CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Arta subtilă a “Propagandei”


În 1622, Papa Grigorie al XV – lea (foto), îngrijorat de răspândirea protestantismului în Europa și în lume, a propus Curiei Romane înființarea Congregației pentru Răspândirea Credinței (Congregatio de Propaganda Fide) cu scopul de a supraveghea și facilita activitatea misionarilor din Lumea Nouă și nu numai
, consemnează jurnalista clujeană Magdalena VAIDA într-un articol publicat de https://gandeste.org/despre-arta-subtila-a-propagandei

Totodată, misiunea congregației era de a restaura catolicismul printre „oile care rătăcesc nefericite prin lume” – în țările protestante și ortodoxe – și convertirea celor care practicau religii necreștine.

Un pas considerat necesar în Contrareforma inițiată de Papa Pius al IV-lea în 1560 (în timpul Conciliului Tridentin).

Cuvântul propaganda va intra în vocabularul uzual menținându-și sensul imprimat de catolicism până în secolul XIX.

Propaganda își are începuturile în istoria antică și precede creștinismul, nașterea propagandei fiind aproape simultană cu organizarea puterii. Dar, ca modalitate culturală, cu scop practic, propaganda aparține secolului XX, „epoca în care preluarea puterii, rămânerea la putere și exercitarea puterii nu mai pot fi concepute în absența influențării conștiente a maselor” – subliniază Michel-Louis Rouquette în Despre cunoașterea maselor (Editura Polirom, 2002).

Odată cu Primul Război Mondial, termenul a primit treptat o conotație negativă, cu referire la răspândirea deliberată a unor informații, zvonuri, idei etc. cu scopul de a dăuna unor grupuri, mișcări, credințe, instituții sau guverne. 

Propaganda Aliaților în timpul Primului Război Mondial, iar mai târziu, propaganda nazistă și propaganda comunistă au contribuit din plin la această discreditare.

G.S. Jowett și V. O’Donnell în Propaganda and Persuasion (Sage, 1992), definesc propaganda ca „acțiune deliberată și sistematică de modelare a percepțiilor, de manipulare a cognițiilor și de dirijare a comportamentului în vederea obținerii unui răspuns care să satisfacă scopul propagandistului”. 

Propaganda înseamnă deci, o diseminare organizată a unei doctrine, ideologii sau idei, reprezentând o valoare pentru vorbitor, de la „vorbitorii” din Hyde Park, până la politicianul aflat în campanie electorală. Cuvântul cheie al definiției rămâne sistematic, deoarece, simpla expunere a unei idei, doctrine sau ideologii nu înseamnă propagandă.

E nevoie ca acestea să fie răspândite printr-un sistem de comunicare care să le asigure un suport viabil, pe o perioadă de timp suficient de mare pentru a face ca publicul țintă să adopte un nou fel de a gândi. Propaganda cunoaște, în mod firesc, un proces psihologic și unul sociologic, între ele plasându-se „comunicarea de masă” care interferează cu elementele de psihosociologie.

Edward L. Bernays, cunoscut ca „părinte al relațiilor publice” și în egală măsură „părinte al propagandei ca psihologie aplicată” admitea că deși manipularea nu este propagandă, propaganda este manipulare. Ambele se folosesc de concepte ca: influență, putere, intenționalitate, comunicare, îndoctrinare, persuasiune, schimbare, atitudine, comportament, așa cum sunt tratate de psihologie, sociologie și științele comunicării. Constituind o analiză fascinantă asupra modului cum guvernul și corporațiile ne dirijează gândurile și acțiunile, cartea lui Bernays, Propaganda rezumă viziunea scrutătoare a autorului despre înregimentarea gândirii colective. Publicată inițial în 1928, acestă carte este un manual despre manipularea în masă și oferă o examinare detaliată a modului cum discursul și opinia publică sunt modelate și controlate în domeniul afacerilor, al politicii, al artei, al educației și științei.

Septimiu Chelcea atenționează însă că Bernays „folosește în Propaganda termenul de manipulare cu sensul de influențare, de schimbare, nu cu sensul din psihologia socială contemporană sau cu sensul figurat: mașinațiune, înșelătorie.”

Cu toate acestea, fiecare experimentează o uniformizare a opiniilor, în vederea atingerii unui scop, încât granițele dintre manipulare, propagandă, publicitate și relații publice devin extrem de fragile și permeabile, fiind de cele mai multe ori încălcate sau ignorate. Inclusiv atunci când se vorbește despre o „propagandă albă” (white propaganda) sau deschisă, care nu-și ascunde obiectivele și sursa.

Astfel, percepția publică privind propaganda se apropie mai mult de definiția dată de istoricul militar Călin Hentea: „Propaganda constă în acțiuni de comunicare persuasivă, planificate, susținute de un sponsor, având drept scop final influențarea și chiar modificarea atitudinilor și comportamentelor unei audiențe țintă selectate, pentru satisfacerea unor interese politice ale sponsorului, folosind informații și argumente false, parțial adevărate, denaturate și exclusive, alături de cele adevărate și însoțite de diverse forme de constrângere și cenzură.”(Propaganda în război. O istorie universală – Editura Cetatea de Scaun din Târgoviște, 2014)

Pentru Bernays, „manipularea conștientă și inteligentă a cutumelor și opiniilor maselor este un element important într-o societate democratică. Cei care manipulează acest mecanism nevăzut al societății constituie un guvern invizibil, care deține puterea dominantă în țara noastră (este vorba despre SUA, n.a.).

Suntem conduși, iar mințile ne sunt modelate, gusturile formate, ideile sugerate în mare măsură de către oameni despre care nu am auzit niciodată. Acesta este rezultatul logic al modului în care societatea noastră democratică este organizată. Marea masă a oamenilor trebuie să coopereze în acest mod pentru a putea alcătui împreună o societate care funcționează eficient”. Pe scurt, în viziunea lui Bernays, rolul propagandei este să instaureze ordinea în haos.

Evident, stăpânii invizibili „guvernează în virtutea calității lor de conducători, a abilității de a furniza idei folositoare și a pozițiilor cheie pe care le dețin în structurile societății.” Și, adaugă Bernays: „Indiferent ce atitudine am alege să adoptăm față de ei, realitatea este că aproape în fiecare sferă a vieții noastre cotidiene, fie că ne referim la sfera politică sau a afacerilor, la conduita noastră socială sau la concepțiile noastre morale, suntem dominați de un număr relativ restrâns de persoane, o parte infimă (…), care înțeleg procesele mentale și tiparele sociale specifice maselor. Ei sunt cei care mânuiesc sforile prin care controlează conștiința colectivă, ei stăpânesc forțele sociale și concep noi metode prin care să supună și să conducă lumea.”

Există deci o tehnică a propagandei care trebuie cunoscută pentru atingerea scopului fixat, iar această tehnică nu se poate dobândi fără cercetarea întregului proces psihic și social ce stă la baza determinării acțiunii maselor, într-un sens sau altul. Rezultă că, nu orice propagandă este bună, adică nu orice propagandă își atinge efectul pe care îl urmărește, ci numai cea bazată pe o temeinică cunoaștere a naturii umane și a psihologiei maselor.

Pentru a-și ilustra ideea, Bernays ne oferă un exemplu (dintre multe altele), extrem de simplu și de pertinent: „În teorie, fiecare om cumpără mărfurile cele mai bune și ieftine de pe piață. În practică, dacă fiecare om ar înceta să se mai preocupe de preț și ar testa, înainte de a cumpăra produsele, concentrația chimică din zecile de săpunuri, materiale textile sau sortimente de pâine oferite spre vânzare, activitatea economică s-ar bloca fără speranță. Pentru a evita crearea acestei confuzii, societatea acceptă ca alegerile să-i fie limitate la idei și produse care îi sunt aduse în atenție prin intermediul tuturor genurilor de propagandă. Prin urmare, se desfășoară un permanent efort de proporții pentru a direcționa interesul public către anumite politici, mărfuri sau idei.”

