CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

UN ADEVĂR CARE NU POATE SĂ RĂMÂNĂ ASCUNS LA NESFÂRȘIT: Adolf Hitler a declanșat războiul cu arme produse în URSS !


Fasciștii au devenit prietenii noștri”. Documente din arhivele KGB

Frăția sovieto- germană

Reînarmarea Germaniei după primul război mondial, desfăşurată timp de peste 15 ani (1922-1939), în cel mai mare secret, a fost făcută chiar în URSS.

Eludând total clauzele militare ale Tratatului de la Versailles, Germania şi URSS au colaborat fructuos, reînarmând al Treilea Reich, în vederea unui nou război mondial. 

Dacă cineva are impresia că doar Hitler a reînceput înarmarea Germaniei, se înşeală amarnic scrie https://www.timpul.md. Liderii Republicii de la Weimar, au fost primii care au luat act de nedreptatea făcută Germaniei şi au încheiat în secret pactul de la Rapallo, care asigura cooperarea militară dintre cele două puteri.

Între 1922 şi 1939, URSS a ajutat decisiv Germania să eludeze Tratatul de la Versailles şi săşi constituie pe teritoriul URSS – în bazele militare ale Armatei Roşii – acea formidabilă maşinărie de război, care a declanşat la 1 septembrie 1939 – prin invadarea Poloniei – Al Doilea Război Mondial.

Conform înţelegerilor sovieto-germane, Armata Roşie a intrat în Polonia la 17 septembrie 1939, două săptămâni mai târziu.

Pe timpul liniştii din perioada interbelică, ofiţerii germani şi cei sovietici au experimentat împreună – la “Lipetk”, “Kama” şi “Tomka” – gazele toxice şi bombele incendiare. În timp ce în fabrici secrete de pe teritoriul URSS s-au construit avioanele militare, blindatele şi tancurile germane care au făcut posibil blitzkrieg-ul lui Hitler, care doar a accelerat, după 1933, un proces care era deja în desfăşurare.

Zeci de documente ultrasecrete până în 1990 din arhivă Kremlinului ne dau astăzi posibilitatea, pentru prima dată, să apreciem amploarea acestei alianţe militare, unice în felul său. Şi, totodată, să ne revizuim radical perspectivă istorică din anii Războiului Rece asupra marilor linii de forţă ale istoriei secolului al XX-lea.

Prin prisma acestei alianţe secrete, cimentată ulterior şi de Stalin şi Hitler, înţelegem altfel cum a fost posibilă încheierea atât de rapidă şi neaşteptată a Pactului Molotov-Ribbentrop, cu tranşarea între cei doi aliaţi a împărţirii teritoriale a Europei Orientale.

Pactul Molotov-Ribbentrop avea antecedente mai vechi de colaborare militară secretă între URSS şi Germania, acesta fiind în fapt, actul ultim al acestei colaborări secrete. Devenind astfel logic şi firesc, dacă ţinem seama de amploarea colaborării secrete militare între Moscova şi Berlin, departe de ochii Marii Britanii şi Franţei.

Stalin şi Hitler, vechi aliaţi

În realitate – aşa cum descoperim astăzi din arhivele descretizate ale Kremlinului – departe de a fi fost rivali, Stalin şi Hitler erau vechi aliaţi, care aveau, la 23 august 1939, o foarte îndelungată colaborare militară secretă, soldată cu constituirea formidabilei maşini de război a Wehrmacht-ului.

Fără URSS – este acum limpede – Germania nu ar fi putut să se înarmeze serios, iar Hitler nu ar fi putut declanşa războiul.

CITIȚI ȘI:

10/09/2021 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ISTORIE: Cine au fost dușmanii independenţei R. Moldova față de URSS


ANALIZĂ / Cine au fost dușmanii independenţei R. Moldova față de URSS

Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova din 27 august 1991 este un document epocal, un document de o mare încărcătură politică, economică, juridică, culturală şi istorică.

Ea a devenit un mare eveniment istoric, a format o cumpănă de departajare a cronologiei istorice care se poate asemăna cu căderea Bastiliei, răsturnarea jugului turco-fanariot, unirea Ţărilor Române şi formarea României moderne din 1859, sau unirea Basarabiei cu România din 1918 şi eliberarea Basarabiei, a Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa din 22 iunie-30 iulie 1941 de către Armata Română. Despre aceasta ne vorbesc faptele istorice.

După 1985, în politica internă a RSSM s-au conturat două direcţii de activitate. S-au format două forţe de luptă. Prima o alcătuiau forţele progresive naţionale, democratice, care aveau o susţinere socială a circa 80% din toată populaţia Moldovei, şi a doua forţă o alcătuiau elementele imperiale, coloniale, rusofone, antiromâneşti, care se prezentau ca exponenţii a 20% din populaţia Republicii Moldova. Populaţia autohtonă a luptat pentru restructurare, transparenţă, democratizarea sistemului colonial sovietic.

Către 1991 s-a ajuns până la demolarea şi descompunerea Uniunii Sovietice. La această luptă au participat foarte activ intelectualitatea, oamenii de bună-credinţă, precum Alexandru Moşanu, Valeriu Matei, Gheorghe Ghimpu, Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Mihai Cimpoi, Leonida Lari, Ion Hadârcă, Ion Vatamanu, Andrei Vartic, Constantin Tănase, Valeriu Saharneanu, Tudor Ţopa, Dumitru Matcovschi, Nicolae Mătcaş, Lidia Istrati, Nicolae Costin, Anatol Ciobanu şi mulţi alţii.

Noi am constatat că la lupta de eliberare naţională au participat peste 350 de mii de profesori, medici, lucrători ai frontului cultural, scriitori, artişti, istorici, filologi, jurnalişti, jurişti, agronomi etc.

Tot ei reprezentau voinţa a peste 3,5 mln. de români basarabeni, dintre care peste 700.000 au participat la Marea Adunare Naţională din 27 august 1991 şi au aprobat Declaraţia de independenţă.

A fost o alegere istorică. Totodată, trebuie subliniat că în Republica Moldova a existat şi mai există în prezent un balast, o forţă socială, politică şi imperială care a luptat împotriva restructurării, transparenţei, democratizării şi proclamării independenţei Republicii Moldova.

Lucrez în prezent cu studenţii, susţin mai multe cursuri universitare şi am observat că unii studenţi nu înţeleg că pentru independenţa R.Moldova s-a luptat cu acele forţe imperiale care şi astăzi controlează pe deplin politic, economic şi informaţional Republica Moldova, luptă cu independenţa, cu forţele politice naţionale autohtone, duc o politică antiromânească şi antiumană.

În primul rând, e vorba despre fosta conducere a URSS – CC al PCUS, Sovietul Suprem al URSS, KGB-ul sovietic, armata sovietică, elita administrativă, politică şi militară din fosta URSS. Mihail Gorbaciov, Anatoli Lukianov, Vladimir Kriucikov, Dmitri Iazov, Boris Pugo, generalii Varennikov, Pavel Graciov, Aleksandr Lebed, I.Morozov, Ghennadi Iakovlev etc. – care deveniseră duşmani de moarte ai independenţei Republicii Moldova.

În Declaraţia Secretariatului CC al PCUS privind evenimentele din R. Moldova din 3 noiembrie 1990 s-a menţionat că PCUS „se declară categoric împotriva oricăror manifestări de naţionalism/şovinism şi separatism, indiferent din partea cui ar porni ele” (Sovetskaia Moldova, 1990, 3 noiembrie).

În acelaşi timp, M.Gorbaciov, A.Lukianov, D.Iazov, D.Kriucikov, B.Pugo au susţinut formarea pe teritoriul R.Moldova a aşa-numitelor „republici găgăuză şi nistreană”.

În al doilea rând, au luptat împotriva independenţei Republicii Moldova CC al PCM, elita comunistă din Moldova.
Majoritatea lor au luptat nu pentru independenţă, ci pentru „afirmarea consecventă a suveranităţii reale a RSSM în componenţa Federaţiei sovietice înnoite” (Poziţia, 1991, p. 49). Ei cereau renunţarea la „aşa-zisele planuri de unire cu România” (Cuvântul, 1991, p. 49). Mai mult luptau pentru păstrarea URSS şi a PCUS. La 27 octombrie 1990 CC al PCM a propus direct „intrarea republicii în Uniunea înnoită a statelor suverane” (Cuvântul, 1990, 27 octombrie).

Toată presa comunistă din acea perioadă , inclusiv „Nezavisimaia Moldova”, „Comunistul Moldovei”, „Moldova socialistă”, „Cuvântul”, „Dnestrovskaia pravda” etc., au promovat o politică proimperială, prosovietică şi destructivă, antiromânească.

În al treilea rând, în Parlamentul Republicii Moldova a activat un mare grup de deputaţi rusofoni şi unii moldoveni deznaţionalizaţi şi mankurtizaţi care s-au împotrivit adoptării Declaraţiei de independenţă.

Aceştia erau, după cum scria Nicolae Dabija, „nişte hoţi de speranţe”. Ei au răpit speranţa românilor moldoveni în independenţă şi unirea cu România. Deputaţii rusofoni nici nu doreau să audă de limba română, de independenţă, de istoria românilor, de istoria R. Moldova din componenţa URSS.

Când auzeau de România, parcă le punea cineva sare pe rană. De acum la 17 martie 1991 conducerea URSS a organizat aşa-zisul „referendum unional”, prin care se preconiza să ţină în chingile Imperiului Sovietic toate republicile sovietice, să depăşească proclamarea independenţei acestor foste republici unionale.

Însă Parlamentul R. Moldova, discutând această problemă la 12-13 februarie 1991, a respins ideea referendumului preconizat pentru 17 martie 1991.

Autorii lucrării „Istoria Republicii Moldova din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre” (Chişinău, 2004, p. 386) au răspândit nişte minciuni precum că „pentru menţinerea URSS au votat 950 de mii de cetăţeni ai R. Moldova”. În realitate, după datele Comisiei electorale, în 1990 erau înscrişi 2,9 mln. de alegători.

În cadrul adunărilor săteşti organizate în 1076 de sate cu o populaţie de 2,04 mln. de alegători, 86,3% din toţi alegătorii s-au pronunţat contra „referendumului unional”, iar în 202 localităţi cu 324 de mii de locuitori, 13,7% au pledat pentru păstrarea URSS (Tudor Ţopa, Cutezanţă înaripată, Chişinău, 2012, p. 431-432).

Foarte agresiv s-au comportat în Parlament deputaţii Ghimn Pologov, Viktor Konstantinov, Aleksandr But, Valentin Cicikin, Grigori Evstrati, Vasili Iakovlev (Spânu), Mihail Kodin, Nikolai Ostapenko, Andrei Safonov, Valentin Burduja, Stepan Kuroglo, Maria Vasilioglo, Grigori Valovoi, Piotr Volkov, Aleksandr Morozov, Vlad Râleakov, Anatoli Bolşakov, Vitali Glebov, Anna Volkova, Leonid Ţurcan etc.

După datele publicate de Tudor Ţopa, în primul parlament democrat au fost aleşi 371 de deputaţi, inclusiv 259 de moldoveni, 57 de ruşi, 35 de ucraineni, 13 găgăuzi şi 8 bulgari. Dintre toţi aceştia 278 de deputaţi au votat pentru independenţă, iar 93 de deputaţi n-au votat. Unii au lipsit din cauze motivate, iar alţii au votat contra sau n-au dorit să vină la şedinţa Parlamentului din 27 august 1991.

Mai mulţi deputaţi rusofoni au fost susţinuţi de mişcarea şovinistă şi interfrontistă numită „Uniunea-Edinstvo”, de Partidul Socialiştilor din Moldova, Garda transnistreană, a lui Stepan Kiţak, Consiliul Muncitoresc Unit (OSTKA). Ei au încercat să torpileze independenţa R. Moldova. Peste 170 de întreprinderi, inclusiv uzinele „Mezon”, „Sciotmaş”, „Alfa”, „Vibropribor”, au organizat anumite greve.

Clasa politică rusofonă din Moldova nu numai că s-a împotrivit proclamării independenţei R. Moldova, dar a şi susţinut activ puciul de la Moscova din 19-21 august 1991. Unii deputaţi s-au încadrat direct în operaţiile puciştilor, s-au folosit de lupta pentru independenţă pentru a consolida separatismul sovietic imperial în Transnistria.

Un rol foarte mare în neutralizarea acestor forţe separatiste l-a jucat generalul Ion Costaş, ministru de Interne al R. Moldova.

Sub comanda acestui mare patriot au fost arestaţi la 22-23 august separatiştii Grigori Popov, Vladimir Bodnar, Ghimn Pologov, Aleksandr Porojan, Ilia Suliman, Stepan Topal, Mihail Kendighelean şi alţii. La 29 august 1991 Igor Smirnov a fost arestat de către grupul special de luptă contra terorismului al Ministerului de Interne al R.Moldova şi adus la închisoarea din Chişinău.

La această operaţie militară, antiteroristă au participat: locotenent-colonelul C.M.Panteleev, ofiţerii Valeriu Apostol, Tudor Odobescu, Alexandr Zelinski (Ion Costaş, „Dni zatmenia. Hronika neobiavlennoi voinî”, Chişnău, 2010, p. 264-272). Aceşti bravi ofiţeri merită astăzi un cuvânt de laudă în legătură cu ziua independenţei Republicii Moldova. Istoria trebuie să-şi cunoască eroii.

De menţionat că majoritatea deputaţilor comunişti şi separatişti care au luptat contra independenţei R. Moldova au devenit mai târziu mari „patrioţi”, de fapt, afacerişti, speculanţi, jefuitori ai economiei naţionale a R. Moldova.

Foştii lideri au participat activ la privatizare şi formarea fondurilor, asociaţiilor economice. Foştii deputaţi din Transnistria au pus stăpânire pe toată industria acestei regiuni, care alcătuia 40% din toată industria Republicii Moldova. Smirnov, Maracuţa, A.Maiorov, V.Zagreadski, A.Belitcenko, S.Topal, A.Porojan, N.Bogdanov, Anna Volkova, V.Emelianov, A.Bolşakov, V.Râleakov şi alţii s-au folosit de condiţiile separatismului velicorus şi s-au îmbogăţit.

Deputatul rus Baturin a primit un anumit număr de acţiuni în procesul de privatizare a Centralei Termoelectrice de la Kuciurgan. După unele date, la Chişinău au fost create mai multe structuri economice, fiind finanţate de către Igor Smirnov.

Suntem de acord cu părerea generalului Ion Costaş privind faptul că o judecată corectă ar trebui să aibă loc astăzi, în conformitate cu art. 67 al Codului penal al R. Moldova, împotriva acelora care au ocupat raioanele din estul R. Moldova.

Crima separatiştilor trebuie pedepsită inevitabil. Aşa ne învaţă istoria şi credem că aşa trebuie să fie.

Anton MORARU,
dr. hab. în istorie, prof. univ.
ARHIVA TIMPUL
27 august 2013

19/08/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , | Un comentariu

Ultimul președinte sovietic Mihail Gorbaciov susține că Perestroika a fost necesară și că nu o regretă, deși acum unele lucruri le-ar face diferit

Gorbaciov, învinuit de procuratura URSS de „trădare de patrie”

Gorbaciov nu regretă Perestroika, dar admite că ar face lucrurile diferit

Ultimul preşedinte sovietic, Mihail Gorbaciov, a susţinut recent programul de reforme politice cunoscut sub numele de Perestroika (Restructurare), dar a recunoscut totodată că ambiţiosul proiect nu a fost lipsit de erori, relatează agenţia Agerpres, care citează EFE.

”Dacă ar fi să încep din nou, aş face multe lucruri diferit”, a semnalat Gorbaciov într-un articol publicat în revista ”Rusia în politica globală”.

Fostul lider al URSS a admis că Perestroika a traversat mai multe etape, cu ”erori şi realizări”, dar a insistat că reformele au avut o ”justificare istorică”. ”Aceasta însemna că Perestroika era necesară şi că mergeam în direcţia corectă”, susţine Gorbaciov.

El a remarcat şi faptul că autorii schimbărilor care au culminat în anul 1991 cu destrămarea URSS sunt acuzaţi astăzi de ”naivitate”, de ”trădare” ori de lipsa unui plan concret de acţiune.

”Unii chiar spun că Perestroika nu era necesară. Dar despre aceste persoane pot spune doar un lucru: că au o memorie foarte scurtă”, a apreciat el amintind de ambianţa din societate la începutul reformelor în anul 1985.

Ultimul lider sovietic, acum în vârstă de 90 de ani, a insistat că oamenii ”aveau nevoie de schimbări”.

”Toţi, atât conducătorii cât şi oamenii de rând simţeau că ceva merge prost în ţară. Stagnarea se adâncea şi dezvoltarea economică în realitate se oprise”, explică Gorbaciov.

Prin urmare, ”majoritatea absolută considerau că nu se mai putea trăi în acest mod (…) Aceasta (nevoia de schimbare) nu s-a născut în capul meu, ea era pe buzele tuturor”, îşi mai aminteşte ”părintele” Perestroikăi.

El a admis că reformele radicale pe scară extinsă implică mereu unele riscuri, dar rămâne la părerea că conducerea sovietică de la acea vreme trebuia să-şi asume riscul.

”În conducerea ţării, Biroul Politic (al Comitetului central al Partidului Comunist), exista unanimitate în această privinţă”, notează Gorbaciov despre una dintre etapele cele mai comentate ale Perestroikăi.

Acest proces de reforme era orientat către cetăţeanul sovietic şi avea scopul de a-l transforma în stăpânul propriului său destin după secole de existenţă ale unui Stat autocrat şi apoi totalitar.

”A fost o ruptură cu trecutul (…), un progres către viitor”, concluzionează ultimul lider al URSS.

03/08/2021 Posted by | POLITICA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: