CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Vasile GOLDIȘ : Propunerea Unirii la Alba-Iulia

29 septembrie 1918 – A fost adoptată declaraţia privind hotărîrea naţiunii  române din Transilvania de a se aşeza „printre naţiunile libere”. VIDEO |  CER SI PAMANT ROMANESC

Foto: Vasile Goldiş (1862 – 1934), militant de frunte al românilor din Transilvania pentru înfăptuirea Marii Uniri. Credincios idealului naţional, Vasile Goldiş a susţinut cu fermitate interesele românilor din Transilvania şi Banat în numeroasele sale  intervenţii de la tribuna Parlamentului din Budapesta şi printr-o activitate publicistică de excepţie de susținere a drepturilor sacre ale naţiunii române.

A fost prezent la toate acţiunile care au pregătit Marea Unire, a elaborat şi a susţinut cu Rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, la baza căreia au stat ideile democratice care vor marca viaţa politică românească de atunci şi de mai târziu, ideile sale fiind actuale până astăzi, în Europa Unită.

DISCURS ROSTIT ÎN SALA TRONULUI în data de 14/1 decembrie 1918

Mărită Adunare naţională!

Zămislit din necesitatea imperiului roman de a-şi aşeza o sentinelă puternică în Carpaţii sud-ostici şi coborâşurile lor împotriva seminţiilor barbare dela miazănoapte şi răsărit, cari ameninţau cultura umană, creiată prin geniul latin, neamul românesc dela început şi până astăzi a îndurat soarta aspră rezervată oricărei sentinele credincioase: loviturile duşmane şi statornica răbdare.

Bogată şi fericită la început, Dacia romană în curând se face trecătoarea nesfârşitelor seminţii, cari, orbite de strălucirea departe a Romei de aur, se gonesc întrecându-se spre fermecătoarele oraşe ale împărăţiei. Lovită de putreziciunea oricărui neam, care se opreşte cu cerbicie la un anumit fuştei pe scara civilizaţiunii şi năpădită în această slăbiciune de furnicarul noroadelor barbare, Roma sucombă.

Creangă tăiată din puternica tulpină, colonii lui Traian îşi adâncesc rădăcinile prin stânci şi văi şi roditoarele ogoare ale prejmuitoarelor câmpii. Lipsiţi de scutul împărăţiei şi lăsaţi în grija propriilor puteri, aceşti orfani romanici acoper trunchiul vechiu tracic şi, infiltraţi de o pătură groasă a blânzilor şi visătorilor slavi, ei se făcură un singur neam, o singură limbă, o singură fire: neamul românesc.

Răsare o minune fără pereche în istoria lumii. Lung şir de veacuri călcată în picioare de orde barbare, naţiunea română îşi pierde unitatea de Stat, se fărâmă prin văi sub dominaţiuni răsleţe şi una de alta neatârnătoare, pierde încopciarea cu fluviul larg şi luminos al istoriei mondiale, ca apa de ploaie în nisip par’că dispare dela suprafaţa conştiinţei umane.

Dar, când după optsprezece veacuri sufletul românesc se trezeşte din somnu-i de moarte şi reînvie ca un soare luminos conştiinţa de neam, hotarele etnice ale acestui popor cu preciziune aproape milimetrică sunt tot acelea cari sunt desemnate pe harta istorică drept hotare ale Daciei lui Traian şi Basarabeanul, care îşi adapă calul în valurile întunecate ale Nistrului, se înţelege desăvârşit la grai cu Crişanul din apropierea blondelor ape ale Tisei. Sentinela romană a rămas credincioasă chemării sale de a păzi geniul latinităţii şi neîncetatelor lovituri duşmane, ea le-a opus virtutea-i legendară: statornica răbdare.

După lungi veacuri de ascunziş, aşezându-se viscolii cotropitori, naţiunea română reapare la lumina istoriei în chipul unor ţărişoare rezimate de Carpaţi şi cu feţele spre Dunăre şi spre Nistru, dar trunchiul cu rădăcina în munţii smulşi odinioară dela eroicii Pari rămâne bătut de soarta rea şi înlănţuit de un popor năpraznic la fire şi pornit spre dominaţiune fără cruţare. Fusese cuib de vârteje locul unde ne aşezase Traian şi svârcolirile spre fericire ale neamului nostru s’au lovit veacuri de-a rândul de nesaţul hrăpitorilor duşmani, cari ne înconjurau de pretutindeni.

Micile ţărişoare, cari se întemeiaseră prin viteji coborâtori din Maramureş şi Făgăraş, se loviră înainte de toate de cel mai crâncen duşman al oricărei comuniuni omeneşti, zavistia şi ura între fraţi. Nefericirea lor fu mărită prin inamici din afară: Unguri, Deşi şi Tătari. Se ridică în urmă semiluna şi acum românii sunt sortiţi să-şi apere cu sângele lor nu numai trupul şi pământul, ci şi sufletul şi credinţa. Scut s’au făcut culturii plăpânde ce începuse a încolţi pe temeiurile învăţăturilor lui Christos şi prin jertfele lor fără seamăn întru apărarea progreselor civilizaţiunii umane faţă de concepţia inferioară a mohamedanismului propagat principial cu mijloacele barbariei, românii şi-au făurit titlu nepieritor şi îndreptăţire la recunoştinţa întregei omeniri. Nimic nu dovedeşte mai mult tăria credinţei creştineşti a sufletului acestui popor decât faptul că în numele luptei creştinătăţii împotriva păgânilor mai întâi după răsleţirea neamului prin soarta fatala s’a putut face pentru o clipă unirea lui în cetatea aceasta prin braţul puternic al viteazului Mihai.

Dar această unire de o clipă dispăru ca fulgerarea unei scântei electrice şi trupul neamului nostru se frânse iar în bucăţi. Fraţii noştri de pe coborâşurile răsăritene ale Carpaţilor şi din şesurile hotărnicite prin Dunărea de jos şi apele Nistrului îndurară suzeranitatea turcească, suferiau prădăciunea Deşilor şi a Tătarilor, îngrăşară cu sângele lor litfa blestemată din Fanar, Ţara Cernăuţilor şi mormântul lui Ştefan cel Mare le răpi hoţeşte pajura spurcată a Habsburgilor perfizi, dulcile câmpii ale Basarabiei le fură muscalul tiran. Iar noi, cei ce rămăsesem la vatra străbună în Ardeal, Banat şi ţara ungurească, am fost dripiţi de cea mai crâncenă soartă ce o poate avea un neam de oameni în lume.

Am fost lănţuiţi într’o robie trupească, economică şi sufletească cum nu se mai pomeneşte în istoria întreagă a omenirii. Încercarea desperată în 1784 de-a scutură jugul n’a avut rezultat şi sfârşitul din acest oraş al ţăranului Horia aşteaptă încă geniul literar, care să întruchipeze una din cele mai înfiorătoare tragedii ale istoriei. Adevăr a grăit Simion Bărnuţiu în epocalul său discurs rostit în catedrala Blajului în ziua cea mare din 1848: „Dacă nu îşi poate închipui cineva greutăţile ce le sufereau iudeii dela faraoni, să se uite la faraonii din Ardeal”.

Veacuri de-a rândul poporul românesc, adevăratul şi legitimul proprietar al pământului ce fusese odată Dacia romană a fost străin şi sclav pe pământul său strămoşesc. Iar când după suferinţi de secoli din depărtatul Apus, dela dulcea soră latină, care păşeşte în fruntea ginţilor spre lumina desăvârşirii, a sosit şi în munţii noştri duhul libertăţii, egalităţii şi frăţietăţii, când credeam să înviem la libertate prin întocmirile creiate de lumea nouă, vechii noştri opresori s’au înfrăţit cu împăratul, pe care ei îl detronaseră, cu împăratul pentru care noi vărsasem sângele nostru cu credinţă şi aceste două puteri ne-au robit din nou. Umbra îndurerată a regelui munţilor, a scumpului nostru Iancu, rămâne pentru vecie clasica dovadă a legendarei ingratitudini habsburgice. Împotriva voinţei noastre au unit Ardealul nostru cu ţara ungurească şi, printr’un constituţionalism fals şi mincinos, ne-au luat libertatea culturei, ne-au desfiinţat politiceşte, bisericile noastre le-au aservit tendinţei lor de opresiune şi ne-au făcut imposibil progresul economic, prin care am fi putut sa ne apărăm împotriva năvălirii ordelor străine pe pământul părinţilor noştri.

Între acestea priveam cu iubire duioasă la fraţii noştri dela răsărit, cari începuseră a se reculege din urgiile vremilor barbare. Resimţirăm obârşia comună şi la razele luminei trimise dela apus conştiinţa naţională săvârşi, la 1859, Unirea principatelor române sub bunul şi luminatul Cuza-Vodă, iar sângele vărsat din nou cu atâta vitejie împotriva păgânilor la 1877 scutură şi cele de pe urmă zale ale lanţului, care lega România de Constantinopol şi la 10 Maiu 1881 Carol de Hohenzollern aşează pe capul său coroana de rege al României libere şi independente.

Noi însă ne făceam datoria de cetăţeni ai Ungariei şi supuşi ai dinastiei de Habsburg-Lotharingia. Am crezut că îndelunga noastră răbdare şi credinţa noastră pentru patrie şi tron în cele din urmă totuşi vor muia inimile celor puternici şi ni se va oferi chiar în interesul monarhiei putinţa unei vieţi naţionale şi condiţiunile progresului cultural şi economic. Aşteptările noastre au fost zadarnice. Oprimarea se înteţeşte. Opresorii mărturisesc acum pe faţă că scopul lor este un stat unitar naţional maghiar şi că, prin urmare, noi naţionaliceşte trebuie să ne desfiinţăm.

A pornit opera de extirpare şi răsboiul mondial, care acum s’a sfârşit, în gândul opresorilor noştri a avut chemarea să încoroneze opul. Sute de mii de români şi-au vărsat şi acum sângele lor pentru patrie şi tron, iar patria şi tronul au târât în temniţi şi în urgia internării pe părinţii şi fraţii acestor luptători; patria şi tronul au decretat moartea şcoalei româneşti, au trimis zbirii lor în adunările noastre bisericeşti, au pregătit proiectele pentru nimicirea noastră politică, au conceput ruinarea noastră economică, ne-au sugrumat libertatea presei şi a cuvântului, patria şi tronul s’au conjurat în potriva noastră şi ne pregăteam mormântul.

Dar zadarnică este lupta omenească împotriva adevărului şi a dreptăţii. Legea tainică a firii cu necesitate de fier, îndrumă întâmplările omeneşti pe cărarea civilizaţiunii ce duce spre desăvârşire, omenimea instinctiv urmează aceste legi. Ea a ajuns la recunoaşterea necesităţii de a se sintetiza libertatea individuală şi libertatea naţională într’o unire superioară a societăţii omeneşti. Sinteza aceasta e condiționată însă de desăvârşirea celor două libertăţi: individuală şi naţională.

Dacă însă aproape în toate statele civilizate libertatea individuală este desăvârşită ori pe calea desăvârşirii, în unele dintre aceste state libertatea naţională eră încătuşată. Războiul mondial s’a făcut pentru descătuşarea acestei libertăţi. Naţiunile trebuie să fie libere, ca astfel, între egale drepturi şi condiţiuni, să poată încheia acea mare unire a popoarelor, care va fi chemată să reprezinte o concepţie superioară pe scara civilizaţiunei şi să sporească astfel fericirea omenească pe pământ. Toate capetele luminate ale apusului au mărturisit crezul lor: răsboiul acesta este răsboiul pentru liberarea naţiunilor, nu de dragul acestor naţiuni, ci pentru interesul lumii, pentru interesul omenimii, care numai în chipul acesta e capabilă a păşi un pas înainte pe calea fericirei sale. Ideile acestea le-a copt istoria.

Pentru învingerea acestor idei au intrat în luptă puterile aliate ale apusului. Românii de pretutindeni s’au aliat acestor puteri, noi cu sufletul, fraţii liberi cu armele. Românii şi-au făcut şi de data asta datoria lor de sentinelă a civilizaţiei în potriva brutalităţii.

Naţiunile trebuiesc liberate. Între aceste naţiuni se află şi naţiunea română din Ungaria, Banat şi Tran-silvania. Dreptul naţiunei române de a fi liberată îl recunoaşte lumea întreagă, îl recunosc acum şi duşmanii noştri de veacuri. Dar, odată scăpată din robie, ea aleargă în braţele dulcei sale mame. Nimic mai firesc în lumea aceasta. Libertatea acestei naţiuni înseamnă: unirea ei cu Ţara Românească. Bucăţirea poporului românesc n’a fost urmarea vreunei legi economice, în care terminologie se ascunde minciuna.

Dimpotrivă, – teritoriul dintre Nistru, Tisa şi Dunăre constitue cea mai ideală unitate economică, aproape autarhie. Bucăţirea trupului românesc a fost act de barbarie. Distrusă barbaria – unirea tuturor românilor într’un singur Stat – este cea mai firească pretenţiune a civilizaţiei. Teritoriile locuite de Români dela descălecarea lui Traian şi până astăzi au fost teritorii româneşti. Nu este putere de a suci logica până acolo, ca invadările elementelor străine, dirigiate pe aceste teritorii în chip artificial şi prin abuzul de putere al statului cu scopul desfiinţării noastre naţionale, să poată clătină dreptul nostru de proprietate asupra acestor teritorii. Aşa ceva ar fi sancţionarea crimei şi ar constitui o pălmuire a civilizaţiunii, care principial nu admite substituirea dreptului prin brutalitate. După drept şi dreptate Românii din Ungaria, Banat şi Transilvania, dimpreună cu toate teritoriile locuite de dânşii, trebuie să fie uniţi cu Regatul român.

După cum însă cea dintâi reunire de o clipă a elementului românesc la marginile dela răsărit ale lumii civilizate s’a făcut prin sabia lui Mihaiu, în numele unui principiu superior celui ce năvălise asupra Europei şi care acuma, în zilele acestea, spre uşurarea tuturor inimilor cari bat pentru lumină şi libertate, sucomba cu desăvârşire, tot aşa această nouă unire de acum a tuturor Românilor, care de data asta va fi integrală şi pentru eternitate, se face prin strălucita învingere a armelor purtate pentru civilizaţiune, în numele concepţiei de viaţă superioară lumei ce se prăbuşeşte. Este principiul libertăţii adevărate a tuturor neamurilor şi cel al egalităţii condiţiunilor de viaţă pentru fiecare individ al oricărei naţiuni şi este principiul întovărăşirii tuturor naţiunilor libere într’o comuniune internaţională spre a împiedecă nedreptatea şi a scuti pe cei mari şi mici deopotrivă.

Unirea tuturor Românilor într’un singur stat numai atunci va fi statornică şi garantată prin istoria mai departe a lumii, dacă va răspunde tuturor … îndatoririlor impuse prin noua concepţie a civilizaţiirnii. Ea ne va inspira datoria să nu pedepsim progenitura pentru păcatele părinţilor şi ca urmare va trebui să asigurăm tuturor neamurilor şi tuturor indivizilor conlocuitori pe pământul românesc aceleaşi drepturi şi aceleaşi datorinţi. Civilizaţiunea, care ne-a eliberat, pretinde dela noi respectul pentru dânsa şi ne obligă să prăbuşim în noul nostru stat orice privilegiu şi să statorim ca fundament al acestui stat: munca şi răsplata ei integrală.

Înaintaşii noştri de pe Câmpul Libertăţii în 1848 au hotărât aşa: „Naţiunea română depune jurământ de credinţă către împăratul, către patrie şi către naţiunea română”. Împăratul ne-a înşelat, patria ne-a ferecat şi ne-am trezit că numai credinţa în noi înşine, în neamul nostru românesc ne poate mântui. Să jurăm credinţă de aci înainte numai naţiunii române, dar, tot atunci să jurăm credinţă tare civilizaţiunei umane. Câtă vreme vom păstră aceste credinţi, neamul nostru va trăi, se va întări şi fericiţi vor fi urmaşii noştri până la sfârşitul veacurilor.

Rog Mărita Adunare Naţională să primească următoarea

HOTĂRÂRE:

I. Adunarea Națională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba-Iulia în ziua de 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea Națională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureș, Tisa și Dunăre.

II. Adunarea Națională rezervă teritoriilor sus indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal.

III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului Stat Român, Adunarea Națională proclamă următoarele:

1. Deplină libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său și fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea țării în proporție cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.

2. Egală îndreptățire și deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din Stat.

3. Înfăptuirea desăvârșită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieții publice. Votul obștesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporțional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani la reprezentarea în comune, județe ori parlament.

4. Desăvârșită libertate de presă, asociere și întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omenești.

5. Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăților, în special a proprietăților mari. În baza acestei conscrieri, desființând fidei-comisele și în temeiul dreptului de a micșora după trebuință latifundiile, i se va face posibil țăranului să-și creeze o proprietate (arător, pășune, pădure) cel puțin atât cât să poată munci el și familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e pe de o parte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potențarea producțiunii.

6. Muncitorimei industriale i se asigură aceleași drepturi și avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus.

IV. Adunarea Națională dă expresie dorinței sale, ca congresul de pace să înfăptuiască comuniunea națiunilor libere în așa chip, ca dreptatea și libertatea să fie asigurate pentru toate națiunile mari și mici, deopotrivă, iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru regularea raporturilor internaționale.

V. Românii adunați în această Adunare Națională salută pe frații lor din Bucovina, scăpați din jugul Monarhiei austro-ungare și uniți cu țara mamă România.

VI. Adunarea Națională salută cu iubire și entuziasm liberarea națiunilor subjugate până aici în Monarhia austro-ungară, anume națiunile: cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă și ruteană și hotărăște ca acest salut al său să se aducă la cunoștința tuturor acelor națiuni.

VII. Adunarea Națională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi români, care în acest război și-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru murind pentru libertatea și unitatea națiunii române.

VIII. Adunarea Națională dă expresiune mulțumirei și admirațiunei sale tuturor Puterilor Aliate, care prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui dușman pregătit de multe decenii pentru război au scăpat civilizațiunea de ghiarele barbariei.

IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor națiunei române din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, Adunarea Națională hotărăște instituirea unui Mare Sfat Național Român, care va avea toată îndreptățirea să reprezinte națiunea română oricând și pretutindeni față de toate națiunile lumii și să ia toate dispozițiunile pe care le va afla necesare în interesul națiunii.

Trăiască România-Mare!

Discursul rostit în Sala Tronului din 14 decembrie 1918

Românii din Transilvania, Banat şi Ţara ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor legali la Alba Iulia, în ziua de 18 Noiembrie (1 Decembrie) 1918, au decretat unirea lor şi a acestor teritorii cu Regatul Român. Prin această unire, după aceea a Basarabiei, apoi a Bucovinei, s-a împlinit visul de o mie de ani al neamului românesc: Unirea într-un singur Stat a Tuturor Românilor.

Această unire este o pretenţiune a istoriei, fiindcă neamul românesc de la zămislirea sa şi până astăzi, a rămas unul şi etniceşte, posedând, între aceleaşi margini geografice, pământul Daciei lui Traian.

Deci, îmbucătăţirea lui sub diferite dominaţiuni străine a fost o nedreptate a Istoriei.

Această nedreptate se înlătură astăzi.

Dar unirea tuturor Românilor într-un singur stat este totodată şi o pretenţiune a civilizaţiunii româneşti. Progresul acestei civilizaţiuni pretinde comuniunea naţiunilor într-o unire de ordin social superior, care să asigure libertatea şi dreptatea deopotrivă pentru toate naţiunile, mici şi mari.

Cu naţiuni etniceşte şi geograficeşte unitare, dar politiceşte rupte în bucăţi, această comuniune a naţiunilor este o imposibilitate. Deci unirea tuturor Românilor într-un singur stat rectifică o mare greşeală a istoriei şi se confirmă necesităţilor civilizaţiunii omeneşti. Tot astfel însă scopul istoric al acestei reuniuni integrale a naţiunii române are să fie potrivit cauzei sale eficiente.

Această unire pe de o parte ar trebui să înfăptuiască gradat egalitatea condiţiunilor de viaţă pentru toţi indivizii care o alcătuiesc, pe de altă parte ea va trebui să se întemeieze pe principiul de libertate şi egalei îndreptăţiri a neamurilor.

Publicitate

04/09/2021 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Ortodoxia și Catolicismul. Concordatul României cu Vaticanul

 

 

 

 

 

Imagini pentru Concordatul Romaniei cu Vaticanul photos

 

 

 

 

 

 

 

Concordatele sunt acte diplomatice ale Statului Vatican încheiate cu diferite guverne ale ţărilor pe teritoriul cărora existau credincioşi catolici. La prima, vedere, acestea au scopul doar de ai proteja credincioşii catolici care vieţuiesc pe teritoriul ţărilor respective, în realitate, concordatele urmăresc influenţa culturală, politică, economică a cultului catolic şi a riturilor acestuia pe teritoriul acestor ţâri, având drept ţintă prozelitismul Bisericii Romano-catolice.

Concordatele au fost folosite de Biserica Romano-Catolică încă din Evul Mediu cu Franţa, Portugalia (1857, 1886), Prusia (1821), Bavaria (1871), Spania (1831, 1855, 1904), Elveţia (1828,1845,1888), Austria, Rusia, etc. Dintre toate acestea, cel cu Rusia nu a fost pus în aplicare, rămânând în vigoare legile ţării. După primul război mondial, cele mai importante Concordate au fost încheiate cu Polonia (1925), Lituania (1927), Germania (1933). Concordatul semnat cu Italia datează din 1929, când s-a creat şi noul stat al Cetăţii Vaticanului.

Acest act diplomatic este redactat de canonici romano-catolici desemnaţi de papă. Guvernele semnatare aduc eventuale obiecţii şi/sau propuneri. Chiar dacă în conţinutul concordatului apar modificări, ele sunt minore şi nu schimbă cu nimic fondul problemei. Se foloseşte un limbaj suplu. Capitolele necontroversate au o exprimare directă şi precisă, în timp ce capitolele care ar putea stârni reacţii şi nemulţumiri din partea guvernelor semnatare sunt constituite din ambiguităţi şi echivoc.

Astfel de articole, în aparenţă limpezi, clare şi favorabile guvernului respectiv sunt condiţionate de trimiteri la doctrine canonico-juridice catolice care, interpretate în funcţie de aceste trimiteri, exprimă tocmai contrariul.

Deoarece multe dintre guverne nu au studiat amănunţit aceste trimiteri condiţionale sau termeni conjugaţi echivoc înainte de a semna asemenea acte diplomatice, s-au dovedit ulterior a fi „păcălite”.

Văzându-se induse în eroare, unele guverne au denunţat concordatul, iar altele au cedat în faţa abilităţilor verbale ale reprezentanţilor desemnaţi de papă. Aşa s-a întâmplat şi în cazul Concordatului cu România.

Cine a câştigat din Concordatul cu România

 

Concordatul cu România a fost semnat la 10 mai 1927 de către Vasile Goldiş (Ministrul Cultelor şi Artelor,) şi Iuliu Maniu (prim-ministru), ambii greco-catolici, sub presiunile regelui Ferdinand al României, care nu dorea să strice relaţiile cu Occidentul şi, în mod special, cu Vaticanul.

Discuţiile despre Concordat au început în 1921, la propunerea Vaticanului, în timpul guvernării Averescu, tratativele fiind secrete. Opinia publică din România a aflat de acesta doar în 1928, prin denunţarea în paginile ziarului „Telegraful Român” din Sibiu.

Marea majoritate a intelectualilor români îşi dau seama că, în forma în care a fost semnat Concordatul, s-a produs o mare greşeală politico-diplomatică a reprezentanţilor Statului Român. Protestele, discuţiile tensionate, dezbaterile pe această temă etc. apar tot mai mult şi, în ciuda acestora şi a nemulţumirilor exprimate de ierarhia ortodoxă, în anul următor, 1929, Parlamentul României aprobă încheierea actului diplomatic, fără a face un studiu amănunţit asupra sa.

După demascarea Concordatului în paginile „Telegrafului Român”, Nicolae Titulescu, încercând să reducă din „pagube”, cere Vaticanului mai multe declaraţii interpretative,1 în special acolo unde formulările ambigue şi trimiterile la codexul romano-catolic păgubesc Statul Român şi nedreptăţesc celelalte culte existente la acea dată în ţară.

Într-o telegramă trimisă de N. Titulescu către Guvernul României, la 11 octombrie 1928, el spune că monseniorul Angelo Marie Dolci, demnitar al cancelariei papale, i-a comunicat confidenţial să renunţe la a mai cere explicaţii „căci este vorba de o rezistenţă personală a papei”. La propunerea regelui Ferdinand, lucrurile au rămas în umbra tăcerii.

În anii următori semnării Concordatului, mai multe organizaţii laice din România solicită anularea acestui act, însă fără nici un rezultat.

În 16 aprilie 1932, un grup de 27 de deputaţi cer denunţarea şi anularea Concordatului cu România. Atât Casa Regală din România, cât şi guvernul „se spală pe mâini” prin explicaţii penibile şi puerile, concluzionând că situaţia nu e de competenţa lor.

În cele din urmă, Concordatul este denunţat şi anulat de guvernul comunist al lui Petru Groza, care a întâmpinat o mare opoziţie din partea ierarhiei greco-catolice din Ardeal. Acesta este şi unul dintre principalele motive pentru care toţi ierarhii uniţi din Ardeal au fost arestaţi de către regimul comunist. Trist este că denunţarea Concordatului au făcut-o comuniştii şi nu marii noştri oameni politici care, în momente de grea încercare pentru ţară, s-au folosit de sentimentul naţional al cetăţenilor României pentru a-şi câştiga capital electoral.

Concordatul a influenţat mult întocmirea Legii Cultelor, avantajând Biserica Romei şi dezavantajând Biserica Ortodoxă. Printre altele, se pretindea ca Biserica greco-catolicilor, considerată până atunci, prin prevederile Constituţiei, Biserică românească, să fie înglobată în cea Romano-catolică şi organizată în condiţiile Codicelui de drept canonic al Vaticanului.

De asemenea, se cere ca Fondul de studii şi Fondul religie – administrate până atunci de Stat, să fie predat: Bisericii Romano-catolice. Prin prevederile Codicelui de drept canonic, proprietar al tuturor bunurilor deţinute de Biserica Catolică este papa, ca şef suprem şi discreţionar al acesteia.

Un articol cu totul special al noului proiect de Concordat este cel prin care se prevede ca episcopii, clerul şi chiar credincioşii Bisericii Catolice de pe teritoriul Statului Român să poată comunica direct cu Vaticanul, fără nici un fel de control din partea autorităţii civile, nu numai în probleme de credinţă şi organizare, ci în orice „afaceri bisericeşti”, formula extrem de elastică ce deschide drum liber oricărei acţiuni extra-bisericeşti.

Tot în Concordat este prevăzut dreptul persoanelor de altă naţionalitate şi neavând cetăţenie română să poată avea acces şi drept de a activa în cadrul instituţiilor Bisericii Romei de pe teritoriul României, fără ca Statul Român să aibă drept de control asupra lor. Nici un Concordat încheiat cu vreo altă ţară nu impunea Statului respectiv această renunţare la control, comunicarea clerului cu Vaticanul făcându-se numai prin mijlocirea Ministerului de Externe.2

Legea generală a cultelor a fost dezbătută şi votată la un an după semnarea la Vatican a Concordatului, în martie 1928, ministrul cultelor, Alexandru Lepădatu, a prezentat în faţa Senatului României proiectul de lege a cultelor, care a stârnit multe reacţii şi dispute, fiind redactat astfel încât să nu încalce articolele din Concordat.

În felul acesta, noua lege a cultelor favoriza foarte mult cultul catolic (greco şi romano) din România, în senat au luat cuvântul Nicolae Bălan, mitropolitul Sibiului, PS Roman Ciorogariu din Oradea şi PS Grigore Comşa de la Arad, combătând punctele controversate din Concordat, care influenţau negativ legea respectivă, în ciuda tuturor intervenţiilor ierarhilor ortodocşi, guvernul liberal a votat Legea Cultelor, fără a face nici cea mai mică modificare.

Legea Cultelor din 1928 acorda implicit dreptul Bisericii Romei, deşi era minoritară în România, de a avea autonomie, în felul acesta, Vaticanul devenea stat în stat. Catolicismul a avut întotdeauna un caracter militant şi ofensiv, combătând chiar şi libertatea conştiinţei şi principiul egalei îndreptăţiri, ambele fiind principii elementare în constituţia statelor moderne (a se vedea şi Lazăr Iacob, Regimul cultelor în România întregită. 1931, pag. 21 ş.u.).

Unul din luptătorii împotriva felului în care a fost redactată Legea Cultelor a fost şi istoricul Ştefan Meteş care spunea:

„Împotriva uzanţelor internaţionale cele mai elementare, subordonând principiul menţinerii neştirbite a suveranităţii interne, unor consideraţiuni de oportunism lipsit de temeiul adevărat, guvernul român a crezut a fi în drepturile sale legitime încercând a adopta şi a pune în concordanţă dispoziţiunile cuprinse în legea cultelor cu textul convenţiunii încheiate anterior cu Vaticanul, impunând în felul acesta ţării întregi, respectarea voinţei şi intereselor unei organizaţii eclesiastice din afară de frontierele României…” (Şt. Meteş, Viaţa Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania între anii 1919-1939, Sibiu, 1940).

Legătura dintre catolicism si iredentism

 

Contextul istoric al iniţiativei Vaticanului de a semna un Concordat cu România arată necesitatea Romei papale de a crea front comun cu interesele iredentiste maghiare. După ce, prin Tratatul de la Trianon, Ardealul intră în posesia Statului Român, papa pierde din influenţa politică şi economică ce o avea în perioada ocupaţiei austro-ungare, în acest caz, catolicismul devine o minoritate, deoarece Bisericii Ortodoxe i se recunoaşte dreptul de Biserică dominantă şi naţională. Singura posibilitate de a recâştiga din influenţa avută în Ardeal era o înţelegere pe plan diplomatic.

O dată cu suveranitatea României asupra Ardealului, toate bunurile fostului Stat Ungar trec în proprietatea Statului Român, care urmează să le administreze după legi proprii.

Deoarece în perioada ocupaţiei austro-ungare papa nu avea drept de proprietate, ci doar de uzufruct (drept de folosinţă), aceste bunuri intră în posesia Statului Român.

În Ardeal, populaţia de naţionalitate română era majoritară, iar maghiarii rămân doar cei mai numeroşi dintre minorităţi. Astfel, Biserica Romano-catolică îşi vede ameninţată perspectiva dominaţiei şi a răspândirii catolicismului.

Elementele şovine din Ungaria, cât şi conaţionalii lor din Ardeal (care se simt loviţi în orgoliu deoarece sunt minoritari) susţin interesele catolicismului în România (în special în Ardeal) şi, astfel, ia naştere o conjugare a intereselor Bisericii Romano-catolice şi a celor maghiaro-şovine. Vrednică de amintit, în acest sens, este şi mărturia papei Pius XI în anul 1926 care, în faţa a câtorva mii de pelerini maghiari spunea:

„Am văzut totdeauna în mulţii pelerini unguri cari au fost aici, pe fiii ţării Mariei Tereza, pe fiii regelui Ştefan cel Sfânt, pe urmaşii sfântului Emeric şi pe nepoţii regelui Ladislau cel Sfânt… Binecuvântez pe toţi acei tineri, cari în importanta epocă a redeşteptării, în scumpii ani ai înnoirii sufleteşti se grupează în jurul acestui steag, pentru ca să ducă la biruinţă conştiinţa naţională şi adevărata religiozitate şi să facă Ungaria din nou mare şi fericită (Legea Românească, nr. 22. p, 193-194, anul 1935)”.

În acelaşi an, la Budapesta, baronul Dr. A. Vecsey, mâna dreaptă a episcopului catolic de Alba-Iulia sub „jurisdicţia” căruia funcţiona şi Statusul Catolic Ardelean, făcea următoarele afirmaţii: „România a răpit mult pământ unguresc. Statul Român se teme de Biserica Catolică… Averile bisericeşti le-a confiscat deja. Se teme de fiecare ungur, dar mai ales de ungurii catolici, deoarece simte prin instinct că catolicismul este sprijinul cel mai puternic al maghiarimei”. (Ibidem)

Pentru ca aceste interese să fie întărite de elemente româneşti din Ardeal, papalitatea se foloseşte şi de încorporarea Bisericii Greco-catolice în sfera de interese a Bisericii Romano-catolice, cu atât mai mult cu cât credincioşii greco-catolici la acea data numărau aproape jumătate din catolicii din România. Aceasta s-a înfăptuit prin conlucrarea tacită a ierarhilor greco-catolici, fără a face cunoscute credincioşilor uniţi interesele ascunse. Ei ştiau doar de includerea lor în marea familie a Bisericii Romei, neştiind că sunt părtaşi la slăbirea suveranităţii naţionale a României.

Fostul deputat Ştefan Meteş, în 1924, când discuţiile pe tema Concordatului încă erau tăinuite, făcea publică afirmaţia unui lider catolic maghiar, care, adresându-se unor confraţi, spunea:

„Nu fiţi îngrijoraţi căci noi suntem oameni cu experienţă şi diplomaţi… Norocul nostru e faptul că la Bucureşti nimeni nu e lămurit asupra rostului Bisericii Catolice, iar cuvântul românilor ardeleni nu e prea luat în seamă, între guvern şi opoziţie nu e nici o înţelegere, ci duşmănie feroce. Unii se ocupă cu întărirea materială a partidului, iar ceilalţi vor răsturnarea Guvernului. Chestii, fie chiar naţionale, nu sunt, care să-i poată uni pe aceştia, şi e spre binele nostru…

Am intervenit la Papa, ca atunci când problema catolicilor va mai fi acută, nunţiul papal să înceapă tratativele cu Guvernul român pentru Concordat, şi făptul acesta, va uşura situaţia noastră foarte mult. Unde mai puneţi că «fraţii» români uniţi ne dau tot sprijinul prin arhiereii lor, ca Biserica noastră să nu fie înfrântă, căci aceasta ar însemna şi micşorarea rostului lor în Stalul Român.

Rezervăm cel mai puternic argument, dacă împrejurările şi oamenii amintiţi nu ne vor putea ajuta cum dorim. Nu uitaţi că trăim într-o ţară orientală, unde banul are puterea supremă.

„Noi vom jertfi dacă trebuie zeci de milioane, pentru a salva situaţia materială şi culturală a Bisericii noastre, care e însăşi mântuirea poporului maghiar de aici şi pot să vă asigur, că izbânda noastră va fi deplină”. (Legea Românească, nr. 30, p. 7, anul 1924).

Succesul cel mai de seamă al coaliţiei dintre Biserica Romei şi Budapesta îl constituie actul diplomatic care poartă numele de Concordat. Prin acest act, Biserica Romei are mai multe drepturi şi facilităţi în România decât a avut în Ungaria. Dacă regii unguri îi ofereau papei doar dreptul de folosinţă asupra domeniilor, prin Concordatul cu România, Vaticanul devine proprietar peste mii de hectare de păduri, păşuni, clădiri, case parohiale, biserici etc.

În Ardeal, pe care astăzi le revendică, în plus, şcolile catolice sunt finanţate de Statul Român, majoritar ortodox. Aceste instituţii de învăţământ au fost un important factor de propagare a catolicismului în România. Asupra lor, Statul Român nu mai avea nici un drept.

Prin semnarea Concordatului cu Vaticanul, Biserica Catolică de orice rit din România devine proprietară a unor teritorii şi imobile din Transilvania şi Bucovina, fără ca Statul Român să aibă dreptul de a controla sau verifica acţiunile şi activităţile membrilor ei. Astfel, în perioada ce a urmat mulţi preoţi, călugări şi călugăriţe din ordinele religioase catolice au desfăşurat o intensă activitate de spionaj în defavoarea Statului Român (vezi Onisifor Ghibu, Acţiunea catolicismului unguresc şi a Sf. Scaun în România întregită, Cluj 1934).3

Ameninţarea Vaticanului şi „bizantinismul” românesc

 

Şantajul şi falsul sunt instrumente des folosite de diplomaţii Vaticanului atunci când lucrurile nu merg conform planurilor lor. Aşa a fost şi în cazul Concordatului cu România.

Nichifor Crainic, care realizase traduceri din română în franceză între reprezentanţii celor două părţi semnatare, Regele Ferdinand al României (reprezentat de Vasile Goldiş în calitate de ministru de Externe) şi Vaticanul reprezentat de monseniorul Angelo M. Dolci, relatează momente care au avut loc tocmai în cabinetul ministrului.

„Tratativele pentru încheierea Concordatului durau de şapte ani. Guvernele noastre nu aveau curajul să pună piciorul în prag faţă de pretenţiile exorbitante ale Vaticanului. Proiectul de Concordat asigură papei în România o autoritate suprastatală şi, în anumite cazuri, dreptul de proprietate în ţară în mod absurd. Din aceasta pricină, guvernele noastre, cu o laşitate rău mascată, amânau încheierea din an în an.

Vasile Goldiş declarase public că mai bine îşi taie mâna decât să semneze asemenea Concordat.

La ultima audienţă imperioasă a monseniorului Dolci, nunţiul papal, eu am servit ca interpret. Goldiş nu ştia franţuzeşte. Monseniorul Dolci avea un defect caraghios: o incontinenţă nazală. Cu cât se înfuria, cu atât nasul îi curgea mai abundent. Câteodată, în focul gesticulaţiei, uită să mai folosească batista şi lacrimile nazale şiroiau pe sutana diplomatică, o elegie ciudată că papa nu intră mai repede în posesiunile româneşti. Goldiş era intimidat. Monseniorul cerea dictatorial, să îi fixeze data semnării. Ministrul, care nu voia, îngăima echivocuri. Atunci, printre şiroaie, au izbucnit, groteşti, invectivele milenare împotriva ortodoxiei:

– Ipocriţilor, perverşilor, bizantinilor, ereticilor, în curând veţi semna, în curând.

Eram în România intr-un cabinet ministerial!

Când nunţiul papal s-a ridicat în furii şi a luat-o spre ieşire s-a produs un tablou fantastic ai demnităţii de stat: ministrul alergând după monsenior trăgându-l de pulpana să nu plece: «Monseniore, monseniore!» Iar eu alergând după ministru să îl sustrag din situaţia ridiculă. Nu l-a putut opri. Dus a fost!

«Veţi semna curând»… monseniorul Dolci ştia ce spune.

Regele Ferdinand nu era încă în agonie, dar greu bolnav. Era catolic şi, botezându-şi copiii în legea ţării, papa îl oprise de la împărtăşanie. Catolicii cu acces în palat i-au terorizat suferinţa cu bestialitate sacră, ameninţându-l cu focul iadului dacă nu obţine graţia potirului. Iar graţia nu se poate căpăta decât printr-un târg: să încheie Concordatul!

Într-o zi Vasile Goldiş era profund deprimat. Venea de la rege. I-a mărturisit cum era terorizat de catolici. Era credincios şi îngrozit de moarte. Luându-i mâinile, l-a implorat plângând să meargă la Roma să semneze Concordatul, ca regele să poată primi împărtăşania şi să moară în pace.

 Toata luna mai 1927, Goldiş a stăruit la Vatican, neizbutind să, schimbe o iotă în plus din textul impus” (Fragment din memoriile lui Nichifor Crainic apărut în „Tribuna”, Cluj, 19 iulie 1990, pg. 6, preluat din Zile albe, Zile negre, vol 2).

Este clar, dar şi dureros în acelaşi timp: Concordatul cu România s-a semnat printr-un şantaj mizerabil, un şantaj care a afectat pe vecie viitorul cultelor în România, care a creat şi creează încă multe probleme legate de patrimoniu.

Astăzi, Concordatul este denunţat şi, teoretic, nu este pus în practică, dar multe dintre punctele urmărite sunt reactualizate prin legi şi ordonanţe date de guvernele de după 1989. Principalii susţinători ai acestor interese au fost aceleaşi partide, care au susţinut şi ratificarea Concordatului în perioada interbelică.

În mod special, legile cu referire la proprietăţi şi alte favoruri pe care Biserica Romei le-a obţinut în perioada interbelică, folosindu-se de Concordat şi Statusul Romano-catolic din Ardeal, au fost date de guvernele conduse de PNŢ şi PNL.

Partidele sus-menţionate fac parte din ICD (Internaţionala Creştin-democrată) condusă de oameni influenţi din jurul papei.

De aici apare şi extensia CD, „Creştin – Democrat” avută de PNŢ-CD şi PNL-CD. În primii ani după căderea comunismului în România, dar, pentru că tot mai mulţi au sesizat acest lucru, de la denumirea celor două partide s-a eliminat extensia CD, rămânând, forma simplă în care este şi astăzi. Un alt partid sub influenţa Vaticanului este PD (Partidul Democrat), care face parte din PPE (Partidul Popular European). ICD şi PPE au susţinut din umbră, şi uneori făţiş, propaganda catolică în România de după 1989, prin partidele aflate la guvernare.

Tot datorate influenţei ICD şi PPE în ţara noastră sunt şi vizitele în România a papilor Ioan Paul al II-lea şi a lui Benedict al XVI-lea (în aşteptare).

Nu întâmplător, alături de ICD şi PPE este de asemenea principalul partid al minorităţii maghiare din România, care susţine necontenit argumente juridice şi neglijează contextul istoric prin care, în perioada ocupaţiei Imperiului Habsburgic, Biserica Romei a pus stăpânire în Ardeal pe multe dintre proprietăţile pe care astăzi le revendică. Iată, deci, de ce Biserica Greco-catolică şi unii „domni” politicieni catolici şi „necatolici” susţin varianta în care să se ţină semna doar de Cărţile Funciare.

Astfel, senatorul UDMR. Eckstein Kovacs Peter, unul dintre „necatolici”, în şedinţa din 27 septembrie 2004, spunea:

„Există şi a existat regim de carte funciară în Transilvania şi Bucovina, dar acest regim de carte funciară a funcţionat atât pentru ortodocşi, cât şi pentru greco-catolici. Eu nu fac parte din nici una dintre aceste confesiuni, din cauza aceasta nu-mi permit să spun că acest normativ nu face altceva decât să reitereze practic un principiu constituţional care este supremaţia legii, pe de altă parte, să pună în concordanţă un act normativ din 1990 înainte ca noi să ratificăm Convenţia europeană, cu situaţia actuală, (revista „Flacăra”, nr. 40. 1 oct. 2004, pg. 3).

Dar, în. perioada ocupaţiei austro-ungare, foarte rare erau cazurile în care ortodocşii puteau să se înscrie ca proprietari în Cartea Funciară. În legea proprietăţii, cea care avantajează cultul catolic şi minoritatea maghiară din Ardeal, se specifică doar imobilele pe care cultul respectiv le-a pierdut în 1948, dar care au fost luate, în marea lor parte, prin abuz, şantaj, şi impunere silită, când Ardealul era sub ocupaţie străină.

Cu toate acestea imobilele donate de boierii şi domnitorii români din Moldova şi Bucovina mănăstirilor şi bisericilor ortodoxe încă nu au fost retrocedate. Pe baza acestui Concordat, se plâng catolicii şi maghiarii, victimizându-se şi strigând în gura mare că nu au drepturi şi că în România se simt discriminaţi. Concordatul le-a dat drepturi pe care azi le revendică atât în plan economic, cât şi în plan social, religios, cultural etc.

ieromonah Eftimie MITRA

(Preluat de pe internet http://acasa.bisericaortodoxapetrani.ro/?p=2051)

ADDENDA

Pentru a se putea ajunge la un numitor comun s-au făcut concesii şi de o parte şi de alta.  Vaticanul a recunoscut dreptul Guvernului român să desemneze, în acord cu Sfântul Scaun, pentru episcopia din Gherla alt oraş ca sediu, nu Clujul şi să fixeze tot el sediul noii episcopii unite, a cărei înfiinţare se prevedea prin Concordat. I s-a mai recunoscut Guvernului român dreptul ca la înfiinţarea de noi parohii catolice, să-şi dea acordul numai pentru comunităţi cu peste 400 de familii de la oraş şi 200 de familii la sate.

În schimb primirea banilor sau ajutoarelor din străinătate pentru parohiile catolice trebuia să fie făcută cu aprobarea Guvernului român. Cardinalul Piedro Gasparri a refuzat categoric acest fapt. Totuşi, s-a căzut de acord să se suprime întreg punctul privitor la această problemă.

În acest fel s-a făcut posibilă ca dispoziţia din proiectul pentru Legea cultelor privitoare la subvenţionarea din afară să rămână în picioare.

O altă concesie făcută Vaticanului a fost intercalarea unui singur cuvânt – canonic – în două articole ale Concordatului (articolul al IX-lea şi articolul al XV-lea). În acest mod, articolele IX şi XV din Concordat primeau cu totul alt înţeles. Astfel, prin folosirea cuvântului canonic se sublinia faptul că, la recunoaşterea unei persoane juridice, precum şi la dispariţia ei, sunt hotărâtoare dispoziţiile Dreptului canonic şi nu legile statului.

  La 9 mai a fost fixat textul definitiv al Concordatului şi pregătit pentru semnare. A doua zi, 10 mai 1927, conform instrucţiunilor primite din ţară „luând în deosebită socotinţă şi dorinţă exprimată a M. S. Regelui”, Vasile Goldiş, Ministrul Cultelor şi Artelor, a semnat la orele 20, Concordatul. Actul a mai fost contrasemnat de reprezentantul Vaticanului, Piedro Gasparri.

Principalele prevederi ale Concordatului erau:

  • Religia Catolică Apostolică de orice rit, se va practica și exercita liber și în public, în tot Regatul României (art. 1) și recunoaște Bisericii Catolice din România personalitate juridică conform dreptului comun al țării, capabilă să dobândească și să administreze bunurile patrimoniale care sunt garantate de stat, conform Constituției Regatului (art. 9).

  • Se bucură de personalitate și capacitate juridică: parohiile, protopopiatele, mănăstirile, capitulele catedralelor, abațiile, episcopiile, mitropoliile și celelalte organizații canonic și legal constituite.

  • Mitropoliții, episcopii și coadiutorii cum iure successionistrebuie să fie cetățeni români. Sfântul Scaun, înainte de numirea lor, va notifica guvernului regal persoana ce urmează a fi numită, spre a se constata de comun acord dacă nu ar fi în contra ei motive de ordin politic (art. 5).

  • Ordinelor și congregațiilor religioase li se recunoaște personalitate juridică cu condiția ca ele să îndeplinească condițiile stabilite de legile în vigoare, vor putea deschide noi case numai cu încuviințarea dată în înțelegere de către Sfântul Scaun și Guvernul Român (art. 17, alin. 2), iar noi ordine și congregații se vor putea stabili în România (art. 17, alin 4). Vor putea deschide școli și fixa limba de predare (art. 19, alin. 3).

  • Biserica are dreptul de a se îngriji de orice asistență religioasă pentru credincioșii ei în armată, spitale civile și militare, orfelinate, școli corecționale, penitenciare ținând cont de regulamentul instituțiilor respective (art. 18).

  • Biserica Catolică are dreptul de a înființa și întreține pe cheltuiala proprie: școli primare și secundare, care vor fi sub dependența episcopilor și sub supravegherea și controlul Ministerului Instrucțiunii Publice (art. 19, alin 1). Toate școlile vor avea dreptul de publicitate 

Reprezentanţii României au rămas convinşi că prin semnarea Concordatului, statul român nu acorda Bisericii romano – catolice nimic în plus faţă de ce avea deja, în afară de încă o episcopie pentru Biserica Română Unită şi de trecerea Bisericii latine din Vechiul Regat de sub jurisdicţia Congregaţiei de Propaganda Fide sub cea a dreptului comun, ceea ce constituia pentru ţară un mare câştig.

Vasile Goldiş declara: „Am ajuns la convingerea că Concordatul respectă toate interesele Statului român şi nu aduce nici o jignire Bisericii Ortodoxe Române scrie ”https://istoriablogdotcom.wordpress.com/2016/12/28/concordatul-sfantului-scaun-cu-romania/

Prin Decretul nr. 151 din 17 iulie 1948, Concordatul a fost denunțat de către autoritățile comuniste din România[5], iar în august 1948, guvernul a preluat o parte din prerogativele papale. Noua Lege a Cultelor consfințea dreptul puterii laice de a interveni în organizarea bisericească. Articolul 22 prevedea că „pentru crearea și funcționarea de eparhii (dioceze, superintendențe), se vor socoti în medie 750. 000 de credincioși pentru fiecare eparhie”. Astfel, statul, și nu Suveranul Pontif stabilea modul de organizare.

Abrogarea Concordatului în vara anului 1948 a fost motivată în presă prin garantarea libertății religioase în R.P.R., ceea ce anula, implicit, și motivele ce au stat la baza unirii din 1698.

Prin urmare, la 1 decembrie 1948, guvernul de la București a decretat „reunificarea cu Biserica Ortodoxă Română” a greco-catolicilor, act față de care Vaticanul a protestat; (https://ro.wikipedia.org/wiki/Concordatul_din_1927).

 

 

 

 

Bibliografie

 

– Dr. Iacob Lazăr, Cultul Catolic în România – Concordatul cu Vaticanul, Oradea, Tipografia diecezană, 1933;

– I.P.S. Bartolomeu Valeriu Anania, Pro memoria – Acţiunea catolicismului în România interbelică, Bucureşti, Editura IBM-BOR, 1993;

– Silviu Dragomir, Nedreptăţirea elementului ortodox în Ardeal, Bucureşti, 1930;

– Av. Tudor Popescu, Concordatul cu papa, Bucureşti, 1927;

– IPS Nicolae Bălan, Biserica împotriva concordatului, Sibiu, Tipografia arhidiecezană, 1929.

 

Note

1 Este vorba de mai multe puncte din concordat. A se vedea şi adresa ministrului de externe nr. 48.524 din 20 iulie 1928 emisă de N. Titulescu monseniorului Dolci

2 Vezi tratatul pe această temă al jurnaliştilor Carol Hârşan şi Georgiana Arsene publicat în Absurdul interconfesional, editura Vicovia, 2009.

3 Amănunte despre spionajul feţelor bisericeşti catolice, vezi şi la O. Ghibu, Politica religioasă şi minoritară a României, Cluj, 1940, şi Ordinul franciscanilor conventuriali «monoriţii» din Transilvania, vol. 1-11 Bucureşti 1937.

4  Conform Constituţiei României regele trebuia să îşi boteze copiii în Biserica Ortodoxă.

17/03/2019 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

29 septembrie 1918 – A fost adoptată declaraţia privind hotărîrea naţiunii române din Transilvania de a se aşeza „printre naţiunile libere”. VIDEO

 

 

 

 

 

Imagini pentru vasile goldiş photos

Vasile Goldiş (1862 – 1934), militant de frunte al românilor din Transilvania pentru înfăptuirea Marii Uniri

 

29 septembrie/12 octombrie 1918 — Desfăşurată în cel mai mare secret, şedinţa  convocată la Oradea de către comitetul executiv al Partidului Naţional Român a avut ca rezultat elaborarea Declaraţiei de autodeterminare a românilor din Ardeal şi Ungaria cunoscută şi sub numele de “Declaraţia de la Oradea”.

Comitetul Executiv al Partidului Național Român din Transilvania, întrunit la Oradea, a adoptat în unanimitate o declarație, redactată de Vasile Goldiș, privind hotărârea națiunii române din Transilvania de a se așeza „printre națiunile libere”, în temeiul dreptului ca fiecare națiune să dispună liber de soarta sa.

 

 

 

 

Foto: Aurel Lazăr

Liderii românilor adunaţi în casa lui Aurel Lazăr din Oradea trebuiau să decidă modalitatea în care românii îşi puteau îndeplini obiectele lor naţionale în situaţia înfrângerii şi destrămării iminente a statului în care încă mai trăiau. Motivaţia oficială a întrunirii nu prea lăsa să se întrevadă conţinutul discuţiilor, rezumându-se la o formulă generală: “atitudinea comitetului naţional în situaţia politică actuală”.

Şedinţa a început cu expunerea situaţiei de către Ştefan Cicio – Pop, apoi cu prezentarea proiectului de declaraţie a lui Aurel Lazăr, urmat de cel al lui Vaida-Voevod şi de redactarea formei finale de către o comisie condusă de Vasile Goldiş.
Întrunirea a reunit un comitet mai lărgit din care făceau parte dr. Teodor Mihali, dr. Alexandru – Vaida Voevod, dr. Ştefan Cicio Pop, Vasile Goldiş, Ioan Suciu, dr. Gheorghe Popovici, Gheorghe Crişan, Nicolae Ivan, dr. Ioan Ciordaş, Ioan Nedelcu, Gheorghe Dobrin, dr. Nicolae Cornean, potrivit ziarului „Nagyvarad”, şi alţii printre care Sever Dan, după mărturiile proprii.

După ce declaraţia a fost adoptată în unanimitate s-a constituit un comitet de acţiune cu sediul la Arad format din şase persoane.

  Totul a fost înconjurat de o discreţie totală considerată importantă în respectiva situaţie.

 

 

 

 

 

MANUSCRIS (40)

 

 

 O chestiune importantă a fost aceia privitoare la modalitatea de a face cunoscută Declaraţia.

S-a preferat citirea ei în Parlamentul de la Budapesta şi apoi difuzarea ei în presa românească şi străină.

 Declaraţia de autodeterminare a fost citită  în Parlamentul de la Budapesta în vinerea următoare la 18 octombrie 1918 de Alexandru Vaida – Voevod.

 

 

 

 

„Declaraţia de autodeterminare de la Oradea”, semnată în casa avocatului orădean Aurel Lazăr, a fost singurul document al românilor vremii în care se regăsea conceptul de autodeterminare şi principii de drept internaţional statuate printr-o lucrare de talie mondială – „Cele paisprezece puncte” ale preşedintelui american W. Wilson”.

În aceeaşi zi, secretarul de stat american Robert Lansing răspundea cererii de armistiţiu adresată de Ungaria pe baza celor 14 puncte wilsoniene, că SUA susţin cauza cehilor, slovacilor şi a slavilor sudici.

Comunicatul a însemnat, pe bună dreptate, decesul Austro-Ungariei.

Declaraţia românilor citită în Parlamentul Ungariei de la Budapesta a căzut într-o “atmosferă de panică” pe fondul unor critici acute ale politicii fostului prim ministru ungar, contele Istvan Tisza.

La 23 octombrie opinia publică maghiară din oraş nu realiza încă dimensiunile efective ale actului, dar într-un interviu acordat ziarului „Nagyvarad” Vasile Goldiş răspundea astfel la întrebarea de ce nu erau menţionaţi şi românii în nota lui Wilson:

“ La întrebare răspund şi eu cu o alta: de ce nu e vorba nici de italieni nici de polonezi ? Ar fi pueril să se creadă că dacă toate popoarele se emancipează, numai românii vor rămâne sub dominaţie străină”.

 

Prezent la toate acţiunile care au pregătit Marea Unire, Vasile Goldiş a fost omul providenţial care a redactat şi cunoscutele manifeste „Către naţiunea română” şi „Către popoarele lumii”, cel care a participat la organizarea Adunării Naţionale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 şi la mobilizarea celor o sută de mii de români care „au votat” prin însăşi prezenţa lor „Actul Unirii”.

Este cel care a rostit Cuvântarea solemnă, încheiată cu proiectul de Rezoluţie prin care se decreta Unirea tuturor teritoriilor intracarpatice locuite de români, şi a făcut parte din delegaţia care a prezentat Actul Unirii la Bucureşti, la 14 decembrie 1918, alături de episcopii Miron Cristea, Iuliu Hossu şi Alexandru Vaida Voievod, ca apoi să facă parte din Consiliul Dirigent de la Sibiu, ca titular al sectorului Cultelor şi Instrucţiunii.

Cu zi înainte de încheierea armistiţiului cu Germania la 10 noiembrie 1918 România a reintrat în război.

 

 

 

 

Foto: Alexandru Vaida-Voevod

  În decembrie Declaraţia de la Alba Iulia va fi înmânată  de către delegaţia românilor transilvăneni condusă de Alexandru Vaida – Voevod, regelui Ferdinand al României.

 

 

Bibliografie (surse):

 

Viorel Faur, 80 de ani de la adoptarea la Oradea a declaraţiei de independenţă a românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş (12 octombrie 1918), Oradea 1998.
L. Borcea, Gh. Gorun (eds.) – Istoria oraşului Oradea, Oradea, 2007, p. 317 sqq
Ion Zainea, Aurel Lazăr: viaţa şi activitatea, Cluj- Napoca 1999, p. 86 sqq
Alexandru Vaida-Voevod, Memorii, (Prefaţa, ediţie îngrijită, note şi comentarii de Alexandru Şerban), vol I, Cluj-Napoca 1994

http://www.oradeamea.com/declaratia-de-la-oradea/

http://www.istoria.md/articol/608/30_septembrie,_istoricul_zilei

 

 

 

29/09/2017 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: