se audiau martori, uneori se făcea și o anchetă la fața locului, consemnând totul în procese-verbale amănunțite.

Se întâmpla de pildă ca, în virtutea anumitor reguli de procedură, un porc vinovat să fie supus torturii, iar amarnicul său guițat să fie luat drept recunoașterea vinovăției.

Până la pronunțarea sentinței, animalul inculpat își petrecea zilele în tristă detenție, la fel ca și tovarășii lui de suferință, oamenii, în aceeași închisoare și sub supravegherea acelorași temniceri.

Mai mult, facturi oficiale atestă că autoritățile alocau pentru hrana animalelor deținute aceeași sumă ca pentru pușcăriașii oameni. În cazurile mai sus amintite se ivea doar o singură dificultate. Conform regulilor, trebuia ținută evidența celor arestați.

Sub ce nume urma să figureze animalul deținut? Și cu acest detaliu birocrația vremii a scos-o la capăt, înregistrând deținutul patruped pe numele stăpânului său: „porcul lui X”.

Dacă dezbaterile dovedeau vinovăția animalului acuzat, instanța pronunța sentința.

Cunoaștem un caz din 1499, când, potrivit regulilor, sentința s-a citit în fața animalului, la închisoarea unde acesta era deținut preventiv.

Pedeapsa unui animal care săvârșise un omor era moartea. Dintre toate felurile de execuții, se aplica îndeosebi spânzurătoarea, socotită a fi cea mai rușinoasă pedeapsă.

Se întâlneau și cazuri grave, de pildă când animalul vinovat și-a împuns sau și-a sfâșiat victima cu o cruzime deosebită.

În astfel de cazuri, pedepsele se înăspreau, aplicându-se aceleași suplicii prin care se făcea mai îngrozitoare moartea criminalilor fioroși.

În 1463 au fost îngropați de vii doi porci criminali; tot un porc, condamnat în 1386, a fost târât de călău pe un grătar spre locul de execuție.

Sentința de condamnare la moarte o executa călăul oficial în public, cu respectarea formalităților.

Călăul primea remunerația reglementară, ca în cazurile de execuție obișnuită. În arhivele orașului Meulan din Franța există și astăzi o notă datând din 1403, în care sunt trecute cheltuielile pricinuite de executarea unui porc condamnat: pentru hrana porcului în închisoare, pentru deplasarea judecătorului și a călăului de la Paris, pentru căruța cu care a fost purtat prin oraș spre locul execuției, pentru frânghia cu care a fost spânzurat și pentru mănușile călăului.

Din notă reiese, așadar, că la dramaticul eveniment călăul purta mănuși, la fel ca la execuția unui om. Erau cazuri când se tăia râtul porcului și pe capul astfel ciopârțit se punea o mască umană.

Câteodată, se îmbrăca animalul cu pantaloni și vestă, spre a se crea o și mai mare asemănare cu oamenii.

De cele mai multe ori, în arhive apare ca acuzat porcul, ale cărui victime erau copiii nesupravegheați, ignorându-se neglijența crasă a părinților, care ar fi meritat să fie cel puțin plesniți.

Mai rar apare ca acuzat taurul sau calul, și mai rar catârul sau măgarul.

În 1462 a fost spânzurată chiar o pisica, fiindcă înăbușise un prunc.

În cazuri mai puțin grave, animalul acuzat avea șansa să scape de pedeapsa cu moartea. Cunoaștem legea din 1395 din Sardinia în legătură cu măgarii care pătrund într-un loc interzis: dacă măgarul intra pentru prima dată în locul cu pricina, legea ordona să i se taie o ureche: în caz de recidivă, i se tăia și cealaltă ureche.

Este singurul caz din istorie când o pedeapsă infamatoare face să dispară tocmai semnul infamiei – urechile de măgar.

Din păcate, avem puține detalii în legătură cu un proces penal din vechea Rusie intentat unui berbec împungăcios. Știm doar atât: judecătorul l-a condamnat la deportare în Siberia.

Nu ne-au rămas date despre felul în care s-a adus la îndeplinire sentința, nici despre viața particulară a berbecului, condamnat să mănânce iarba amară a exilului… Știm însă mai multe despre câinele care, într-un orășel din Austria, a mușcat un consilier municipal.

Stăpânul câinelui și-a dovedit nevinovăția, obținându-și achitarea. În schimb, animalul a trebuit să ispășească.

Pentru oribilul atentat a fost condamnat la închisoare un an și o zi. Având însă circumstanțe agravante, a trebuit să-și ispășească pedeapsa nu în închisoarea obișnuită, ci într-o cușcă amplasată în mijlocul orașului.

Numele acelei cuști de fier era Narrenketterlein – cușca infamiei – și în ea se închideau vinovații condamnați să suporte și batjocura publică.

Cunoaștem, de asemenea, cazul unui conflict de competență. În 1314, în comuna Moissy din Franța, un taur scăpat din staul a luat în coarne un om.

Fiind înștiințat, contele de Valois, vecin de domeniu cu comuna, a dispus arestarea taurului și a ordonat deschiderea procedurii penale.

Funcționarii contelui au descins la Moissy și, în mod reglementar, au dat curs procesului. Audiindu-se martorii, taurul a fost dovedit criminal.

Instanța contelui, care beneficia de jus gladii (drept de viață și de moarte), a dat sentința, care a fost executată pe loc, la spânzurătoarea comunei. Dar, după aceasta, primăria comunei Moissy și-a adus aminte că pe teritoriul ei contele n-ar fi avut drept de judecată.

A făcut recurs la instanța superioară, dieta comitatului. Dieta s-a luat cu mâinile de cap: pe de o parte, comuna avea dreptate, iar pe de alta, nu era recomandabil să te pui rău cu puternicul conte de Valois.

Ca urmare, a decis în mod înțelept că într-adevăr, contele n-a avut dreptul să judece pe teritoriul comunei, în schimb, spânzurarea taurului fusese legală, fiindcă acesta o meritase.

Au rămas însemnări și despre acordarea unei grațieri. În septembrie 1379, pe imașul comunei Jussey, trei porci turbați s-au repezit la băiețașul porcarului comunei și l-au sfâșiat. S-a iscat mare zarvă, porcii alergând toate părțile.

În îmbulzeală, turma de porci a moșierului s-a amestecat cu turma comunei.

Pentru a potoli revolta opiniei publice, moșierul a dispus deschiderea procedurii penale, închizând deocamdată, preventiv, ambele turme într-o cocină.

Dar, după primul elan, atât moșierul, cât și primăria și-au dat seama că de aici poate ieși o mare belea, fiindcă judecata supremă o exercita ducele de Burgundia.

Dacă acesta s-ar fi amestecat în proces, s-ar fi putut foarte bine ca el să nu se mulțumească doar cu condamnarea celor trei porci, vinovații principali, ci să dispună executarea, pentru complicitate, a ambelor turme.

Aceasta ar fi însemnat o imensă pagubă, deoarece vânzarea cărnii animalelor executate era interzisă. Aceasta ori se arunca la câini, ori se îngropa la piciorul spânzurătorii.

Prin urmare, seniorul s-a dus personal în audiență la Filip cel Curajos, ducele cu renume istoric ai Burgundiei.

Intervenția a avut rezultat, obținându-se de la duce înalta grațiere a complicilor porcilor criminali.

S-a trimis către judecătorul suprem al ducatului o ordonanță, dispunând doar condamnarea celor trei făptași principali. În urma grațierii, ceilalți porci, ,,deși au fost de față la uciderea copilului porcarului”, au trebuit să fie lăsați liberi.

În sfârșit, în 1457 găsim un alt caz, în care este vorba de o scroafă criminală, care a provocat moartea unui băiețel de 5 ani, și care de data aceasta n-a fost acuzată singură, ci împreună cu cei 6 purcei ai săi.

Crima s-a petrecut la Savigny, teritoriu aflat sub jus gladii (Suprema jurisdicție. Dreptul de a absolvi sau condamna un om la moarte) al doamnei de Savigny.

 

 

 

 

Procesele animalelor - ciudatele apucături ale justiţiei

 

După un proces minuțios, s-a decis condamnarea la moarte doar a scroafei, consemnându-se că „deși numiții purcei au fost găsiți mânjiți de sânge, vinovăția lor nu este pe deplin dovedită”.

Stăpânul porcilor a evitat plata daunelor cedând latifundiarei cei 6 purcei de lapte, care în felul acesta au scăpat fără cazier judiciar.

 

Sursa: Rath-Vegh Istvan – Istoria culturală a prostiei omenești, Ed. Garamond, 2003 prin http://frumoasaverde.blogspot.ro/

02/06/2017 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

„Omul nou”nu a fost inventat de Ceausescu. VIDEO

 

Serviciile secrete de la Moscova au constituit o adevarata „Academie a crimei”, unde erau chemati discipoli din toata lumea pentru a fi instruiti in „arta” de a modifica psihicul oamenilor, de a modifica vechea lor mentalitate, devenind inofensivi sau fanatici comunisti.

Acest scop scuza orice mijloace folosite. S-a conceput si un manual continand incredibile instructiuni, greu de imaginat pentru o minte normala. Textul manualului e precedat de prelegerea tinuta la inaugurarea cursului de psihopolitica de la Moscova in 1936 de catre Beria.

 

 

 

Imagini pentru beria

Foto: Lavrentii Beria, criminalul din fruntea NKVD -ului, politia politica sovietica, unul dintre cei mai temuți oameni din Uniunea Sovietică. Beria n-a supraviețuit luptei pentru putere ce a urmat morții lui Stalin, fiind executat în ziua de 23 decembrie 1953.

Cuvantarea lui Beria
Prelegere tinuta la inaugurarea cursului de psihopolitica, Moscova, 1936

Studenti americani ai Universitatii Lenin, fiti bine veniti la aceste cursuri privind psihopolitica.

Psihopolitica este o parte importanta, desi mai putin cunoscuta, a geopoliticii. Ea este mai putin cunoscuta fiindca se adreseaza unor cadre cu o inalta educatie, stratul superior al „insanatosirii mentale”. Obiectivele noastre principale sunt promovate in mod eficient prin psihopolitica. Primul nostru demers, si cel mai important, este sa producem maximum de haos in cultura dusmanului. Fructele noastre se dezvolta in haos, neincredere, depresiune economica si nesiguranta stiintifica. Doar gloatele trudite pot gasi liniste numai in statul comunist promis de noi, doar comunismul poate rezolva problemele maselor.

Psihopoliticianul trebuie sa munceasca serios ca sa produca maximum de haos in domeniile „insanatosirii mentale”. El trebuie sa recruteze si sa foloseasca toti factorii si toate inlesnirile „insanatosirii mentale” pana cand, in cele din urma, intregul domeniu al stintei mentale este dominat in intregime de principiile si dezideratele comuniste. Pentru a atinge aceste obiective, psihopoliticianul trebuie sa distruga orice soi de insanatosire mentala „crescuta pe sol propriu” in America. Invataturile lui James si Eddy, ca si ale tamaduitorilor in credinta Bibliei pentacostale in sanul poporului vostru prost indrumat, trebuie inlaturate.

Acestia trebuie sa fie discreditati, defaimati, arestati, calcati in picioare, chiar de catre propriul lor guvern pana nu mai au nici un credit si nu mai ramane decat „insanatosirea” de orientare comunista. Trebuie sa lucrati pana cand orice profesor de psihologie preda, constient sau nu, doar doctrina comunista sub aparenta „psihologiei”. Trebuie sa truditi pana cand fiecare doctor si fiecare psihiatru devine, fie psihopolitician fie un ajutor neavizat al scopurilor noastre. Trebuie sa truditi pana vom stapani mintea si trupul fiecarei personalitati de seama a natiunii voastre.

Trebuie sa realizati o asemenea discreditare a starii de dementa si o asemenea autoritate privind declararea acesteia incat nici un om de stat astfel etichetat sa nu mai poata fi creditat de societate. Trebuie sa lucrati pana cand sinuciderea provocata de dezechilibrul mental devine ceva comun si nu mai reclama cercetari generale sau remarci. In cadrul institutiilor pentru dezechilibrati mentali aveti in tara voastra locuri de detentie care cuprind un milion de persoane ce nu beneficiaza de drepturi civile si nu pot avea nici o speranta de eliberare.

SI asupra acestor persoane se pot practica socuri si interventii chirurgicale astfel incat asemenea tratamente sa devina comune si acceptate. SI trebuie sa inlaturati orice tratament si orice grup de persoane care incearca sa trateze cu mijloace eficiente. Trebuie sa dominati, ca persoane cu autoritate, domeniile psihiatriei si psihologiei. Trebuie sa dominati spitalele si universitatile.

Trebuie sa dominati spitalele si universitatile. Trebuie sa raspanditi mitul ca numai un doctor european este competent in sfera dementei, justificand astfel multiplele cazuri pe care le aveti de oameni de origine si instruire straine. Daca si cand punem stapanire pe Vienna, veti aveau un teren comun de intalnire si veti putea veni sa primiti instructiuni in calitate de adepti ai lui Freud si a altor psihiatri. Psihopolitica este o insarcinare solemna.

Prin ea puteti sa va anihilati adversarii ca pe niste insecte. Puteti submina eficienta liderilor depistand dezichilibrul mental din familiile lor datorat folosirii drogurilor. Ii puteti inlatura prezentand dovezi ale dezechilibrului lor mental. Folosind tehnologiile noastre, puteti chiar provoca dementa atunci cand par prea rezistenti. Puteti sa le schimbati atasamentele prin psihopolitica.

Dupa un scurt timp petrecut cu un psihopolitician, puteti schimba pentru totdeauna loialitatea unui soldat in mainile noastre, sau a unui om de stat sau lider in tara lui, sau ii puteti distruge mintea. Totusi, munca voastra este pandita de anumite primejdii. Se poate intampla sa se descopere remedii la „tratamentele” noastre. Se opate isca un protest public impotriva „insanatosirii mentale”.

Se poate intampla ca orice insanatosire mentala sa fie pusa in mainile preotilor si sa fie luata din mainile psihologilor si psihiatrilor nostri. Dar setea de control capitalista caracterul inuman al capitalismului si groaza generala a publicului fata de dezechilibrul mental se opt folosi ca o pavaza impotriva acestor lucruri.

Totusi, daca se va intampla aceasta, daca cercetatorii independeti vor descoperi intr-adevar mijloace de anihilare a procedurilor psihopolitice, nu trebuie sa aveti odihna, nu trebuie sa mai stati sa mancati si sa dormiti, nu trebuie sa precupetiti nici un banut pe care l-ati putea avea ca sa porniti o campanie impotriva acestui lucru, sa-l discredintati, sa-l zdrobiti, si sa-l anulati. Caci prin mijloace eficiente, toate actiunile si cercetarile noastre pot fi anihilate. Intr-un stat capitalist sunteti ajutati de pretutindeni de coruptia filozofiei privind omul si vremurile. Veti vedea ca totul va va ajuta in campania voastra de acaparare, controlare si folosire a tuturor mijloacelor de „insanatosire mentala” pentru raspandirea doctrinei noastre si pentru a ne descotorosi de dusmanii nostri intre propriile lor frontiere. Folositi tribunalele, folositi judecatorii, folositi Constitutia tarii, folositi societatile medicale si legile tarii pentru promovarea scopurilor noastre.

Nu va precupetiti munca in aceasta directie. SI cand veti reusi, veti descoperi ca acum puteti aplica propria voastra legislatie dupa cum doriti si ca, printr-o atenta organizare a societatilor de insanatosire, printr-o campanie sustinuta privind terorile societatii, prin pretentia eficientei voastre, puteti sa-l faceti chiar pe capitalistul vostru, prin alocatiile lui, sa finanteze o mare parte a cuceririi comuniste pasnice a natiunii. Creati haos prin psihopolitica. Lasati natiunea fara conducatori. Ucideti-i pe dusmanii nostri. SI aduceti pe pamant, prin comunism, cea mai desavarsita pace pe care a cunoscut-o vreodata omul.

Va multumesc.

Istoria si definitia psihopoliticii

Desi pedeapsa de dragul pedepsei s-ar putea sa nu ramana total nerasplatita, este adevarat, totusi, ca scopul oricarei pedepse este indoctrinarea persoanei pedepsite cu o idee, fie de constrangere, fie de ascultare. Deoarece orice conducator, de cand e lumea, a avut nevoie de ascultarea din partea supusilor sai pentru a-si atinge scopurile, el a trebuit sa recurga la pedepse.

Acest lucru este valabil in privinta oricarui trib si oricarui stat din istoria Omului. Astazi, cultura rusa a dezvoltat metode mai sigure si mai precise de stabilire si asigurare a loialitatii indivizilor si maselor si de impunere a ascultarii.

Aceasta dezvoltare moderna a vechilor practici se cheama psihopolitica. Stupiditatea si marginirea natiunilor care n-au fost binecuvantate cu gandirea rusa le-au facut sa se bazeze pe practici care astazi sunt prea vechi si depasite pentru ritmul rapid si eroic al vremurilor noastre.

SI, in perspectiva uriasului progres al culturii ruse in domeniul tehnologiilor mentale care a inceput cu activitatea glorioasa a lui Pavlov, continuata atat de eficient de rusii care i-au urmat, ar fi ciudat sa nu se dezvolte o arta si o stiinta inchinate in intregime stabilirii loialitatii si impunerii ascultarii asupra indivizilor si maselor.

Astfel, observam ca procedurile psihopolitice reprezinta o dezvoltare fireasca a unor practici la fel de vechi ca omenirea insasi, practici ce se aplica in orice grup de oameni din intreaga lume. Prin urmare, in procedurile psihopolitice nu exista o problema etica, de vreme ce este evident ca omul este intotdeauna constrans impotriva propriei vointei, spre binele superior al Statului, fie prin castiguri economice, fie prin indoctrinare conform dorintelor Statului. La baza, Omul este un animal. El este un animal caruia I s-a dat un lustru de civilizatie.

Omul este un animal colectiv care se organizeaza in grupuri pentru a se apara de primejdiile mediului. Cei ce il grupeaza si il conduc trebuie, prin urmare, sa posede tehnici specializate pentru a dirija nestatornicia si energiile omului spre o eficienta mai inalta pentru indeplinirea scopurilor Statului.

Psihopolitica, intr-o forma sau alta, este de mult folosita in Rusia dar tema ei este cu totul necunoscuta in afara granitelor natiunii noastre, cu exceptia acelor locuri unde noi ne-am transplantat cu grija informatiile noastre si unde este aplicata spre binele natiunii. In continuare, iata definitia psihopoliticii.

Psihopolitica este arta si stiinta stabilirii si mentinerii dominatiei asupra gandirii si atasamentului indivizilor, functionarilor, departamentelor si maselor si a realizarii cuceririi natiunilor dusmane prin „insanatosire mentala”.

Tema psihopoliticii se imparte in mai multe categorii, fiecare derivand firesc si logic din cea precedenta. Prima este constitutia si anatomia omului insusi, ca organism politic.

Urmatoarea este examinarea omului ca organism economic, care poate fi condus de dorintele sale. Cea care urmeaza este clasificarea scopurilor Statului privind individul si masele. Urmeaza examinarea atasamentelor, apoi tema cu caracter general a supunerii. In continuare, anatomia mecanismelor stimulent-reactie la om.

Urmeaza temele socului si rezistentei. Apoi, categoriile experientei, urmate de cataliza si alinierea experientei. Apoi folosirea drogurilor. Apoi folosirea implantarilor. Urmeaza aplicarea psihopoliticii in Rusia, in general. Apoi organizarea si aplicarea contra-psihopoliticii. Apoi folosirea psihopoliticii la cucerirea natiunilor straine.

Apoi organizatiile psihopolitice din afara Rusiei, compozitia si activitatea lor. Apoi, crearea filozofiei slave in cadrul unei natiuni dusmane. Apoi, contracararea activitatilor antipsihopolitice din strainatate, si, in cele din urma, destinul dominatiei psihopoliticii in era stiintei. La acestea, pot fi adaugate multe sub-categorii, precum anihilarea armelor moderne prin activitati psihopolitice.

Forta si puterea psihopoliticii nu pot fi supraestimate, mai ales atunci cand aceasta este folosita in cadrul unei natiuni in care exploatarea maselor se imbina usor cu actiunile psihopolitice si mai ales acolo unde lacomia regimurilor capitaliste sau monarhice a determinat deja multiple cazuri de nevroza ce se pot folosi drept fundament pentru o actiune psihopolitica si un personal psihopolitic.

Face parte din menirea voastra, studenti, sa impiedicati actiunea psihopolitica daunatoare Statului rus si sa promovati in cadrul natiunii noastre si in afara ei, daca aveti o astfel de insarcinare, misiunea si scopurile psihopoliticii. Un agent al Rusiei nu poate fi nici pe departe eficient fara cunostinte temeinice de psihopolitica, astfel incat sa poata indeplini indatorirea rusa de a folosi asa cum trebuie ceea ce a invatat aici.

Constitutia omului ca organism politic

Omul este, din capul locului, o aglomerare, o colonie de celule si ar fi o greseala sa-l privim ca pe un individ. Colonii de celule s-au constituit intr-un organ sau altul al corpului, iar apoi aceste organe s-au unit la randul lor ca sa formeze un tot. Putem vedea, astfel, ca omul insusi este deja un organism politic, chiar atunci cand nu luam in discutie o masa de oameni. Boala poate fi considerata ca o tradare din partea unui organ fata de celelalte organe. Aceasta tradare, devenind evidenta, produce o revolta intr-o anume parte a anatomiei impotriva celuilalt tot astfel incat asistam, de fapt la o revolutie interna.

Inima, desolidarizandu-se, nu se mai afla in stransa unitate si nu mai poate servi restul organismului si constatam ca intregul corp, in toate activitatile sale, este afectat de activitatea rebela a inimii. Inima se afla in stare de revolta fiindca nu mai poate sau nu mai vrea sa coopereze cu restul corpului. Daca ii ingaduim inimii sa se revolte in acest fel, rinichii, luand exemplul inimii, se pot razvrati si ei, in felul lor, si pot inceta sa functioneze spre binele organismului.

Aceasta revolta, multiplicandu- se la celelalte organe si la sistemul glandular, duce la moartea „individului”. Putem vedea cu usurinta ca revolta inseamna moarte, ca revolta oricarei parti a organismului duce la moarte. In felul acesta, vedem ca nu poate exista un compromis cu revolta. Asemeni omului „individual”, statul este o colectie de conglomerate.

Toate entitatile politice din cadrul Statului trebuie sa colaboreze spre binele Statului, astfel statul insusi se prabuseste si moare, caci, odata cu manifestarea chiar si a unei singure neincrederi, descoperim un exemplu dat altor zone si in final asistam la distrugerea intregului stat. Priviti Pamantul. Vedem aici un intreg univers.

Organismul Pamant este un organism individual. Drept organe, Pamantul are diferitele rase si natiuni de oameni. Acolo unde unuia dintre acestea I se ingaduie sa ramana detasat, Pamantul insusi este amenintat cu moartea.

Amenintarea de rebeliune a unei tari, oricat de mica ar fi ea, impotriva intregului organism Pamant ar crea imbolnavirea Pamantului, iar starea culturala a omului va avea de suferit in consecinta. Astfel, boala putrefactiei din tarile capitaliste, raspandindu-si puroiul si bacteriile asupra tarilor sanatoase ale lumii nu ar face altceva decat sa duca la moartea Pamantului, daca aceste organisme bolnave nu sunt aduse la loialitate si supunere si nu sunt puse sa functioneze spre bienele Statului lumii intregi. Structura umana este alcatuita in asa fel incat individul nu poate sa functioneze eficient fara participarea fiecarei parti si organ al anatomiei sale.

De vreme ce individul mediu este neputincios intr-un neformat si lipsit de cultura – dupa cum ne dovedesc barbarii din jungla – el trebuie instruit sa-si coordoneze functiile organice prin exercitiu, educatie si munca indreptata spre scopuri specifice.

Observam in mod foarte precis ca individul trebuie sa fie dirijat din afara pentru a-si aduce la bun sfarsit exercitiul, educatia si munca. El trebuie facut sa inteleaga acest lucru, caci numai astfel il poti determina sa functioneze eficient in rolul care i-a fost atribuit.

Tezele individualismului obstinat, determinismul personal, bunului plac, imaginatiei si creativitatii personale inseamna acelasi lucru in masele potrivnice binelui Marelui Stat. Aceste forte refractare si rebele nu sunt altceva decat niste boli care vor provoca suspiciune, dezagregare si, in cele din urma, prabusirea grupului din care face parte individul.

Constitutia omului se supune lesne si in profunzime unei anumite reglari pozitive din afara a tuturor functiilor ei, printre care si cele privind gandirea, supunerea si loialitatea si aceste lucruri trebuie sa fie controlate in interesul crearii unui stat mai puternic. In vreme ce chirurgul poate sa considere recomandabil sa amputeze un anume madular sau organ pentru a salva restul, trebuie sa spunem ca acest expedient nu se poate realiza intru totul atunci cand este vorba despre natiuni intregi.

Se poate observa ca un corp lipsit de organe isi pierde in parte eficienta. Lumea lipsita de muncitori deveniti sclavi din pricina stupiditatii demente si absurde a capitalistilor si monarhilor omenirii, daca ar fi inlaturata, ar crea o anume invaliditate a statului pe plan mondial.

Dupa cum invingatorul se simte nevoit sa reabiliteze populatia unei tari cucerite la sfarsitul razboiului, tot asa orice efort de depopulare a unei parti rebele a lumii poate avea unele consecinte. Daca ne gandim la asaltul unui virus sau bacterii ostile organismului vom vedea ca daca nu invingem germenul, organul sau organismul pe care acesta il ataca va avea de suferit. In fiecare stat exista anumiti indivizi care opereaza asemeni unor rusi sau germeni si care, atacand populatia sau un anume grup din sanul populatiei, produc, prin indaratnica lor lacomie, o boala a organului care se raspandeste, se generalizeaza apoi in intreg.

Constitutia Omului ca corp individual si constitutia Statului sau a unei parti a statului ca organism politic sunt analoage. Este menirea psihopoliticii mai intai sa ordoneze supunerea si scopurile grupului si apoi sa mentina ordinea prin inlaturarea efectului produs de persoanele si personalitatile capabile sa abata grupul spre nesupunere.

In natiunea noastra, unde lucrurile sunt mai bine conduse si acolo unde ratiunea domneste pretutindeni, nu este greu sa inlaturi bacteriile persistente care pot ataca vreuna dintre entitatilr noastre politice. Dar in domeniul cuceririi, in cadrul natiunilor mai putin luminate in care statul rus nu detine inca puterea nu mai este tot atat de usor sa inlaturi cu totul individul indaratnic.

Psihopolitica face posibila inlaturarea acelei parti a personalitatii lui care, prin sine insasi, face ravagii in constitutia respectivei persoane si in aceea a grupului din care face parte. Daca omului animal i s-ar ingadui sa actioneze netulburat de propaganda contra-revolutionara, daca el ar fi lasat sa lucreze sub conducerea riguros planificata a Statului, am observa doar o usoara maladie la Om si nici un fel de maladie in cadrul Statului.

Dar cand individul este tulburat de o propaganda conflictuala, cand el devine efectul activitatilor revolutionare, cand I se permite o gandire critica la adresa Statului insusi, cand I se ingaduie sa se indoiasca de cei in grija carora se afla, vom descoperi ca constitutia sa are de suferit. Vom descoperi, in neascultarea sa, si neascultarea inimii si a altor parti ale anatomiei sale.

Acest principiu este atat de solid incat ori de cate ori gasim un individ bolnav, daca cercetam destul de adanc, vom descoperi o loialitate prost plasata si un atasament subred fata de unitatea de grup din care face parte acea persoana.

Exista unii care s-au lansat in mod nebunesc intr-o calatorie spirituala de tip „Alice in tara minunilor”, in ceea ce ei numesc mintea „subconstienta” sau „inconstienta” si care, sub masca „psihoterapiei” incearca sa vindece imbolnavirea organelor corpului. Dar trebuie observat ca rezultatele lor sunt deosebit de nefructuoase. O astfel de abordare este cu totul lipsita de eficienta.

Cand s-a descoperit hipnotismul in Rusia s-a constat ca nu era nevoie decat sa-i comenzi individului lipsit de rezistenta sa se simta bine pentru ca, in multe cazuri, sa obtii acest lucru. Limita hipnotismului consta in faptul ca multi subiecti nu reactionau la aplicarea lui si astfel hipnotismul a trebuit sa fie perfectionat pentru a mari receptivitatea indivizilor care, astfe, nu puteau fi abordati. Astfel, fiecare natiunea a trecut prin experienta insanatosirii ei, ca un tot organic, atunci cand s-a actionat cu suficienta forta asupra unui grup rebel.

Dupa cum in hipnotism orice organ poate fi adus la o mai mare ascultare si supunere, tot asa orice grup politic poate fi adus la o mai mare ascultare si supunere, daca se foloseste suficienta forta pentru aceasta. Totusi, forta duce deseori la distrugere si in unele cazuri nu este posibil sa-ti atingi scopurile propuse folosind o forta larga de masa. Astfel, este necesar sa combati dorinta individului de a nu se conforma, incadrandu-l acolo unde-i este locul. Dupa cum este un adevar recunoscut ca Omul trebuie sa se adapteze mediului sau, tot astfel este un adevar recunoscut, si va deveni si mai recunoscut odata cu trecerea anilor, ca pana si corpului omenesc I se poate comanda sa se insanatoseasca.

Prin constitutia sa, omul este deosebit de adaptabil la realinierea atasamentelor sale. In cazul in care aceste atasamente nu pot fi acceptate de constitutia individului insusi, ca, de pilda, atasamentul fata de „mica burghezie”, fata de capitalism, fata de ideile anti-ruse, descoperim ca trupul individului devine deosebit de susceptibil la boala si astfel putem usor sa intelegem epidemiile, maladiile, nevrozele in masa, tulburarile si confuzia din Statele Unite si celelalte tari capitaliste. Aici vedem ca muncitorul este atasat in mod impropriu si incorect, deci vedem ca este bolnav.

Ca sa-l salvam si sa-l directionam corect, asa cum se cuvine, spre telul sau atasat Statului superior, este necesar sa-l ajutam sa-si indrepte atasamentul in directia justa. telurile si directia psihopoliticii pot fi clar intelese atunci cand vedem cum devotamentul muncitorului este abatut din drumul lui si supunerea lui este imperior solicitata de catre cei ce sunt impotriva binelui sau general – acestia fiind putini, chiar si intr-o natiune capitalista.

Ca sa-l ajutam pe muncitor intr-o astfel de situatie grea este necesar sa eradicam, printr-o propaganda generala, prin alte mijloace si prin propria sa colaborare, bunul plac al liderilor pervertiti. Este necesar, de asemenea, sa indoctrinam categoriile educate cu tezele si principiile cooperarii cu mediul, asigurand astfel muncitorului o conducere mai putin denaturata, o doctrina mai putin inversunata si mai multa cooperare cu ideile si idealurile statului comunist.

Spre acest scop se indreapta tehnologiile psihopoliticii. (http://www.revista.memoria.ro/?location=view_article&id=236)

 

 

Imagini pentru omul nou propaganda photos

Pionierii – Mladiţele „omului nou”

 

 In perioada comunistă făurirea „Omului nou” începea de la cele mai fragede vârste . Pionierul trebuia să pună Partidul mai presus de propria familie

Max Weber afirma că statul deţine monopolul asupra violenţei legitime.  În ceea ce privește statul totalitar, acesta deține monopolul asupra violenței ilegitime, arbitrare, îndreptată împotriva cetățeanului, nu în favoarea cetățeanului, pentru lichidarea sistematică a libertăților, nu pentru prezervarea lor.

După victoria Revoluţiei bolşevice, obsesia „omului nou” a devenit unul din scopurile principale ale unui amplu experiment al sovieticilor.

Lupta pentru crearea omului nou nu avea doar motive ideologice. Chiar dacă ar părea straniu, dezvoltarea activă a experimentelor pe oameni a fost stimulată de boala şi moartea liderului bolşevic Vladimir Lenin.

Moartea lui a tras un semnal de alarmă, iar elita comunistă a devenit tot mai preocupată de a-şi prelungi viaţa cu ajutorul noilor descoperiri medicale.

În acest sens, în proiect au fost implicaţi mai mulţi oameni de ştiinţă, printre care şi un fost camarad al lui Lenin, Alxander Bogdanov.

În 1924, acesta a început experimentele cu transfuzii de sânge de la tineri la bătrâni şi invers. Adesea, Bogdanov se supunea pe el însuşi la experimente, urmărind îndeaproape rezultatele lor.

După 11 experimente reuşite, Bogdanov a realizat un schimb de sânge cu un student care suferea de tuberculoză, sperând că astfel îi va transfera acestuia propria imunitate la boală. Dar, la 12 ore de la experiment, omul de ştiinţă a decedat.

„Omul socialist va stapâni întreaga natura […] el va alege locul unde muntii vor trebui sa fie doborâti, va schimba cursul râurilor si va îndigui oceanele” scria Lev Trotki în 1924.

Lupta împotriva naturii era declansata iar marile lucrari au început cu canalul Baltica-Marea Alba. a urmat canalul Moscova-Volga si Volga – Don si crearea unor „mari intaerioare”.

Ceausescu nu se lasa mai prejos în campania sa împotriva geografiei României. Un nou concept al mitologiei comuniste: geografia constructiva. Ingineria climatica nu este nici ea ignorata.

Proiecte vizînd pomparea apelor Pacificului sau antrenarea apelor mai calde ale Atlanticului în Oceanul Inghetat pentru a îmblânzi clima Rusiei erau analizate foarte serios în institutele de cercetari sovietice…

Biologia comunista reprezentata de marii ei corifei Miciurin si Lîsenko, raporta si ea fel de fel de proiecte revolutionare. Primul „cerceta” varietati noi de plante care puteau  fi admirate doar in planse magnifice . Miciurin renega genetica si legile ereditatii, invocand principiile teoretice ale lui Marx, Engels, Lenin si Stalin…

El a pus fundamentele „darwinismului creator sovietic”. Drawinismul si marxismul considerau esential rolul mediului exterior aducând în prim plan determinismul pentru a ascunde mai bine voluntarismul neînfrânt.. Darwinismul creator a lui Miciurin era o întoarcere la Lamarck, care enuntase transmisibilitatea caracterelor dobândite sub influenta mediului. Cu diferenta ca in cazul noii biologii comuniste nu mediul ci omul comunist îsi asuma misiunea de a modifica natura vie.

Cercetand lucrarile unui calugar (Mendel), un american (Morgan) explica ereditatea folosind genele si cromozomii. Teorie curat reactionara explica scoala lui Lîsenko !

Agricultura socialista are nevoie de o teorie profund biologica, în plin avânt care sa-i permita sa obtina recolte mari si stabile, explica Lîsenko.

Iar Bernard Shaw isi asigura auditorii, într-o emisiune BBC din 1931 (în plina foamete în URSS) ca „agricultura stiintifica a sovieticilor a permis dublarea si chiar triplarea recoltelor”…

 Olga Lepesinskaia (la început, moasa) a decis, odata promovata in ierarhia stiintifica , sa traga consecintele ultime din teoria lui Lîsenko. Daca totul e transformabil atunci poate reface viata în laborator: se ia un albus de ou si se adauga la un terci de hidre.

Teoria „generatiei spontanee” e reactualizeazata… si dezbaterea s-a extins la scara mondiala. Bernard Show si Louis Aragon pornesc o adevarata cruciada în favoarea lîsenkismului.

La cealalta extremitate, profesionisti ca Julien Huxley si Jean Rostand. Mai delicata a fost pozitia unor adevarati profesionisti, dar comunisti în convingeri. Jacques Monod a parasit partidul comunist .

La fel si biologul britanic J.B.S. Haldane dar mai târziu… Moartea lui Stalin, în 1953 a anulat invulnerabilitatea ideologica a noii biologii comuniste. Lîsenko a fost demis de la conducerea Academiei Lenin. Hrusciov care iubea agricultura si miracolele stiintifice l-a reabilitat. In 1965, genetica moderna a fost repusa treptat în drepturi si pentru prima data se prabusea un sector întreg de mitologie comunista.

Se putea ca o parte a stiintei comuniste sa fie adevarata si alta falsa? Din punct de vedere mitologic, caderea lui Lîsenko a fost la fel de grava ca moartea lui Stalin. (http://bojariu.tripod.com)

 

 

 

20/10/2016 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: