CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

PARTIDUL COMUNIST ROMÂN ȘI ”PROBLEMA EVREIASCĂ”

„Voi trebuie să reprezentați interesele maselor evreiești, nu pe linie națională, ci pe linia revendicărilor sociale, economice, culturale…”

László Luka, alias Vasile Luca, reprezentant de frunte al aripii moscovite a P. C. R. –

„Burghezia evreiască, în frunte cu Filderman, care l-a susținut pe Antonescu.”

Aceste cuvinte aparțin comunistului Vasile Luca (născut László Luka) și fac parte din discursul rostit de acesta în Ședința cu responsabilii organizațiilor de masă, din 5 octombrie 1945 , la care a mai afirmat printre altele că
„Filderman se împăca foarte bine cu Maniu. (…) Se împăca foarte bine și cu jefuirile lui Antonescu.” (…) „nu ale lui Filderman și ale bandei lui capitaliste”.(Arh.St.București, CC al PCR. Cancelarie, dos. 86/1945, f.1, 15–30).

Testamentul lui Wilhelm Filderman - Revista România Culturală

Foto: Wilhelm Filderman (1882-1963), doctor in Drept la Facultatea de Drept din Paris, fost președinte al Uniunilor de Comunități Evreiești din România si președinte al Uniunii Evreilor Romani între 1929 și 1948, reprezentant al comunității evreilor în parlamentul român.

A fost unul din fondatorii Uniunii Evreilor Pământeni (1909), al cărei vicepreședinte devine din 1915. În Primul Război Mondial a luptat ca ofițer în armata română,fiind decorat cu ordinele Coroana României și Virtutea Militară. În calitatea sa de delegat din partea României la Conferința de Pace de la Paris din 1918, a avut contribuții la elaborarea Tratatului privind drepturile minorităților.  La 30 mai 1943 a fost deportat o scurtă perioadă de catre regimul antonescian în Transnistria.

După 23 august 1944, a intrat în conflict cu comuniștii, după ce a refuzat afilierea Uniunii Evreilor Români la Comitetul Democrat Evreiesc, organizația-marionetă a Partidului Comunist Român, motiv pentru care a fost arestat de noile autorități comuniste de câteva ori în 1945, tot de atâtea ori eliberat la intervențiile SUA.

În data de 12 martie 1948, aflând că era pe cale să fie arestat în calitate de spion englez, a părăsit țara clandestin împreună cu soția, stabilindu-se la Paris, în Franța. A fost judecat în contumacie în 1950 de autoritățile comuniste din România ”populară” și condamnat.  A obținut (1955) și cetățenia americană. S-a stins din viață la Paris, în 1963.

Referitor la poziția comuniștilor față de problema evreiască în țara noastră, Vasilică Militaru, președintele Asociației Neamul Românesc relatează faptul că, în Ședința cu reprezentanții organizațiilor de masă din 11 ianuarie 1946, ”tovarășul”Vasile Luca, reprezentant marcant al grupului de comuniști trimis de la Moscova care acaparase puterea în în România postbelică și în conducerea PCR, susținea următoarele:

Tov.Vasile Luca: ”Am spus că există la evrei un anumit sentiment creat de antisemitism, dar aceasta nu înseamnă că trebuie recunoscuți ca naționalitate aparte, dacă nu vrei să te sinucizi. Șovinismul românesc va striga atunci „Afară cu ei din țară!”.

”Trebuie să sprijinim cultura lor și tot ce e just. Dar nu vă lăsați conduși de sioniștii fasciști, reacționari.
Noi recunoaștem acest sentiment de care vorbeam, dar nu-l încurajăm, pentru că nu aduce nici un folos evreimii și ar fi absolut greșit de a-i recunoaște ca naționalitate aparte.

Nimeni nu neagă sentimentul național, ei ar vrea să devină o națiune, dar pentru aceasta trebuie o dezvoltare istorică.

Nimeni nu neagă existența anumitor revendicări, dar nu pe chestiunea națională, ci pentru nevoile evreilor, pentru rezolvarea acestor probleme cu democrația românească, în cadrul statului românesc.
Dar voi alunecați pe linia naționalistă șovină a fasciștilor evrei. Rolul vostru e să combateți această agitație naționalistă. Trebuie să vă ocupați cu problemele micilor meseriași, comercianți evrei.

Nu lucrați cu întreaga masă, pentru că nu se poate uni întreaga masă niciodată. Capitalistul, speculantul nu se unește cu muncitorul sau funcționarul evreu. Voi să aveți la bază muncitorul, micul meseriaș, micul comerciant, funcționarul – să le apărați interesele, să nu luați poporul evreu unitar cu revendicări specifice. Filderman se împăca foarte bine cu Maniu. El nu dorește să plece în Palestina. Se împăca foarte bine și cu jefuirile lui Antonescu.
Aceasta e linia noastră și am subliniat foarte ascuțit, când am combătut tendința de a uni pe toți evreii. Voi trebuie să reprezentați interesele maselor evreiești, nu pe linie națională, ci pe linia revendicărilor sociale, economice, culturale, împreună cu celelalte forțe democratice. Să nu ne lăsăm noi influențați. Nu trebuie ca voi să intrați în discuție cu acești sioniști, în loc să arătați revendicările juste ale evreilor.

Marea masă a evreilor nu se gândește la emigrarea în Palestina, căci văd ce-i acolo. Deci nu încercarea de a izola din punct de vedere național. Nu negăm acest sentiment, dar nu-l încurajăm. Trebuie să fim dialectici.

Căutăm să atragem pe evrei alături de noi, pentru democrație, pentru revendicările nu ale lui Filderman și ale bandei lui capitaliste, ci a maselor nevoiașe, mai mult din Ulița Evreiască decât din Lipscani. Aceasta e linia. Deci, noi recunoaștem dreptul celui ce vrea să plece de a pleca, dar până ce ești aici, lucrează cu noi.”. (Arh.St.București, CC al PCR. Cancelarie, dos. 8/1946, f.2, 5-8)

Vasile Luca care băga spaima în burgheji cu Dej luptase contra României.  Documente – Evenimentul Istoric

Vasile Luca (1898-1963), născut László Luka (foto), de etnie secuiască maghiară, a fost deputat în Sovietul Suprem al URSS între anii 1941-1944, Viceprimar al Cernăuților (Bucovina de Nord) în perioada de ocupație sovietică 1940-1941, deputat în Marea Adunare Națională între anii 1946-1952.

După 1944 a fost membru în secretariatul CC al PCR, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri și ministru al finanțelor (1947-1952).

A fost căsătorit cu activista comunistă Elisabeta Luca (fostă secretară a Anei Pauker la Moscova), născută Betty Birnbaum, evreică de origine, veterană a Războiului Civil Spaniol.Vasile Luca a fost arestat în data de 14 august 1952, din „ordin superior” (vol. 132, f. 1), iar prin Sentința nr. 180/8 octombrie 1954 a Colegiului Militar al Curții Supreme a RPR a fost condamnat la moarte.

Fostul ministru de Finanțe a formulat o cerere de grațiere, însă Prezidiul Marii Adunări Naționale a comutat pedeapsa cu moartea în muncă silnică pe viață. Prin Decretul nr. 5/3 ianuarie 1963, deținutului Vasile Luca i s-a transformat pedeapsa de muncă silnică pe viață în muncă silnică pe 25 ani; la 27 iulie 1963 se consemna însă decesul acestuia în penitenciarul Aiud (vol. 173, f. 7).
La baza declanșării operațiunii de răspundere penală nu a existat niciun material din care să fi rezultat săvârșirea vreunei infracțiuni, ci o informare din partea partidului unic, în care Vasile Luca și apropiații acestuia erau considerați deviatori, dușmani și creatori ai unui grup antistatal (vol. 182, f. 1).

Sunt relatări conform cărora întreaga anchetă s-a desfășurat pe baza indicațiilor lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, sub conducerea directă a ministrului Afacerilor Interne, Alexandru Drăghici, folosindu-se mărturii neadevărate sau cu un grad de credibilitate scăzut.

În plus, multe dintre acuzații nu s-au confirmat (vol. Anexa 6, f. 1).
Avatarurile uneia dintre figurile marcante ale PCR/PMR, surprinse în copertele tocite ale unui dosar foarte solicitat de către cercetătorii acreditați la CNSAS, dezvăluie informații de interes științific privind modalitățile de soluționare a unor confruntări între grupurile de putere din conducerea PCR. Perdanții au plătit scump, iar învingătorii au „dictat” termenii judecății.

În cele ce urmează, se reproduc redat ad litteram, cîteva citate din stenograma, din 5 octombrie 1945, redactată la C. C. al P.C.R.

„Tov. Chiriţă: … În Moldova situaţia este şi mai grea. În Moldova nu este aproape un evreu ca să fie în producţie. Toţi se ocupă cu specula.

Tov. Ghizela Vass : Cu specula.
Tov. Chiriţă: Nu, pentru că aceşti evrei ar vrea să intre în producţie. Aceste mici gheşefturi care le fac nu le asigură existenţa. (…) Şi noi, în faţa acestor probleme, stăm fără nici un răspuns. (…).
Tov. Vasile Luca: Dar întreprinderile care se refac în Moldova, nu angajează muncitori evrei?
Tov. Ghizela Vass: Numai evrei angajează.
Tov. Chiriţă: Am convingerea, că în sânul nostru s-a creat un sectarism. (…) Care este poziţia Apărării Patriotice, după mine sectară? Eu nu zic, că ar trebui să fie puşi pe primul plan evreii. Dar între atâţia vorbitori, eu cred că trebuia un vorbitor evreu. Şi nu s-a pus. (…) Nu avem dreptul să băgăm capul în nisip şi să ignorăm o problemă care există în ţara românească; şi să lăsăm ca aceşti câţiva jidănaşi (sic) să se agite pe stradă, fără a putea să facă ceva. (…)
Tov. Elena Stoie: Dacă comitetul evreiesc a luat măsuri, ca să nu mai fie atâţia speculanţi?
Tov. Ghizela Vass: Merg la ţară, iau vite, iau tot şi dacă îi arestează, spun: tocmai pe mine mă arestezi, care am fost în Transnistria? Şi jandarmul le dă drumul. Mi-a povestit un tovarăş, că este o manifestare şi atitudine pur legionară pe care o întrebuinţează evreii. Dacă aveau un concurent creştin, se duceau şi-l denunţau, că: el mi-a împuşcat pe fiul meu. Au aceleaşi metode pe care le întrebuinţau în Transnistria… (…)
Tov. Ghizela Vass: Reacţionarii evrei primesc bani din partea englezilor.
Tov. Vasile Luca: … Nu putem tolera, şi în special voi nu puteţi tolera, la evrei, ca pe baza suferinţelor să se creeze acum o situaţie privilegiată, de jaf şi asuprire a populaţiei româneşti. Dar voi nu combateţi aceasta. Şi faptele nu sunt cu caracter izolat, ci au caracter de masă. Cu aceste fapte m-am întâlnit şi eu personal în Moldova, atunci când era încă cald, abia ieşiţi din lagăre, din ghetouri, eliberaţi de Armata Roşie.

Cu capcana, cu laţul nu ai fi putut prinde un evreu, ca să ajute la săparea tranşeelor, în dosul frontului de 50-100 km, ca să ai linie de apărare şi să nu reuşească nemţii să facă un contraatac. Şi o sămânţă o vindeau cu 5 ruble la ostaşii roşii şi puteau trăi bine cu familia şi au strâns milioane. 

Şi ce au făcut cei din lagăre? Au venit cu saci de ruble. Au cumpărat ruble cu 5 lei şi le-au vândut cu suta apoi. Dacă ei ar fi vrut să se încadreze în producţie, de ce nu s-au creat cu aceste imense capitaluri, întreprinderi, pe care să le pună în funcţie, să refacă Moldova, să ia aceşti evrei în întreprinderi ca muncitori. De ce n-au făcut-o? Pentru că sunt capitalişti şi speculanţi. Sunt împotriva populaţiei evreieşti şi cu ei nu ne putem uni. Nu putem combate antisemitismul, dacă nu combatem această plagă.

Îmi spune că s-au îmbrăcat în haine ruseşti şi au luat vitele de la ţărani. (…) Trebuie să înţeleagă şi trebuie explicat, pentru că ce nenorocire am fi avut în Moldova… Partidul este compus din evrei numai, organizaţiile celelalte sunt evreieşti, poliţia, aparatul administrativ, evreieşti, şi atunci s-a spus: Ce este aici, este un stat evreiesc sau un stat românesc? ()… Antisemitismul nu-l combaţi scoţându-i pe evrei din lagăr şi punându-i în fruntea tuturor. (…) Au venit din lagăr şi în scurt timp au devenit milionari.

(Teodor Wexler, Mihaela Popov, ANCHETE şi PROCESE UITATE. 1945-1960. Documente. Editura Fundaţia W. Filderman, Bucureşti, f. a., vol. 1, pag. 17-31).

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este vass.png

”Tovarășa” Ghizela Vass (foto) (născută Gitta) (n. 22 aprilie 1912, Iași – d. 2004, București) a fost o activistă comunistă din România, bunica din partea mamei a lui Bogdan Olteanu, președinte al Camerei Deputaților. S-a născut într-o familie de origine evreiască din Basarabia și a fost deputat în Marea Adunare Națională în sesiunea 1952 – 1957.

A intrat în PCR în 1933, când partidul comunist era compus în mare parte din agenți NKVD și a avut o ascensiune foarte rapidă. În 1945 ea ajunsese membru al CC al PCR și a reușit să se mențină în funcții până la sfârșitul anilor ’70. Printre sarcinile Ghizelei Vass s-au aflat, până la începutul anilor ’40, și „eliberarea” moldovenilor de la Chișinău de sub „jugul burghezo-moșieresc românesc”, iar, ulterior, după 1945, eliberarea românilor de la București „de sub jugul lui Iuliu Maniu și Brătianu”.Între 1948-1984 a fost membru al CC al PCR, secretar al organizației PCR din București (din 1953, când a fost exclusă din Secția Externă a CC, în urma campaniei antievreiești din rândurile nomenclaturii) și șef de secție la CC al PCR (1975-1984). În 1980, fiica și ginerele ei (Eugen Zeiligsohn, medic) au plecat într-o excursie în Europa, stabilindu-se ulterior în SUA.

După ce a fost director adjunct al Secției Organizatorice a CC al PMR, în 1954 a fost admisă în secretariatul CC, iar în 1958 a devenit șefa secției relații internaționale a partidului.A fost soția lui Ladislau Vass, ilegalist maghiar, fost adjunct al ministrului finanțelor și membru al Comisiei de Revizie a CC al PMR, și o apropiată a Elenei Ceaușescu. În mai 1961 a fost decorată cu medalia „A 40-a aniversare de la înființarea Partidului Comunist din România”.

La începutul anilor ’70, a fost „marginalizată” de Ceaușescu în funcția de adjunct al secției relații internaționale, iar în 1982, pensionată. După pensionare, a fost numită vicepreședintă a Crucii Roșii, păstrându-și privilegiile.

Un amănunt picant este modul cum numeroși activiști importanți ai Partidului Comunist Român își botezau odraslele. Astfel Chivu Stoica, Leontin Sălăjan și Teohari Georgescu și-au botezat fiicele cu numele de Ana confirmând slugărnicia lor față de Anei Pauker, ei considerând părerile și opiniile acesteiaca fiind infailibile. În mod similar Emil Bodnăraș, Gheorghe Apostol, Iosif Chișinevschi, Ghizela Vass, Alexandru Sencovici și Vasile Vîlcu și-au botezat băieții cu numele de Gheorghe după numele lui Gheorghe Gheorghiu Dej. (Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ghizela_Vass)

Publicitate

14/01/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Gheorghe Gheorghiu- Dej şi începuturile „comunismului naţional” în România

 

 

 

 

 

 

 

Gheorghe Gheorghiu s-a nascut la Bârlad, in familia muncitorului Tanase Gheorghiu si a sotiei sale,Ana, in ziua de  8 noiembrie 1901. 

A fost liderul comunist al României din anul 1948, până la moartea sa şi Preşedinte al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române în perioada 21 martie 1961 – 18 martie 1965.

A urmat invatamantul gimnazial  la Moinesti, in corpul vechi al actualei Scoli nr. 1 „Stefan Luchian”, din localitate.

S-a calificat in meseria de electrician, iar apoi a lucrat la CFR.

In 1930 a intrat in randurile Partidului Comunist Roman.

A fost  arestat din  martie 1933 pana in august 1944, ispasind o condamnare de 12 ani de inchisoare, ca urmare a rolului jucat in organizarea grevei de la Atelierele Grivita,  incepandu-si executarea pedepsei in inchisoarea Doftana.

In 1936 este ales membru al CC al PCR, devenind lider al factiunii din inchisori a partidului (termenul face distinctia dintre comunistii incarcerati in tara si cei aflati in exil in Uniunea Sovietica – factiunea moscovita).

Dat fiind statutul sau de lider comunist de frunte, in 1943 este transferat in lagarul de la Targu Jiu, unde isi va petrece cea mai mare parte a detentiei din timpul celui de-al doilea razboi mondial.

A fost inchis in aceeasi celula cu Nicolae Ceausescu (ajuns şef al statului român în perioada 1965-1989), devenind mentorul politic al acestuia.

In august 1944, Dej a evadat din lagărul de la Târgu Jiu, actiunea fiind  pusă la cale de Emil Bodnăraş, care se afla la conducerea Partidului Comunist Român.

 

 

 

 

Imagini pentru ion gheorghe maurer

Ion Gheorghe Maurer        Emil Bodnaras

 

 

Bodnăraş i-a desemnat pe avocatul Ion Gheorghe Maurer şi pe Mihail Roşianu, secretarul Regionalei Oltenia  în ilegalitate al PCR şi inspector şcolar pentru judeţele Gorj şi Vâlcea, să se ocupe de evadarea lui Dej din lagărul de la Târgu Jiu.

Roşianu fusese numit inspector şcolar în ’43, de către I.C. Petrescu, secretar de stat în Ministerul Învăţământului şi unul dintre liderii Tineretului Naţional Tărănesc.

Evadarea a avut loc în seara unei zile din perioada 9-12 august 1944. Există mai multe variante cu privire la ziua în care a avut loc evadarea.

Cei doi ar fi trebuit să fugă la ora 21.00, în timpul schimbului santinelelor.

 

 

 

 

Foto: Dej si Patriarhul Justinian Marina

Viitorul Patriarh Justinian Marina şi-a datorat  ascensiunea în ierarhia Bisericii, faptului că l-a ajutat, pe vremea cand era un simplu preot, să se ascundă în casa parohială a acestuia din Rm. Vâlcea, pe liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej, dupa  evadarea  din lagar.

 Curand, Dej va ajunge la Bucureşti şi foarte curând va prelua  controlul partidului împreună cu grupul Pauker-Luca, întorsi din Uniunea Sovietică în septembrie 1944.

El era membru al Comitetului Central al PCR din 1935. 

Va fi ales secretar general al partidului comunist iesit din ilegalitate, la Conferinţa Naţională din octombrie 1945 si  a condus partidul împreună cu Pauker, Luca şi Teohari Georgescu, pana in 1952, cand a epurat conducerea partidului de membrii factiunii moscovite in frunte cu Ana Pauker, liderul neoficial al partidului , care se bucurase multa vreme de sprijinul lui Stalin.

 

 

 

 

Ana Pauker

Istoricii consemneaza ca Gheorghiu-Dej a fost cel care a decis asasinarea lui Foriş în 1946 , arestarea lui Pătrăşcanu în 1948 şi executarea acestuia  în 1954.

 

 

 

 

 Ștefan Foriș

 

Lucretiu Patrascanu

 

In 1946-1947, el a fost membru al delegatiei romane conduse de Gheorghe Tatarescu, la tratativele de pace de la Paris.

La nivel politic, toate initiativele romanesti trebuiau sa aiba aprobarea lui Stalin. Gheorghiu-Dej a manevrat de asa natura tendintele antisemite ale liderului de la Kremlin, din ultima parte a vietii sale, incat a obtinut permisiunea de epurare din partid a liderilor de origine evreiasca, acuzati de „cosmopolitism”.

In aceasta actiune, Gheorghiu-Dej s-a bazat pe Departamentul Securitatii Statului, creat cu sprijinul sovietic.

Miscarea lui politica s-a inscris in cadrul mai general al epurarilor, care s-au declansat odata cu Procesele de la Praga si al Complotului doctorilor de la Kremlin.

Gheorghe Gheorghiu-Dej nu poate totusi sa fie considerat un antisemit.

Desi cei mai multi politicieni epurati erau evrei (in frunte cu Ana Pauker), in tabara proprie se aflau in egala masura evrei, asa cum a fost Gheorghe Gaston Marin.

El a tintit in principal cresterea gradului de control asupra partidului si s-a folosit de nationalism si antisemitism pentru a castiga simpatia populara.

Pana la moartea lui Stalin din 1953, Gheorghiu-Dej nu a schimbat cu nimic linia de represiune politica insuflata de la Moscova, represiune care viza intreaga societate romaneasca. (In Romania fusese instaurat un regim penitenciar asemanator Gulagului sovietic, principalul lagar fiind cel al Canalului, infiintarea carui fusese personal sugerata de Stalin).

Pentru consolidarea puterii sale, Dej nu s-a dat in laturi sa elimine si lideri de etnie romana, cazurile cele mai cunoscute fiind acelea ale eliminarii fizice a lui Stefan Foris si a  lui Lucretiu Patrascanu.

Cel putin in cazul celui din urma, motivul inlaturarii lui nu era nici cosmopolitismul, nici antisemitismul mascat – Patrascanu era unul dintre membrii factiunii secretariatului si unul dintre nationalistii ferventi ai partidului.

Reformele lui Nikita Hrusciov si   declansarea procesului de destalinizare, l-au deranjat pe Dej, pentru ca ii punea in primejdie pozitia din fruntea partidului, dat fiind statutul sau  de stalinist de pana atunci.

De aceea el a ales sa  devina la sfarsitul deceniului al saselea, arhitectul unei noi politici externe si economice semiautonome in cadrul Pactului de la Varsovia si a CAER-ului.

 

Atitudinea politica a lui Gheorghiu-Dej a fost ambivalenta.

Daca in 1954 el hotara eliberarea a numerosi prizonieri politici, dar, in acelasi an Securitatea organiza un nou val de arestari ale oponentilor regimului si  noi epurari.

Multi dintre supravietuitorii acestui nou val de arestari au fost eliberati in 1964, cand Dej mai era inca in fruntea partidului si statului.

 

Un alt  val de represiune a fost initiat dupa infrangerea de catre sovietici a revolutiei maghiare din 1956.

Unii dintre liderii acestei miscari antisovietice in frunte cu Imre Nagy, au fost detinuti de sovietici o vreme chiar in Romania.

 

Perioada de dupa Stalin

In acest timp, au fost initiati numerosi pasi pentru eliminarea influentei SovRomurilor si pentru eliminarea influentei culturale a URSS-ului, (desfiintarea editurii Cartea Rusa, de exemplu).

In 1958, Gheorghiu-Dej (secondat de mai vechiul sau protejat, Nicolae Ceausescu), a obtinut o victorie politica importanta, reusind sa determine guvernul sovietic sa retraga ultimii militari ai Armatei Rosii de pe teritoriul Romaniei.

Dupa aceasta data, Dej a incurajat sentimentele antisovietice.

Astfel,in scrierile istorice a inceput sa se faca referiri la Basarabia romaneasca, iar in ultimii ani ai regimului dejist au fost publicate textele lui Karl Marx, care faceau referire la imperialismul tarist si la ocuparea teritoriilor romanesti, teritorii  care faceau parte atunci din Uniunea Sovietica.

In 1961, Iosif Chisinevschi si Miron Constantinescu, cu asentimentul lui Constantin Parvulescu, au incercat destituirea lui Dej din functia de prim-secretar al partidului, dar nu au reusit (datorita esecului de a castiga sprijinul lui Alexandru Moghioros).

Sub acuzatia de „Deviationism de dreapta” ei au fost apoi  scurt epurati din organele de conducere ale partidului.

In ultimii sai ani de conducere, Gheorghe Gheorghiu-Dej a luat hotararea stabilirii de relatii diplomatice cu statele occidentale capitaliste, inclusiv cu Statele Unite ale Americii.

Astfel de initiative au fost incurajate de SUA, presedintele Lyndon B. Johnson considerand ca Romania devenise un stat comunist prieten (friendly communist country) in contextul Razboiului Rece.

In actiunile de strangere a relatiilor diplomatice, Dej a fost secondat de Gheorghe Gaston Marin, vicepremierul guvernului.

 

Personalitatea şi rolul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej

 

Personalitate puternică şi contradictorie, Gheorghe Gheorghiu Dej s-a afirmat în prim-planul vieţii politice, din 1948 şi până la moartea sa în martie 1965.

A urmărit cu tenacitate două ţeluri esenţiale: întărirea Partidului Muncitoresc (Comunist) Român, a regimului „democrat-popular” si păstrarea şi consolidarea poziţiei personale în fruntea partidului.

A fost solidar cu ceilalţi membri din conducere în edictarea legilor şi măsurilor considerate atunci absolut necesare regimului de democraţie populară, în economie (industrie, finanţe, comerţ), în administrarea statului, în justiţie, învăţământ, armată.

Solidar cu ceilalţi tovarăşi din conducerea efectivă a P.M.R., împarte răspunderea pentru represiunea generalizată şi repetatele încălcări ale propriei „legalităţi socialiste” – abuzuri, bătăi, violenţe şi procese prefabricate de securitate, deportări, deţineri fără lege. Nu a exprimat vreodată un regret pentru represiunea aplicată la scara întregii ţări.

După 1953, a introdus pe etape „legalitatea socialistă” şi a dispus încetarea represiunii generalizate.

A ştiut să asculte necondiţionat de stăpânul de la Kremlin, Iosif Vissarionovici Stalin.

Când Cominform-ul a denunţat politica promovată de Iosip Broz Tito (iunie 1948), Gheorghiu Dej „s-a solidarizat cu poziţia P.C. (b) al U.R.S.S. şi a caracterizat comportarea conducătorilor iugoslavi ca trădătoare” raportau Jdanov, Malenkov şi Suslov lui Iosif Vissarionovici Stalin.

Dej a  publicat apoi articolul „Clica lui Tito – duşman de moarte al socialismului” şi a prezentat în noiembrie 1949, la următoarea şedinţă a Cominform-ului, raportul pregătit la Moscova şi intitulat Partidul Comunist din Iugoslavia în mâna unor asasini şi spioni.

Dar după moartea lui Iosif Vissarionovici Stalin, relaţiile bilaterale cu iugoslavii au fost  reluate, iar mareşalul Tito a fost   întâmpinat la Bucureşti (1956) cu deosebită cordialitate de Gheorghiu Dej.

Colaborarea cu Iugoslavia va rămâne constantă, iar liderul român a rostit o alocuţiune în faţa parlamentului iugoslav, fiind primul dintre conducătorii comunişti care a beneficiat de un asemenea protocol.

A avut un deosebit simţ politic în dirijarea politicii externe a Republicii Populare Române şi a ştiut să urmeze sfaturile lui Ion Gh. Maurer secondat de Corneliu Mănescu şi de diplomaţii din centrala M.A.E.

Schimbarea de esenţă pe care realizat-o a fost restabilirea relaţiilor cu ţările Europei de Vest şi cu Statele Unite ale Americii odată cu slăbirea dependenţei de Uniunea Sovietică, dar menţinând apartanenţa R.P.R. la aria de dominaţie politico-militară a U.R.S.S., potrivit cu aranjamentele dintre cele trei puteri învingătoare – U.R.S.S., S.U.A. şi Marea Britanie (1943-1945).

„Ghiţă ai să citeşti în ziare că România se află în război cu Statele Unite” – ar fi spus Ion Gh. Maurer lui Gheorghiu Dej, când ambii au aflat de amplasarea rachetelor sovietice în Cuba.

Ca urmare, Gheorghiu Dej trimite într-o misiune ultraconfidenţială pe Mircea Maliţa care a comunicat Secretarului de Stat Dean Rusk că, în caz de conflict între S.U.A. şi U.R.S.S., Republica Populară Română, nu va participa decât dacă va fi atacată.

Totodată, a dat asigurări că pe teritoriul român nu sunt amplasate rachete sovietice. Comunicarea a fost socotită atât de importantă, încât conducerea SUA nu a împărtăşit-o aliaţilor din N.A.T.O.

Politica de autonomie şi de păstrare a unei linii proprii în politica internă şi externă, a fost exprimată în documentul, viu comentat pe plan internaţional şi bine privit de opinia publică din România, intitulat Declaraţie cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale.

Principiile enunţate în Declaraţia din Aprilie 1964 au fost aplicate şi în anii următori. Publicarea Declaraţiei din Aprilie a fost posibilă şi fiindcă Gheorghiu Dej şi Emil Bodnăraş au reuşit să sugereze conducerii sovietice şi lui Nikita Hrusciov, retragerea trupelor sovietice aflate în România din 1944.

 

 

 

Foto: Gheorghiu Dej si primul secretar al PCUS, Hrusciov

Prezenţa acestor trupe, spuneau ei, nu mai era necesară întrucât R.P.R. avea în jur numai ţări prietene şi aliate, iar regimul democrat popular intern se consolidase deplin.

Pentru considerente proprii ale politicii externe a U.R.S.S. conducerea sovietică a adoptat acest punct de vedere şi a dispus plecarea din România a trupelor, care, în fiecare gară importantă din ţară, au fost întâmpinate cu alai, fanfară, mâncare şi manifestări de prietenie şi solidaritate!

A fost, fără îndoială, o certă reuşită a politicii externe a lui Gheorghiu Dej.

În politica internă a ştiut să-şi apere şi să-şi întărească poziţia proprie, eliminându-şi fără ezitare, prin intermediari, adversarii – Foriş, deţinut ilegal, apoi ucis cu ranga (1946); Lucreţiu Pătrăşcanu, eliminat fizic în urma unui proces prefabricat, cu acuzaţii inventate, proces pe care Gheorghiu Dej l-a urmărit îndeaproape, prin intermediul lui Iosif Chişinevschi; Vasile Luca a murit în închisoare. Ceilalţi (de exemplu, Teohari Georgescu şi Ana Pauker) au fost neutralizaţi complet din viaţa politică.

Dacă în edificarea orânduirii democrat populare şi în represiunea generală împotriva „duşmanului de clasă”, conducerea P.M.R. a fost solidară, între liderii comunişti a avut loc o confruntare surdă pentru putere, însoţită de o intrigă mereu reluată.

Lovitura de maestru a lui Gheorghiu Dej a fost eliminarea, în 1952, de la conducerea P.M.R., a lui Vasile Luca, Ana Pauker şi Teohari Georgescu.

În mai 1952 cetăţenii ţării au aflat cu totală surprindere şi nedumerire că unii din liderii văzuţi până atunci pe panouri mari la toate serbările oficiale, se făcuseră „vinovaţi” de „deviere de dreapta şi aventurism de stânga” (cum o fi asta? nota D.C.G.), de subminarea „rolului conducător al partidului”, de stimularea „elementelor capitaliste de la sate şi oraşe”, de încălcarea „în mod aluziv şi grosolan” a legalităţii populare etc., etc.

Eliminarea acestor rivali (din care doi vechi cominternişti – Vasile Luca şi Ana Pauker), a avut loc cu aprobarea lui Iosif Vissarionovici Stalin.

Nimic nu mişca în democraţiile populare (excepţie Iugoslavia), fără acordul stăpânului de la Kremlin.

Nu avem dovada documentară – se află, probabil (posibil), în arhivele sovietice – dar era practic imposibil în 1952 ca schimbări la un asemenea nivel în conducerea P.M.R. să aibă loc fără aprobarea lui Iosif Vissarionovici Stalin. După 1953, Dej a reuşit, prin mecanismele obişnuite ale vieţii de partid, să-şi îndepărteze şi alţi rivali potenţiali.

La Congresul al III-lea P.M.R. (iunie 1960) Gheorghiu Dej era liderul necontestat al partidului şi statului. A beneficiat de această poziţie trei ani şi jumătate.

De urmărit şi felul cum a evoluat acţiunea sa în politica internă. În impunerea instituţiilor şi mecanismelor statului democrat popular (după model sovietic) nu a făcut rabat – nici el, nici ceilalţi lideri – indiferent de confruntările şi intrigile de culise dintre ei. La fel şi cu lupta de clasă declanşată de sus în jos; duşmanul de clasă trebuia descoperit şi „nimicit”.

Până în 1952 inclusiv, presiunea şi represiunea au mers crescendo, promovate de toată conducerea P.M.R. Apoi, din 1953, la început prin indicaţiile primite de la Moscova, ulterior din proprie iniţiativă, chingile impuse cetăţenilor au început să slăbească, foarte încet şi sub control.

La retragerea trupelor sovietice (1958) şi odată începută faza a doua (şi ultima) a colectivizării agriculturii, represiunea s-a făcut din nou simţită în mediul rural, dar şi în lumea cărturarilor (evenimentele din Ungaria 1956).

Din 1962 relaxarea s-a generalizat. Satele de deportare au fost desfiinţate, deţinuţii politici graţiaţi de executarea restului pedepsei (14.056 persoane din care 90% în ultimii trei ani ai cârmuirii lui Dej).

Începând cu 1960, liderul P.M.R. a promovat o politică de deschidere în planul artei, literaturii, în domeniul istoriei şi umanistic, o revenire treptată spre valorile şi conceptele tradiţionale ale culturii româneşti, inclusiv readucerea, fie la Institutele Academiei fie în învăţământ sau alte sectoare, a specialiştilor formaţi înainte de 1944. Este fără îndoială că fără girul lui Gheorghiu Dej o asemenea politică nu ar fi fost pusă în practică. Tot el, în august 1965 a declarat public că în RPR a încetat lupta de clasă.

A ştiut să se consulte şi să pună în aplicare sugestiile şi ideile altora. S-a sfătuit repetat cu specialiştii în construirea barajelor (Bicaz şi pe Bistriţa). A colaborat direct cu I.G. Maurer în elaborarea politicii externe.

Până în 1964 Gheorghiu Dej nu a dat semne că puterea deplină i-ar fi schimbat mintea şi purtarea. Avea spontaneitate când era într-un cadru mai restrâns.

Iată pe Gheorghiu Dej la şedinţa Biroului Politic al P.M.R. din 26-27 februarie 1963: dacă deciziile politice s-ar lua de la un centru suprastatal – spunea el – „atunci guvernele ţărilor ce mai au de făcut, pot să se ducă la vânătoare în fiecare zi”[1]. Referitor la aceeaşi temă, a planificării suprastatale, Dej adăuga: „O să le dăm pâinea şi cuţitul şi să aşteptăm ca ei să taie felioare”! Ştia să formuleze esenţialul.

La aceeaşi întâlnire a Biroului Politic: „Problema cea mai importantă, care trebuie privită cu un înalt simţ de răspundere de către fiecare dintre noi este problema aceasta a suveranităţii, unde nu putem face nici un fel de concesie” (sublinierea D.C.G.)[2].

Punând în aplicare o politică de relaxare, Gheorghiu Dej şi-a dat seama de nevoia de a oferi ceva ce poate fi înţeles de majoritatea cetăţenilor.

Drept urmare, procentul alocat fondului de acumulare a fost redus sensibil. Mărirea fondului destinat consumului s-a văzut relativ repede în mediul urban prin mărfurile şi alimentele puse la dispoziţia cumpărătorilor.

În mediul rural, supus până 1962 ofensivei finale a colectivizării, efectele au fost cu totul modeste. Oricum, în 1964/1965 regimul democrat-popular nu mai avea temerea permanentă a ostilităţii opiniei publice. Supravegherea generală continua, fireşte.

La moartea lui Gheorghe Gheorghiu Dej, România era o altă ţară, alta decât aceea din 1945-1947. Clasa politică tradiţională fusese lichidată şi individual şi ca factor constitutiv. Fusese înlocuită cu ierarhia de partid şi aparatul ei.

Puterea aparţinea în exclusivitate Partidului Muncitoresc (Comunist) Român.

Industria, finanţele, comerţul, transporturile, minele, de mult naţionalizate, erau gestionate de aparatul statului democrat-popular. Odată cu industrializarea, clasa muncitoare crescuse numeric dar şi calitativ.

Ţărănimea tradiţională, cu temeiul în proprietatea individuală a pământului, fusese colectivizată. Intelighenţia tehnică lucrase de la început în noul regim; lumea artistică; literară, ştiinţifică s-a integrat treptat.

Regimul era recunoscut pe plan internaţional şi ţara devenise membră a Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Împărţirea Europei în cele două zone, aceea de sub dominaţie sovietică şi Vestul, era un fapt împlinit, statornicit, recunoscut şi juridic.

În România, ca şi în celelalte „democraţii” răsăritene (Bulgaria, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia), transformarea politică, socială, economică şi culturală, era un fapt împlinit.

O altă Europă incepea sa prinda contur, iar România se afla în această parte a continentului.

[1] Mihai Retegan, Război politic în blocul comunist în anii 1960. Documente, Editura RAO, Bucureşti, 2000, p. 71.
[2] Război politic…, pp. 85 şi 189.

 

 

Surse:

 

cultural.bzi.ro/viata-fostului-lider-comunist-gheorghe-gheorghiu-dej ; art-emis.ro/istorie/ personalitatea-si-rolul-lui-gheorghe-gheorghiu;  adevarul.ro/

28/09/2015 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: