FOSTUL SECRETAR DE STAT AMERICAN Henry Kissinger prezice că după terminarea războiului cu Ucraina, RUSIA se va dezintegra

Henry Alfred Kissinger (născut Heinz Alfred Kissinger la 27 mai 1923,în localitatea Fürth, din Bavaria) a fost secretar de stat al Statelor Unite și consilier pe probleme de securitate națională în timpul președinției lui Richard Nixon și în cea a lui Gerald Ford.

A jucat un rol cheie în diplomația mondială între 1969 și 1977. În anul 1973 i-a fost acordat, alături de generalul vietnamez Lê Ðức Thọ, Premiul Nobel pentru Pace pentru contribuția decisivă la încetarea devastatorului conflict din Vietnam.

Recent, Henry Kissinger a declarat că războiul ruso-ucrainean ar trebui să se încheie la masa negocierilor și a avertizat împotriva încercărilor de a face presiuni asupra Kievului pentru a accepta concesii teritoriale Moscovei relatează https://timpul.md.

„Acest conflict trebuie să se termine la masa negocierilor, sunt necesare negocieri. Războiul nu trebuie să dureze o perioadă nedeterminată, înghețarea conflictului va duce la o escaladare, ca în Primul Război Mondial”, a spus fostul secretar de stat în podcastul The Axe Files al corespondentului CNN David Axelrod.

Fostul secretar de stat american Henry Kissinger recomandă Ucrainei şi Occidentului să nu cedeze Rusiei niciun fel de teritoriu ucrainean ocupat în cadrul unor viitoare negocieri de pace destinate să pună capăt conflictului declanşat de Moscova, relata luni DPA.

Kissinger a declarat, în urmă cu o săptămână, postului public de televiziune german ZDF că renunţarea la vreun teritoriu ucrainean nu ar trebui să figureze pe masa negocierilor şi a îndemnat Occidentul să fie clar asupra a ceea ce se poate discuta şi a ceea ce nu poate fi pus în discuţie în niciun caz.

Fostul secretar de stat consideră aproape inevitabilă dezintegrarea Federației Ruse în mai multe state independente după război, și face apel la Occident să se gândească la cum să construiască relații cu Moscova după război.

„Atunci, țările NATO vor trebui să decidă cum să construiască relații cu Rusia, dacă aceasta va face parte din Europa, dacă este posibil acum sau dacă va fi un avanpost al Chinei la periferia Europei”, a explicat el.

În același timp, Kissinger este sigur că Ucraina, care nu este oficial membru al NATO, după încheierea războiului va menține relații mai strânse cu Alianța decât înainte.

Toate acestea trebuie făcute împreună cu poporul ucrainean, a adăugat cunoscutul om politic american.

„Rusia nu ar trebui să profite de pe urma războiului împotriva Ucrainei”, a avertizat politicianul. Trupele ruse trebuie să revină la linia care exista înainte de 24 februarie, prin urmare, Federația Rusă va trebui să renunțe la cele 15-20% din teritoriul ucrainean pe care l-a capturat“, spune fostul șef al diplomației americane.

Bloomberg relatează că în urmă cu o lună, Kissinger declara că geopolitica necesită în prezent „flexibilitate nixoniană” pentru a dezamorsa conflictele dintre Statele Unite și China, precum și cele dintre Rusia și restul Europei.

Publicitate

ANALIZE STRATEGICE: Războiul din Ucraina va remodela Estul Europei, deci și destinul Moldovei se va schimba

Rusia e convinsă că poate câștiga în acest război, face tot ce se poate imagina pentru a-l câștiga și este foarte probabil ca acest conflict să se tranșeze pe câmpul de luptă, nu la masa negocierilor.

Armata rusă face “clești”, mai mici și mai mari, în care să prindă armata ucraineană. Asta se învață în academiile militare de la Moscova, după tacticile militare sovietice din cel de-al Doilea Război Mondial. Asta a făcut Rusia în august 2014 la Ilovaisk. Și a urmat Minsk 1. Asta a făcut la Debalțevo, în februarie 2015 și a urmat Minsk 2.

După ce a eșuat planul mare de îngenunchere a întregii Ucrainei printr-un Blitzkrieg, dar și planul de încercuire a Kievului și Harkovului, cele mai importante două orașe, armata rusă se concentrează în Donbas, unde încearcă să facă acei “clești”, adică să înconjoare mari unități ucrainene și să-l oblige pe Zelenski să accepte concesii politice printr-un armistițiu.

Tot ce ar putea obține Putin este un armistițiu, nu un Minsk 3, ci un simplu armistițiu care să-i permită să conserve teritoriile ocupate și care să-i ofere răgazul să-și refacă capacitatea militară pentru a relua ofensiva împotriva Ucrainei.

Problema lui Putin este că, după 8 ani de lupte în Donbas, ucrainenii și-au construit o armată modernă, bine pregătită, o infrastructură de apărare în Donețk și Lugansk greu de cucerit. După săptămâni întregi de ofensivă disperată, rușii abia dacă au avansat câțiva kilometri.

Ca să completeze efectivele militare, în Rusia a început o campanie de mobilizare secretă sau să-i spun discretă, care să nu sperie populația.

Dacă soldați au de unde să facă rost, în curând o să constate că nu au arme și muniție suficiente. Iar fabricile din industria de armament nu au de unde să facă rost de componente electronice, din cauza sancțiunilor.

Aproape cu disperare, Putin forțează o victorie, un “clește” cât de mic, în care să prindă câteva sute, poate mii de soldați ucraineni, în speranța că va putea forța negocierea unui armistițiu.

La rândul lor, ucrainenii sunt într-o cursă contra cronometru cu rușii, sperând să primească mai repede armamentul american și din Ruropa occidentală, pentru a-l folosi în operațiunile din Donbas, unde războiul se poartă cu o intensitate fără precedent. Și unde pierderile de vieți și tehnică de luptă sunt uriașe.

Acuzațiile împotriva Occidentului nu fac decât să întărească narațiunea fundamentală a Kremlinului, potrivit căreia Vestul e vinovat de izbucnirea războiului, că Putin n-a avut altă soluție, că Rusia este victima unui mare complot al americanilor. De fapt, al anglo-saxonilor… acesta este noul termen la modă la Moscova.

Eu cred că Rusia e demult în război cu vestul, doar că din 24 februarie acest război a luat forma unuia convențional. În ce privește capacitatea elitei rusești de a împiedica escaladarea, nu ne facem iluzii.

Dar nici nu poate fi exclus un scenariu în care Putin este îndepărtat de la putere printr-o lovitură de stat, iar un nou lider va încerca să încheie războiul pentru a evita o înfrângere umilitoare și condiții de pace care presupun dezarmarea Rusiei și de-fascizarea acesteia.

Și, în fond, stabilirea unei noi ordini mondiale, stabilită după alte criterii, în care Rusia n-are cum și de ce să mai fie acceptată ca membru permanent în Consiliul de Securitate.

În caz contrar, generațiile care vin după noi vor avea și ele războaiele lor cu Rusia și nu se știe dacă le vor mai putea câștiga. Un nou Putin poate să apară oricând la Kremlin și să amenințe Europa Centrală și de Est, apune analistul analistul Armand Goșu ]ntr-un interviu acordat https://www.dw.com/ro.

Ce să facă Vestul? Să ajute Ucraina să se poată apăra singură. Adică împrumuturi, armament ofensiv, susținere morală din partea opiniei publice, susținere politică. Vestul n-are conștiința pericolului rusesc, anul 1814 când soldații ruși au ocupat Parisul e departe, Europa de Vest are memorie scurtă, e cinică și mercantilă. Europa Centrală și de Est are un noroc istoric cu lumea anglo-saxonă, cu SUA, Canada și Marea Britanie. Un rol fundamental joacă însă Polonia, depozitara memoriei istorice a Europei Centrale și de Est, vreme de secole cea mai importantă putere politico-militară în regiune.

Polonia va fi liderul națiunilor slave care se vor integra în lumea euro-atlantică în câteva decenii. Va fi un bloc slav format din Ucraina, Belarus (Putin o să-l tragă după el și pe Lukașenko), Cehia, Slovacia la care o să se alăture și balticii.

Odată cu aderarea Finlandei și Suediei la NATO, flancul estic se va consolida decisiv spre nord, în zona Balticii, continuând procesul început la summit-ul NATO de la Varșovia, din iunie 2016.

Acest bloc slav cu 100 de milioane de locuitori va remodela raportul de forțe în tabăra occidentală, influența Franței și Germaniei scăzând, ele devenind tot mai irelevante în materie de securitate. Polonia și Ucraina sunt deja și vor fi pentru mulți ani de acum încolo principalii aliați și parteneri ai americanilor în Europa.

Asta chiar în cazul în care Ucraina nu va deveni membru NATO. De fapt, cu membri precum Ungaria lui Victor Orban, încrederea în capacitatea de răspuns a NATO în fața amenințărilor rusești o să tot scadă.

Tot estul Europei va fi remodelat de acest război. Deci și destinul Moldovei se va schimba. Va merge spre UE în siajul Ucrainei, dar nu va avea șanse reale decât după ce va reglementa problema transnistreană. Cu ceva noroc, se va crea un context propice pentru rezolvarea acestui dosar, important e ca Maia Sandu să nu rateze momentul.

Conform concepției lui Putin despre istorie, exprimată în mod constant de la Discursul său din 2007 la Conferința de Securitate de la München și până la eseul său din iulie 2021 „Despre unitatea istorică a rușilor și ucrainenilor”: RUSIA ESTE O CIVILIZAȚIE UNICĂ ȘI ADEVĂRATUL SCUT AL VALORILOR CIVILIZATE IN LUME.

Rusia a fost cea care i-a învins pe mongoli în 1380, spulberând controlul Hoardei de Aur asupra Europei de Est.
Rusia a fost cea care a umilit Polonia la începutul secolului al XVII-lea, alungând-o din teritoriile ruse.
Rusia a fost cea care a spart puterea suedeză în Marele Război al Nordului.
Rusia a fost cea care a condamnat imperiul european al lui Napoleon.
Și Rusia a fost cea care a șters nazismul din sufletul Europei.

În fiecare caz – așa cum vede Putin – sângele rus a curățat o Europă decadentă, epuizată și slabă.
Cu toate acestea, europenii refuză cu insistență să recunoască Rusia ca o putere demnă de statutul de mare putere în Europa. Această Rusia, în opinia lui Putin, are dreptul de a se afirma și este singura putere cu interese și teritorii dincolo de Europa cu dreptul de a modela securitatea europeană.

Unirea popoarelor ruse este crucială pentru îndeplinirea acestei viziuni. Prăbușirea Uniunii Sovietice – și greșelile Uniunii Sovietice – au împărțit Rus’ în bieloruși, ucraineni și ruși. Această greșeală istorică trebuie corectată în termeni pur cultural-ideologici. Ucraina, Belarus și Rusia trebuiesc reunite.

Putin a pornit actiunea speciala de stopare a oprimarii vorbitorilor de limba rusă și a etnicilor ruși din Ucraina ca o actiune impotriva unui nationalisn exacerbat de tip nazist al ucrainienilor banderisti care se opun unității poporului rus.
Zelensky a fost ales pe o platformă de pace și promițând o rezoluție pentru războiul din Donbas, dar s-a transformat rapid într-un dușman implacabil al pacii.
Între timp, forțele armate ucrainene își extindeau capacitățile de luptă atacand republicile separatiste in pofida dispozitiilor tratatului de la Minsk.

Având în vedere presupusa cooptare banderistă a politicii ucrainene, un război nazist de agresiune împotriva Donbasului incepuse inca din februarie și era de imaginat în viitorul apropiat si unul impotriva Crimeii.

Planul inițial de campanie al Rusiei, pregătit în cea mai mare securitate operațională a fost menit să șocheze Occidentul, infatisand-ul cu un fapt împlinit care a demonstrat superioritatea militară rusă. Într-adevăr, după cum s-a menționat, fiecare acțiune majoră a Rusiei – de la atacul inițial la coloana sa de la Kiev până la bombardamentul său pedepsitor în Donbas – este menită să convingă Occidentul că înarmarea Ucrainei este inutilă si contraproductiva.

Pe termen lung, Putin a prevazut aproape sigur o confruntare cu Occidentul, una care să distrugă NATO și să asigure poziția strategică pe termen lung a Rusiei în Eurasia europeană. Ucraina urma să se pregătească pentru această confruntare.
Prin încorporarea Belarusului și Ucrainei într-un imperiu rus revitalizat, Putin ar extinde populația Rusiei cu peste o treime și produsul intern brut (PIB) cu o șeptime.

O confruntare pe termen lung cu NATO asupra Ucrainei ar schimba însă calculele occidentale, care nu vor sa priceapă reziliența Rusiei care poate câștiga un război de mai mulți ani asa cum a mai facut-o si in trecut.
Conform comunicatului Băncii Centrale a Rusiei, costurile economice ale războiului nu vor fi resimțite în Rusia decât în toamnă sau la începutul iernii, când rezervele valutare ale Rusiei ar trebui sa sece, dar cum Rusia nu poate folosi valuta fiind sanctionată si având enorme rezerve naturale energetice si mineraliere nu va fi afectata decât superficial.

Sprijinind ferm si fățiș Ucraina, NATO și-a împletit efectiv coeziunea alianței cu soarta Ucrainei si Occidentul ar trebui să livreze acum mai mult material – mult mai mult și mult mai repede – dacă Ucraina dorește să alunge Rusia înapoi în următorul an.
În absența informațiilor si ajutoarelor masive primite de la NATO și a sprijinului militar și financiar, Ucraina s-ar fi prăbușit inca din februarie.

Nationalismul de dreapta european, sceptic față de NATO și UE, este deja o forță puternică, favorabilă Rusiei.

Fidesz din Ungaria este pur și simplu varianta sa cea mai puternică și în mod explicit pro-Kremlin. Polonia, România și Bulgaria experimenteaza cu toții strategii în activitatea de extremă dreaptă anti-NATO. Serbia ar valorifica situatia, făcând să absoarbă partea sârbă a Bosniei.

NATO vest-european care cere concesii de la Ucraina pentru pace ar distruge Alianța Atlantică. Cel puțin dac nu l-ar distruge, NATO ar reveni la granițele sale din 1991, incluzând potențial Republica Cehă și Germania „de est”.

A lăsa NATO să se dizolve în acest mod ar distruge o politică anti-chineză. Ar crește puterea chineză, ar exclude prezența americană sau aliată în Orientul Mijlociu. Și s-ar evita orice presiune economică pe termen lung împotriva Chinei.

Europenii de Vest n-ar fi deloc dispuși să-și ipotecheze viabilitatea economică pe speranța unei victorii americane în Indo-Pacific.
După Conferința Partidului Comunist Chinez (PCC), sprijinul lui Xi Jinping va deveni mai public.

Statele Unite au două căi în față de urmat. Fie asigură moralul NATO și angajamentul său continu[ – ajutând Ucraina in această fază dificilă de luptă cat și oferind Ucrainei sprijinul de care are nevoie pentru a alunga Rusia de pe teritoriul său – sau, isi plănuiește în mod activ un rol global mult mai mic, limitat la zna Indo-Pacifica și acceptă o pace separată cu Rusia.

Această din urmă opțiune, față de cei care doresc ca SUA să abandoneze Europa en gros și să se concentreze în întregime pe Indo-Pacific, este mult prea riscantă. Caci Statele Unite nu pot face presiuni economice pe China fără sprijin european. Nici nu poate opri multilateralismul chinez în Africa, Orientul Mijlociu și Mediterana.

Prăbușirea sistemului de alianță euroatlantic ar declanșa o realiniere echivalentă în Orientul Mijlociu, cedând practic dominația eurasiatică unei coaliții multilateraliste chino-ruso-iraniene.
Astfel, prima opțiune este singura opțiune viabilă pentru Statele Unite, care ar trebui, cu orice preț, să mențină Ucraina în luptă pana la ultimul ucrainian.

Aceasta nu este doar o problemă a livrărilor de arme, deși SUA ar trebui să-și extindă și să-și modernizeze complexul militar-industrial suficient pentru a-i servi drept arsenal.
NATO vest-european nu isi permite să spargă rândurile. Mai degrabă, alianta euroatlantica trebuie să ajute să-și asume povara imensa a apărării europene – nu cu fiii și fiicele lor, ci cu industriile lor de apărare, in conditiile grele ale intrarii rapide si adanci intr-o puternca criza economica.

Reuniunea NATO de la Madrid a fost o ocazie excelentă de a da această hotărâre, dar
se pare ca disperarea de a-și pierde rolul hegemonic global va impinge SUA sa riște mai mult decât poate produce, iar daca statele europene membre ale NATO nu au nici ele forța de a decide lucid și realist, atunci hotărârea va putea fi dezastruoasa la nivel global.

SURSE:

–

• https://www.dw.com/ro/r%C4%83zboiul-rusiei-cu-vestul-pentru-ca-generaiile-viitoare-s-nu-fie-silite-sl-poarte.

• https://ioncoja.ro/ce-risca-nato

De ce ar avea nevoie Europa de o „Polonie Mare”?

 

Are nevoie Europa de „Polonia Mare”?

În 2013, Zbigniew Brzezinski a avertizat că Statele Unite ar trebui să stabilească ordinea în Eurasia din cauza „neputinței Europei” într-o alianță cu Rusia, Ucraina și Turcia. Cu toate acestea, astăzi a predominat planul „ordinii europene”, în care „Marea Polonia” ar trebui să devină „jandarmul Europei de Est” – cu Ucraina și Belarus în componența sa.

Zbigniew Brzezinski, fost consilier al președintelui Carter și unul dintre cei mai de seamă sovietologi americani, a publicat în 2012 o carte intitulată Viziunea strategică: America și criza globală.    În carte, Brzezinski,  încearcă să răspundă la patru întrebări de bază:

1. Care sunt posibilele consecințe ale unei schimbări a echilibrului forțelor lumii de la Vest la Est și cum se reflectă în acestea noul factor al trezirii conștiinței politice? 

2. De ce influența globală a Americii slăbește; care sunt simptomele declinului politicii sale economice  externe și  interne; Cum a ratat America o oportunitate unică după sfârșitul pașnic al Războiului Rece,  care sunt resursele regenerative ale Americii și ce fel de reorientare geopolitică este necesară pentru a readuce influența globală la nivelul său anterior?

3. Care sunt posibilele consecințe geopolitice în cazul în care primatul internațional al Americii a slăbit cu adevărat, cine va suferi în primul rând în urm aunei  astfel de dezvoltări a evenimentelor geopolitice și cum vor fi afectate problemele mondiale ale secolului XXI? Va prelua China conducerea de la America pe scena globală în 2025?

4. Ce obiective pe termen lung ar trebui să își propună o America revigorată după 2025? Cum poate, cu aliații săi europeni tradiționali, să implice Turcia și Rusia într-o cooperare menită să întărească actualul Occident? Cum poate  construi America simultan o cooperare strânsă cu China în est,  evitând o intervenție periculoasă în conflictele asiatice, fără să-si concentreze  prezența  exclusiv  în Asia .

” Noua politică americană ar trebui să se desfășoare împreună cu „aliații tradiționali europeni” și în direcția  apropierii de Rusia și Turcia, precum și de Ucraina, pe care Brzezinski o consideră „veriga slabă” ruptă între Rusia și Europa. Acest lucru le-ar permite americanilor să-și consolideze potențialul geopolitic ca   răspuns la provocarea chineză.

Brzezinski remarca faptul că de la sfârșitul Războiului Rece, Europa de Vest nu a reușit să creeze o „comunitate reală” care ar putea juca un rol semnificativ în lume. Această situație trebuie corectată și, din moment ce europenii nu pot face acest lucru, America trebuie să ia inițiativa. O alianță între Statele Unite, Turcia, Rusia și Ucraina, ar putea deveni o locomotivă a securității eurasiatice, îndreptată în primul rând împotriva expansiunii chineze și islamiste.

Cu toate acestea, există și pericolul ca  o astfel de alianță să devină groparul Uniunii Europene. Europa a  găsit in pripă  o modalitate de a „rupe” o astfel de coaliție potențială, reușind  să împingă Ucraina să semneze un acord comun și să se desprindă de Rusia. În același timp, Turcia a evoluat sud spre un Stat Islamic.

Rusia a căzut în capcana acestui joc european, sau mai bine zis englezesc. Sovietologul american Edward Luttwak de la Radio Liberty spune că cu câteva săptămâni înainte de anexarea Crimeii la Rusia, Londra știa despre această operațiune. Strategul politic Dmitri Galkovski a avertizat în mai multe rânduri  în stilul său conspirativ obișnuit, că „Anglia a împins Crimeea cu forța în Rusia”.

Cel mai interesant lucru este că această evoluție a situației – conflictul din Ucraina, înfrângerea politicii externe a Rusiei și, în general, haosul atent planificat în Europa de Est – fusese discutată deschis în 2013.

Ziarul polonez Uwazam Rze scria la vremea respectivă de ce trebuia ca Europa să creeze o „Polonie Mare”.

„Factorul care a dus la primul război mondial a fost ambițiile imperiale ale Germaniei. Al Doilea Război Mondial a s-a datorat ambițiilor expansioniste ale lui Hitler și Stalin.Pentru evoluția Europei, ciocnirea directă dintre Rusia și Germania care a avut loc în ambele războaie a fost decisivă.

Două războaie mondiale (în special cel de-al doilea război mondial) ar fi putut fi evitate dacă ar exista un stat puternic între cele două țări care să împiedice ciocnirea lor. Și acesta trebuia să fie Polonia.

În 1920, Polonia a salvat Europa de bolșevism prin oprirea marșului sovietic către Occident, dar nu a reușit să oprească armata sovietică a doua oară, când a fost atacată de germani în 1939.

Hitler a ignorat cuvintele ministrului de externe polonez Jozef Beck, care, în timpul conversației lor din 8 ianuarie 1939, a avertizat că distrugerea Poloniei se va încheia odată cu intrarea tancurilor sovietice în Berlin.

Preludiul războaielor dintre estul și vestul Europei au fost campaniile napoleoniene de la începutul secolului al XIX-lea. Dacă atunci în centrul Europei ar fi existat o puternică Republică Poloneză, francezii nu ar avea motive să atace spre est. Campaniile militare ar fi fost limitate la partea de vest a continentului, iar efectul lor ar fi fost căderea monarhiilor despotice, în primul rând în Austria și Prusia.

În Europa, ar fi domnit regimuri constituționale, care ar fi promovat relațiile de bună vecinătate între popoare.

Napoleon nu a fost condamnat la înfrângere.

Ar fi  fost suficient să folosească fondurile cheltuite pentru campania de la Moscova în scopul restabilirii Republicii Poloneze distruse de Rusia, Austria si Prusia. Dacă micul principat al Varșoviei (157 mii km pătrați) a reușit să desfășoare o armată de 100 mii de soldați în 1812, este ușor să ne imaginăm ce fel de forțe ar fi  putut strânge  Polonia Mare (733 mii km pătrați în 1771) și cum o armată poloneză puternică și curajoasă condusă de prințul Jozef Poniatowski putea înclina balanța victoriei în favoarea împăratului francez.

Este evident că restaurarea Republicii Poloneze putea fi utilă pentru contracararea rivalului lui Napoleon – Imperiul Rus, dar  acest moment a fost ratat de împăratul francez.

Tot astfel, campania franceză împotriva Rusiei s-ar fi putut  să nu aibă loc dacă țarul de la Moscova ar fi ascultat sfatul prințului Adam, care i-a sugerat  în 1803 să unească pământurile poloneze din Austria și Prusia sub stăpânirea rusă și să recreeze Polonia ca parte a imperiului rus, avându-l ca rege pe Țar.

Politicienii ruși, inclusiv președintele Putin, susțin că Rusia a fost atacată în repetate rânduri din Occident, dar nu spun că polonezii nu au fost atacatorii.

Ei uită că dacă țarina Ecatherina a II-a nu ar fi distrus Republica Poloneză prin împărțirea acestei a împreună cu Prusia și Austria (  la17 februarie 1772, 2 ianuarie 1793 și 24 octombrie 1795), în 1914 nu ar fi existat niciun război între Rusia și Germania.

Înainte de atacul german asupra URSS (1941), Stalin i-a ajutat   pe germani să distrugă în 1939 Polonia .

Politicienii ruși nu vor să înțeleagă că, dacă Moscova vrea cu adevărat să-și garanteze securitatea, trebuie să existe un stat polonez puternic pe Vistula, care nu ar permite să reapară în secolul XXI conflicte similare celor din prima jumătate a secolului XX .

Din păcate, mitul amenințării poloneze continuă să fie cultivat în Rusia.

Chiar și evenimentele de acum 400 de ani au fost extrase din praful secolelor, iar ziua de 4 noiembrie a fost desemnată ca sărbătoare a Unității Naționale a Rusiei, în baza poveștii false că  în 1612 rușii au expulzat polonezii ocupanți din țară.

De fapt, prințul polonez Vladislav fusese invitat la tron de boierii ruși, iar încoronarea lui Vladislav ca țar al Moscovei ar fi creat pentru  Rusia perspective strălucite.

Vladislav ar fi  devenit țar  rus și de asemenea, după un timp, prin drept de moștenire, rege al Uniunii polono-lituaniene.

Așadar visul slavofililor s-ar fi  împlinit încă din secolul al XVII-lea, odată cu apariția unui imperiu uriaș, care s-ar fi  întins de la Marea Neagră la Marea Baltică și de la Carpați și Vistula, în Orientul Îndepărtat.

Deși  nu există pe hârtia geopoliticilor, acesta proiect forțează  în realitate cele mai puternice țări  din Europa de Vest să-l ia în calcul .

În fapt,  rușii, amintind  acum de expulzarea polonezilor de la Kremlin, își marchează mai degrabă propria înfrângere, nicidecum victoria.

Scenariile prezentate mai sus arată cât de dezastruoase au fost împărțirile  Poloniei pentru Europa și eliminarea acestei puteri care ar fi putut  opri războaiele mondiale.

O Republică poloneză puternică în centrul Europei este necesară și  acum pentru toată lumea, nu doar  pentru germani și ruși, dacă aceștia nu mai vor să se  lupte între ei. Experiența istorică a Rzecz Pospolitei (uniunii) celor două națiuni (statul confederat al Marelui Ducat al Lituaniei și al Regatului Poloniei) arată că polonezii pot contribui la aceasta.

Recent, printre analiști și experți în politica internațională, s-a auzit din ce în ce mai mult că Europa poate deveni din nou  originea  conflict major.

Devine evident că pentru o evoluție benefică a relațiilor dintre popoare este  important (inclusiv în contextul unor astfel de temeri) ca Europa Centrală să devină o verigă puternică care să asigure stabilitatea sistemului european. Prin urmare, Polonia Mare (Republica Poloneză) trebuie să se întoarcă pe harta politică a lumii ca o alianță de polonezi, bieloruși și ucraineni. „

Marea Polonie, în acest caz, ar avea o populație de peste 90 de milioane de oameni – mai mult decât cea a  Germaniei. Dar principalul lucru este că ar deveni putea deveni  un lider din punct de vedere politic, al statelor slave.

„Noul proiect slav” va îngropa, mai devreme sau mai târziu, proiectul deja ruinat al  așa numitei „Lumi ruse”, care s-a dovedit  neviabil.