Limba română în Moldova medievală și Pravila domnitorului Vasile Lupu de la 1646

FOTO: ”Carte romăneascâ de învățătură de la pravilele înpărâtești și de la alte giudeațe, cu zisa și cu toată cheltuiala lui Vasile Voivodul și domnul Țărâi Moldovei, din multe scripturi tâlmăcitâ din limba ileneascâ, pre limba româneascâ.”

Una din cele mai triste constatări pe care le poate face un istoric este că, atunci când încearcă să vorbească despre trecut, nu o poate face decât împrumutând optica prezentului,scrie istoricul Anatolie Povestca în publicația unghiul.info.

Nu cred că este cazul să turnăm apă la moara politicianismului pruto-nistrean şi să ne dăm părerea cu privire la originea şi esenţa limbii moldovenilor. Limba este un mijloc de comunicare, de afirmare a unei valori ce aparţine individului luat în parte şi societăţii în ansamblu.

Pornim de la axioma că graiul moldovenilor basarabeni este unul din graiurile limbii române (face parte din ramura graiului nordic alături de cel ardelenesc, bănăţean şi maramureşean completat de ramura graiului sudic oltenesc, muntenesc şi dician).

Este un subiect controversat şi delicat. Controversat, pentru că din cauza lui, a acestui grai, moldovenilor li se pot aduce atât reproşuri, cât şi laude.

În acelaşi context, subiectul este şi delicat, pentru că reproşurile nu întotdeauna sunt pe deplin justificate, dar care ar putea să reducă din valoarea laudelor.

Acesta nu este nici mai rău, nici mai bun decât celelalte graiuri, nu este mai corect şi nici mai incorect.

Ţinut departe de procesele de omogenizare culturală la care a fost supusă România în ultimii 200 de ani, Basarabia a păstrat în graiul locuitorilor săi multe forme învechite şi chiar arhaice. Aflarea într-un mediu lingvistic străin în toată această perioadă de timp, a făcut ca graiul moldovenilor să absoarbă o mulţime de împrumuturi mai ales de origine slavonă.

Cu toate acestea, nu credem că fenomenul este unic sau nou pentru acest ţinut. Multe dintre particularităţile acestui grai au rămas neschimbate încă de pe timpul lui Dimitrie Cantemir (1693,1710-1711).

Acum 300 de ani, domnitorul moldovean făcea în „Descrierea Moldovei” o remarcă ce ar putea explica multe din realităţile lingvistice din Moldova zilelor noastre:

“Cei ce locuiesc la Nistru amestecă în graiul lor multe vorbe leşeşti … încât ei mai că nu pot fi înţeleşi de către alţi moldoveni”.

Imaginaţi-vă că astăzi cuvintele ruseşti sunt înlocuite cu cele leşeşti (poloneze).

Moldoveniştii susţin că statul România a apărut târziu, în secolul al XIX-lea, astfel că nici vorbă de “limbă românească” în evul mediu.

Raţionamentul moldoveniştilor este simplu: Ţara Moldova – Popor moldovenesc – Limbă moldovenească.

Argumentul lor este inexistent. De ce nu merg să îl repete austriecilor, spunîndu-le că vorbesc limba ausriacă pe când aceştia vorbesc limba germană, sau italienilor, care până la 1861 erau doar o colecţie de stătuleţe, niciunul dintre ele nu purta denumirea de Italia. Iar locuitorii erau genovezi, piemontezi, veneţieni, dar la un tot erau italieni, ca şi românii în ţările române.

La fel şi cu Germania, care nu a existat până la 1871, ci erau statele Prusia, Bavaria, iar locuitorii erau prusacii, bavarezii etc. Aceştia nu au pus în discuţie niciodată denumirea limbii lor după aspectul regional-geografic.

Însă toţi moldoveniştii ocolesc cu multă grijă mărturiile despre limba română vorbită în Moldova medievală, şi nu sunt puţine aceste mărturii venite din partea străinilor, care, în treacăt fiind sau aflaţi în slujba vreunui negustor sau a altei persoane de rang înalt, încântaţi de acest popor, au lăsat în descrierile lor anumite pasaje despre tradiţie, cultură, port, obicei, limbă.

În jurnalele şi rapoartele de călătorie redactate de umaniştii renascentişti din secolul al XVI-lea, care fiind în majoritate trimişi ai Sfântului Scaun, Pierre Lesccalopier menţiona în 1574 „că cei care locuiesc în Moldova, Ţara Românească şi cea mai mare parte a Transilvaniei se consideră adevăraţi urmaşi ai romanilor şi-şi numesc limba româneşte adică româna”.

Patriarhul Ecumenic Ieremia al II-lea al Constantinopolului nota în 1588 despre Petru Şchiopul: “Era un om dulce la cuvânt, sever la purtări, îndemânatic la fapte, ştia limba turcească, cea grecească şi cea românească … şi nu numai aceste daruri le avea, dar era foarte încercat la orice meşteşug şi la litere şi-i plăcea de oamenii învăţaţi, şi-i întreba în tot chipul despre astronomie, despre zodii şi alte lucruri subţiri”.

Importantă pentru însăşi Biserica românească, dar şi pentru limba română este traducerea din greacă efectuată de Antim Ivireanu a două cărţi de cult, apărute într-un singur volum consistent „Liturghierul” şi „Molitvenicul” având 216 şi 467 pagini cu o singură filă de titlu, bazat pe originalul tipărit la Venezia în 1691 „că această folositoare de suflet carte se numeşte Molitvenic, la lumină în limba noastră rumânească să o scoţi pentru folosul de obşte”.

După o călătorie prin Ţara Românească, Moldova şi Transilvania Ferrante Capecci relata prin 1575 că locuitorii acestor provincii se cheamă “româneşti” (“romanesci”).

 Croatul Ante Verančić precizează în 1570 că “Vlahii” din Transilvania, Moldova şi Ţara Românească se desemnează ca “romani”.

Grigore Ureche (1590-1647), un mare boier şi învăţat moldovean, este primul cronicar care este conştient de originea comună a românilor, că cele trei ţărişoare şi popoare care locuiesc în ele sunt toţi de un neam, vorbesc aceiaşi limbă şi “toţi de la Râm se trag”.

Miron Costin (1633-1691) om politic şi diplomat subtil, istoric erudit şi scriitor de talent, în lucrarea sa „De neamul moldovenilor” reiterează ideia expusă de Grigore Ureche precum că toţi românii discind din romani, astfel încât să rezulte geneza poporului român din contopirea dacilor cu romanii.

Constantin Mavrocordat (1730 – 1769) a fost domnitor în Ţara Românească de şase ori şi în Moldova de a patru ori. A sprijinit câteva şcoli şi a cerut preoţilor să ştie româna. A obligat să fie tipărite cărţi bisericeşti în limba română.

În 1646 domnitorul Moldovei Vasile Lupu (1634-1653) tipărea la Iaşi „Cartea românească de învăţătură”, un corpus legislativ foarte bine închegat.

De ce domnitorul moldovean nu i-a zis “Carte moldovenească de învăţătură”?

Greu de explicat pentru moldovenişti, tocmai de aceea este şi ocolit cu mare grijă acest subiect. Dar să vedeţi că moldovenii lui Vasile Lupu ştiau că vorbesc limba română, iată ce scriau ei în introducere: “După tocmala şi nevoinţa mării sale domnului datu-s-au învăţătură şi mie unui mai mic şi nice de o treabă a mării sale rob, Evstratie biv logofet, de am scos aceaste pravile şi le-am tălmăcit den scrisoare grecească pre limbă românească ca să poată înţeleage toţi.”

Deci, domnitorul Moldovei medievale, care ştia în ce limbă vorbeşte, a comandat o traducere din limba greacă în limba română, nu în limba moldovenească.

Publicitate

PROPAGANDA ”MOLDOVENISTĂ” NU ARE HABAR CĂ MOLDOVENII DOMNITORULUI VASILE LUPU VORBEAU ROMÂNEȘTE. VIDEO

 

PROPAGANDA MOLDOVENISTĂ NU REZISTĂ

În timpul domniei domnului moldovean lui Vasile Lupu a apărut de sub tipar ,  

„Carte romănească de învățâtură de la pravilele înpărâtești și de la alte giudeațe, cu dzisa și cu toată cheltuiala lui Vasile Voivodul și Domnul Țărâi Moldovei, di în multe scripturi tâlmăcită di în limba ilenească, pre limba româniască. În Tipariul Domnesc s-au tipărit în mănâstirea a Trei S(fe)ti(te)le în Iași, de la Hristos 1646”, primul cod de legi tipărit în limba română.

Aceasta a fost împărțită în două mari capitole.

Primul, alcătuit din 253 de articole, făcea referire la legile agrare bizantine din secolul al VIII-lea.

Al doilea, care conținea 1.160 de paragrafe, aducea în discuție modul de judecată și pedeapsa celor care săvârșeau furtul, uciderea, sudalma și chiar bigamia.

În timpul domniei sale, Vasile Lupu a înlocuit limba slavonă, folosită în biserici și la curtea domnească cu limba română. Vizionar fiind, Vasile Lupu a sprijinit viața culturală și religioasă a Moldovei, iar în perioada celor 19 ani de ocârmuire, a luat ființă, în 1640, Colegiul Latin de la Iași. În tiparnița de la Mănăstirea „Trei Ierarhi”, ctitorită tot de domnitorul Moldovei, a fost tipărită și „Pravila lui Vasile Lupu”. Codul prevedea norme de drept civil, vamal, fiscal, medicină legală și drept canonic.

 

 

 

 

 

 

Dimitrie Cantemir despre „Pravila lui Vasile Lupu”

„(…) Dar, pentru că aceste obiceiuri nu sunt scrise și au fost adesea răstălmăcite de către judecătorii cumpărați și folosite ca să sprijine strâmbătatea, Vasile Lupu Albanezul, domn al Moldovei, în veacul trecut a pus oameni cinstiți și cunoscând legile țării să adune laolaltă toate legile scrise și nescrise, alcătuindu-se din ele un codice deosebit de legi, rămas și astăzi călăuza judecătorilor din Moldova pentru împărțirea dreptății.(…) O carte osebită de legi cari și până în ziua de astăzi este pentru judecătorii Moldovei ața dreptății după care judecă drept”.

 

Pravila lui Vasile Lupu s-a folosit în Moldova până în primii ani ai secolului al XIX-lea, deci mai bine de 150 de ani.

 

 

 

 

 

 

 

Evanghelia învățătoare din 1642, prima cazanie în limba română tipărită la Mănăstirea Govora de Biserica ortodoxă a Ţării Româneşti

 

 

 

În epoca domniilor lui Matei Basarab (1632-1654), în Țara Românească, și Vasile Lupu (1634-1653), în Moldova, asistăm la un adevărat proces de „renaștere” culturală, între altele prin reluarea activității tipografice, întrerupte la sfârșitul secolului al XVI-lea, și prin publicarea primelor cărți în limba română cu girul Bisericii ortodoxe. 

În această perioadă sunt tipărite, sub auspiciile ortodoxiei, primele pravile (coduri juridice) și primele cazanii (sau culegeri de predici) în limba română, precum și primele cărți de cult cu indicațiile tipiconale (indicațiile de „regie” adresate preoților) transpuse, de asemenea, din slavonă în românește.

Seria tipăriturilor muntenești în limba română se deschide la Mănăstirea Govora, unde va apărea, în 1640, așa numita Pravilă de la Govora.

De sub teascurile aceleiași tipografii va ieși și următoarea carte, Evanghelia învățătoare sau cazania, în 1642.

Aceasta este prima cazanie românească publicată de Biserica ortodoxe, precedând cu un an apariția Cazaniei mitropolitului Varlaam al Moldovei.

Putem vorbi acum de începutul procesului de naționalizare a serviciului divin.

Acest început se face în contextul în care tot mai puțini preoți români înțelegeau limba slavonă, în care erau totuși obligați să slujească în conformitate cu tradiția limbilor de cult considerate sacre.

Pe de altă parte, se urmărea ca prin introducerea parțială a limbii române în cărțile de slujbă ortodoxe să se contracareze influența cărților de propagandă calvină traduse și tipărite în limba română în Transilvania.

De aceea, logofătul Udriște Năsturel – cumnatul domnitorului, prefațatorul cărții și cel care a revizuit textul traducerii – scrie în predoslovia Cazaniei de la Govora:

„Încă văzui în neamul nostru mulți unii ca aceia, oameni de amândoaoă ceatele, proști și sufletești, carii pentru neștiința se depărtară cu învățături striine și cu proastă și scurtă mintea lor răzlușindu-se (n.n. „rătăcindu-se”) den credința adevărată protivnică besearecii lui Dumnezeu, cu ereticii împreunându-se”[1].

Traducătorul Evangheliei învățătoare,din 1642, este ieromonahul Silvestru, egumenul Mănăstirii Govora, același care a tradus și o parte din Noului Testament (Bălgrad/Alba Iulia, 1648).

Dacă ne luăm după anul în care a fost scrisă predoslovia, 1638-1639, rezultă că imprimarea cărții a durat mai bine de trei ani (anul apariței, 1642, fiind indicat pe foaia de titlu).

Titlul complet al lucrării este Evanghelie învățătoare sau cazanie preste duminecile anului și la praznice gospodski (n.n. sl, „domnești”) și la alți sfinți mari. Predicile sunt traduse după Evanghelia învățătoare (Rohmaniv, 1619) a ucraineanului Kiril Trankvillion Stavrovețki.

Cuprinsul volumului indicat pe foaia de titlu (reproducând-o pe cea a originalului ucrainean) nu corespunde totuși cu conținutul efectiv al Cazaniei românești.

Aceasta din urmă cuprinde doar predicile duminicale începând cuprima Duminică a Triodului (a vameșului și a fariseului) și ajungînd doar pâna la Duminica Tuturor Sfinților, și aceasta în nu mai puțin de 616 pagini.

Pentru a acoperi tot conținutul anunțat ar mai fi fost nevoie de încă patru volume de dimensiuni similare celui tipărit [2].

Predicile au următoarea structură: un exordium (o introducere), pericopa evanghelică (citatul din Evanghelie care se citește la sfârșitul slujbei) a duminicii respective și interpretarea pericopei împărțită, de cele mai multe ori, în două părți distincte.

Textele, foarte lungi, sunt presărate cu numeroase accente de polemică anticalvină.

Cuprinsul Cazaniei de la Govora va fi reluat și retipărit, doi ani mai târziu, în 1644, la Mănăstirea Dealu, unde se transportase între timp materialul tipografic de la Govora.

În această a doua ediție a Evangheliei învățătoare, conținutul anunțat pe foaia de titlu este, de această dată, respectat prin imprimarea în continuarea textelor din volumul de la Govora a părții corespunzătoare din Cazania lui Varlaam (Iași, 1643), cu predici mai scurte, mai simple și mai clare.

 

 

[1]Evanghelie învățătoare sau cazanie, Govora, 1642, p. III (nenumerotată).

[2]Vezi Alin-Mihai Gherman, Câteva considerații despre Evanghelia învățătoare (Cazania)de la Govora, 1642, în vol. In honorem. Cătălina Velculescu la aniversară, București, Ed. Paideia, 2012, p. 149.

 

 

 

Sursa: 

http://www.tipariturivechi.ro prin Timpul md.

 

 

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/09/21/ziua-de-21-septembrie-in-istoria-romanilor/