Al XX-lea Congres al Partidului Comunist Chinez

Xi Jinping vorbește în deschiderea celui de-Al XX-lea Congres al Partidului Comunist Chinez, în Marea Sală a Poporului din Beijing. Foto: Profimedia Images

Partidul Comunist Chinez este fondatorul și singurul partid de guvernământ al Republicii Populare Chineze (RPC).

A fost fondat în 1921 de Chen Duxiu și Li Dazhao. Mao Zedong a fost unul dintre membrii fondatori ai acestui partid și a urcat în rândurile sale pentru a deveni președintele acestuia în 1943. Sub conducerea sa, Partidul Comunist Chinez (PCC) a ieșit învingător în Războiul Civil Chinez împotriva Kuomintangului, iar în 1949 Mao a proclamat înființarea Republicii Populare Chineze. De atunci, comuniștii au guvernat China și dețin controlul exclusiv asupra Armatei Populare de Eliberare.

Fiecare lider comunist care s-a perindat la conducerea țării și-a impus propriile teorii care conturează ideologia partidului și sunt denumite generic socialism cu caracteristici chineze. Începând cu 2021, Partidul Comunist are peste 95 de milioane de membri, devenind al doilea partid politic ca număr de membri din lume după Partidul Bharatiya Janata din India.

Geopolitical Futures :

În ziua de încheiere a lucrărilor Congresului Național al Partidului Comunist Chinez care a condus neîntrerupt China începând cu 1949, Xi Jinping a fost reales pentru a treia oară în postul de secretar general al PCC, la finalul primei reuniuni a Comitetului central remaniat, care numără circa 200 de membri.

A fost o simplă formalitate, iar procedura îi permite liderului Xi Jinping să obţină în luna martie a anului viitor un al treilea mandat prezidenţial de cinci ani.

Pentru a se menţine la putere, omul forte de la Beijing a trebuit să scoată din Constituţie în 2018 limita de două mandate. Xi Jinping, în vârstă de 69 de ani, poate deci în teorie să rămână pe viaţă la conducerea Republicii Populare Chineze.

„Acest al treilea mandat va pune capăt unei perioade de trei decenii de tranziţie (reglementată) a puterii” în China, a declarat Neil Thomas, analist în cadrul cabinetului Eurasia Group.

La încheierea congresului, Biroul Național de Statistică al Chinei a publicat datele economice din trimestrul trei, care trebuiau anunțate înaintea congresului.

Potrivit comunicatului, produsul intern brut al Chinei a crescut cu 3,9% în al treilea trimestru, comparativ cu anul precedent.

În timpul congresului a avut loc și o scenă neobişnuită într-o ceremonie în care totul este stabilit în amănunt, fostul preşedinte Hu Jintao a fost escortat spre ieşire, au constatat jurnaliştii AFP, potrivit Agerpres.

Vizibil împotriva voinţei sale, liderul de 79 de ani care a fost preşedintele Chinei între 2003 şi 2013, a fost îndemnat de angajaţi să se ridice de pe scaunul, aflat lângă cel al lui Xi Jinping. Scena nu a fost nici explicată, nici relatată imediat de media chineze.

După cum relatează DPA, în discursul său care a durat mai puţin de două ore – mult mai scurt decât cel de aproape trei ore şi jumătate de la congresul din 2017, Xi a descris cei cinci ani de la ultima reuniune a partidului ca fiind „extrem de neobişnuiţi şi anormali”.

„Ne aşteaptă vremuri dificile”, a spus Xi Jinping, avertizând asupra unor „potenţiale pericole”, motiv pentru care trebuie să fim „pregătiţi pentru cele mai grave scenarii”.

„Adaptaţi-vă şi fiţi pregătiţi să rezistaţi la vânturi puternice, ape agitate şi chiar furtuni periculoase”, a spus Xi în faţa a 2.300 de delegaţi ai partidului veniţi la Beijing din toate provinciile Chinei.

Perspectivele si obiectivele PCC pentru următorii ani

De la venirea sa la putere în 2012, Xi Jinping a acumulat puteri la vârful celei de a doua puteri mondiale şi a prezidat o întărire a autorităţii regimului.

Preşedintele Xi Jinping, în pregătirea celui de-al XX-lea congres al PC Chinez

Şef al partidului, şef al armatei, şef al statului… Liderul chinez a pledat pentru continuitatea politicilor sale în cadrul unui discurs triumfal duminică, în deschiderea congresului.

Strategia „zero COVID” ar urma astfel să continue, în pofida consecinţelor sale nefaste asupra economiei şi a exasperării în creştere a populaţiei faţă de lockdown-urile repetate.

Departe de diplomaţia prudentă a predecesorilor săi, Xi Jinping ar urma să facă vocea Chinei să se audă şi mai mult. Chiar cu riscul creşterii tensiunilor cu marele rival american, în special în jurul chestiunii Taiwanului.

Noul comitet permanent va fi format în „majoritate din personalităţi loiale lui Xi Jinping”, afirmă Nis Grünberg, din cadrul Institutului Mercator pentru studii chinezeşti de la Berlin.

Xi Jinping a fost în principal „foarte preocupat de securitatea regimului”, subliniază analiştii cabinetului SinoInsider, specializat în politica chineză. Ei dezvăluie că acest termen a fost menţionat de 91 de ori în discursul său de duminica trecută, mai mult decât orice altă temă.

Preşedintele Chinei, Xi Jinping, a făcut apel la accelerarea construirii unei armate de clasă mondială, duminică, în deschiderea Congresului Partidului Comunist, punând accentul pe securitate şi reiterând priorităţile politice, relatează agenţiile internaţionale de presă.

În deceniul în care s-a aflat la putere, Xi, acum în vârstă de 69 de ani, a îndreptat China pe o cale din ce în ce mai autoritară, care a dat prioritate securităţii, controlului de stat al economiei în numele „prosperităţii comune”, unei diplomaţii mai asertive, unei armate mai puternice şi intensificării presiunilor pentru a alipi Taiwanul guvernat democratic, scrie Reuters.

La începutul perioadei de reformă, în epoca post-Mao, Deng Xiaoping le recomanda viitorilor lideri chinezi să „crească țara în liniște”, pentru a nu provoca reacții ostile pe plan extern. De câțiva ani buni, Xi crede însă că forța economică, diplomatică, militară a Chinei nu mai face necesară o astfel de precauție.

Dorința de modificare a actualei ordini mondiale de sorginte americană, a configurației de putere pe plan global, a fost explicit exprimată de Xi Jinping și Vladimir Putin la întâlnirea din februarie, înainte de ceremonia de deschidere a Olimpiadei de la Beijing.

Dificultățile întâmpinate de Rusia în războiul din Ucraina și mai ales surprinzătoarea unitate de acțiune occidentală în ceea ce privește sprijinul pentru ucraineni chiar dacă nu a modificat obiectivul strategic final i-a pus totuși pe gânduri pe chinezi.

Care va fi impactul în privința forțării „reunificării cu Taiwanul” este neclar. Unele voci cred că mai ales în lumina evoluțiilor din Ucraina, Xi va considera că încă este prea riscant să întreprindă o acțiune militară în următorii 5-6 ani. Alții, din contra, cred că după actualul congres al Partidului Comunist probabilitatea unei acțiuni militare asupra Taiwanului va crește.

CE URMEAZĂ SĂ SE ÎNTÂMPLE ÎN CHINA

China intră într-un nou plan cincinal!

“Lianghui” ( cele “două sesiuni”) – este un spectacol ritual anual al conducerii de la Beijing. Vedetele spectacolului sunt cel mai înalt organism politic consultativ, Conferința Consultativă Politică a poporului chinez și tradiționala prezentare a unui raport de lucru de către prim-ministru în fața Congresului Național al Poporului (NPC).

Revizuirile proiectului celui de-al 14-lea plan cincinal al Chinei vor continua până la 15 martie dar, în actuala conjunctură, nu este vorba doar despre anul 2025 ( să ne amintim că proiectul Made in China 2025, care rămâne în vigoare).

Planificarea pe termen lung are obiective în proiectul 2035 (realizarea „modernizării socialiste de bază”) și chiar dincolo de 2049, cea de-a 100-a aniversare a Republicii Populare Chineze.

Premierul Li Keqiang, care a prezentat raportul de lucru al guvernului pentru 2021, a subliniat că ținta de creștere a pib-ului este „peste 6%” (FMI estimase anterior 8,1%). aceasta include crearea în mediul urban a cel puțin 11 milioane de noi locuri . În ceea ce privește politica externă, declarațiile lui Li contrastează cu poziția hegemonului SUA : „China va urmări o politică externă independentă de pace” și va „promova construirea unui nou tip de relații internaționale”.

Beijing se concentrează pe dosare specifice, dar mai presus de toate pe consolidarea comerțului/investițiilor/ relațiilor financiare cu UE, ASEAN Japonia și Global South.
Schița celui de-al 14-lea plan cincinal (2021-2025) pentru economia Chineză fusese deja concepută în luna octombrie a anului trecut, în cadrul plenului CPC și Adunarea Națională a Poporului îl va aproba acum, accentul cheie urmând să se pună pe politica de „circulație dublă”, a cărei cea mai bună definiție, tradusă din mandarină, este „dinamica dublă de dezvoltare”.
Aceasta înseamnă o acțiune concertată de consolidare și extindere a pieței interne, continuându-se în același timp să se favorizeze comerțul/investițiile străine.Conceptual, acest lucru se ridică la un nivel destul de sofisticat, foarte daoist,de echilibrare yin și yang

La începutul anului 2021, președintele Xi Jinping, deși a lăudat „convingerea și rezistența chineză, precum și determinarea și încrederea noastră”, a dorit să sublinieze că națiunea se confruntă cu „provocări și oportunități fără precedent”.

El a declarat biroului politic al partidului comunist că trebuie create prin toate mijloacele disponibile „condițiile sociale favorabile” până în 2025, 2035 și 2049.
Obiectivul-cheie de urmărit este „prosperitatea comună”, care urmează să fie pusă în aplicare alături de inovațiile tehnologice, respectul pentru mediu și abordarea deplină a „problemei rurale”.

Xi a fost de neclintit: “există prea multă inegalitate și disparități de venit în China în plan regional și urban-rural.”
Premierul Li a subliniat succesul Chinei în ceea ce priveste Covid-19 pe plan intern; națiunea a cheltuit cel puțin 62 de miliarde de dolari. Acest lucru ar trebui să fie citit ca un mesaj subtil, adresat în special către Global South, cu privire la eficacitatea sistemului de guvernare din China pentru a proiecta și executa nu numai planuri complexe de dezvoltare, dar, de asemenea, de a face față situațiilor de urgență grave.

Ceea ce este în cele din urmă în joc în această competiție între vestul alambicat al (neo)liberalelor democrații și „socialismul cu caracteristici chineze” ( apud deng xiaoping) este capacitatea de a gestiona și de a îmbunătăți viața oamenilor.
Cercetătorii chinezi sunt foarte mândri de etosul planului lor național de dezvoltare, definit ca inteligent (măsurabil, realizabil, relevant și legat de timp).
Un exemplu foarte bun este modul în care China, în mai puțin de două decenii, a reușit să scoată 800 de milioane de oameni din sărăcie: o premieră absolută în istorie.

Toate cele de mai sus sunt rareori evocate de cercurile atlantiste care se îneacă permanent in demonizarea isterica a Chinei.
Wang Huiyao, directorul centrului din Beijing pentru China și Globalizare, a avut cel puțin meritul de a aduce în discuție opiniile sinologului Kerry Brown de la King’s College, Londra, care, bazându-se pe comparațiile dintre Leibniz – apropiat de savanții iezuiți, interesați de confucianism – și Montesquieu – care au văzut la China doar un sistem despotic, autocratic, imperial – Brown, reexaminează 250 de ani de conceptii occidentale înrădăcinate privitoare la China remarcând că este mai dificil ca niciodată să se angajeze într-o dezbatere rezonabilă.

El identifică trei probleme majore.

De-a lungul istoriei moderne, nu a existat nici o apreciere occidentală a Chinei văzute ca o țară puternică și importantă, iar occidentalii nu sunt pregătiți să facă față unei reconsiderări a acestor mentalități.
2. Occidentul modern nu s-a gândit niciodată cu adevărat la China ca la o putere globală, apreciind-o în cel mai bun caz, ca o putere terestră. China nu a fost niciodată văzută ca o putere navală, sau capabilă să exercite puterea dincolo de granițele sale.

Propulsat de certitudinea înrădăcinată asupra valorilor sale, Occidentul atlantist nu are nici o idee despre cum să înțeleagă valorile chineze.
În cele din urmă occidentul nu este interesat în înțelegerea Chinei. Si in conformitate cu prejudecatile sale, rezultă convingerea că această națiune este o „amenințare la adresa occidentului”.
Brown subliniază situația dificilă cheie cu care se confruntă orice savant sau analist care încearcă să explice China, anume modul în care să poată defini extrem de complexele viziuni asupra lumii ale Chinei și să surprindă povestea Chinei în câteva cuvinte.

De exemplu: explicarea modului în care un numar enorm 1,3 miliarde de oameni în China au un anume tip de securitate in privinta sistemului de sănătate și modul în care aceștia se bucură de de securitate socială. Sau detaliile complicate ale politicilor etnice ale Chinei.

Premierul Li, in raportul său, a promis: “să se creeze un puternic simț al comunității în rândul poporului chinez și să încurajeze toate grupurile etnice ale Chinei să lucreze concertat pentru prosperitatea și dezvoltarea comună”.
El nu a menționat în mod specific problemele minorităților naționale din provinciile Xinjiang sau Tibet.

Este realmente o sarcină dificilă explicarea proceselor și necazurilor de integrare a minorităților etnice într-un proiect național, pe fondul de isterie non-stop creat de propaganda occidentală în problemele pe Xinjiang, Tibetului,Taiwanului, Mării Chinei de Sud și Hong Kongului.

Oricare ar fi capriciile Occidentului atlantic, ceea ce contează pentru masele populare chineze este modul în care noul plan cincinal va oferi, practic, ceea ce Xi a descris anterior ca fiind o reformă economică „de înaltă calitate”.
Lucrurile arata bine în giganții economici Shanghai și Guangdong – care au ajuns deja la 6% creștere. Hubei – unde au apărut pentru prima dată cazurile covid-19 – vizează de fapt 10%.
Bazat pe activitatea frenetica a mass-mediei, încrederea opiniei publice în conducerea de la Beijing rămâne solidă. China a câștigat „războiul de sănătate” împotriva lui Covid-19 într-un timp record; creșterea economică a revenit, iar sărăcia absolută a fost eradicată,

Conform calendarului inițial, la 100 de ani de la fondarea partidului comunist, statul se bazează pe o „societate moderat prosperă”.
De la începutul mileniului, PIB-ul Chinei a crescut în ultimii 10 ani, mai mult de dublu, de la 6 trilioane la 15 trilioane de dolari.
Nu mai puțin de 99 de milioane de oameni din mediul rural, 832 de județe și 128.000 de sate rurale au ieșit din sărăcia absolută în care se zbăteau.

Această economie complexă este acum angajata în crearea unui elaborate capcane pentru firmele occidentale.
Sancțiuni? nu fiți naivi, veniti aici și bucurați-vă să faceți afaceri într-o piață cu cel puțin 700 de milioane de consumatori.
După cum am observat anul trecut, procesul sistemic în joc este ca un amestec sofisticat de marxism internaționalist cu confucianism (armonie fara conflict), gândit ca un cadru pentru un viitor comun pentru omenire.
O țară – de fapt, o civilizație-stat, axată pe misiunea sa istorică reînnoită ca superputere re-emergenta.
Iată așadar ce își propun cele două ședințe “Lianghui” și atât de multele lor obiective – și toate realizabile.

Surse:

Pepe Escobar – Asia Times

https://www.zerohedge.com/geopolitical/escobar-shape-things-come-china

https://www.lovemoney.com/gallerylist/74915/the-tech-and-inventions-that-show-why-china-is-the-best-in-the-world

CU OCHII LA CHINA. VIDEO

De ce China?

…După 1978, China s-a transformat cu repeziciune și a întrecut previziunile. Doar în cursul unei generații, ea a obligat lumea din jur la schimbarea imaginii, scrie prof univ.dr. Andrei Marga, în http://www.corectnews.com/social/de-ce-china.

Acum se pot delimita retroactiv etape ale evoluției acestei imagini.

După Al Doilea Război Mondial, s-a creat în Europa Răsăriteană o imagine edulcorată despre China. Au venit apoi mișcările studențești europene din 1968, care au adus-o în atenție. Diferendul chino-sovietic a ridicat întrebări privind potențialul țării.

A urmat intrarea Chinei în atenția lumii ca mare putere a viitorului. Mai ales Henry Kissinger și Helmut Schmidt au semnalat inițiativele finale ale lui Mao Zedong: părăsirea „marelui salt înainte” și a „revoluției culturale” și lansarea proiectului afirmării Chinei. Cărțile celor doi (On China, 2012, și, respectiv, Die Mächte der Zukunft. Gewinner und Verlierer in der Welt von morgen, 2006) au oferit informații privind transformările din China.

A urmat o etapă marcată de profilarea lui Deng Xiaoping, cu „politica de reformă” și „deschiderea spre lume” . Cu acestea, China s-a relansat. Sub Ziang Zemin și Hu Jintao, China a devenit o supraputere globală. O vastă dezbatere internațională a consemnat faptul.
Acum, „visul chinez” de a vedea China participând la evoluția lumii cu abordări și răspunderi proprii, proclamat de Xi Jinping, se concretizează. Oricare dintre analizele de referință vede China printre decidenții principali ai lumii. În Ordinea viitoare a lumii, într-o examinare adusă la zi, am privit lumea ce vine ca efect al „geometriei variabile” a relațiilor dintre supraputeri.

Sunt în plin avânt analizele care fac viitorul dependent de China. Analizele germane cele mai temeinic informate vorbesc de „secolul chinez”.

Examinarea implicațiilor urcării Chinei la statutul de supraputere are deja tradiție. Samuel Huntington (The Clash of Civilisations, 1996) spunea că „democrația chineză nu va recurge la procedurile practicate în democrațiile occidentale, ci la acceptarea de către popor”. John Mearsheimer (The Tragedy of Great Power Politics, 2001) își asuma că supraputerile se comportă la fel.

Eberhard Sandschneider susținea că politica confruntării nu oprește ascensiunea Chinei. James Mann (The China Fantasy, 2008) spunea că în China forma de conducere consacrată este durabilă. Kishore Mahbubani susține că partidul comunist chinez împiedică emergența de ideologii particulariste care ar putea fi primejdioase pentru întreg globul.
Între timp, specialiștii chinezi, unii implicați în decizii ale țării lor, au publicat scrieri de largă rezonanță. Sunt scrieri care atestă un nivel profesional superior și afirmă China prin reflecții despre sine și despre lume.

China se proclamă oficial țară în curs de dezvoltare, preocupată de modernizare și deschisă spre învățarea din experiențe. Ea s-a dezvoltat după 1978 datorită chinezilor – oameni pregătiți la nivel tot mai înalt, tot mai motivați și mai inovativi. În fapt, o țară care construiește insule și portavioane și trimite nave pe Lună și Marte are sectoare avansate.

Desigur, China s-a dezvoltat și cu aportul cooperărilor. Un regretat ministru al economiei al Germaniei îmi relata odată intrarea marilor firme de automobile pe piața chineză. Condiția autorităților chineze a fost aceea ca firmele să investească, apoi să reinvestească profitul, vreme de ani, în extinderea fabricilor lor din China. Poate fi un mecanism mai inteligent și mai echitabil?

Sub ce aspecte China contează astăzi?

O enumerare completă ar lua multe pagini. Răspund pe scurt, cu date ușor verificabile.
China este țara cu cea mai veche cultură.

Chinezii și evreii sunt cele mai vechi popoare păstrate de istorie. Spre deosebire de evrei, însă, chinezii au avut tot timpul statul propriu.

Fiind popoare aflate acum în avangarda civilizației, despre ele se spun adevăruri, dar și destule aberații – din lipsa informării și din intratabila rea credință.

În orice caz, vestigiile scrise ale culturii chineze revin în urmă la peste un mileniu și jumătate înaintea erei noastre. Este cultura care a influențat cel mai mult, prin Confucius, culturile asiatice. Ea se compară doar cu India, dar confucianismul se dovedește acum mai fecund.

China este țara cea mai populată de pe glob. În China, fiecare chinez a fost oficial atenționat să învețe cum arată lumea.

Dar și umanitatea a fost sesizată că, în curând, fiecare aproape al patrulea locuitor al planetei va fi chinez.
China dispune în acest moment de o forță de muncă activă de peste 780 milioane de angajați, tot mai bine calificați. Nicio altă țară din lume, cu excepția Indiei, nu trece deocamdată de 220 milioane de lucrători. Efectivul de cercetători științifici de performanță se apropie de două milioane și este acum în China cel mai mare din lume.

Universitățile ei proliferează – dar o fac la nivelul ridicat al pregătirii. China a și smuls din sărăcie cam 700 de milioane de oameni, apropiindu-se cu pași repezi de lichidarea flagelului.

China a revenit în poziția de cel mai mare producător al lumii, pe care a mai avut-o în secolul al XVII-lea. Accesul pe piața ei, care este, se știe, cea mai largă din lume, este socotit criteriu de performanță în multe țări și căutat asiduu. Forța științifico-tehnologică a Chinei este doar în urma SUA, iar în multe domenii dă tonul.

China are cea mai mare rezervă de devize. Este țara care investește cel mai mult. Este cel mai mare producător de mașini. Este țara cu cea mai mare rețea de telefonie mobilă și de folositori ai Internet-ului. Tehnologiile ei digitale sunt competitive.
China promovează, de la Deng Xiaoping încoace, modernizarea economică, instituțională și culturală în rândurile unei populații de dimensiuni unice. Ea a avut curajul unei „revizii culturale” spre deschidere, de proporții istorice. Pasiunea învățării o caracterizează. Doar în câțiva ani, aproape o jumătate de miliard de chinezi au vizitat alte țări pentru a cunoaște lumea. China a infirmat teoriile după care performanțele nu ar fi posibile pe solul unei tradiții de egalitarism.

China a optat pentru „democrație cu caracteristici chineze” și pledează pentru „reconstrucția ordinii mondiale”. Diplomația ei este călăuzită de imaginea „armoniei”, care îi asigură magnetism (cum sesiza cu uimire deja Hillary Clinton, Hard Choices, 2014). Prezența Chinei pe glob, mai nou în Africa, America de Sud, Europa, în căutare de resurse, piețe, schimburi, este doar în urma SUA. Cu „noul drum al mătăsii” China realizează cel mai mare proiect în infrastructură din istorie.

Chineza este acum cea mai vorbită limbă pe glob, după engleză. Proporția chinezilor vorbitori ai celei de a doua limbi se apropie (cum arată Mathieu Duchatel …, Le monde vu de l’Asie, 2012) de marile țări europene.

Cultura chineză este acum singura competitivă cu cea euro-americană. Ea dispune, prin institutele gestionate de Hanban, de cea mai organizată rețea de distribuție de pe glob. O seamă de valori – de pildă, „integritatea” și „meritocrația” – și de concepte – spre exemplu, „ființa” – se discută astăzi amintindu-se rădăcinile lor în vechea Chină.

Dezvoltarea impetuoasă a Chinei nu este un fenomen oarecare al istoriei. Cu siguranță, este al doilea eveniment de mare anvergură al timpurilor noastre, după trecerea la globalizare. De aceea, țările conduse în mod responsabil se și grăbesc să se poziționeze.

În diferite țări, cooperarea cu China este abordată inovativ. David Cameron, în calitate de prim-ministru al Regatului Unit, cerea învățarea instituționalizată a chinezei de către noile generații. Germania luase deja măsuri similare.

Scrutând situația în adâncimea ei, primul aspect care ar fi de rezolvat în România este eliberarea de securism. Place sau nu, acesta întreține în România o piedică mentalitară și o optică mărginită la decidenți, care-i face anacronici și sterili, de la „elita” de carton existentă la aspiranți. Distrugerile și stagnarea sunt urmările.

A doilea aspect este cercetarea arhivelor atunci când se vorbește de relații între popoare. Adesea, partide și persoane vor să confiște relația diplomatică. Doar că diplomația rămâne veritabilă cât timp este înțeleasă ca raport între state și se verifică prin rezultate. La noi, se vorbește des de istorie, dar se stă tot mai puțin în arhive.

Nu se poate vorbi despre China în acest moment fără a lua notă de ceea ce s-a petrecut în 2020 în relația dintre SUA și China. Se știe că cele două supraputeri s-au înțeles în 2019 să renegocieze tarifele comerciale – acțiune deloc simplă.

Prima fază a negocierilor s-a încheiat cu brio, supraputerile urmând să profite fiecare de piața celeilalte pe o scară nouă în istorie.
S-a descoperit infecția cu coronavirusul 19 la Wuhan, nu departe de institutul de virusologie finanțat de China, SUA, Franța. China a notificat în decembrie 2019 virusul la Organizația Mondială a Sănătății (OMS) și a trecut la stăvilirea infectării.

Virusul a surprins, însă. Este tot mai limpede că abia testări complete, vaccinări pe cea mai mare scară și tratamente îl pot opri. În orice caz, sub năvalnica infecție și în condițiile campaniei de alegeri din SUA (noiembrie 2020), unii au trecut la acuzarea Chinei.

Acuzațiile au mers de la sugerarea unei scurgeri de viruși din laborator, au vizat apoi întârzirea anunțării organizației internaționale și au ajuns în final la acuzarea neopririi virusului.

Acum se testează toate ipotezele. Niciuna nu s-a putut confirma până în clipa de față. Vocea medicală cea mai autorizată a Chinei, epidemiologul care a descoperit SARS și transmiterea de la om la om a noului coronavirus, Zhong Nanshan, a și spus din prima clipă că virusul a ajuns la Wuhan probabil odată cu carnea de consum importată.

Unde ne aflăm astăzi? În 29 decembrie 2020, președintele ales al SUA a declarat China drept principalul competitor al Americii. Ulterior, președintele a precizat că SUA nu sunt în conflict cu China. Mai recent, într-o convorbire de două ore (11 feb.2021), președintele american a vorbit de „posibilități” de cooperare, iar președintele chinez a invitat la „prudență” în abordarea Taivanului și Hong Kongului, „părți ale Chinei”.

Dincolo de izbucniri polemice, cred că cele două supraputeri vor folosi oportunitățile pe care și le pot oferi una alteia.

Nu se poate stăvili coronavirusul 19 și nu se poate repune în mișcare economia mondială fără cooperare.

Iar cele două teritorii vor rămâne în seama tratatelor internaționale.

Discuțiile despre regimurile politice și sociale sunt inevitabile și este firesc să se poarte într-o lume deschisă. Deocamdată ele au rămas, însă, în termeni vechi.

În fapt, China a schimbat discuția postbelică, care a culminat cu cotitura anilor nouăzeci din Europa Centrală și Răsăriteană. Ea a arătat că istoria nu se lasă epuizată de alternativa capitalism sau socialism răsăritean.

China ilustrează un capitalism al producției, combinat cu un socialism al distribuției și o conducere de către comuniști care preconizează democratizări, într-o țară cu o populație de un miliard și jumătate de locuitori, și „un nou tip de relații interțări”.

Această alternativă stârnește și elogii, și rezerve și critici, bine cunoscute, desigur. Cert este faptul că ea nu se încadrează în istoria cunoscută. Ea infirmă clișeele.

Peste toate, nu există din partea Chinei zilelor noastre vreun export de organizări, de regim – nimeni nu a semnalat așa ceva.

NOTĂ:

Andrei Marga (n. 22 mai 1946, București) este un filozof, politolog și om politic român, profesor universitar, a fost ministru de externe al României în mai-august 2012, ministru al educației în 1997-2000, rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj între anii 1993-2004 și 2008-2012, laureat al premiului Herder în anul 2005.

VIDEO: CUM A DEVENIT CHINMA ATÂT DE PUTERNICĂ?

Activați setarea traducerii automate în limba română