CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Hai să învățăm să fim pro-români !

Imagini pentru decebal photos

 

 

 

 

În jurul României și în lume au loc schimbări importante, pe care nu vrem să le vedem. „Ochelarii de cal” pe care România i-a purtat în politica externă, în mandatele lui Băsescu, au dus la izolarea internațională a României, la incapacitatea de a mai participa la negocieri sau de a influența evenimente internaționale (regionale).

Parteneriatul strategic cu SUA este foarte important dar, pentru România, în situația sa geostrategică, sunt importante și relațiile sale cu vecinii.

Bulgaria, în mare măsură s-a orientat pe axa Berlin / Moscova, Ungaria, eurosceptică, a dezvoltat, în ultimul timp, relațiile cu Moscova (inclusiv pe tema minorităților), Grecia depinde de capitalul german dar a concesionat portul Pireu chinezilor, Turcia încearcă să reziste unei „primăveri” și oscilează, cu mari frustrări, între o Europă ezitantă și o presiune islamică tot mai puternică. În timpul ăsta, Rusia – cu toată opunerea Occidentului – redevine o putere globală. Acordul de 400 de miliarde de dolari, pentru gaz, cu China, dovedește stabilirea unei legături strategice, pe termen lung, în contextul vechiului joc – permutări de trei luate câte două.

Rusia a avut, în 2012, schimburi comerciale cu Uniunea Europeană de 267,5 miliarde de dolari, cu China, de 64 miliarde iar cu SUA de 18,9 miliarde dolari (schimburile Rusiei cu Ucraina, în același an, erau de 24,3 miliarde dolari). Schimburile României cu Rusia se bazează, în mare măsură, pe importurile de gaz și, de aceea, deficitul nostru depășea 1,3 miliarde dolari.

Alte țări europene aveau însă deficite și mai mari în raporturile comerciale cu Rusia (Olanda – 21 miliarde dolari; Polonia – 13 miliarde; Italia – 8; Marea Britanie – 6; Grecia – 5,5; Spania – 5; Finlanda – 4,8; Bulgaria – 4,7; Ungaria – 3,8). Aceasta este o realitate pe care noi nu vrem să o vedem și să o înțelegem.

Ucraina are o rană adâncă, greu de vindecat. Noul președinte, Petru Poroșenko, imparțial, l-a susținut, inițial, pe președintele Kutchma, apoi a fost ministru de externe al lui Iushchenko, ulterior a fost ministru al dezvoltării economice al lui Ianukovich. În final, a ajuns pe euro-maidan și, de acolo, la președinție. În timpul ăsta a dobândit a opta avere din Ucraina și va lupta împotriva oligarhilor, împreună cu fiul lui Joe Biden, cooptat în consiliul de administrație al principalei firme de import de gaz din Ucraina.

Noi ne refuzăm posibilitatea de a juca un rol în evoluțiile diplomatice din Ucraina, lăsând Polonia să se ocupe (cu rezultatele cunoscute ale Parteneriatului estic) dar devenită „hub” regional pentru premierul Chinei și pentru președintele SUA.

Recent, a fost semnat Tratatul privind Uniunea Economică Eurasiatică (Rusia, Kazahstan, Belarus),o piață economică de 170 de milioane de oameni. Știu că este, deocamdată, o pastișă a Comunității Economice Europene, știu că ea ascunde un proiect pe termen lung, dar suntem vecini în această zonă și ne interesează un climat de „bună-vecinătate” și de „spiritualizare” a frontierelor – cum ar fi spus Titulescu.

Opțiunea mea și a celor mai mulți români a fost și este legată de Occident dar, înainte de a discuta dacă suntem pro-americani sau pro-ruși ar trebui să învățăm să fim pro-români.

Sursa: https://adriannastase.ro

18/03/2017 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , | Un comentariu

Ultimul asalt al Rusiei și iminența noii sale prabușiri

 

Motto: 

Mă rog, în fiecare zi,
Să scape rusul de nevoi,
Că, dacă se va prăbuşi,
Se poate răsturna pe noi

Ioan Fărcaș

 

 

Ultimul asalt

Fără îndoială că Rusia procedează acum la ultimul asalt în recuperarea „lumii ruse”, pe care a modelat-o cu asiduitate timp de secole, iar pentru asta a ales cursul unui regim autoritar în politica internă, care să o priveze de eventuale rezistențe la declanșarea mobilizării și a procedat la izolare de lumea externă în sistemul internațional.

Nu este o noutate în sine, „sindromul carapacei” fiind un modus vivendi al politicii ruse din cele mai vechi timpuri în raport cu cei din jur.

Atunci când Rusia a configurat actuala „sferă de influență” la începutul secolului XIX, prin anexarea Poloniei, Țărilor Baltice, Finlandei, Georgiei și Basarabiei, se părea că acest imperiu, această enormitate teritorială, prin definiție va trebui să domine lumea.

 

 

 

 

În realitate, acțiunile de atunci, ca și cele din prezent, ascund un mare complex de inferioritate a acestui colos, un element care timp de secole marchează conștiința națională a rușilor, și anume provincialismul.

Rusia s-a modelat ca națiune modernă la periferia civilizației europene, ca o putere, ce s-a întărit la frontierele sale, dar care așa și n-a reușit să devină parte integrantă a acestei civilizații.

B. Gherșunski, într-o reflecție providențială asupra paralelelor istorice dintre ruși și americani, ne sugerează că și Statele Unite s-au format inițial „în umbra” Europei, dar spre deosebire de Rusia, America din capul locului și-a făcut ideea universală parte integrantă a identității sale naționale.

Această abordare a permis americanilor pe de o parte să nu se îndoiască niciodată de apartenența la civilizația europeană, iar pe de altă parte să nu se raporteze sau să se compare cu Europa, chiar și atunci când fosta colonie a depășit nu numai metropola britanică, dar și restul bătrânului continent.

Rusia a mers într-o direcție opusă, „euroasianismul” imaginar transformând-o într-o provincie, îndepărtând-o de Europa, fără să o apropie de Asia.

Fără a înțelege în definitiv cine sunt, așa cum și moldovenii noștri rătăciți între est și vest, între a fi sau a nu fi europeni și români, la fel și rușii, nu s-au definit cine sunt.

Iar când nu știi cine ești, nu poți avea încredere în sine. Este o chestie care vine și dintr-o simplă diagnoză psihologică a neîncrederii.

Mulți dintre cei care mă citesc vor spune că n-am dreptate, că Rusia a revenit de fiecare dată în forță, că după ce a pierdut imperiul în 1917, l-a recuperat în 1945, construind o lume bipolară în care domina globul, că acum sub ochii noștri a recuperat Crimeea și a umplut de sânge Ucraina, pentru a demonstra că este buricul lumii.

Dar, în realitate, Moscova a dus întotdeauna o politică a „cetății asediate”, de pe pozițiile unui stat împotriva căruia conjură întreaga lume și îi vrea răul.

Și cât n-ar fi de paradoxal, o astfel de mentalitate a clasei politice inevitabil aruncă orice țară la periferia politicii mondiale, chiar dacă ea ocupă a șasea parte din suprafața globului.

Dorința de a se izola și apăra de „vicleana” Europa în secolul XIX a adus Rusia într-o criză profundă, marcată de înapoiere economică și tehnologică, de lipsă de tradiții democratice și de încadrare plenară în circuitul civilizațional european. Nu este unicul caz.

Argentina, o altă țară, la alt capăt al lumii, care la începutul secolului XX era a opta economie mondială, timp de o sută de ani s-a luptat cu sindromul „vecinătății vrăjmașe”, demolându-și între timp economia, nimicind tradițiile democratice și fiind obsedată de problema insulelor Falkland, un gen de problemă a Crimeii pentru Rusia, din care cauză a purtat și un război pierdut cu britanicii.

Consecințele acestei izolări și acum se fac resimțite în țara fotbalului și a lui Maradona, ea existând de ani de zile la limita defaultului.

Mai sunt și altele de acest gen: Cuba, Iran, Libia, Venezuela sau Coreea de Nord, toate sunt niște mostre ale statelor în care elita politică și-a fondat legitimitatea pe lupta împotriva „vecinătății ostile”, falimentând în cele din urmă țara și cetățenii săi.

Curios că discursul politic al elitelor din aceste țări este izbitor de asemănător, el cramponându-se în isteria privind „conspirația americană” (omniprezentă la Putin, Chaves sau Gaddafi), prin aceasta accentuându-se propria importanță și generând un sentiment de falsă mândrie a propriei populații.

Or provincialismul prin definiție presupune cultivarea unei imagini de importanță prin inocularea ideii de lume vrăjmașă, care are ceva cu tine.

Tot în acest context regăsim și tendința de a minimaliza performanțele altora, prevestind iminenta prăbușire economică a Americii sau destrămarea apocaliptică a Uniunii Europene.

Cel care nu poate face ceva important sau nu-i sigur de importanța sa, încearcă întotdeauna să minimalizeze sau să desconsidere mărețul, iar lucrul acesta îl știu de când rupeam corzile ringului. Și în asta tot este o dovadă de provincialism.

Marile state și națiuni nu se tem de opoziție și democrație. Anticomunist convins, W. Churchill s-a opus în 1940 scoaterii partidului comunist britanic în afara legii, explicând că în momentul marilor încercări pentru națiune, confruntată cu invazia germană, țara nu poate fi divizată în buni și răi.

Rușii văd în propriii săi cetățeni dornici de schimbare „agenți străini” și îi bagă prin închisori, interzic dubla cetățenie și îngrădesc accesul la putere a oamenilor care au conturi în străinătate, o dovadă elocventă de provincialism, a unor oameni care se tem de concurența politică.

În 25 de ani de independență, pornită sub auspiciile democratizării și deschiderii spre lume Rusia ar fi putut deveni parte a civilizației europene, fiind cea mai mare ca teritoriu și populație, și a patra economie a blocului comunitar.

A ales în schimb integrarea falimentară și ofticoasă cu țările asiatice, trăgând acolo cu forța și amenințare R. Moldova sau Georgia.

Este de asemenea dovada unui complex de inferioritate și a unui provincialism, pe care l-am resimțit și eu ca toți băieții de la sate, care au trebuit pentru a se afirma să depășească prostia proverbului moldovenesc „mai bine primul în sat, decât al treilea la oraș”.

America nu s-a temut să ridice Europa, să ajute Japoniei sau să investească în China, care în timp au devenit principalii săi concurenți economici și pe alocuri chiar politici.

Din contra, le-a oferit ajutor și le-a deschis propria piață pentru că atunci când ești încrezut și puternic vezi în vecinii tăi parteneri economici puternici și piețe competitive pentru economia performantă și avansată, care asigură în viitor o creștere reciprocă a bunăstării. La fel cum au făcut americanii în raport cu Canada și cum încearcă să transforme Mexicul.

Și nu cum fac rușii în raport cu fostele „republici-surori”, pe care le văd ca forță de muncă ieftină: pe care vrea o primește -vrea nu, cărora le dă cu bâta în cap dacă nu ascultă, cărora le închide gazul sau nu vrea să le mai primească vinul.

Ce a putut construi Rusia a fost un imperiu al fricii după 1945, care s-a ținut jumătate de secol pe tancurile și diviziile sovietice staționate în Europa de Est, dar și pe regimurile comuniste instaurate acolo, ai cărei lachei îndeplineau la ordine voința Moscovei.

 

 

 

 

 

Chiar și în situația unui statut de supraputere mondială, Uniunea Sovietică nu a reușit depășirea senzației de provincialism, dovadă fiind că circuitul economic mondial și reperele universaliste ale umanității s-au creat în absența ei.

Mai mult decât atât, colosul sovietic și-a îngrădit din frustrare, neîncredere și înapoiere nu numai propriul țarc al republicilor unionale, dar și „lagărul socialist”, pe care l-a dosit în spatele Cortinei de Fier.

Iar atunci când inevitabilul s-a produs și efectele înapoierii au lovit, Uniunea Sovietică a pierdut totul, inclusiv propria identitate.

Pierzând două războaie mondiale, Germania a devenit centrul politic al Europei și una din cele mai puternice economii ale lumii.

Asta lăsând ideea de război în secolul XX, împăcându-se cu vecinii și fără să amintească vreodată de Konigsbergul furat de ruși după 1945. Victorioasă în cea mai teribilă conflagrație mondială, Rusia a pierdut Europa de Est și a asistat neputincioasă la destrămarea Uniunii Sovietice, a rămas ancorată în sechelele mentalității imperiale din secolul XIX, generând un „ura-patriotism” în preluarea Crimeii și pornind un război fără precedent în Ucraina, care a transformat-o într-o paria mondială.

După ce a dominat o mare parte a lumii și jumătate a Europei, Rusia a ajuns în ipostaza jalnică de a se apăra la propriile frontiere, împotriva unor frați de sânge, pentru care ideea de viitor nu mai este legată de fantomele trecutului sovietic.

 

 

 

 

Marea problemă a Rusiei în raport cu vecinii săi este faptul că nu a reușit să transforme trecutul comun într-o perspectivă creativă de viitor, bazată pe avantaj reciproc, egalitate și respect, așa cum și-a modelat Marea Britanie relațiile cu fostele colonii, care au venit benevol în Commonwealth.

Resursele de nostalgie nu pot ține la infinit vecinii alături în condițiile în care nu ai creat un model social-economic și politic performant, care să fie atractiv, iar în condițiile în care în vecinătate există un astfel de model de emulație nu ai decât să-l imiți, devenind parte a acestuia. Rusia a ales altă cale, închizând propria colivie, la fel cum a făcut pe timpuri, numai că de această dată nu la Berlin, ci deja la frontiera cu Ucraina.

Și a ales nu calea integrării, ci a marginalizării, la fel cum a făcut pe timpuri Imperiul Rus și Uniunea Sovietică, ambele terminând catastrofal pentru sine, dar ce-i mai tragic și pentru noi.

Pentru că stratul de praf care s-a așezat peste noi la prăbușirea acestui colos întotdeauna ne-a îngreunat capacitatea de a merge acolo unde ne este locul.

 

 

PHOTO: Russian President Vladimir Putin addresses newly arrived foreign ambassadors of 15 countries during receiving credentials ceremony in Moscows Kremlin, Russia, Nov. 26, 2015.

Iar o nouă prăbușire este iminentă, pentru că este condiționată istoric, Rusia actuală fiind unica țară care merge pe sens invers în această lume a globalizării, interdependenței și deschiderii.

 

 Octavian Țâcu, Timpul md.

17/03/2016 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: