La moartea MARELUI ȘTEFAN

Moartea lui Ștefan cel Mare văzută prin ochii cronicarilor vremii

Despre sfârșitul lui Ștefan s-a vorbit în întreaga Europa, domnitorul moldovean fiind văzut drept un erou al secolului al XV-lea , scrie Andrei Popescu în https://anonimus.ro.

Ștefan cel Mare (1457 – 1504) a fost cel mai longeviv domnitor din istoria Moldovei. În perioada în care tronul țării a fost ocupat de marele voievod, Moldova a cunoscut o dezvoltare importantă, politica internă și externă adoptată de Ștefan aducând locuitorilor un trai liniștit.

În timpul domniei lui Ștefan cel Mare, armata Moldovei a reușit să obțină victorii importante împotriva imperiilor învecinate, învingându-i în mai multe rânduri pe unguri, poloni sau turci.

La moartea lui Ștefan, din 1504, Moldova avea încheiate tratate de pace cu toți vecinii săi, domnitorul moldovean cerându-i fiului său, Bogdan al III-lea, care urma să urce pe tronul țării după moartea sa, să continue aceeași politică.

Decesul marelui voievod a survenit cel mai probabil din cauza unei răni pe care a căpătat-o în anul 1462, în timpul asediului asupra Cetății Chilia.

Atunci, Ștefan cel Mare a încasat un glonț în picior, suferind o rană din cauza căreia a fost văzut schiopătând deseori. Acea leziune nu i s-a închis niciodată, ducând în cele din urmă la moarte.

Sfârșitul lui Ștefan cel Mare a fost o lovitură puternică pentru Moldova, moartea lui producând mare durere în întreaga țară, domnitorul fiind foarte iubit de către moldoveni.

Voievodul a fost înmormântat la Mănăstirea Putna, pe ultimul drum fiind însoțit de boierii și ostașii săi.

„În ziua de 2 iulie 1504 Ștefan – vodă cel Mare se stingea de o moarte blândă la Suceava, în desăvârșită pace măreață ce se boltea asupra întregei țări pe stâlpii puternici ai biruințelor sale. Pentru cea din urmă oară porțile cetății se deschideau înaintea acelui ce luptase bărbătește cea mai grea din luptele sale.

Boierii călări, în haine de urainic și aur, unii bătrâni ca și stăpânul adormit, ceilalți în toată puterea vârstei sau în avântul încrezător al tinerețelor, înconjurau sicriul înfășurat în scumpe stofe. Sulițile ostașilor se ridicau drepte în văzduhul limpede, zâmbitor al zilei de vară. Alaiul străbătea holdele grele de bogăție, în drumul spre Mănăstirea Putnei”, a precizat marele istoric Nicolae Iorga.

„Au domnitu Ștefan vodă 47 de ani și 2 luni și trei săptămâni”

Moartea lui Ștefan cel Mare a adus tristețe, cât și panică printre locuitorii Moldovei. Oamenii îl pierdeau pe conducătorul ce a avut grijă de țara lor aproape jumătate de veac și care a reușit, cel puțin în ultima parte a domniei, să aducă pacea în țară.

„Iară pre Ștefan vodă l-au îngropat țara cu multă jale și plângere în mănăstire în Putna care, era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toți ca după un părinte al său, că cunoștiia toți că s-au scăpatu de mult bine și de multă apărătură. Ce după moartea lui, până astăzi îi zicu sveti Ștefan vodă, nu pentru sufletu, ce este în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fostu om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejești, carile niminea din domni, nici mai nainte, nici după aceia l-au ajunsu. Fost-au mai nainte de moartea lui Ștefan vodă într-același anu iarnă grea și geroasă, câtu n-au fostu așa nici odinioară, și decii preste vară au fostu ploi grele și povoaie de ape și multă înecare de apă s-au făcut. Au domnitu Ștefan vodă 47 de ani și 2 luni și trei săptămâni și au făcut 44 de mănăstiri și însuși țiitoriu preste toată țara”, a consemnat cronicarul Grigore Ureche.

„Nu degeaba trebuie socotit printre eroii secolului nostru”

Decesul lui Ștefan cel Mare nu a rămas fără ecouri în Europa. Cronicarii, mai ales cei din estul Europei, au vorbit despre moartea domnitorului moldovean, pe care l-au considerat drept unul dintre cele mai importate personaje ale epocii.

„În anul 1504, în 2 iulie, marți, ora 1 după răsăritul soarelui, din voia destinului, muri Ștefan, voievodul Moldovei, împovărat de lupte, bătrânețe și podagră. Natura îl făcuse norocos, isțet și viteaz. El alungase din Moldova pe regele unguresc Matia, bătut în orașul Baia și lovit el însuși în trei locuri la spate. Tot el – minunată faptă – înfrânse cu o mână de oameni și alungă cu rușine pe sultanul Mahomed, care avea 120.000 de ostași. Tot el, cu arma în mână, alungase peste hotarele Moldovei pe regele polon Ioan Albert, călcând învoiala prin care i-a fost asigurată de mai înainte libera ieșire a acestuia din țară. Tot el zdrobi, mai de multe ori, și respinse pe tătarii de dincolo de Volga și pe cei din Crâm. O, bărbat triumfal și victorios, care biruisi pe toți regii învecinați! O, om fericit, care te bucurasi de toate darurile, câte natura altora numai în parte le dă: unii înțelepți și vicleni, alții viteji și drepți, alții iarăși cu noroc împotriva dușmanilor. Tu singur le avuși hărăzite toate laolaltă: drept-prevăzator, isteț, biruitor al tuturor dușmanilor! Nu degeaba trebuie socotit printre eroii secolului nostru”, a completat cronicarul polonez Jan Dlugosz.

În cronica rusească se arată: „A murit Ștefan, voievodul Moldovei, oștean viteaz ca un al doilea Alexandru; de multe ori a bătut pe împăratul turcesc cu marile lui oștiri, de asemenea și pe tătari și pe Matei, regele Ungariei, și pe regele Poloniei, Albert”.

Un proiect identitar cu implicaţii geopolitice inventat de laboratoarele colonialiste ruseşti – „moldovenismul”

 

In ziua de 5 decembrie 2013, Curtea Constituţională a Republicii Moldova, a emis o hotărâre în care afirmă că limba de stat a Republicii Moldova este limba română, aşa cum este prevăzut în Declaraţia de Independenţă, nu „limbă moldovenească” cum este prevăzut în Constituţia Republicii Moldova (detalii aici).

Dezbaterea în jurul acestei probleme este una gigantică.

S-au scris sute (poate mii?) de cărţi şi se va mai scrie încă pe atâta, dar există foarte multe confuzii – în mare parte voite – în toată această dezbatere.

Confuzia fundamentală se referă la diferenţa dintre cetăţenie (apartenenţă la un stat) şi identitate etnică (identitate regională). Raţionamentul moldovenist este simplu: există statul Republica Moldova – deci există cetăţeni moldoveni – deci moldovenii vorbesc moldoveneşte; sau invers: există limbă moldovenească – deci există popor moldovenesc – deci există stat moldovean.

Sau orice combinaţie doriţi.

 

 

 

 

Un afis de propaganda „moldovenista”

 

În ciorba asta se aruncă şi argumentul istoric – statul Moldovei din perioada medievală – şi se poate broda la infinit asupra acestei teze.

Concluzia: moldovenii sunt diferiţi de români.

Teoria moldovenistă este fără îndoială un copil al propagandei sovietice, nu comuniste şi nici chiar ruse.

Pentru că Marx vorbea despre basarabeni ca fiind români, iar documentele de domeniu ale Rusiei ţariste afirmă peste tot identitatea moldovenilor cu românii.

Anume bolşevicii au fost cei care au speculat cu autoidentificarea de „moldovean”. Nu a fost unicul caz (bunăoară se încerca fervent ruperea tadjicilor de restul persanilor), dar a fost unicul care a prins la populaţia vizată.

Deoarece ideea de naţiune a venit relativ mai târziu în Europa de est, criteriile medievale de autoidentificare au rămas încă puternice printre popoarele de acolo. Iar între criteriile cel etnic era pe ultimul loc, după cel religios şi cel regional.

De aceste aspecte s-au folosit cu iscusinţă ideologii stalinişti. Au folosit astfel identificarea de „moldovean” (de la „cetăţean”, adică supus al Ţării Moldovei), care separa românii estici de cei sudici şi vestici, pentru a crea un nou popor.

Dar, dat fiind lipsa de substanţă a acestei teorii, şi interpretarea ei diferită, au dus la apariţia unei diversităţi mari de moldovenisme.

Primul, şi cel original, este cel sovietic. Astăzi acesta este amorf, şi nu mai este împărtăşit decât poate de unele persoane izolate.

Izolate de lumea reală în lumea enciclopediilor sovietice. Această variantă nu vorbea doar despre un popor moldovenesc diferit de cel român, dar şi despre caracterul slav al acestui popor.

Deşi toate celelalte poare slave erau perfect conştiente de această absurditate, cunoscându-se în toate cronicile slave că locuitorii Moldovei sunt de origini romanice, „ştiinţa istorică” sovietică a continuat să afirme această aberaţie printre locuitorii Basarabiei ocupate.

După destrămarea URSS această teorie a fost abandonată uşor.

Aceasta nu rezistă niciunei critici, fiind egală cu a spune că japonezii sunt boşimani (familie de popoare din Africa).

Moldovenismul sovietic a fost înlocuit însă cu un moldovenism mai romanic. Deci, nu se mai afirmă slavitatea moldovenilor, dar aceştia rămâneau un  popor separat.

A aparut un fel de „dacism” local pruto-nistrean. Dar, deşi se recunoştea deja romanitatea, esenţa teoriei nu s-a schimbat.

In conformitate cu aceasta, cu toate că sunt romanici, moldovenii noului moldovenism au apartinut mereu  spaţiului civilizaţional al Rusiei, iar istoria Moldovei a fost transformată într-o succesiune de „ocupaţii” româneşti şi „eliberări” ruseşti.

Acest moldovenism era şi unul puternic statalist. S-a creat practic un cult al „statalităţii moldoveneşti”, dar,  pentru moldovenişti era important ca statul să se numească „Moldova”, in timp ce independenţa Moldovei putea exista doar alături de Rusia.

Deci, până la urma „statalitatea moldovenească” aparea  diluată în universalismul rusesc (mai nou, euroasiatic).

Astfel, acest nou moldovenism rămânea în albia absurdităţii, doar că se încerca o limpezire a apelor tulburi ale demagogiei sovietice.

Evident,  acceptarea romanităţii a impus unele riscuri şi în primul rând riscul de a nu putea inventa un răspuns la simpla întrebare de ce limba românilor şi cea moldovenilor sunt identice.

Pentru a ocoli acest impediment „fascist”, s-a realizat o mitologizare cam caaraghioasă a istoriei, urmând în linii generale preceptele  teoriei dacismului.

Moldovenii ar fi  apărut înaintea românilor, ba chiar românii ar fi un fel de moldoveni, limba lor fiind de  fapt  moldovenească, iar românii i-au schimbat intenţionat denumirea.

In plus, Modova a apărut înaintea României… Astfel s-a ajuns şi la forma originală, dar mutantă (de fapt contra-dacistă sub multe aspecte), a moldovenismului dacist, unde moldovenii sunt daci liberi, iar românii romani cuceritori, de unde şi lupta neîntreruptă pentru libertate.

A rămas să se găsească origini moldoveneşti civilizaţiei umane, dar fiind o teorie vasală Rusiei,se preferă in continuare ideea originii vechi ruse a umanităţii.

 Ideologia moldovenismului a ajuns până acolo ca a încercat să susţină teza conform căreia în urma convieţuirii daco-romane cu slavii au luat naştere două popoare, cel român şi cel moldovenesc, sau”voloah”.

Mergând până la capăt, se poate considera astfel Basarabia că fiind urmaşa vechiului Principat al Moldovei.

Această teorie este una falsă, fiind combătută cu uşurinţă atât de istoricii români, cât şi de cei occidental şi de aceea nu ne vom axa în discutarea sa, însă vom aduce câteva argumente, cel mai important fiind acela, că înainte de elaborarea acestui proces de ştergere a identităţii colective  început de Komintern, basarabenii erau consideraţi oficial de către ruşi ca fiind români. 

În acest sens, în 1816 istoricul rus P.P.Swinim spunea despre basarabeni:  “locuitorii acestei regiuni sunt moldoveni sau români, descendenţi din  romani”, iar etnograful rus L.S.Berg folosea termenul de moldovean ca o conotaţie geografică, nicidecum etnică afirmând:  “moldovenii sunt români ce locuiesc în Moldova, Basarabia şi părţile învecinate ale guberniilor Podolia şi Herson“.

Asadar, cine sunt aceşti  “moldoveni”? Cum se pot ei deosebi etnic de români, când vorbesc aceeaşi limbă şi au aceeaşi religie şi istorie comună?

Cum se pot ei deosebi, când trupul lui Ştefan cel Mare se află îngropat la Putna, iar Republica Moldova nu reprezintă decât o parte a Principatului Moldovei care s-a unit cu Ţara Românească, formând România de astăzi?

Din start trebuie să delimităm moldovenismul naţional de cel etnic, lucru pe care autorităţile comuniste din trecut şi promotorii acestei ideologii de astazi nu îl fac, încercând chiar ambiguizarea şi inducerea în eroare a opiniei publice. 

Practic a fi cetăţean moldovean al Republicii Moldova nu este obligatoriu a fi şi etnic moldovean, cetăţenia fiind atribuită oricarui etnic indiferent dacă  acesta este  bulgar, găgăuz etc.

Moldovenismul etnic nu este altceva decât un plan de nation-building, pus la cale de  Komintern în anii  ’20, ca urmare a planului de export al revoluţiei bolşevice şi continuat după căderea URSS. În 1990 oamenii ieşeau în Piaţa Marii Adunări Naţionale, cerând recunoaşterea limbii  române şi reintroducerea alfabetului latin.

Ideea reunificării cu România a dus la începerea  unei drastice campanii de negare a valorilor şi identităţilor româneşti de către cei ce nu doreau acest lucru, printre aceştia numărându-se   preşedinţii Mircea Snegur (1990-1997), Petru Lucinschi (1997-2001) şi Vladimir Voronin (2001-2009).

Punctul culminant îl reprezintă  proiectul legii “Conceptul politicii naţionale  de stat a Republicii Moldova”, prezentat de  către Partidul Comunist pe 25 iulie 2003, fiind înainte de toate un act de politică externă, arătând orientarea Republicii Moldova către interesele şi dorinţele Rusiei.

 

 

 

 

 

Proiectul legii apare în aceeaşi zi in care este lansat  aşa numitul “dicţionar moldovenesc – român” elaborat de către V.Stati, aceste acţiuni urmărind inducerea ideii conform căreia românii reprezintă o minoritate naţională, iar limba română trebuie să fie transformată în limbă a minorităţilor şi înlocuită cu limba moldovenească privind statutul de limbă naţională, în timp ce limba rusă devenea a doua limbă de stat.

Predarea Istoriei Românilor în şcoli a reprezentat un alt obstacol ce trebuia eliminat de către   cei ce  doreau ştergerea identităţii româneşti.

O primă încercare a fost în 2002, prin scoaterea acestei materii din curricula şcolară, fapt ce a dus la protestul în stradă a zeci de mii de cetăţeni.

În octombrie 2004, această intenţie este reluată, dorindu-se eliminarea Istoriei Românilor din grila privind examenul de bacalaureat din 2005 şi înlocuirea acesteia cu displina geografiei.

Ca urmare a acestei decizii, sub conducerea lui Ion Varta ia naştere Comitetul Naţional pentru Apărarea Românilor, iar mai apoi, Asociaţia Istoricilor din Republica Moldova se alătura acestor manifestaţii afirmând că se pregăteşte  “înlocuirea Istoriei Românilor cu aşa-zisa istorie integrată (n.a. la acea perioadă CE recomanda promovarea istoriei integrate în statele europene), care să cuprindă numai aspecte din istoria naţională, falsificată în stil  sovietic”.

Moldovenismul, această creaţie artificială a unei identităţi etnice promovată în prezent, încalcă până şi Declaraţia de Independenţa a Republicii Moldova, pentru că  aceasta menţionează limba română, nu cea moldovenească după cum urmează:

“REAMINTIND că în ultimii ani mişcarea democratică de eliberare naţională a populaţiei din Republica Moldova şi-a reafirmat aspiraţiile de libertate, independenţă şi unitate naţională, exprimate prin documentele finale ale Marilor Adunări Naţionale de la Chişinău din 27 august 1989, 16 decembrie 1990 şi 27 august 1991, prin legile şi hotarîrile Parlamentului Republicii Moldova privind decretarea limbii române ca limbă de stat şi reintroducerea alfabetului latin, din 31 august 1989, drapelul de stat, din 27 aprilie 1990, stema de stat, din 3 noiembrie 1990 şi schimbarea denumirii oficiale a statului, din 23 mai 1991”.

Introducerea “limbii moldovene”  a produs şi efecte geopolitice semnificative, Ucraina fructificând această situaţie, susţinând că astfel delimitarea etnică făcută de URSS este corectă, iar locuitorii din Buceag şi Transnistria sunt moldoveni, iar cei din Nordul Maramureşului şi Bucovinei sunt români.

Astfel, pe teritoriul ucrainian nu sunt 500.000 de români, ci doar 200.000, restul de 300.000 fiind moldoveni. 

Ba mai mult, situaţia creată permite Bulgariei să exercite presiuni constante asupra Chişinăului privind drepturile propriei minorităţi, deşi aceştia reprezintă doar 80.000 de locuitori (Moldova oferind chiar şi studii universitare în limba bulgară).

În consecinţă, Republica Moldova nu poate riposta cerând drepturi echivalente în Bulgaria, pentru că minoritatea de acolo este română.

 

De unde vine „moldovenismul” ucrainenilor?

 

Pericolul „românizării” Republicii Moldova, menţinerea dihotomiei identitare între români şi „moldoveni” în interiorul Ucrainei, alături de „tremuriciul” vecinilor noştri faţă de legitimitatea istorică a posesiei teritoriilor româneşti, constituie marile fobii ale clasei politice şi intelectuale din Ucraina, probleme ce constituie pilonul formativ al ideologiei ucrainene faţă de România (dar şi faţă de RM).

Dar de unde vine „moldovenismul” ucrainenilor şi „sensibilitatea” sporită a Kievului faţă de problema identităţii şi statalităţii în R Moldova?

Evident, din percepţia formată în timp la ucraineni asupra Basarabiei, RASS Moldovenesti, RSS Moldovenesti şi R Moldova.

Axiomatic, „moldovenismul” este văzut în spaţiul românesc doar ca o emanaţie a politicilor Moscovei, pe când Kievul a contribuit la fel de mult, poate chiar mai mult, la teoretizarea şi punerea în practică a acestui concept , mai ales a „moldovenismului” de tip sovietic.

 

  Iata câteva argumente în acest sens :

 

1. Creşterea teritorială a Imperiului Rus a fost legată nu doar de istoria poporului rus, ci de soarta istorică a slavilor de est în general, cele trei ramuri (velicoruşii, maloruşii şi bieloruşii) fiind considerate parte a poporului rus, iar colonizarea spaţiilor imperiale a fost un efort susţinut de colonizare est-slavă, al cărui nucleu l-au constituit ruşii şi ucrainenii.

După cum arată istoricul rus P. Miliukov, centrul imperial nu împiedica colonizarea ucraineană, din contră, o susţinea, deoarece nu făcea distincţie între ucraineni (maloruşi) şi ruşi (velicoruşi).

Un rezultat al acestei colonizări a fost faptul că teritoriile locuite de ucraineni au crescut de două ori, iar teritoriul actual al Ucrainei este în mare parte rezultatul acestui proces.

Este un lucru important de reţinut, deoarece conform recensămintelor imperiale, deja în 1858 Basarabia era locuită de 120 mii de ucraineni (13% din populaţia provinciei), iar în 1897 ucrainenii au ajuns a doua naţionalitate constituentă a provinciei (380 mii) sau 20% din totalul populaţiei.

2. Această realitate explică de ce în contextul tulbur al anilor 1917-1918 Rada Centrală de la Kiev a emis pretenţii asupra Basarabiei, cerând încorporarea sa în cadrul Ucrainei.

Între opţiunea „ucrainizării” şi pericolul „bolşevizării”, clasa politică românească de pe ambele maluri ale Prutului a ales atunci unirea Basarabiei cu România, perspicacitate la care actualii guvernanţi din cele două capitale româneşti ar putea doar visa.

3. Perioada sovietică este şi mai spectaculoasă din acest punct de vedere, deoarece aşa cum menţionează istoricul american D. Laitin, ucrainenii au fost o naţiune favorizată în cadrul URSS, cu acces direct al elitelor în conturarea şi modelarea politicilor sovietice.

Colaborarea ucrainenilor cu ruşii în acele timpuri explică de ce primii au fost principalii beneficiari în termeni de extindere teritorială (Ucraina de Vest, Bucovina, sudul Basarabiei, Crimeea).

Datorită acestei colaborări, în contextul discuţiilor privind crearea RASS Moldovenesti  în 1924, a câştigat „linia ucraineană” a lui Grinştein, Badeev şi Skrypnik, care milita pentru „moldovenizarea” RASSMoldovenesti , şi nu linia „kominterniştilor” români care militau pentru „românizarea” viitoarei republici.

 

 

 

 

 

 

15 noiembrie 1927- Ziarul sovietic Plugarul Ros (scris „moldovineşti”cu chirilice), vorbea despre „Dişteptarea culturii moldoveneşti pornitî pi drumul nadejnic”…

 

Sub îndrumarea comuniştilor ucraineni, a avut loc „inventarea” „limbii moldoveneşti” în RASSM şi exportul ei în Basarabia după 1940.

Nu-i de mirare că în urma ultimatumului sovietic din 1940, Basarabia era cerută României în baza caracterului majoritar ucrainean al provinciei, iar ţinutul Herţa, nordul şi sudul Basarabiei erau anexate la Ucraina Sovietică.

Documentele timpului atestă că N. S. Hruşciov, prim-secretar al RSS Ucrainene, a propus CC al PCUS ca RSSM să fie creată prin unificarea „…doar a populaţiei moldoveneşti”, şi nu a cuplării teritoriului Basarabiei şi RASS Moldoveneşti, aşa cum era planificat iniţial la Moscova.

După 1940, dar mai ales după 1944, legislaţia ucraineană sovietică era extinsă asupra RSSM, iar comuniştii ucraineni exercitau asupra noastră un gen de protectorat, fiind responsabili de implementarea politicilor Moscovei în Basarabia.

Din cei zece prim-secretari ai RSSM opt erau fie ucraineni, fie moldoveni născuţi pe teritoriul Ucrainei, iar elita politică ucraineană, aşa cum scrie Ch. King, alături de cea rusă, a dominat în RSSM în termeni de putere politică şi economică până la sfârşitul anilor 1980.

4. Perioada postsovietică nu a schimbat prea mult datele problemei.

Complicitatea ucrainenilor la conflictul transnistrean este un lucru bine cunoscut (atât în faza sa activă, când teritoriul ucrainean era perindat de tot genul de armate paramilitare sau cazaci, cât şi ulterior prin tolerarea axei Odesa-Tiraspol, care a permis supravieţuirea regimului separatist), iar problema frontierelor între R. Moldova şi Ucraina este una care ascunde numeroase stări de tensiune între cele două state.

Plus la toate, moldovenii sunt un gen de „ciukci” în bancurile ucrainenilor, lucru demonstrat chiar de preşedintele Iuşcenko în una din ieşirile sale scandaloase prin 2009.

E o chestie care vorbeşte despre aroganţă şi dispreţ format în timp la nivelul percepţiei faţă de noi.

Atât menţinerea „moldovenismului” în R. Moldova şi Ucraina, cât şi sensibilitatea faţă de o apropiere între R. Moldova şi România sunt logice din punctul de vedere al intereselor Ucrainei.

Enunţarea explicită a caracterului românesc al RM şi o unitate a intereselor Chişinăului şi Bucureştilor, inclusiv în termenii de integrare a Transnistriei, ar crea presiuni sporite asupra Ucrainei.

Dacă acest lucru este înţeles la Kiev, de ce acest lucru nu este înţeles la Bucureşti şi mai ales la Chişinău?

 

De fapt, în Republica Moldova şi întreg spaţiul ex-sovietic, asistăm la o dispută  între noile elite şi reprezentanţii fostului aparat de stat, ce au supravieţuit schimbărilor şi ce încearcă menţinerea accesului  asupra privilegiilor dobândite în perioada sovietică.

Astfel, există trei tipuri de identităţi reclamate, şi anume: revendicările unei entităţi de tip etnic (ca urmare a existenţei unui număr mare de etnici al căror stat-mamă este vecin), revendicările unei identităţi regionale/subregionale ridicate la rang de identitate naţională (cazul Adjariei in Caucaz sau al Transnistriei), sau revendicări ale unei identităţi de tip sovietic (precum în Belarus sau Republica Moldova).

Moldovenismul nu reprezintă decât un proiect naţional comunist, prin încercarea de a îndrepta Republica Moldova către zona de influenţa rusă şi menţinerea sa departe de  civilizatia Occidentala. 

Această acţiune are loc pe toate palierele  posibile, de la campanii de presă, până la acte de influenţă a foştilor membri ai aparatului sovietic sau până la transmiterea unor mesaje subliminale.

După cum spunea şi Gheorghe Cojocaru, directorul Institutului de Istorie, Stat şi Drept al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, „ca fenomen, moldovenismul este expresia unui para-identitar care  parazitează   demnitatea naţională a moldovenilor.  Moldovenismul este vulgarizarea  şi ducerea în derizoriu a moldovenităţii  moldovenilor. El este un termen compromis, cu conotaţii net peiorative şi, prin urmare, contraindicat într-o operă de construcţie pozitivă.

În timp ce moldovenismul se prezintă ca o manifestare a crizei identitare şi ca o continuare a politicilor de deznaţionalizare  şi rusificare, moldovenitatea, ca  şi construct bidimensional, posedă valenţe şi resurse inepuizabile.

Definită ca o deschidere în ambele sensuri – şi spre specificul local şi spre civilizaţia general românească – ea pare a  fi  un element important pentru depăşirea impasului identitar”.

 

 

Surse: Octavian Țâcu/timpul.md/; geopolitics.ro/moldovenismul

 

 

 

VIDEO: ISTORIA ZILEI DE 4 IANUARIE. TODAY IN HISTORY

4 ianuarie, istoricul zilei

46 î.Hr.- Iulius Cezar este învins la Ruspina de fostul său ofițer Titus Labienus

1526 – A încetat din viaţă Juan Sebastian el Cano, navigator spaniol

1643: Se naște Isaac Newton, fizician, matematician și astronom englez (d. 1727)

1792 – S-a născut poetul englez Percy Bysshe Shelley

1809- Se naște Louis Braille, pedagog francez, inventatorul al alfabetul Braille (d. 1852)

1835- În ziarul britanic „Bells Life” apare prima rubrică de șah din lume

1841-Se naște Petru Poni, chimist și mineralog român, unul dintre fondatorii școlii românești de chimie (d. 1925)

1846- apare la Blaj, din iniţiativa şi sub conducerea lui Timotei Cipariu, publicaţia „Organul luminării „, transformată în timpul revoluţiei de la 1848 în „Organul naţional „. Publicaţia va apărea pînă la 29 septembrie 1848 şi este prima gazetă tipărită în întregime cu caractere latine.

1854 — Căpitanul vasului Samarang, William McDonald, a descoperit , insulele  nelocuite Mc.Donald,aflate între  Antarctida şi Madagascar in Oceanul Antartic .

1859 – S-a născut scriitorul norvegian Knut Hamsum, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1920

1875 – A încetat din viaţă scriitorul danez Hans Christian Andersen

1896: Utah a devenit cel de-al 45-lea stat american

1914 -În România, se formează un guvern liberal în frunte cu Ionel I.C.Brătianu

1914- în România, se formează un guvern liberal în frunte cu Ionel I.C.Brătianu.

1926 -Parlamentul României votează îndepărtarea prinţului Carol II-lea de la succesiune şi recunoaşterea prinţului Mihai ca principe moştenitor al României

Carol II-lea (n.1893-d.1953), Rege al României

La 4 ianuarie 1926, conform hotărîrii Consiliului de Coroană, s-a decis convocarea Parlamentului României. Pe ordinea de zi s-a aflat adoptarea a trei legi, pentru acceptarea renunțării lui Carol și proclamarea lui Mihai (minor la acea vreme) ca moștenitor, pentru modificarea Statutului Casei Regale și pentru primirea Regenței. În calitate de regenți au fost desemnați Prințul Nicolae, fratele mai mic al lui Carol, patriarhul Miron Cristea și președintele Curții de Casație, Gheorghe Buzdugan. Legile au fost adoptate în unanimitate, ele fiind cunoscute ulterior, împreună, sub denumirea de „actul de la 4 ianuarie„; reprezentanții Partidului Național și cei ai Partidului Țărănesc nu au participat însă la vot, în semn de protest față de graba cu care se depusese proiectul de lege pentru primirea Regenței.

În epocă, actul de la 4 ianuarie a fost considerat ca o victorie politică a lui Ion I.C.Brătianu și a Partidului Național Liberal, întrucît Buzdugan și Miron Cristea erau văzuți ca fiind devotați lui Brătianu, iar prințul Nicolae se afla sub influența reginei Maria și era intimidat de personalitatea lui Brătianu.

Carol a încetat astfel să fie membru al familiei domnitoare, devenind o simplă persoană particulară; regele Ferdinand al României a hotărît ca acesta să poarte numele de Carol Caraiman, „în amintirea locului unde s-a născut „.

1941 -În România, intră în vigoare regulamentul legii pentru organizarea agriculturii, prin care se introduce pedeapsa penală pentru nepredarea dijmei

1941-Moare  Henri Bergson, filozof și scriitor francez, laureat al Premiului Nobel (n. 1859)

1960- Moare Albert Camus, filozof și scriitor francez, laureat al Premiului Nobel (n. 1913)

1961 – S-a născut Barack Obama, preşedintele S.U.A.

1965 –  Moare  T. S. Eliot, poet de origine americană, laureat al Premiului Nobel (n. 1888)

1980- Ca raspuns la invazia sovietică în Afghanistan, la 27 dec. 1979, președintele Carter suspendă vânzările de tehnologie și grâne către URSS, iar câteva zile mai târziu cere Congresului să amâne ratificarea Tratatului SALT II

1999 – Greva minerilor din Valea Jiului. Aproape 15 000 de mineri de la Compania Naționala a Huilei din Valea Jiului încep o grevă pentru a obține mărirea salariilor și renunțarea la programul de închidere a minelor nerentabile, amenințând că vin la București, în cazul în care revendicările lor nu vor fi satisfăcute. Guvernul refuză să negocieze

2004 -A amartizat cu succes roverul Spirit

2006 – Ariel Sharon, premierul Israelului a suferit un masiv atac cerebral, urmat de hemoragii puternice. Operat de trei ori, premierul a fost plasat de medici în comă profundă, pentru a-i proteja creierul de alte leziuni.

2010 – Este inaugurată oficial cea mai înaltă clădire din lume, Burj Khalifa, având o înălțime de 828 m.

 

 

 

 

Sarbatori crestine

Se sărbătorește Soborul Sfintilor 70 de Apostoli; Cuv. Teoctist, egumenul de la Kucumia Siciliei (calendar creștin-ortodox)

Se sărbătorește  Fer. Angela din Foligno (calendar romano-catolic);

Se sărbătoresc Cei 70 Sf. Apostoli; Sf. Teoctist (calendar greco-catolic).

Bibliografie (surse):

1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;
2. Istoria md.
3. istoriiregasite.wordpress.com