Cine a creat Islamul si cu ce scop. VIDEO

 

 

Articolul de mai jos, este relatarea lui Alberto Rivera, fost membru al ordinului Iezuit, referitor la aparitia Islamului si rolul pe care l-a avut Roma catolica in tot acest plan.

Alberto Rivera a murit in conditii suspecte.
Se crede ca el a fost asasinat de catre serviciul de contraspionaj al Iezuitilor.

 

http://en.wikipedia.org/wiki/Alberto_…
http://video.google.com/videoplay?doc…
http://www.americanholocaust.50megs.c…

 

Iata relatarea sa:

În lecţia de la Vatican, cardinalul iezuit Bea ne-a spus următoarea relatare:

Aceste scrieri sunt ascunse (secrete) deoarece ele contin informatii care arata legatura dintre Vatican si aparitia Islamului.
Ambele parti au asa de multe informatii, una despre alta, incat daca ar fi declasificate (facute publice), s-ar crea un scandal asa de mare incat asta ar fi un dezastru pentru ambele religii.

O doamnă arabă bogată care era o adeptă credincioasă a papei, a jucat un rol copleşitor în această dramă. Era o văduvă şi se numea Khadijah.

Îşi dăruise averea „Bisericii Mamă” şi se retrăsese la o mănăstire de maici.

În timpul şederii acolo, i s-a dat o sarcină ciudată (misiune) şi a fost trimisă înapoi în lume. Misiunea ei era să găsească un tânăr strălucit care să poată fi folosit de Vatican să creeze o religie nouă, un om care să devină Mesia pentru copiii lui Ismael. Ea îl găsi curând pe tânărul Mahomed şi se căsătoriră.

http://en.wikipedia.org/wiki/Khadijah…
http://www.islamfortoday.com/khadijah…

 

Nota:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Islam

In ro.wikipedia, veti gasi suficiente informatii pentru a intelege substratul intalnirii lui Khadijah cu Mohamed.
Aceasta este cea care il pune in contact cu un bun „consilier” romano-catolic.

Khadijah avea un văr pe nume Waraquah care, ca şi ea, era un foarte credincios romano-catolic.
El avea o mare influenţă asupra lui Mahomed.

Vaticanul îl aşeză pe Waraquah ca pe un important sfătuitor (consilier) al lui Mahomed.

Roma îşi găsise omul, iar banii nu erau o problemă.
I-au fost trimişi profesori tânărului Mahomed şi el trecu prin pregătiri intense.
Mahomed „devoră” lucrările „sfântului” Augustin sub învăţătura lui Waraquah şi deveni un devotat al operelor sale.

Acesta îl pregăti pentru „marea sa chemare”.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Islam
http://en.wikipedia.org/wiki/Waraqah_…

Mahomed s-a autointitulat „Mesagerul lui Dumnezeu”.
El a înfiinţat marea religie a islamului. În mai puţin de 20 de ani după moartea sa, armatele lui învingeau imperiile Bizantin şi Persan, iar mai târziu aceste armate s-au năpustit în Europa. Profetul Mahomed era uluitor.

Mai întâi aş vrea să-ţi descriu religia islamică aşa cum o vede lumea.

Apoi îţi voi împărtăşi ceea ce am învăţat la Vatican, despre cum a venit Islamul la existenţă în realitate. Vei fi şocat. Ceea ce îţi voi spune este cea mai incredibilă istorie a intrigii pe care ai auzit-o vreodată.

În felul următor vede lumea marea religie islamică fondată pe profetul Mahomed, care acum circa un miliard de adepţi.

Oraşul lor preasfânt este numit Mecca şi se află în Arabia Saudită. Acest oraş este deasemenea locul naşterii profetului Mahomed.

Islamul declară că Avraam şi Ismael au construit „Casa lui Dumnezeu” alături de izvorul (Zamzam) care a salvat viaţa lui Ismael şi a mamei sale Hagar.

„Casa lui Dumnezeu” originală era mult mai mică comparativ cu cea nouă în formă de cub cu latura de 18 metri, cu structură de piatră, care a înlocuit-o pe prima. Ea este numită Kaaba (Casa lui Dumnezeu).

Credincioşii musulmani din toată lumea se roagă de cinci ori pe zi în direcţia acestui loc sfânt, vorbind direct dumnezeului lor – Alah – fără intermediar.

La Mecca, credincioşii musulmani înconjoară Kaaba vărsând lacrimi, cerând binecuvântări şi milă, tânjind după compania lui Alah în rai.

 

 

 

 

 

Publicitate

ASANESTII – primii imparati ai Imperiului Româno-Bulgar

 
Imperiul Româno-Bulgar al Asănestilor 

Scurtă istorie a imperiului clădit de trei frati vlahi (aromâni) la sud de Dunăre

ÎN JURUL anului 1000, alături de bulgarii slavofoni, izvoarele bizantine, cele narative de la cancelaria imperială si de la cancelaria patriarhală îi mentionează la sud de Dunare pe aromâni, populatie romanică din regiune.

În anul 1185, în Bizant domneste tânărul împărat Isaac II Anghelos. Dorind să-si pregătească cu mare fast nunta cu fiica regelui maghiar Bela II, el pune o dare nouă asupra supusilor săi. Darea îi afectează în primul rând pe cei ce au turme de oi si vite.

Este tocmai cazul valahilor, a căror îndeletnicire principală este păstoritul. Aceste dări si felul abuziv în care sunt strânse produc o mare nemultumire printre valahii care locuiesc în muntele Hemus.

Acestia trimit la împărat, care se afla la Kypsella în Tracia, o delegatie condusă de fratii Petru si Asan, fruntasi ai lor, pentru a-si prezenta plângerile.

Cererile lor nu sunt luate în seamă, ba, mai mult, Asan este pălmuit de un demnitar bizantin, „pentru neobrăzare”.

În aceste conditii, ei se întorc la Târnovo, în biserica Sf. Dumitru unde, „în limba lor părintească”, după cum spune cronicarul Nicetas Choniates, cheamă poporul la răscoală împotriva bizantinilor.

Răscoala porneste în momentul în care normanzii din Sicilia ocupă orasele Durazzo, Seres, Amphipolis si Salonic.

Răsculatii atacă rând pe rând orasele din zonă, stârnind o îngrijorare tot mai mare la curtea imperială.

Împăratul se decide să conducă el însusi operatiunile militare si reuseste să înfrângă pe cei doi frati vlahi, care se refugiază peste Dunăre.

Urmare a promisiunilor de supunere făcute de cei doi, Isaac renuntă a mai ocupa si satele din munti si îsi întoarce armata din drum. Petru si Asan se întorc de peste Dunăre cu forte proaspete de la vlahii si cumanii de pe celălalt mal, si încep să prade Tracia.

Împăratul Isaac trimite o nouă armată, de data aceasta sub conducerea sebastocratorului Ioan, cel care îl pălmuise pe Asan.

Acesta nu rămâne mult timp la comandă, fiind bănuit de complot, si este înlocuit cu Ioan Cantacuzino, cumnatul împăratului.

Acesta nu are nici o experientă militară si, în urma unui atac pe timp de noapte, suferă o grea înfrângere din partea vlahilor.

În 1187, împăratul Isaac revine în regiune în fruntea unei noi armate si, desi îi urmăreste pe răsculati de la Adrianopole la Filipolis si Triadita (actuala Sofia), nu reuseste să obtină nici o victorie majoră.

El se reintoarce la Constantinopol pentru a petrece iarna, iar campania militară este reluată în primăvara lui 1188.

Operatiunile se opresc temporar în momentul în care Isaac o prinde pe nevasta lui Asan si primeste ca ostatic pe cel de-al treilea frate, Ionită.

Trei ani mai târziu, împăratul Isaac trece muntii Balcani, cu gândul să ocupe Târnovo, capitala Asănestilor, dar întimpinând o rezistentă îndârjită, se retrage.

Pe drumul de întoarcere, armata sa cade într-o ambuscadă într-o trecătoare din munti si suferă pierderi grele. Împăratul însusi scapă cu fuga, pierzându-si coiful.

Victoria întăreste si mai mult pozitia Asănestilor, care rămân stăpâni pe teritoriul dintre Dunăre si Balcani.

În 1194, Isaac îl numeste pe Alexios Gidos în fruntea ostilor din răsărit si pe Vasile Vatatzes comandant peste armata din apus. Acesta din urmă poartă o bătălie cu vlahii lângă Arcadiopole si este înfrânt, murind omorât în luptă.

Împăratul se decide să preia încă o dată conducerea. Insă, în primăvara lui 1195, desi beneficiind de o oaste mare si sprijin trimis de socrul său, regele Bela al Ungariei, pierde din nou luptele.
Isaac este detronat de un grup de nobili nemultumiti si este înlocuit de fratele său, Alexios III Anghelos, care le propune pacea răsculatilor vlahi. Petru si Asan pun conditii inacceptabile si, în timp ce Alexios se află în răsărit pentru a înăbusi răscoala pornită de un rebel din Cilicia, vlahii risipesc o altă armată bizantină în apropiere de orasul Seres.

În 1196, Asan este ucis în urma intrigilor bizantinilor, recunoscuti pentru asemenea manevre.

Aceeasi soartă o are si Petru, un an mai târziu (1197).

După Petru, tronul este preluat de cel de-al treilea frate, Ionită cel Frumos (Caloian, 1197-1207), ce dovedeste remarcabile însusiri de militar si om politic.

În urma mai multor victorii împotriva bizantinilor, întelegând că Bizantul nu-l va recunoaste niciodată ca „împărat”, Ionită apelează la Papa Inocentiu III, căruia îi cere recunoasterea ca Impărat al bulgarilor si vlahilor, precum si titlul de Patriarh pentru întâi-stătătorul bisericii sale.

Profitând de conjunctură,papa Inocentiu al III-lea  urmăreste să impună autoritatea bisericii romano-catolice asupra statului Asănestilor.

În prima sa scrisoare, formulată în decembrie 1199, Inocentiu afirmă că victoriile “nobilului Ionită” au fost posibile cu ajutorul lui Dumnezeu.

De asemenea, Papa îi invocă pe strămosii lor comuni – romanii – dovadă a faptului că Ionită, împreună cu fratii săi Petru si Asan, erau vlahi, iar nu bulgari, asa cum încearcă să dovedească azi unii istorici bulgari.

Mai mult, cronica grecească a lui Nicetas mentionează în mai multe rânduri că Petru si Asan erau „vlahi” si că ei apartineau acelui neam de oameni „care locuiesc în muntele Hemus” si care „înainte se numeau Mysi, iar acum vlahi se cheamă”.

Originea valahă a fratilor Asănesti este confirmată de numeroase izvoare contemporane.

Descendenta Asanestilor

Chiar daca faptele si miscarile istorice care dateaza deja de 900 de ani au fost in mare parte reconstituite, nationalitatea rasculatilor care au instaurat „Cel de-al doilea tarat bulgar”, asa cum a ramas in cartile de istorie, este inca controversata.

 

Cert este ca invatatii bulgari contesta originea romana a Asanestilor. In opinia lor, acestia ar fi fost bulgari sau chiar cumani, iar titlul pe care il purta Ionita de „Rege al bulgarilor si al vlahilor” nu ar fi decat varianta modificata de catre scribii cancelariei papale, care au inlocuit cuvantul „graecorum” din documentele slave de la Tarnovo, in „blachorum”.

Prin urmare, Ionita nu era „Rege al bulgarilor si al vlahilor”, ci al „bulgarilor si grecilor”. Pentru ca afirmatiile acestora nu sunt sustinute in ochii invatatilor romani, acestia din urma considera ca nationalitatea valaha a Asanestilor este mai presus de orice indoiala.

Dovezile citate se bazeaza pe o serie de documente, provenind din surse si zone geografice diferite. Istoricul roman Constantin C. Giurescu face in a sa lucrare „Istoria Romanilor”o expunere detaliata a surselor pe care invatatii romani se bazeaza in sustinerea nationalitatii valahe a Asanestilor.

 

 

 

 

 

Cea mai importanta dintre acestea este cronica lui Nicetas Choniates Akominatos, care mentioneaza in repetate randuri ca Petru si Ioan erau vlahi si ca apartineau „acelui neam de oameni care locuiesc pe Muntele Haemus si care inainte se numeau Mysi (locuitori ai Moesiei) si care acum vlahi se cheama”.

Intr-o alta mentiune detaliaza cum intr-una din expeditiile bizantinilor, un preot a fost luat prizonier, iar acesta „s-a rugat lui Asan, graindu-i in limba lui, stiutor fiind de limba vlahilor, sa aiba mila de el si sa il sloboada”.

Mai departe, cronica lui Ansbertus, descrie trecerea cruciatilor prin Peninsula Balcanica si povesteste cum, la un moment dat, acestia au fost luati prin surprindere de acel valah Ionita (in textul original „Blachus ille Iohannitius”), care avea pe langa el „valahi si cumani si altii”. Iata cum, un al doilea izvor, de origine germana de aceasta data, sustine nationalitatea valaha a Asanestilor.

Mai departe, vine randul cronicarilor francezi sa „depuna marturie” in favoarea romanilor. Geoffroy de Villehardouin, Henri de Valenciennes si Robert de Clary il mentioneaza pe Ionita sub numele de „Jehan le Blac” sau „Johanice le Blac”.

In ultimul rand, dar nu in cele din urma, sunt documentele cancelariei papale, in care se consemneaza originea valaha a lui Ionita si chiar faptul ca acesta se trage din vechii romani.

 

 

 

 

 

Toate aceste cronici, mentiuni si documente, luate laolalta, reprezinta pentru istoricii romani o dovada de netagaduit a nationalitatii valahe a celor trei frati Asanesti care, prin perseverenta si darzenia lor, au scris episodul in care istoria romanilor s-a intalnit cu cea a bulgarilor pentru a crea una dintre cele mai surprinzatoare pagini din istoria Balcanilor.

O istorie pe care ambele popoare ar trebui sa si-o recunoasca reciproc, in spiritul adevarului istoric.

Se pune întrebarea cum au reusit acesti vlahi, care nu constituiau o majoritate în acea regiune, să repurteze asemenea succese? Răspunsul constă în faptul că vlahii erau elita conducătoare peste mozaicul de neamuri din regiune.

În plus, ei aveau deja o traditie în opozitia fată de autoritătile bizantine.

De exemplu, în jurul anului 1000, ei sprijiniseră activ rezistenta împotriva împăratului Vasile al II-lea Macedoneanul.

De asemenea, ei fusesera principalii animatori ai unei răscoale cu caracter etnic si social din zona specific românească, Larissa (Thesalia) în preajma anului 1066.

Ionită îi răspunde Papei abia în 1202 si vorbeste despre sine folosind cuvintele Caloiohannes Imperator Bulgarorum et Blachorum (Caloian, împăratul bulgarilor si al vlahilor). Ii multumeste Papei pentru scrisoare si îi dezvăluie că si fratii lui, Petru si Asan, încercaseră să ia legătura cu el, nereusind însă din cauza vicisitudinilor vremii.

Papa se dovedeste un abil negociator si astfel, pe 8 noiembrie 1204, Ionită este încoronat ca „rege al bulgarilor si valahilor”, primind coroana, sceptrul si bula de recunoastere trimise de Papă, împreună cu un steag cu chipul apostolului Petru.

Ionită primeste si dreptul de a bate monedă. Întâi-stătătorul bisericii româno-bulgare, Vasile, devine arhiepiscop primat. În schimb, Ionită îi dă cardinalului un act prin care el, boierii si întregul cler se obligau a se supune bisericii romano-catolice si a urma legile si ritualul acesteia. Se specifică, de asemenea, că teritoriile noi ce s-ar adăuga statului lui Ionită vor urma acelasi regim. Cardinalul se întoarce la Roma, luând cu el si doi copii, unul fiind chiar fiul lui Ionită, pentru a studia limba latină la Roma.

Spre dezamăgirea Papei, împărătia Asănestilor nu devine un pilon al Romei în sud-estul Europei si nici nu se apropie de Imperiul Latin de Răsărit, fondat de Balduin de Flandra, care cucerise Bizantul în cea de-a patra Cruciadă (1204) proclamându-se Impărat al Imperiului Latin de Răsărit.

Ionită, dorind să stabilească legături cu noii stăpâni ai Bizantului, trimite o delegatie, cerând să fie recunoscut si de acestia. Latinii fac însă o greseală fatală, cerându-i regelui să nu li se mai adreseze ca unor egali, ci ca un vasal stăpânilor săi.

Lui Ionită, ofensat, care porneste război, i se alătură o serie de nobili greci, fosti ofiteri în armata lui Alexios III, izgoniti de latini. Ionită preia conducerea noii aliante, iar latinii ajung repede să înteleagă ce greseală au făcut. Vrând să înăbuse revolta lui Ionită, ei se decid să lovească punctul principal si asediază Adrianopolele. Bătălia care are loc în ziua de 5 aprilie 1205 se încheie însă cu un dezastru pentru latini, iar Balduin este prins si dus la Târnovo, unde moare în chinuri grozave, după cum povesteste cronicarul Nicetas.

Ionită socoteste că e momentul potrivit să-si rotunjească hotarele împărătiei. Intentia avea să îi fie fatală. In timpul asediului asupra Salonicului, rămas fără rege după moartea nobilului Bonifaciu de Montferrat, este este asasinat de Manaster, unul din comandantii cumani aliati, pe 8 octombrie 1207.

Papii încearcă mentinerea statului Asănestilor în sfera lor de influentă, prin abile actiuni diplomatice si politico-militare, cu implicarea regatului Ungariei, a Ordinului Teutonilor si a Imperiului Latin. Totul se dovedeste zadarnic. Urmasul lui Ionită, Borilă (un nepot de frate, 1207-1218), convoacă un sinod la Târnovo, după legea ortodoxă, iar urmasul său, Ioan Asan II (fiul lui Asan), care domneste între 1218 si 1241, repudiază oficial legăturile cu biserica Romei.

În 1235, patriarhul ecumenic de la Niceea recunoaste oficial patriarhia autonomă a Bulgariei. În timpul lui Ioan Asan II, împărătia Asănestilor cuprinde Moesia (teritoriile dintre Dunăre si Balcani), o parte din Serbia cu orasele Belgrad, Nis si Skopie, Macedonia cu orasele Seres, Ohrida, Bitolia, Prosak si Sturmita, Tracia cu Adrianopole si Dimotica si Albania, fără orasul Durazzo.

In anul 1258, dinastia regilor valahi se stinge, iar statul devine în scurta vreme exclusiv bulgar. Valahii sunt redusi la rangul de minoritate, supusă intens deznationalizării. Statul Asănestilor, devenit acum cel de-al doilea tarat bulgar, este lichidat ulterior de expansiunea otomană din prima jumătate a secolului al XIV-lea.

Surse:

http://foaienationala.ro – Bogdan Mateciuc; Descopera ro.

Tainele Vaticanului. VIDEO

 

Ce taine ascunde «Cetatea Papilor»?

Adeptii teoriei conspiratiei sustin, de multa vreme, ca Vaticanul ar detine, in arhivele sale secrete documente care, dezvaluite, ar putea schimba din temelii nu doar istoria lumii dar si perceptia noastra despre fenomenul religios.

    In afara unor secrete tehnologice precum cronoportarea, teleportarea sau levitatia, despre care se crede ca ar fi fost descoperite candva si tainuite cu grija, in pivnitele Vaticanului, Sfantul Scaun ar ascunde, se crede, adevarul despre inceputurile crestinismului, adevaruri care daca ar fi dezvaluite ar zgudui insesi fundamentele acestei religii.

Desigur, oficialii de la Vatican dezmint asemenea speculatii si au dat publicitatii, pentru prima oara de la inceputurile papalitatii, o serie de documente din arhivele secrete ale Sfantului Scaun, menite sa faca lumina asupra unor chestiuni delicate din istoria religiei crestine.

Ce voia papa de la Roosevelt?

    Timp de multe secole, arhivele Vaticanului au fost accesibile doar prelatilor catolici si abia in 1881 s-a permis si anumitor savanti si teologi sa le cerceteze.

Dar in general aceste arhive nu sunt deschise marelui public si pentru a le cerceta sunt necesare aprobari speciale din partea Consiliului Cardinalilor.

Motivul oficial ar fi temerile ca documentele, multe dintre ele vechi de peste o mie de ani, s-ar putea deteriora din cauza cercetarii intense, dar pana nu de mult se banuia ca adevarata cauza ar fi ingrijorarea Vaticanului ca informatiile continute in actele respective – majoritatea pergamente si manuscrise pe piele – ar pune in pericol doctrina oficiala crestina.

Acum, spre a demonta acuzatiile de ascundere a adevarului, papa Benedict si-a dat acordul pentru editarea unei colectii de documente din arhivele secrete.

Este vorba despre 105 documente,  dintre care 20 nu au fost ni-ciodata dezvaluite pana acum – printre acestea se numara mai multe scrisori papale adresate lui Hitler de catre papa Pius XI, in 1934, o misiva catre Sfantul Parinte, inscriptionata pe scoarta de copac de capeteniile triburilor Ojibwe, din America de Nord si scrisoarea regelui englez Henric VIII catre papa, care a dus la renuntarea suveranului insular la catolicism si la aparitia religiei anglicane.

    

Una dintre cele mai spectaculoase artefacte este scrisoarea trimisa de hanul mongol Guyuk, nepotul lui Genghis Han, papei Inocentiu IV. Suveranul pontif ii ceruse liderului mongol sa se converteasca la crestinism iar acesta, ca raspuns, il convocase in Asia, „alaturi de toti regii tai crestini, pentru a va pleca inaintea mea, ca un gest de supunere, caci altfel va voi considera dusmani”.

    Un document controversat il constituie scrisoarea trimisa de papa lui Roosevelt, prin care ii cerea sa se opuna infiintarii unui stat evreu in Palestina, actiune pentru care miscarea sionista facea un puternic lobby la Casa Alba.

„Este adevarat ca evreii au locuit candva in Palestina, dar nu exista nici o axioma istorica prin care sa se sustina necesitatea intoarcerii unui popor pe pamanturile unde a trait in urma cu doua milenii.

Aparitia unui stat evreu in Palestina ar da nastere unor complicate probleme si tensiuni internationale”, scria papa Piux XI, cu o remarcabila clarviziune.

Adevăruri incomode pentru papi

    Exista insa si alte documente care pun Vaticanul intr-o lumina foarte defavorabila. Nu este vorba doar de dosarele secrete ce arata ca papa a stiut despre Holocaustul impotriva evreilor, in Al Doilea Razboi Mondial dar nu a facut nimic ca sa-l impiedice, ci mai ales de atitudinea ostila dovedita de biserica fata de stiinta si unele manifestari artistice.

Astfel, printre actele publicate se vor numara si stenogramele proceselor de erezie intentate lui Galileo Galilei si Giordano Bruno, dar si corespondenta dintre inaltii demnitari ai Cetatii Sfinte si unii ganditori „recalcitranti”, precum Erasmus din Rotterdam sau Voltaire.

O alta misiva interesanta este cea trimisa de presedintele Confederatiei Sudiste, Jefferson Davies, papei Piux IX, in timpul Razboiului Civil american, prin care se plangea ca regretabilul conflict fratricid a fost cauzat de agresiunea Nordului si facea apel la medierea papei, care insa nu s-a produs.

    Suveranul Pontif nu s-a implicat in acest razboi chiar daca, se pare, simpatiza cu Sudul, mult mai religios decat adversarii sai nordisti.

Nu lipsesc nici scrisorile personale, dar de mare semnificatie, cum e de pilda plangerea adresata de Michelangelo papei, in 1550, dupa ce un conclav papal ii intrerupsese lucrul la domul basilicii San Pietro si multi cardinali se plansesera de maniera sa „deloc crestineasca” de prezentare a personajelor biblice.

Templierii au fost iertaţi

    Un pergament ingalbenit de vreme  contine procesele verbale ale interogatoriilor luate templierilor de catre reprezentantii papei Clement IV si se incheie cu o bula papala care-i absolva pe acuzati de toate ereziile.

Documentul, cunoscut ca „pergamentul Chinon”, nu a fost niciodata dat publicitatii, desi se banuia existenta lui.

El dezvaluie faptul ca Templierii aveau o ceremonie de initiere ce includea scuiparea pe cruce, renegarea lui Iisus si sarutarea in zona anala, pe buricul si gura superiorului ierarhic. Templierii au explicat papei ca initierea simula umilintele pe care cavalerii ar fi trebuit sa le indure daca ar fi fost prinsi de sarazini.

Papa ar fi dorit sa-i ierte si a emis chiar o Bula in acest sens, dar pana la urma a cedat in fata amenintarilor regelui Frantei, temutul Filip cel Frumos, si a fost de acord cu pedepsirea drastica a cavalerilor.

    In fine, un alt document remarcabil contine analiza, realizata de o comisie de experti ai Bisericii Catolice, a faimoaselor manuscrise descoperite in 1947 in grotele de langa Qumran, pe malul Marii Moarte.

Dupa cum se stie, aceste manuscrise au fost descifrate de experti ai Vaticanului, care mult timp au refuzat sa faca publice, fapt ce a dat apa la moara celor ce credeau ca manuscrisele contin „adevaruri care ar putea schimba radical temelia religiei crestine”.

Comisia de specialisti a avizat autenticitatea manuscriselor si chiar a propus revizuirea unor pasaje din Biblie, pentru a corespunde adevarului istoric relevat de pergamentele de la Marea Moarta.

Deocamdata, nu se stie daca dintre documentele publicate va face parte si controversatul „al treilea secret de la Fatima”, reprezentantii Sfantului Scaun refuzand sa dea vreo declaratie in acest sens.

 

Sursa: GABRIEL TUDOR / http://www.revistamagazin.ro/content/view/8717/8/

https://www.youtube.com/watch?v=2qDFjZozQoo