În mod paradoxal, Bernays, care credea sincer în democrație și în codul etic al propagandistului (renunță să lucreze la companiile producătoare de tutun după ce se demonstrează efectele nocive ale fumatului asupra sănătății), se va arăta totuși ostil față de presă, față de jurnalismul de investigație „care va întuneca mereu imaginea luminoasă pe care este angajat să o creeze prin propagandă.

Faptul că această imagine poate fi falsă sau incompletă este un aspect care nu apare menționat în Propaganda” scrie Mark Crispin Miller în prefața ediției din 2004 a cărții. Ceea ce este explicabil în opinia lui Miller care, referindu-se la influența companiilor de tutun „pentru a menține majoritatea oamenilor într-o inconștiență fericită cu privire la ceea ce inhalează” au beneficiat de „calitățile excepționale de propagandist ale lui Bernays”. În fond, notează Miller, „jurnalistul care face investigații este dușmanul de moarte al propagandistului, de vreme ce primul servește interesul public, iar ultimul tinde să acționeze împotriva lui”.

În acest sens, Miller relatează cum, după încheierea Primului Război Mondial, „a ieșit la iveală gradual modul stupefiant cum statele aliate au înșelat sistematic și ingenios oamenii a două mari democrații: Marea Britanie și, în special, SUA. Odată ce entuziasmul cauzat de victorie s-a atenuat, iar trupele s-au întors acasă (altele nu s-au mai întors deloc), cu oameni desfigurați sau invalizi, iar motivele declanșării războiului erau mai puțin clare decât păruseră înainte, detaliile detestabile ale campaniei de propagandă împotriva hunilor au început să circule în întreaga țară revărsate dintr-un șuvoi de amintiri, jurnale publicate, discuțiile de după cină și relatări istorice.”

După articolele apărute în New Republic, adevărul demoralizant cu privire la propaganda din timpul războiului a constituit subiectul mai multor investigații publicate de Saturday Evening Post, scrie Miller și „în întreaga presă, propaganda ajunsese să fie, în general, considerată o activitate condamnabilă, o forță nocivă desfășurată asupra culturii americane, nu de către prusaci și/sau comuniști, ci, mai grav, de către propagandiștii americani.”

Publicul afla cu acest prilej că „interese variate ale SUA complotaseră pentru a-i implica pe americani într-un masacru nejustificat peste ocean: interese economice probritanice (House of Morgan), producători de arme și grupuri antistângiste, precum și toți acei agenți de propagandă tot mai răspândiți cooptați să lucreze în serviciul guvernului.”

De notat că în timpul Primului Război Mondial, Bernays a făcut parte din Comitetul pentru Informații Publice al SUA, o puternică mașinărie de propagandă care susținea ideea că războiul este un mijloc necesar pentru a face lumea sigură pentru democrație. „Strategiile de marketing ale tuturor războaielor ulterioare s-au bazat pe modelul inițiat de Comitetul pentru Informații Publice.” Indiferent de criticile de care a avut parte, mai ales în anii ‘30, Miller admite că propagandistul Bernays nu a pierdut jocul: „El a scris pentru cei care înțelegeau valoarea acestei meserii și își puteau permite să recurgă la serviciile lui”.

Trecând de la psihologia relațiilor publice în afaceri, la politică, pentru Bernays acel permanent efort de proporții pentru a direcționa interesul public este valabil și în cazul politicienilor, nu doar al corporațiilor. Chiar dacă face distincție între publicitate și propagandă, în sensul că publicitatea influențează vânzarea unui anumit produs sau serviciu, lui Bernays i se pare de neînțeles „de ce politicienii nu se folosesc de tehnicile pe care le-au dezvoltat marile companii.” Sigur, vremurile s-au schimbat, și nu poți să nu remarci cât de multe din recomandările lui Bernays, din capitolul Propaganda și politica, sunt puse astăzi în aplicare, cu succes.

Autorul Propagandei consideră că „nu este necesar ca politicianul să se supună prejudecăților publicului, atâta timp cât poate învăța cum să modeleze mintea alegătorilor în conformitate cu propriile sale idei privind bunăstarea publică și serviciile publice. 

Cel mai important lucru pe care trebuie să îl știe omul de stat din vremurile noastre nu este atât de mult modul cum să mulțumească publicul, cât modalitățile prin care îl poate influența. În teorie, publicul poate fi educat prin intermediul unor manifeste bine elaborate care să explice limpede aspectele complicate ale unor chestiuni de interes public.

În realitate, această acțiune nu poate avea efect decât prin studierea minții publicului, de ale cărei caracteristici trebuie ținut cont”. Iar „canalele prin care o campanie politică poate ajunge la public sunt numeroase și bine delimitate. Toate canalele care prezintă imagini sau cuvinte, sunete inteligibile, pot fi utilizate într-un fel sau altul” și tot ce este esențial pentru înregimentarea gândirii colective sunt analizate și exemplificate în capitolele dedicate științei, educației, artei, femeilor, noilor propagandiști și mecanismelor propagandei.

Propaganda lui Bernays este o carte fascinantă pe care o parcurgi pe nerăsuflate. Dar, inevitabil, o raportezi la prezent. Sau la viitor. Un posibil viitor care poate fi distopic cum este descris de Zamiatin, OrwellHuxley și alții. Ce altceva poate sugera un „guvern invizibil” decât o societate ca cea existentă în Călcâiul de fier a lui Jack London, în care statul consideră că liberul arbitru este sursa nefericirii oamenilor, așa că, viețile tuturor cetățenilor trebuie controlate cu precizie matematică folosind sistemul eficienței industriale creat de Taylor, părintele managementului științific.

Așa cum nu poți să nu te gândești la 1984, la Ministerul Adevărului responsabil cu propaganda, respectiv, cu falsificarea continuă a trecutului și difuzarea falsului în rândurile membrilor Partidului și proletariatului, prin presă, cărți și filme. Sau la dublugânditul pe care unii dintre noi l-am experimentat deja în raport cu „partidul unic”, și care s-a impus prin propagandă și poliție politică. Sau la sintagma: Războiul este pace!

În fine, nu pot să nu mă întreb ce recomandări ar fi făcut sau cum și-ar fi scris Bernays cartea azi, în epoca internetului și a manipulării sofisticate de care se folosesc atât dictaturile cât și guvernele democratice ale lumii? Un posibil răspuns am găsit la Călin Hentea:

„Fără a avea pretenția de a explica marile evenimente ale ultimelor două secole doar prin prisma propagandei, căreia i-ar fi atribuit astfel un rol predominant, credem că o lectură a istoriei din această perspectivă este nu doar incitantă, dar și necesară. Necesară fie doar pentru a ne pregăti să citim și să privim mai limpede conflictele din actualitatea imediată, care nu știm cum vor fi prezentate mâine, atunci când ele vor fi istorie”. Iar faptul că „propaganda îi captivează cu ușurință chiar pe cei care o detestă cel mai tare, e un paradox pe care Bernays l-a înțeles deplin. Și pe care, în final – subliniază Miller – trebuie să încercăm să îl înțelegem la rândul nostru, dacă vrem să schimbăm lumea pe care Edward Bernays și alți propagandiști ne-au creat-o”.

Edward L. BERNAYS – PROPAGANDA (ediția a II-a, Alexandria Publishing House, Suceava, 2017). Traducerea: Irina BAZON.

02/09/2022 Posted by | analize | , , , , | Lasă un comentariu

Rolul alfabetelor vechi, glagolitic, chirilic şi vlah, în cultura românilor

 

 

 

Sfinţii Chiril şi Metodiu, din icoană, doi fraţi din Tesalonic, au fost trimişi de către împăratul bizantin Mihail al III-lea să propovăduiască creştinismul la slavi. Sfântul Chiril a alcătuit pentru aceştia un alfabet, potrivit pentru limba lor, care s-a numit glagolitic.

Mai târziu, acest alfabet a suferit schimbări şi aşa s-a născut alfabetul chirilic, după numele creatorului său iniţial.

Alfabetele vechi: glagolitic şi chirilic

Foto: Alfabetul glagolitic, inventat de Sfântul Chiril special pentru slavi – sursa: aici şi aici

 

O formulă ulterioară prelucrată:

 

 

 

 

 

Alfabetul chirilic:

 

 

 

 

Alfabetul chirilic (slavon) folosit în  Ţările Române:

 

 

Rugăciunea Tatăl nostru scrisă cu litere chirilice:

 

 

 

Alfabetul glagolitic, cel chirilic și vlah – comunicare și evoluție civilizatoare

Foto: Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung

Alfabetul chirilic, cel pronunțat în limba românească ca și Chirilița, sau Cirilița, zis și Azbuche, după denumirea tradițională a primelor două litere (az și buche – de unde și „buchea cărții”), este un alfabet creat de frații Chiril și Metodiu pe baza unei variante a alfabetului grecesc de odinioară.

Alfabetul chirilic a fost folosit la scrierea textelor redactate în limba slavă veche (paleoslavă), începând din secolul al IX-lea, apoi în medioslavă, precum și în limba română, începând din secolul al XVI-lea până în secolul al XIX-lea.

Are 43 de semne slave, din care 27 au și valoare numerică (slavo-cifre).

Începuturile literaturii slavilor ortodocși sunt legate de numele a doi greci, frații Chiril (Chirilă) Constantin (827-869) și Metodiu (d. în 885).

Originea lor din Salonic (atunci Tesalonic, vechea Sărună a geților sudici, actualii vlahi, aromâni) a dat naștere la ipoteza că acești apostoli ai slavonismului „ar fi putut” să se tragă din românii macedoneni (sau vlahi, aromâni).

Ei și-au consacrat viața misionariatului de evanghelizare a popoarelor slave (convertirea la creștinism), fiind trimiși pentru aceasta de către împăratul bizantin Mihail al III-lea.

Chiril și Metodiu au conceput în acest scop alfabetul slavonesc, supranumit chiliric, pe care l-au folosit și românii până în secolul al XIX-lea.

După părerea mea, acest alfabet a fost creat ca un sistem propriu de comunicare al bisericii ortodoxe, contrar cumva alfabetului și limbii latine în care comunica biserica catolică.

Unii învățați consideră că de fapt Chiril și Metodiu au creat alt sistem, numit „alfabetul glagolitic” (de la „glagorie” = minte; urmele lui se găsesc și în cărțile „Psaltirea Scheiană și „Codicele Voronețean), și că abia continuatorii misionariatului lor au fost cei care au inventat în secolul al X-lea alfabetul chirilic. 

Slava veche (slavona sau paleoslava) a devenit limba de redactare a textelor bisericești (traducere a scrierilor religioase grecești) și s-a răspândit la popoarele slave ortodoxe, ca dialect slav cult, și la români, ca limbă (străină) liturgică și de cancelarie (în administrația de stat).

Inițial, bulgarii și slavii de sud aveau ca limbă oficială, limba greacă.

Dorința de a avea un mod propriu de comunicare, de a avea propriul stat cu toate cele necesare, a făcut ca aceștia să creeze propriul alfabet (slav, sau vlah?). Despre epoca și formele adoptării alfabetului chirilic în scrierea limbii române, au existat multe păreri contradictorii.

Potrivit unora, limba slavonă și caracterele chirilice au înlocuit limba latină și alfabetul latin în Biserica românească în secolul al X-lea și s-au consolidat în secolele următoare, ca urmare a impunerii acestora de către Imperiul Bulgar și ca reacție la propaganda catolică.

Dacă privim la expansiunea statului creat de frații vlahi Asan, sau la Valahia Neagră ce se dorea creată în întreaga zonă a peninsulei balcanice, poate vom înțelege de ce au adoptat și Țările Române alfabetul chirilic.

Dimitrie Cantemir, în a sa „Descriptio Moldaviae” (redactată în 1716 în latină), afirma că s-a scris totuși cu litere latine aici, până la Conciliul de la Florența (1432), adică timp de 400 de ani după schisma din 1054.

Domnitorul Alexandru cel Bun, sfătuit de mitropolitul său, ar fi poruncit arderea cărților și textelor cu caractere latine, și înlocuirea cu alfabetul chirilic și slavona, cu scopul de a împiedica răspândirea catolicismului în principatul Moldova. 

Mihail Kogălniceanu a susținut aceeași teză (în revista Alăuta românească, 1838).

Cărțile bisericești răspândite la români, începând cu secolele X-XV, au fost scrise în paleoslava în care au scris Chiril și Metodiu, iar grafia a rămas aproape neschimbată timp de mai multe secole. Redactarea a ținut cont de regulile stabilite prin reforma patriarhului de Târnovo, Eftimie, un cărturar de seamă din secolul al XIV-lea.

În 1860, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, în scrierea limbii române a avut loc adoptarea oficială a alfabetului latin în locul celui chirilic (după o perioadă de tranziție care a durat câteva decenii).

Dovedindu-se un bun mijloc de comunicare care și-a dovedit valoarea de-a lungul secolelor, alfabetul glagolitic și cel chirilic ce a evoluat din primul, s-au dovedit a fi fost împreună o invenție valoroasă, ce iată, încă ajută popoare și populații să își transmită moștenirea istorică și culturală, fără de care nu se pot identifica și evolua.

Poate ar trebui ca specialiștii să caute asemănări cu scrierea geto-dacă veche din Tăblițele de la Sinaia, sau din alte scrieri atingătoare de Dacia.

În acestă temă oferită spre cercetare putem menționa studiul domnului Constatin Olariu, care spune că alfabetul chirilic românesc vine direct din cel folosit de geţi pe tăbliţele de plumb descoperite la Sinaia.

Pentru acesta subliniază cu litere negre 38 din semnele din alfabetul chirilic românesc (format din 44 grafeme) folosit de neamul mioritic până pe la anii 1870.

Cu litere roşii sunt subliniate 38 din semne de pe tăbliţele de plumb descoperite la Sinaia care au forme identice sau asemănătoare cu cele din alfabetul chirilic românesc.

Unii specialişti spun că tocmai aceasta este dovada falsurilor fiindcă ele vin din alfabetul glagolitic născocit de către Chiril şi Metodiu la anul 867, când bulgarii au trecut la iudeo-creştinism.

Vedem cu uimire că între alfabetul născocit de cei doi bulgari (vlahi) şi cel folosit de români nu există legături evidente.

Iar din cele 38 de semne comune celor două alfabete, 22 (cele roşii cu steluţe în partea dreaptă) au aceeaşi valoare fonetică, chiar după peste 2000 de ani.

Trebuie să avem în vedere că aceste tăbliţe zise „de la Sinaia” au fost turnate începând cu partea a doua a secolului VI î.Hr.., până în vara anului 106, în locuri diferite şi de persoane pricepute la muncă migăloasă, dar cu instruire diferită.

Urmează alfabetul născocit de Chiril şi Metodiu la anul 863, format din 41 semne din care numai șase sunt comune cu alfabetul folosit de geţi pe tăbliţele de plumb, iar dintre acestea numai patru apar şi în alfabetul chirilic românesc.

Legându-se de amintitele aparenţe ne-semnificative, tocmai pe acest considerent susţin unii că tăbliţele sunt false.

Este adevărat că literele de pe tăbliţe seamănă cu alfabetul chirilic, dar cel românesc şi nu cel glagolitic din care, după cum susţin unii, s-ar trage alfabet folosit astăzi de unele popoare slave.

În fapt alfabetele folosite de unele popoare slave îşi au originea în cel pe care îl utilizau românii prin secolele V-IX, iar slavii, inclusiv ruşii l-au preluat odată cu ,,religia lui Zamolxe” sau ,,nebunia scitică” cum „afurisea vârtos Ohrida”.

Se pare că totuși bulgarii s-au „lăsat” de alfabetul creat de Chiril şi Metodiu, după anul 900. Însă trebuie să lămurim contextul istoric când bulgarii au trecut la iudeo-creştinism.

Există două izvoare care vorbesc despre acest fapt istoric petrecut după mijlocul secolului IX.

Primul spune că împăratul Mihail al imperiului bizantin a pornit în anul 864 o campanie militară împotriva bulgarilor pentru a-i trece la ortodoxie, suspectându-i că ar vrea să fie cu Roma catolică, iar aceştia speriindu-se rău, hanul s-a botezat în luna septembrie a anului 865.

Pentru organizarea noii biserici, au tăbărât peste bulgari, slavi şi valahi, numai popime greacă, slujbele ţinându-se în elineşte.

Tot acest împărat a cerut în anul 863 pricepuţilor Chiril şi Metodie să născocească un alfabet pentru slavii din Moravia Mare şi să plece la ei să-i treacă la creștinism.

Cea de a doua poveste spune că Boris, fiind conştient că iudeo-creştinismul este în expansiune, a considerat că poate fi liantul care să unească neamurile ce le ţinea sub sabie în numele celui mai tare.

Bizantinii care au pierdut în faţa bulgarilor mari teritorii, au încercat prin trecerea la iudeo-creştinism a vecinilor asiatici să-i facă vasali şi ascultători numai de Constantinopol.

Hanul a fost de acord cu trecerea la noul cult, dar a cerut autonomie pentru biserica lui, dorinţă refuzată de greci.

Atunci el a trimis la Roma în anul 866 o delegaţie cu o scrisoare cu 115 întrebări la care aştepta un răspuns.

În anul 867 a venit de la Vatican o delegaţie să-l treacă pe han la catolicism, dar au găsit terenul ocupat de preoții greci şi astfel catolicii s-au retras.

În anul 870 Constantinopolul recunoaşte autonomia bisericii bulgarilor, dar toate slujbele şi scrierile canonice erau în limba greacă!

 În anul 893 bulgarii alungă pe preoţii greci, impun limba slavonă ca limbă de cult şi preiau alfabetul născocit de Chiril şi Metodiu, însă fiind foarte greu de a scrie cu el, după anii 900 „revin la alfabetul vlahilor pe care l-au folosit înainte de 865” de unde iau 31 semne (cele din desenul cu chenar albastru) la care adaugă două din cel glagolitic (cu chenar negru) şi 12 născocite de sârguincioşii bulgari.

Acest alfabet a fost realizat în oraşul Preslav, noua capitală a statului.

Actualul oraș Veliki Preslav (regiunea Șumen) a fost cea de a doua capitală a Țaratului Bulgar (893-972). Iată cum devine posibil ca alfabetul cunoscut în istorie ca greco – slav – bulgar, să fie la origine de fapt unul vlah, sau geto – dac, mult mai vechi decât credeam inițial (de dinainte de anul 865, din vremea când au fost turnate Tăblițele de la Sinaia).

Având în vedere întinderea geografică pe care s-a folosit acest alfabet vechi, sunt limbi care folosesc și astăzi literele chirilice.

Acestea sunt:

Limbi slave (Limba rusă, Limba ucraineană, Limba bielorusă, Limba bulgară, Limba sârbă, Limba macedoneană, Limba slavonă, Limba slavă veche, Limba interslavă, Slovio);

Limbi romanice (Limba română, acum scrisă cu alfabet latin („moldovenească” în Transnistria));

Limbi turcice (Limba kazahă, Limba bașchiră, Limba kîrgîză, Limba uigură, Limba tătară (în Rusia)); Limbi fino-ugrice (Limba mari (ceremisa), Limba komi, Limba mordvină (erzia și mokșa), Limba udmurtă)); Limbi caucaziene (Limba abhază, Limba cecenă, Limba ingușă, Limba avară, Limba adîgă, Limba cabardino-cerchesă); Limbi iraniene (Limba tadjică (varietate de limbă persană sau farsi), Limba osetă); Limbi mongole (Limba mongolă, Limba calmîcă, Limba buriată); Limbi sino-tibetane (Limba dungană); Limbi siberiene (Limba ciukcen (din Ciukotka)).

Utilizări în trecut ale alfabetului chirilic au fost în:

Limba română (în Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești (până în 1860)); în Republica Moldova (limba moldovenească ); în Transnistria (limba moldovenească, până azi);

Limbi slave: Limba slavă veche (până în secolul al XII-lea); Limba slavonă (slavona bisericească, până azi la Biserica Ortodoxă și biserici greco-catolice);

Limbi turcice; Limba azeră (până în 1991); Limba turkmenă (până în 1991); Limba uzbecă (până în 1992).

Iată cum vedem că aceste litere vlahe (geto-dacice; din Tăblițele de la Sinaia și „pornite” cumva din primele semne scrise de la Tărtăria) – numite acum chirilice – unește cumva pe masageții asiatici și caucazieni (marea masă a geților din Asia care se întindea până în China și până la Oceanul Înghețat), dacii nord europeni și scandinavici, dar și popoarele balcanice (la care adăugăm pe cele  iberice, italice și nordul Africii), ca urmașe de drept ale Geților de Aur primordiali, de acum peste 6500 – 7000 de ani.

 

 

 

 

 

Surse:

 

George V. Grigore http://www.ziarulnatiunea.ro/ alfabetul-glagolitic-cel-chirilic-si-vlah 

 

https://www.teologiepentruazi.ro/ alfabete-vechi-glagolitic-si-chirilic

 

wikipedia.org; limbaromana.org; muzeulmuresenilor.ro, dacoromania-alba.ro.

10/10/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Revizionismul unguresc şi Vaticanul

Imagini pentru vaticanul si extremismul unguresc photos

 

Foto: Viktor Orban și Papa Francisc

 

 

 

Vaticanul şi revizionismul unguresc

De multe ori în perioada interbelică Vaticanul s-a plasat de partea ungurilor în dorinţa acestora de încălcare a Tratatului de la Trianon. Cel mai important a fost ajutorul dat Bisericii Romano-Catolice maghiare din Transilvania de a intra în posesia unor averi aparţinătoare, prin Tratatul de la Trianon, Statului Român. Averile respective constituiau patrimoniul aşa-zisului Status Romano-Catolic. Instituţia fusese înfiinţată la sfârşit de  Ev Mediu, de către deputaţii catolici din Dieta Transilvaniei, pentru a avea grijă de averile Bisericii Catolice din Principat.

În 1581 şi 1583, partea cea mai mare a averilor respective fusese donată de Regele Poloniei, care era şi principe al Transilvaniei, Báthory István şi pusă în administrarea călugărilor iezuiţi şi folosul Universităţii din Cluj, cu titlu perpetuu. În secolul al XVIII-lea, Ordinul Iezuit a fost desfiinţat. Averile Statusului, cărora li s-au adăugat noi moşii dăruite de Maria Tereza, au intrat în proprietatea Statului Austriac, administrate fiind de către o Comisie Catolică.

Odată cu înfiinţarea Dualismului Austro-Ungar, 1867, au intrat în posesia Statului Ungar. Baronul Jozsiká, preşedintele Comisiei Catolice a reînfiinţat Statusul Romano-Catolic în 1873, fără a avea nici o aprobare din partea proprietarului de drept din acel moment, Statul Maghiar.

Astfel reînfiinţat, Statusul a fost tolerat de autorităţi, fără a obţine vreodată aprobarea de a reintra în posesia averilor, repetatele sale cereri au fost respinse de Parlamentul de la Budapesta, ultima dată în 1916. Astfel, până la dispariţia Austro-Ungariei, la sfârşitul Primul Război Mondial, proprietar a rămas Statul Ungar.

În 1920, articolul 45 al Tratatului de la Trianon va consemna „Ungaria renunţă, în ce o priveşte, în favoarea României, la toate drepturile şi titlurile asupra teritoriilor fostei Monarhii Austro-Ungare situate dincolo de frontierele Ungariei”.

Aşadar, toate averile Statusului aflătoare în România reveneau Statului Român. Dar, în perioada interbelică au fost făcute numeroase încercări, în final reuşite, de a ocoli prevederile Tratatului de la Trianon, întrucât posesiunea averilor Statusului oferea o importantă sursă de alimentare a revizionismului maghiar.

Pentru a lămuri definitiv situaţia – problema fiind internaţionalizată, prin plasarea Sfântului Scaun de partea Bisericii Romano-Catolice Maghiare din Transilvania – Carol al II-lea a hotărât, în 1931, înfiinţarea unei Comisii speciale condusă de profesorul universitar clujean Onisifor Ghibu. Comisia a alcătuit trei lucrări ştiinţifice masive: „Un anacronism  şi o sfidare – Statusul Romano-Catolic Ardelean”, Cluj, 1933 (880 pagini); „Acţiunea catolicismului unguresc şi a Sfântului Scaun în România întregită”, Cluj, 1934 (1100 pagini).

Toate atestă – pe baza arhivelor româneşti, maghiare, austriece, a celor de la Vatican – justeţea tezei că averile Statusului Romano-Catolic aparţineau de drept Statului Român. Prin ministerul de atunci, Nicolae Iorga, Regele Carol al II-lea, diplomatul Nicolae Titulescu – au fost de acord cu concluziile Comisiei, într-o primă fază.

Însă, profitând de deruta din ultima lună a Guvernului Iorga, cu ajutorul ministrului Justiţiei, greco-catolicul Valer Pop, şi al ministrului de Externe, catolicul Dimitrie Ghica (fratele viitorului cardinal catolic Vladimir Ghica), se va semna, în mai 1932, la Roma, cu Sfântul Scaun – care făcuse presiuni diplomatice majore – o înţelegere care însemna, practic, împroprietărirea Bisericii Romano-Catolice Maghiare din Transilvania cu averile Statusului Romano-Catolic. Înţelegerea avea o semnificaţie mult mai  gravă, fiind încălcat un articol din Tratatul de la Trianon, întreg Tratatul era pus sub semnul unei posibile revizuiri. Aşadar, o victorie majoră a revizionismului unguresc şi un pericol major pentru România Mare.1

Un lung Raport adresat Majestăţii Sale Regelui Carol al II-lea despre misiunea mea la Roma şi chestiunea Statusului Romano-Catolic Ardelean şi despre peripeţiile prin cari a trecut această chestiune, dela 31 august 1931 şi până la 25 martie 1934, era alcătuită de Onisifor Ghibu şi datat 15 aprilie 1934.2 

Pentru înţelegerea oneroasă de la Roma erau consideraţi vinovaţi: Biserica Romano-Catolică Maghiară din Transilvania, ajutată de Conducerea Bisericii Catolice din Ungaria şi de reprezentanţii Sfântului Scaun.

Se indica şi faptul că atât catolicii, cât şi greco-catolicii români se situaseră de partea ungurilor, fiind legaţi de aceştia prin dependenţa comună de Papalitate; s-a dovedit, astfel, încă o dată în perioada comtemporană, că această dependenţă era pusă, spre deosebire de secolul al XVIII-lea, mai presus de interesul naţional românesc.

Ministrul de Externe în Guvernul Iorga catolicul Dimitrie Ghica, „lucra pe sub ascuns” ca să zădărnicească misiunea lui Onisifor Ghibu; iar Valer Pop, care fusese ministru al Justiţiei până în ianuarie 1932, preşedinte al Asociaţiei Greco-Catolicilor din România, a favorizat şi el Vaticanul. Se adăuga Nicolae Petrescu Comnen, care deşi ortodox(avea veleităţi fanteziste de ascendenţă bizantină) menaja excesiv relaţiile cu Sfântul Scaun, pentru că, în cazul răcirii acestora, credea că şi-ar pierde postul diplomatic la Roma.

S-a dovedit, şi cu ocazia aceasta, că Concordatul cu Papalitatea, din 1929, avea prevederi exploatabile în dauna României.

Din partea Bisericii Romano-Catolice Maghiare din Transilvania s-a dus la Roma, pentru a cere să i se cedeze Statusul, episcopul de Alba Iulia, Majlat Carol Gusztav. L-a însoţit Monseniorul Dolci, Nunţiul Papei la Bucureşti, partizan înfocat al ungurilor. Şi, cu toate că nu avea nici un drept să participe la tratative, Cardinalul Seredi, Primat al Ungariei; faptul dovedind plasarea problemei Statusului în politica revizionistă a Ungariei. Toţi aceştia ameninţau că în cazul ocupaţiei României, se va face un Memoriu la Societatea Naţiunilor.

Li s-a alătura şi un lider important, în plan politic, al ungurilor din România, senatorul Gyárfás Elemér.

Şi, ca să fie totul clar, Guvernul de la Budapesta şi-a dat tot sprijinul, prin Legaţia sa de la Roma.

Problema a ajuns şi în faţa Justiţiei. „Parchetul Tribunlului Cluj – scria Onisifor Ghibu – care vedea în problema Statusului Catolic o gravă prejudiciere a Statului Român şi că se impun măsuri urgente de asigurare a intereselor şi prestigiului acestuia. În consecinţă, s-a permis judecătorului de instrucţie să puie imediat sechestru penal asupra întregii gestiuni a Statusului Catolic”. Dar, măsurile Parchetului nu au fost aprobate de Ministerul Justiţiei. Lucrurile au rămas neclare şi după o dispută în Senat, la 12 februarie 1932. În context, ministrul Valer Pop, „câştigat de unguri”, dădea un interviu ziarului „Erdélyi Lapok”, condus de Gyátfás Elemér, cu concluzia:

„În baza cercetărilor mele, pot declara deja de pe acum că, confiscarea şi luarea în stăpânire a averii Statusului Catolic de către Statul Român e o eroare”.

La  7 mai 1932 se încheie un „acord secret” cu ungurii, sintetizat de Onisifor Ghibu:

„1. Se menţine Statusul Catolic;

2. Se stabileşte, fără nici o verificare, că toate bunurile cari sunt azi în posesiunea sau administrarea Statusului Catolic sunt bunuri de caracter ecleziastic şi aparţin Diecezei Catolice de rit latin de Alba Iulia.

3. Bunurile respective erau reprezentate în faţa Legii de Episcopia de Alba Iulia.

4. Dreptul de proprietate al Episcopiei de Alba Iulia urmează a fi înscris în cărţile funciare.

5. Concomitent, se declară aprobat şi Statutul Organic a Statusului Catolic. Onifisor Ghibu credea că atitudinea lui Nicolae Iorga a fost „inexplicabilă”, iar Acordul era „un monstru juridic”. De asemenea, menţiona că, susţinând puternic Biserica Romano-Catolică Maghiară în obţinerea averilor Statusului, „Roma a devenit un focar al iredentismului unguresc”.

În Memoriul către Carol al II-lea, Ghibu avea concluzii alarmante: „Catolicismul unguresc este o primejdie mortală pentru România”. Şi-i cerea Regelui să intervină pentru a salva „drepturile profund primejduite ale Statului Român”.

Chiar lansa o ameninţare: „Dacă M.V. nu veţi îmbrăţişa personal această problemă, ea va fi rezolvită de Naţiune [subl.n.], pe căile pe cari i le vor impune împrejurările”. Carol nu a ascultat îndemnul şi nici nu s-a speriat de ameniţare. Aprobând cedarea Statusului, a creat o sursă majoră de venituri pentru revizionismul unguresc.3

Deşi nu la nivelul preconizat de Onisifor Ghibu, Acordul de la Roma din mai 1932, a trezit proteste înn lumea românească. Biserica Ortodoxă Română s-a manifestat în două momente majore. În octombrie 1932, avea loc la Bucureşti Congresul Naţional Bisericesc al BOR. În Raportul prezentat, Patriarhul Miron Cristea spunea: „Biserica Romano-Catolică capătă un privilegiu pe care nu l-a avut nici supt Ungaria. Averile Statusului Catolic […] devin de drept ale ei, prin Convenţiunea încheiată între reprezentanţii Guvernului Român şi Sfântul Scaun în mai 1932. Averi care, după dreptul internaţional, trebuiau să revină Statului Român, se dau astfel Bisericii Catolice fără nici o rezervă”.

Iar Asociaţia „Andrei Şaguna” a preoţilor ortodocşi din Mitropolia Transilvaniei, întrunită în Congres la Cluj la 6 noiembrie 1933, hotăra să lupte cu toate mijloacele contra Concordatului şi Acordului de la Roma.5

 În martie 1933, însuşi Consiliul Juridic al Ministerului Afacerilor Străine a dat aviz negativ ratificării în Parlament a Acordului de la Roma.6

 În 1933-1934 au fost mai multe intervenţii în Justiţie din partea celor care se opuneau Acordului. La 4 iulie 1933, Tribunalul Cluj, Secţia a II-a, concluziona: „Acordul de la Roma n-are valabilitate, nefiind validat de Parlament. Statusul Romano-Catolic rămâne organ al Ministerului de Culte.”7

Presa  centrală românească a întregistrat disputa şi, în general, a condamnat atribuirea Statusului către maghiari. Ecourile din presă s-au stins pe trei ani.

În decembrie 1934, ultimul articol pe această temă apărea în „Adevărul”.8 Se prezentau lucrările Congresului Asociaţiei Credincioşilor Ortodocşi din 28-29 octombrie 1934, ţinut la Sibiu. Aici, sub semnătura lui Sextil Puşcariu, preşedintele acestuia, şi a secretarului general Ion Mateiu, se emisese un Memoriu, în care era vizat şi Statusul”. 8.

Se constată cu îngrijorare că, catolicismul din România […] devine din ce în ce mai agresiv. F.O.R. [Forul Ortodox Român] respinge cu indignare atacurile sistematice împotriva ortodoxiei […]. acestei acţiuni a catolicismului, pe care o considera primejdioasă nu numai ortodoxiei, ci şi însuşi Statului Român, F.O.R.-ul îi opune hotărârea sa nestrămutată de a  păstra neatinse drepturile Bisericii dominante. […] Respingem încercarea de a acapara pe seama catolicismului unguresc fonduri aparţinătoare în mod exclusiv Statului Român, ca succesor de drept al fostului Stat Ungar. 9.

Cerem ca aşa-zisul acord încheiat la Roma în 30 mai 1932 cu Vaticanul, acord prin care s-a încercat în mod subversiv, să se legalizeze o instituţie maghiară anticanonică, ilegală şi primejdioasă Statului Român, să fie declarat nul şi neavenit, fie printr-un act de guvernământ, fie prin votul Parlamentului, fie prin Justiţie, pentru ca, astfel, Statul Român şi Universitatea din Cluj să intre în posesia averilor deţinute în mod ilegal de Statusul Romano-Catolic Ardelean, averi în mare parte de origine ortodoxă”.9

 În acelaşi număr din „Adevărul” este publicat şi un interviu al lui Sextil Puşcariu se menţiona că problema Statusului Catolic declanşase în Transilvania profunde nemulţumiri şi frămîntări. Averea Statusului se ridica, în momentul cedării ei, la 1,5 miliarde lei; Acordul din 1932 nu a ţinut seama de documentele istorice; averile cedate aparţinuseră, înaintea Trianonului, Statului Ungar, deci după Trianon aparţineau Statului Român.

„Aşadar, Acordul cu Vaticanul e lovit de nulitate, bunurile trebuind să revină României.” Ca urmare Sextil Puşcariu cerea Guvernului să nu-l ratifice. Ziarul consemna şi faptul că, în 2.400 biserici din Transilvania se ţinuseră adunări cu enoriaşii din parohiile respective, în care s-a protestat împotriva Acordului; participaseră sute de mii de credincioşi, organizator fiind Asociaţia Credincioşilor şi Forul Ortodox Romîn. Protestelor din Transilvania li s-au alăturat cele ale mai multor organizaţii din Vehiul Regat, între care şi foarte puternica Societate Ortodoxă a Femeilor Românce, condusă de Alexandrina Cantacuzino.

Cea mai importantă acţiune prin care se putea bloca cedarea averilor Statusului Catolic a fost dezbaterea în Parlament din decembrie 1931 – februarie 1932. A început în şedinţa Senatului din decembrie 1931, zi în care „Universul” scrisese că episcopul romano-catolic de Alba Iulia beneficia de sume substanţiale din partea Statului Român, în timp ce, „prin aşa-zisa instituţie a Statusului Catolic din Ardeal, administrează arbitrat şi ilegal bunuri fundamentale de Stat din Ardeal ce, după Unire, cad deplin drept în patrimoniul Statului Român.”

În plus, spunea în Senat părintele Petre Partenie, episcopul Majláth din Alba Iulia „este un irident faţă de Patria Română”.

Fostul secretar general de la Culte, Alexandru Borza, afirmase şi el că „avem de a face cu o instituţie absolut ilegală şi primejdioasă Ţării, care ar trebui imediat dizolvată”. „Universul” se arăta ferm împotriva episcopului Majláth.10

 Senatorul Partenie anunţa o interpelare pe tema Statusului.

În şedinţa respectivă a Senatului, în legătură cu episcopul Majláth s-a produs o dispută. Senatorul Sandor Jozefs de Packé a sărit în apărarea episcopului, pe care-l considera „un patriot şi un bun român. Nu este iredentist, domnilor. […] Este un om şi un preot sfânt.”

Replica a venit din partea senatorului Laurenţiu Oanea, care se arăta indignat de „formulările îndrăzneţe”; şi adăuga: „Este recunoscut că […] episcopul Majláth [de la Unire] a făcut tot ce i-a stat în putinţă, pe de o parte ca să compromită prestigiul Bisericii Române Unite cu Roma, iar pe de altă parte, a făcut tot ce i-a stat în putinţă contra unităţii Statului Român. […] Toate legăturile şi le face la Budapesta”.11

Disputa în Parlament va continua, pe larg – cu incursiuni istorice şi cu prezentarea acţiunilor antiromâneşti ale reprezentaţilor Bisericii Romano-Catolice Maghiare din România – în februarie 1932. Laurenţiu Oanea anunţa o interpelare la adresa prim ministrului Nicolae Iorga, „asupra politicii Guvernului Român relativ la chestiunea Statusului Romano-Catolic din Ardeal”. Se asocia părintelui Partenie de la intervenţia căruia interveniseră „unele fapte şi măsuri jignitoare pentru prestigiul Statului Român, incompatibile cu suveranitatea Statului nostru constituţional, profund păgubitoare administraţiunii Departamentului Cultelor şi intereselor româneşti”. Se afirma că, dintr-o problemă de administraţie internă se forţase o problemă diplomatică, prin introducerea în dispută a Sfântului Scaun. Iar tergiversarea rezolvării „încurajează şi promovează politica iredentistă de un extrem şovinism contra României, pe care o susţin din veniturile Statusului Romano-Catolic”. Partidul Maghiar declarase formal, pe 6 februarie 1932, „război pe această chestiune”.12

Interpelarea va fi prezentată în şedinţa Senatului din 12 februarie 1932, în prezenţa lui Nicolae Iorga.13

 Laurenţiu Oanea acuza iniţiativa Guvernului de a începe, pe tema Statusului, convorbiri cu Sfântul Scaun, acuza şi activitatea reprezentanţilor Episcopiei Romano-Catolice de Alba Iulia la Roma – care se folosiseră de documente neveridice; făcuseră „tot ce au putut pentru a compromite România în faţa Sfântului Scaun şi a forurilor internaţionale”; o propagandă ostilă serveşte „scopuri politice contrarii Statului. […] Propagă, numai în mod şovinist şi numai pentru unguri, ideea autonomiei acestei instituţiuni”. Cu încălcarea Legii, Statusul îşi aprobase, în 1930, Statutul organic, trimis la Roma fără aprobarea Guvernului. În Statut se ştergea dreptul de proprietate al României, trecându-l asupra Episcopului de Alba Iulia.

De asemenea, Statusul s-a sustras de la orice control al Guvernului Român. Şcolile maghiare subordonate au fost puse „în serviciul idealului politic maghiar”. Senatorul se alătura concluziilor Comisiei istorico-juridice condusă de Onisifor Ghibu, cerând lichidarea Statusului; toate bunurile acestuia trebuiau să intre în posesia Statului Român. Gyárfás Elemér, senator şi preşedinte al Statusului, răspundea pe larg, cu o morgă didacticistică. Folosea chiar o formulă des întâlnită în discursurile reprezentanţilor ungurilor din România, atunci când erau învinuiţi de falsificarea textelor unor documente: la mijloc – în cazul documentelor mistificate prezentate Sfântului Scaun – nu fusese o intenţie răuvoitoare, ci „o greşeală de traducere”.

Acuzaţiile din volumele lui Onisifor Ghibu erau considerate „învinuiri nedrepte”. Intervenind în dispută, Nicoae Iorga a avut o atitudine împăciuitoare; punea la îndoială cărţile lui Onisifor Ghibu, considerat „erudit foarte zelos”, dar care „nu are spirit istoric”.

De aceea, nu l-a numit şi pe acesta în Delegaţia care trata „Acordul de la Roma. Iorga emitea o teză evident greşită: Sfântul Scaun este „o autoritate înaintea căreia nimeni nu are a cuteza să spună nici un cuvânt”. Deşi, se demonstrase istoric faptul că faţă de români, imparţialitatea şi onestitatea Papalităţii nu existase în foarte multe momente, începând cu ruperea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania în 1700.

Mai mult, Iorga anunţa că va trimite pentru discuţiile de la Roma un ministru catolic, Valer Pop, cu toate că, după Unire, Biserica Greco-Catolică ascultase în primul rând de Papă opunându-se reunificării bisericilor româneşti.

În sfârşit, prim ministrul se amăgea cu ideea că Statusul va aparţine în mod egal Bisericii Romano-Catolice Maghiare şi Bisericii Greco-Catolice Româneşti. Dar, nici un român nu va intra în Conducerea Statusului, şi nici un leu din fondurile acesteia nu va fi îndreptat către românii transilvăneni. Astfel, Guvernul Iorga, la cererea Regelui Carol al II-lea, a făcut o greşeală evidentă. Fără să-şi dea seama, Nicolae Iorga a contribuit, prin Acordul de la Roma, la susţinerea revizionismului unguresc.

Cu toate protestele, hotărârea din mai 1932 a rămas în vigoare. Averile Statusului Romano-Catolic au intrat în proprietatea Episcopiei Maghiare de Alba Iulia. Gyárfás Elemér, preşedintele laic al Consiliului Diecezan Romano-Catolic de Alba Iulia, va deveni şi preşedinte al Comitetului de Direcţie al Statusului, vicepreşedinte era Inczedy Jaxon Odon. Chiar dacă au încercat, autorităţile Statului Român nu s-au putut amesteca în nici un fel în activitatea Statusului. Într-un raport al DGP din 16 februarie 1936, se menţiona faptul că se făceau, de către Comitetul de Direcţie, „abuzuri financiare”. Contraatacând, Comitetul ameninţa că se va plânge Sfântului Scaun de „ingerinţele politice”, şi va cere o audienţă la Carol al II-lea. O Delegaţie a Statusului va merge, într-adevăr la Bucureşti; a fost primită doar de ministrul secretar de Stat Valer Pop – tocmai cel care se plasase de partea ungurilor în tratativele de la Roma din .1932. cu o maximă bunăvoinţă, ministrul greco-catolic a dat Delegaţiei Statusului „deplină satisfacţie”.14 

(Din cauza aceluiaşi fel de atitudine a reprezentanţilor Statului Român, acesta a pierdut şi în litigiile de proprietate cu ordinele călugăreşti catolice ungureşti, cu care au fost multe procese.15

Juridic, problema Statusului Romano-Catolic şi a ordinelor călugăreşti catolice nu fusese finalizată până în 1939, când noul Ministru pentru Minorităţi, prin Secţia sa Juridică, a alcătuit un material extins, incluzând şi evoluţia istorică a problemei şi stagiul în care se ajunsese în acel moment.16 În 1939 tot mai erau litigii între Statul Român, pe de o parte şi ordinele călugăreşti maghiare (minoriţii, premonstratanzii, piariştii ş.a.), iar pe de alta cu Statusul Romano-Catolic (sub denumirea, adoptată în 1932, de Consiliul Romano-Catolic (sub noua sa denumire, adoptată în 1932, de Consiliul Diecezei Catolice de Rit Latin de Alba Iulia).

Autorităţile române au fost obligate, în mai multe rânduri, să ia măsuri faţă de încadrarea acestor organizaţii în miscarea revizionistă. Ca urmare, acestea au acţionat în judecată Statul – fiind vizate Ministerul Educaţiei Naţionale, al Agriculturii şi Domeniilor, al Sănătăţii şi Asistenţei Sociale, Primăria Timişoara. Multe din procese erau încă, în 1939, în curs. La baza acestei evoluţii stătea o problemă de drept a personalităţii juridice a ordinelor călugăreşti, dreptul acestora de a deţine bunuri în proprietate; în caz că se refuza acest drept, bunurile respective reveneau Statului, ele nemaiputând furniza suport material pentru acţiunea revizionistă. Se aduceau în discuţie atât actele de constituire a ordinelor (bule papale, diplome, etc.), cât şi elemente de legislaţie rmânească- legea pentru persoanele juridice din 1924, Legea Cultelor din 1928, Concordatul cu Sfântul Scaun din 1932.

Pentru Status se adăugau prevederi ale Tratatului de la Trianon. Aşadar, un teren vast de interpretări. Validitatea Acordului cu Sfântul Scaun din 1932 privind Statusul era, în 1939, incertă, deoarece el fusese doar semnat şi publicat, nu şi ratificat; ceea ce, în mod normal însemna că nu intrase legal în vigoare, deşi Consiliul Diecezei Catolice de Rit Latin de Alba Iulia (noua denumire a Statusului) funcţiona fără restricţii din 1932. Se menţiona faptul că, în repetate rânduri, Nunciatura Apostolică de la Bucureşti a făcut presiuni pentru rezolvarea problemei. Uneori insistenţa acesteia depăşea limitele diplomaţiei. A devenit, astfel, şi mai clară plasarea Sfântului Scaun de partea ungurilor, care doreau folosirea veniturilor Bisericii Romano-Catolice din România de către forţele revizioniste. (Noi intervenţii avuseseră loc la 30 noiembrie 1939.) Secţia Juridică a Ministerului pentru Minorităţi indica, în 1939, mai multe soluţii. Se afirma că „este preferabilă rezolvarea paşnică”, faţă de eventualele „soluţii judecătoreşti. Motivul; „Statul Român are interes politic neîndoios de a avea raporturi amicale cu Sfântul Scaun”. Se adăuga speranţa că încheierea litigiilor ar da organizaţiilor catolice respective „un statut compatibil cu interesele superioare ale Statului” speranţa că va ajunge, astfel, la „o destindere a raporturilor dintre Stat şi minoritarii de rit catolic”, având în vedere şi „conjunctura actuală”.

Dintre soluţiile propuse micşorarea „numărului exagerat” al ordinelor călugăreşti catolice din România; un control al Statului asupra funcţionării acestor ordine, în schimb recunoscându-li-se pesonalitatea juridică; rămânerea în proprietatea ordinelor doar a bunurilor asupra cărora au documente de proprietate. Pentru aceste reglementări urma să se instituie o Comisie mixtă; Consiliul de Miniştri hotărâse, la sfârşitul lui 1938, o atare Comisie, fiind presat de „Propaganda cu totul dăunătoare intereselor generale ale Statului […], în Ţară (în Transilvania în special) în legătură cu bunurile ce fac obiectul litigiilor.

Această propagandă ameninţă să învenineze grav raporturile dintre populaţiile din Transilvania”. Aşadat, rezolvarea ce dădea câştig de cauză Bisericii Romano-Catolice Maghiare era impusă nu din considerente de drept, ci politice; era o noua cedare a Statului Român în faţa revizionismului unguresc. Din Partea Guvernului de la Bucureşti, în Comisia mixtă erau Lucian Borcea (fost decan al Baroului Sibiu) şi Ion Coroiu (fost decan al Baroului Braşov); iar din partea catolicilor Camil Negrea şi Gyárfás Elemér (preşedintele Statusului). În final, Comisia a fost aprobată de Guvern, la 18 martie 1939 – cu toată opoziţia Ministerului Educaţiei Naţionale. Discuţiile din Comisie nici nu mai aveau rost de facto, bunurile fostului Status Romano-Catolic şi ale ordinelor călugăreşti erau deja în mâna bisericii Catolice Maghiare, veniturile lor susţineau, direct sau indirect, revizionismul Budapestei.

Astfel s-a ajuns la o rezolvare nefavorabilă României. Cu contribuţia mai multor factori: Biserica Romano-Catolică din Transilvania; forţele politice ungureşti din România; Statul Ungar; Sfântul Scaun. Prin urmare, se poate constata faptul că alianţa antiromânească făcută în jurul catolicismului, cuprindea minoritatea maghiară din România, Sfântul Scaun şi Ungaria. Ea corespundea alianţei politice antiromâneşti, care exista deja, între Italia lui Mussolini şi Ungaria lui Horty.

De remarcat că Papa se comportase la fel ca fascismul italian; ceea ce poate fn interpretat şi ca o actualizare a urii vechi împotriva „schismaticilor” ortodocşi, ură care provocase, în 1700, spargerea unităţii religioase a românillor.

Sfântul Scaun era, evident, de condamnat, chiar mai mult decât Ungaria – care-şi anunţa deschis ţeluri antiromâneşti, pe când Vaticanul şi le ascundea cu viclenie iezuită, deşi acţiona la fel de tenace împortiva României. Dar, fărădelegea nu s-ar fi putut face fără ajutorul unora din cei aflaţi în Conducerea României: Carol al II-lea, miniştrii greco-catolici, care puneau interesele Papei mai presus decât cele ale României.

De mirare este faptul că Nicolae Iorga s-a lăsat înşelat, căzând pradă perfidiei acţiunii antiromâneşti.

prof.univ.dr. Petre ŢURLEA

http://www.dacoromania-alba.ro/nr88/vaticanul_revizionismul.htm

Note

* Din volumul I al seriei „Români şi unguri”, în curs de apariţie la Editura Enciclopedică, Bucureşti

1. Verdictul Comisiei din 1931, conform căruia proprietăţile Statusului Romano+Catolic aparţineau de drept Statului Român, a fost reconfirmat de o altă Comisie guvernamentală, în perioada 1946-1948, condusă tot de Onisifor Ghiubu. – Vezi Petre Karta-Graphic, Ploieşti, 2011, p. 685.

2. Onisifor Ghibu, „Acţiunea catolicismului unguresc şi Sfântul Scaun în România ,Cluj, 1934, p. VIII-CV.

3. În timpul prezentării scrisorilor de acreditare la Vatican ale noului ministru al Bucureştilor, Vasiliu, la 20 iulie 1932, Papa s-a arătat foarte binevoitor. Se raporta la Bucureşti că „Sfântul Părinte mulţumeşte Suveranului [Regele Carol al II-lea] pentru executarea Concordatului şi recentului Acord pentru catolici, cari vor fi totdeauna cei mai credincioşi supuşi ai Regelui. [….] Atmosfera a fost de vie simpatie şi cordială solicitudine”. MAE, fond 71, Vatican, vol. 20, f.9.

4. „Biserica Ortodoxă Română”, revista Sfântului Sinod, 1932, p. 689. În mai multe rânduri, poziţia Patriarhului Miron Cristea faţă de acţiunile Bisericii Catolice Maghiare din România a fost criticată de Nunţiul Papal de la Bucureşti. – Vezi şi AMAE, fond â, Vatican, vol. 20, f. 168.

5. Apud Onisifor Ghibu, „Acţiunea catolicismului…”, op. cit., p. 896-898.

6. Idem, p. 903.

7. Idem, p. 844-875. Procesele pe tema legalităţii cedării averilor Statusului Romano-Catolic vor continua. Supărat, Nunţiul Apostolic la Bucureşti, la 12 noiembrie 1938, a intervenit la secretarul general al Ministerului de Externe. Ca urmare, Ministerul i-a cerut la 13 noiembrie 1936, avocatului Ovidiu Demetrescu, din Contenciosul Ministerului Instrucţiunii Publice, să amâne toate procesele privind Statusul. AMAE, fond 71, Vatican, vol. 20, f. 123-124. La 12 ianuarie 1937, Ministerul de Externe, prin Alexandru Cretzianu, cerea noi amânări ale proceselor. – Idem, f. 125-126. Era o evidentă dorinţă a unor autorităţi centrale ale Statului Român de a stinge aceste procese, pentru a da satisfacţie Vaticanului. Sistemul juridic, însă, s-a arătat refractar. Ultima menţiune arhivistică asupra problemei respective datează din 27 mai 1938 – O notă către Ministerul de Externe, în urma unei adrese a Nunciaturii Apostolice de la Bucureşti, Consiliul Diecezan din Alba Iulia (noua denumire a Statusului) avea un proces încă din 1931, în curs la Tribunalul Cluj, 60 membri ai acestui Consiliu erau acuzaţi de fraude în dauna Statului Român. La 13 aprilie 1938, judecătorul de instrucţie îi citase pe cei 60, care erau ameninţaţi cu trimiterea în faţa Tribunalului Militar. – Idem, f. 250.

8. „Adevărul” din 18 decembrie 1934.

9. Un exemplar la AMAE, fond 71, Vatican, vol. 20, f. 114.

10. „Universul” din 21 decembrie 1931.

11. „Monitorul Oficial”, III, Dezbaterile parlamentare, Senatul, nr. 23, 16 ianuarie 1932, şedinţa din 21 decembrie 1931, p. 462-464.

12. Idem, nr. 27, 13 februarie 1932, şedinţa din 6 februarie 1932, p. 462-464.

13. Idem, nr. 30, 25 februarie 1932, şedinţa din 12 februarie 1932, p. 744-766.

14. ANIC, fond DGP, dosar 50/1936, f. 1-3.

15. Vezi şi AMAE, fond 71, Vatican, vol. 20, f. 137-140.

16. Idem, f. 423-431.

13/05/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: