SENATUL STATELOR UNITE ALE AMERICII RECUNOAȘTE ROMÂNITATEA BASARABIEI

 

 

 

 

 

 

 

ROMÂNISMUL BASARABIEI  ŞI SENATUL STATELOR UNITE ALE AMERICII

 

 

 

La 27 iunie 1991, cu prilejul comemorării a 51 de ani de la anexarea Basarabiei de către Uniunea Sovietică, doi membri ai Comitetului de Politică Externă al Senatului american, senatorii republicani Jesse Helms (Carolina de Nord) şi Larry Presler (Dakota de Sud) au prezentat Senatului un proiect de rezoluţie în favoarea autodeterminării şi reunificării Basarabiei şi Nordului Bucovinei cu România, iar Senatul la 28 iunie a aceluiaşi an a adoptat o rezoluţie, pe care, pornind de la importanţa ei din toate punctele de vedere, inclusiv pentru faptul că recunoaşte caracterul românesc al teritoriilor menţionate, o reproducem în întregime:

 

„Pentru a exprima ideea că Senatul Statelor Unite trebuie să sprijine dreptul la autodeterminare al poporului din Republica Moldova şi Nordul Bucovinei, întrucât:

– Principatul român al Moldovei a apărut ca stat independent în secolul al XIV-lea;

-Moldova a fost invadată de armata rusă în 1806 şi anexată de imperiul rus în 1812 ca urmare a tratatului ruso-turc de la Bucureşti;

– la 15 noiembrie 1917 guvernul sovietic a proclamat dreptul popoarelor din imperiul rus la autodeterminare şi  la fondarea de state separate;

– la 2 decembrie 1917 Adunarea Constituantă a Moldovei, aleasă în mod democratic, sub numele de Sfatul Ţării, a proclamat Moldova republică independentă;

– la 27 martie 1918 Sfatul Ţării a votat unirea cu Regatul României;

– Statele Unite, Franţa, Italia, Marea Britanie şi alte state aliate au aprobat şi recunoscut reunificarea Moldovei cu România prin Tratatul de pace de la Paris, din 28 octombrie 1920;

– forţele armate ale Uniunii Sovietice au invadat Regatul României şi au ocupat Moldova de est, Nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa, contravenind Cartei Ligii Naţiunilor, Tratatului de la Paris din 1920, Tratatului general de renunţare la război din 1928, Pactului de asistenţă reciprocă româno-sovietică din 1936, Convenţiei pentru definirea agresorului din 1933 şi principiilor general recunoscute aledreptului internaţional;

– anexarea Moldovei, a Nordului Bucovinei şi a ţinutului Herţa au fost stabilite dinainte într-un anumit protocol secret la un tratat de neagresiune încheiat între guvernele Uniunii Sovietice şi ale Reichului german la 23 august 1939;

– între 1940 şi 1953 sute de mii de români din Moldova şi Nordul Bucovinei au fost deportaţi de U. R. S. S. în Asia Centrală şi Siberia;

– Guvernul Statelor Unite a afirmat în repetate rânduri că refuză să recunoască ocuparea cu forţa a teritoriului menţionat în clauzele aşa-numitului pact Stalin- Hitler, inclusiv anexarea în 1940 de către sovietici a Estoniei, Letoniei şi Lituaniei;

– guvernele Regatului Unit, Uniunii Sovietice şi Statelor Unite sunt părţi ale Cartei Atlanticului din 14 august 1941, în care semnatarii îşi declară „dorinţa de a nu fi de acord cu nici o schimbare teritorială care contravine voinţei liber exprimate a popoarelor implicate” şi îşi afirmă doleanţa „de a vedea drepturile suverane ale autoguvernării redate celor care au fost lipsiţi de ele cu forţa” în cursul celui de-al doilea război mondial;

– la 31 august 1989 Sovietul Suprem al RSSM a declarat limba română drept limbă oficială a republicii şi reintroducerea alfabetului latin, interzis de guvernul sovietic în timpul ocupaţiei Moldovei ca alfabet al limbii române scrise;

– în martie 1990 populaţia din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească a putut participa la alegeri libere şi corecte ale  deputaţilor în Sovietul Suprem al RSSM;

– la 27 aprilie 1990 Sovietul Suprem al RSSM a reintrodus steagul României ca drapel oficial al Republicii;

– la 23 iulie 1990 Sovietul Suprem al RSSM a declarat RSSM stat suveran;

– la 16 decembrie 1990 mai mult de 800 de mii de români s-au adunat la cea de-a doua Mare Adunare Naţională desfăşurată la Chişinău, capitala RSS Moldovenești, pentru a declara independenţa naţională a românilor din teritoriile ocupate;

– poporul Moldovei a refuzat să participe la referendumul din 17 martie 1991, în ciuda eforturilor guvernului sovietic de a ameninţa şi intimida poporul Moldovei de a accepta un nou tratat unional;

– statele semnatare ale Actului final de la Helsinki au acceptat principiul drepturilor egale ale popoarelor şi dreptul lor la autodeterminare;

– conform articolului 8 al Actului final de la Helsinki, „toate popoarele au întotdeauna dreptul, în deplină libertate, de a defini, atunci când doresc, şi dacă doresc, statutul lor politic intern şi extern fără amestec din afară şi de a urma aşa cum doresc dezvoltarea lor politică, economică, socială şi culturală”;

s-a hotărât ca senatul Statelor Unite să recomande cu insistenţă Guvernului american:

 

1. Să sprijine dreptul la autodeterminare al „poporului” din RSSM şi nordul Bucovinei, ocupate de sovietici şi să elaboreze o hotărâre în acest sens;

2. Să sprijine eforturile viitoare ale Guvernului RSSM de a negocia paşnic, dacă doreşte, reunificarea RSSM şi Nordului Bucovinei cu România, aşa cum s-a stabilit în Tratatul de pace de la Paris din 1920, conform normelor în vigoare ale dreptului internaţional şi Principiului I al Actului final de la Helsinki.”

Aşadar, Senatul Statelor Unite ale Americii, recunoscând caracterul românesc al RSSM şi Nordului Bucovinei, demonstrând că atât Rusia ţaristă, cât şi cea sovietică n-au nici un drept asupra teritoriilor Moldovei istorice;

că ruperea Basarabiei de imperiul ţarist (1917) şi unirea ei cu Regatul României (1918), precum şi ieşirea Republicii Moldova din componenţa URSS-ului şi proclamarea independenţei ei (1991) s-au făcut în mod democratic şi conform voinţei poporului, ei;

că unirea Basarabiei cu România, prin Tratatul de pace de la Paris din 28 octombrie 1920, a avut aprobare şi recunoaştere internaţională,
recomandă guvernului american să sprijine eforturile guvernului Republicii Moldova spre reunificarea Republicii şi a Nordului Bucovinei cu România, bază juridică fiind Tratatul de pace de la Paris din 1920, normele în vigoare ale dreptului internaţional şi Principiul I al Actului final de la Helsinki.

 

 

 

 

NOTĂ:

 

În 28 Iunie 1991 Senatul SUA a emis rezoluţia 148, prin care hotăra  că Guvernul american trebuie să susţină eforturile Moldovei de negociere a reunificării României cu Moldova.

Documentul a rămas ascuns opiniei publice, de catre politicienii din România şi Moldova pâna de curând !

Chiar dacă au trecut trei decenii de la adoptarea rezoluţiei Senatului, ea nu a fost abrogată de alt act emis de aceeaşi autoritate.

Documentul dovedeşte că în 1991 exista pe plan internaţional un orizont de aşteptare şi recunoaştere a Reunirii Moldovei cu România. Rezoluţia Senatului american atestă poziţia SUA, favorabilă Reunirii.

Să nu uităm că SUA a fost şi este vioara întâi în politica internaţională.

În funcţie de poziţia ei se iau deciziile de politică externă în multe cancelarii europene.

Înainte ca Uniunea Sovietică să se dezmembreze oficial, Senatul SUA se aştepta ca Moldova, eliberată de jugul sovietic, să se reunească cu România.

 

 

Foto: Premierii român și moldovean, Petre Roman și Mircea Druc.

 În ediţia sa din 25 septembrie 1991, ziarul bucureştean ,,România Liberă” publica o ştire cu titlul ,,România este gata pentru unirea cu Republica Moldova”, citând un interviu acordat de prim-ministrul României Petre Roman ziarului austriac ,,Die Presse”. La întrebarea corespondentului vienez dacă este posibilă unirea, şeful guvernului de la Bucureşti a spus că nu vede nici o problemă din partea României şi că totul depinde de voinţa poporului moldovean. „Dacă ei vor insista, guvernul român nu se va opune unirii”

Acest orizont de aşteptare reflecta cursul firesc, natural, normal pe care ar fi trebuit să meargă politicienii din România şi Moldova. Nu doar SUA se aştepta în 1991 la Reunirea Moldovei cu România, ci şi statele europene.

Cu ocazia negocierilor de aderare a României la Consiliul Europei, secretarul general al acestui organism european, Catherine Lalumière, întreba informal dacă România ar trebui primită înainte sau după unirea României cu Moldova (informaţie primită de la un fost ministru de externe al României).

România a fost acceptată în Consiliul Europei în octombrie 1993.

Sigur arhivele Ministerului de Externe conţin documente care atestă poziţia statelor europene faţă de Reunirea Moldovei cu România în anii 1990.

Personalul ambasadelor României trimit regulat informări despre poziţia demnitarilor statului respectiv, oficială sau informală, despre articole de presă etc. relative la România şi printre ele trebuie să fie informaţii şi despre problema Reunirii Moldovei cu România, mai ales în contextul destrămării Uniunii Sovietice.

Probabil peste mulţi ani aceste documente vor fi accesibile publicului şi vom cunoaşte mai multe despre momentul ratat de politicieni pentru înfăptuirea Reunirii.

În general se spune că primul preşedinte al Republicii Modova, Mircea Snegur, s-a opus Reunirii Moldovei cu România.

Această caracterizare a atitudinii lui Mircea Snegur este valabilă însă pentru ultima parte a mandatului său prezidenţial. Pentru că preşedintele Mircea Snegur s-a pronunţat în 1991 în favoarea Reunirii Modovei cu România.

Într-un interviu apărut în ziarul „Le Figaro”, la 27 august 1991, el afirma:

„Independenţa este, desigur, o perioada temporară. Mai întâi vor exista două state româneşti, dar lucrul acesta nu va dura mult. Repet încă o dată faptul că independenţa Moldovei Sovietice constituie o etapă, nu un scop”.

 

 

 

 

Foto: Mircea Snegur (stânga) și Ion Iliescu

 

 

Fostul ambasador al României la Chişinău, Aurel Preda, afirmă că Mircea Snegur a trimis de două ori delegaţi la Bucureşti pentru a negocia cu Ion Iliescu Reunirea Modovei cu România, cerând o funcţie de vicepreşedinte al României pentru Snegur, însă partea română a refuzat.

Aurel Preda a participat la redactarea declaraţiei de independenţă a Republicii Moldova din 27 August 1991 şi a fost primul ambasador al României la Chişinău, ceea ce conferă credibilitate afirmaţiilor sale.

Un lucru este cert, România a ratat în 1991 o şansă uriaşă pentru Reunificarea ţării. În Moldova exista atunci un curent favorabil Reunirii, la fel ca în România.

Liderii politici moldoveni au propus Reunirea, desigur în schimbul unor avantaje politice, cerinţe fireşti în negocierile politice. Statele Unite ale Americii au recunoscut oficial dreptul la Reunificare al României cu Moldova, iar în cancelariile europene Reunirea era aşteptată.

Deşi au existat premise favorabile Reunirii pe plan internaţional, ea nu a avut loc. De ce? Cel puţin un răspuns este cert: Ion Iliescu, preşedintele României în 1991, avea relaţii prea strânse cu Moscova şi a trădat interesul naţional al României.

Sigur Ion Iliescu cunoştea Rezoluţia Senatului SUA din 28 Iunie 1991. De ce nu a exploatat-o în interesul naţional? Cu siguranță  Istoria îl va judeca pe Ion Iliescu ca pe  trădătorul care a ratat Reunirea Moldovei cu România în 1991.

Ion Iliescu nu a reprezentat interesele poporului român în 1991! Rezoluţia nr. 148 a Senatului SUA este un document de o importanţă politică excepţională şi trebuie să stea la baza oricăror negocieri viitoare pentru realizarea Reunirii Moldovei cu România.

Recunoaşterea dreptului la Reunire de către cea mai mare putere mondială trebuie exploatată de toţi cei care militează şi acţionează pentru realizarea acestui deziderat naţional, singurul PROIECT de ţară fezabil pentru români: Reunirea Moldovei cu România.

 

 

 

 

Surse:

 

 

http://www.pl.md/public/files/Gheorghe_Ghimpu/Constiinta_Nationala_a_Romanilor_Moldoveni_Gheorghe_Ghimpu.pdf

http://www.europalibera.org/; adevărul.ro; http://basarabialiterara.com.md 

Publicitate

UN DOCUMENT INEDIT: Senatul SUA susţine Reunirea Moldovei cu România

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Marius Diaconescu este conferențiar universitar la Facultatea de Istorie a Universității din București.

A absolvit în 1995 Facultatea de Istorie-Filosofie, secția Istorie, a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și a susținut în 2004 doctoratul în istorie la Universitatea Eötvös Loránd din Budapesta cu teza ”Structura nobilimii din Transilvania în epoca angevină”. Ca istoric a publicat cărți, studii și articole și a prezentat comunicări științifice pe teme de istorie medievală.

A scris articole de presă despre viața politică, în special despre proiectul Unirii Basarabiei cu România, precum și despre învățământul universitar.

 

In urma cu cateva zile, Marius Diaconescu publica și comenta în ziarul „Adevărul” rezoluţia 148 a Senatului american, emisă în 1991, care hotărăşte că Guvernul Statelor Unite trebuie să susţină eforturile Moldovei de negociere a reunificării României cu Moldova.

Rezoluția nu a fost niciodată retrasă de pe site-ul oficial al Congresului Statelor Unite, de unde autorul articolului o și reproduce.

Textul apare acum pentru prima oară în România, în original și tradus, cu observațiile lui Diaconescu:

”în 1991 exista pe plan internaţional un orizont de aşteptare şi recunoaştere a Reunirii Moldovei cu România. Acest orizont de aşteptare reflecta cursul firesc, natural, normal pe care ar fi trebuit să meargă politicienii din România şi Moldova. Nu doar SUA se aşteptau în 1991 la Reunirea Moldovei cu România, ci şi statele europene.” Nu s-a făcut nimic.

Comentatorul amendează ideea care încă circulă, și anume că procesul ar fi fost blocat de președintele de atunci al Republicii Moldova, Mircea Snegur.

Neadevărat, spune Marius Diaconescu și se sprijină pe două argumente: încă din momentul declarării independenței Moldovei Snegur a declarat pentru cotidianul francez Le Figaro că independența nu este un scop în sine, ci doar o primă etapă; mai e și mărturia ambasadorului român la Chișinău din acea perioadă, Aurel Preda, care spune că Snegur a trimis două delegații la președintele român Ion Iliescu să inițieze negocierile de unire (Snegur dorea o poziție de vicepreședinte), dar Iliescu ar fi refuzat.

”Ion Iliescu nu a reprezentat interesele poporului român în 1991” iar ”Istoria îl va judeca” – este concluzia semnatarului din„Adevărul”.

 

 

DOCUMENT INEDIT. Senatul SUA susţine Reunirea Moldovei cu România

 

 

 

 

 

 

 

SUA au recunoscut dreptul Reunificării Moldovei cu România!

În 28 Iunie 1991 Senatul SUA a emis rezoluţia 148, prin care hotăra  că Guvernul SUA trebuie să susţină eforturile Moldovei de negociere a reunificării României cu Moldova.

Documentul a ramas ascuns opiniei publice, de catre politicienii din România şi Moldova pana de curand !

„CONGRESUL 102 SESIUNEA 1 Rezoluţia Senatului 148 Pentru a exprima convingerea Senatului că Statele Unite trebuie să susţină dreptul la autodeterminare al poporului din Republica Moldova şi Bucovina de Nord. ÎN SENATUL STATELOR UNITE 28 IUNIE (ZI LEGISLATIVĂ, 11 IUNIE), 1991 Dl. PRESSLER (pentru el însuşi şi Dl. HELMS) a depus următoarea hotărâre, care a fost trimisă Comitetului pentru Relaţii Internaţionale HOTĂRÂRE Pentru exprimarea convingerii Senatului că Statele Unite trebuie să susţină dreptul la autodeterminare al poporului din Republica Moldova şi Bucovina de Nord.

Întrucât principatul românesc al Moldovei a apărut ca stat independent în secolul al XIV-lea;

Întrucât Moldova a fost invadată în 1806 de către Armata Rusă şi anexată de către Imperiul Rus în 1812 ca rezultat al Tratatului Ruso-Turc de la Bucureşti;

Întrucât la 15 noiembrie 1917 Guvernul Sovietic a proclamat dreptul la autodeterminare al popoarelor din Imperiul Rus şi înfiinţarea unor state separate;

Întrucât la 2 decembrie 1917 Sfatul Ţării, adunarea constituantă moldovenească aleasă în mod democratic, a proclamat Moldova ca stat independent;

Întrucât la 9 aprilie 1918 Adunarea Constituantă a votat unirea Moldovei cu Regatul României;

Întrucât Statele Unite, Franţa, Italia, Marea Britanie, Japonia şi restul statelor aliate au aprobat şi au recunoscut în mod explicit reunirea Moldovei cu România în Tratatul de Pace de la Paris din 28 octombrie 1920;

Întrucât forţele armate ale Uniunii Sovietice au invadat Regatul României la 28 iunie 1940 şi au ocupat estul Moldovei şi Bucovina de Nord şi Herţa, încălcând Carta Ligii Naţiunilor, Tratatul de la Paris din 1920, Tratatul General pentru Renunţarea la Război din 1928, Pactul Româno-Sovietic de Ajutor Reciproc din 1936, Convenţia pentru Definirea Agresiunii din 1933 şi principii general recunoscute ale dreptului internaţional;

Întrucât asupra anexării Moldovei, a Bucovinei de Nord şi a Herţei s-a hotărât în mod prospectiv în anumite protocoale secrete dintr-un tratat de neagresiune încheiat între Guvernul Uniunii Sovietice şi Imperiul German la 23 august 1939;

Întrucât între 1940 şi 1953 sute de mii de români din Moldova şi Bucovina au fost deportaţi de Uniunea Sovietică în Asia Centrală şi Siberia;

Întrucât Guvernul Statelor Unite şi-a exprimat în mod repetat refuzul de a recunoaşte ocuparea de teritorii în urma termenilor aşa-zisului Pact Stalin-Hitler, inclusiv anexarea Estoniei, a Letoniei şi a Lituaniei în 1940;

Întrucât Guvernele Regatului Unit, Uniunii Sovietice şi Statelor Unite sunt părţi ale Cartei Atlanticului din 14 august 1941, în care semnatarele şi-au declarat „dorinţa de a nu fi martore la schimbări teritoriale care nu concordă cu voinţa exprimată în mod liber a popoarelor interesate” şi şi-au afirmat dorinţa „de a fi martore la restaurarea drepturilor suverane şi a autoguvernării către cei care au fost vitregiţi cu forţa de ele” în timpul celui de-al Doilea Război Mondial;

Întrucât la 31 august 1989 Consiliul Suprem al Moldovei a declarat limba română ca limbă oficială a Republicii şi a repus în drepturi alfabetul latin, interzis de Guvernul Sovietic în timpul ocupaţiei, ca alfabet al românei scrise;

Întrucât în martie 1990 poporul român al Moldovei a putut vota, în alegeri libere şi corecte, deputaţi pentru Consiliul Suprem al Moldovei;

Întrucât la 27 aprilie 1990 Consiliul Suprem al Moldovei a reinstaurat steagul românesc ca steag oficial al republicii;

Întrucât la 23 iunie 1990 Consiliul Suprem al Moldovei a declarat Republica Moldova stat suveran;

Întrucât la 16 decembrie 1990 peste opt sute de mii de români s-au strâns la A Doua Mare Adunare Naţională în capitala Moldovei, Chişinău, să declare independenţa naţională a românilor din teritoriile ocupate;

Întrucât poporul Moldovei a refuzat să ia parte la referendumul sovietic din 3 martie 1991, în ciuda eforturilor guvernamentale sovietice de ameninţare şi intimidare a poporului moldovean spre a accepta un nou tratat unional;

Întrucât statele semnatare ale Actului Final de la Helsinki au acceptat principiul egalităţii între popoare şi dreptul acestora la autodeterminare;

şi Întrucât, în temeiul articolului 8 din Actul Final de la Helsinki, „toate popoarele au mereu dreptul, în deplină libertate, să-şi hotărască, când şi dacă doresc, statutul politic intern şi extern, fără ingerinţe exterioare şi să îşi urmărească după propria voie dezvoltarea politică, economică, socială şi culturală”: Aşadar, să fie decis, în momentul de faţă, că este convingerea Senatului că Guvernul Statelor Unite trebuie

1) Să susţină dreptul la autodeterminare al poporului Moldovei şi al Bucovinei de Nord, ocupate de Uniunea Sovietică, şi să emită o declaraţie cu acest scop; şi

2) Să susţină eforturile viitoare ale Guvernului Moldovei să negocieze în mod paşnic, dacă aceasta le este voia, reunificarea României cu Moldova şi cu Bucovina de Nord, după cum s-a stabilit în Tratatul de Pace de la Paris din 1920, în normele predominante ale dreptului internaţional şi în conformitate cu Principiul 1 al Actului Final de la Helsinki.”

 

*** Rezoluţia Senatului american are o importanţă crucială pentru recunoaşterea internaţională a dreptului României şi Moldovei de a se reuni. Aceasta este atitudinea oficială a SUA, exprimată în Congresul american.

Chiar dacă au trecut 25 de ani de la adoptarea rezoluţiei Senatului, ea nu a fost abrogată de alt act emis de aceeaşi autoritate.

Documentul dovedeşte că în 1991 exista pe plan internaţional un orizont de aşteptare şi recunoaştere a Reunirii Moldovei cu România. Rezoluţia Senatului american atestă poziţia SUA, favorabilă Reunirii.

Să nu uităm că SUA a fost şi este vioara întâi în politica internaţională.

În funcţie de poziţia ei se iau deciziile de politică externă în multe cancelarii europene. Înainte ca Uniunea Sovietică să se dezmembreze oficial, Senatul SUA se aştepta ca Moldova, eliberată de jugul sovietic, să se reunească cu România.

Acest orizont de aşteptare reflecta cursul firesc, natural, normal pe care ar fi trebuit să meargă politicienii din România şi Moldova. Nu doar SUA se aştepta în 1991 la Reunirea Moldovei cu România, ci şi statele europene.

Cu ocazia negocierilor de aderare a României la Consiliul Europei, secretarul general al acestui organism european, Catherine Lalumière, întreba informal dacă România ar trebui primită înainte sau după unirea României cu Moldova (informaţie primită de la un fost ministru de externe al României).

România a fost acceptată în Consiliul Europei în octombrie 1993.

Sigur arhivele Ministerului de Externe conţin documente care atestă poziţia statelor europene faţă de Reunirea Moldovei cu România în anii 1990.

Personalul ambasadelor României trimit regulat informări despre poziţia demnitarilor statului respectiv, oficială sau informală, despre articole de presă etc. relative la România şi printre ele trebuie să fie informaţii şi despre problema Reunirii Moldovei cu România, mai ales în contextul destrămării Uniunii Sovietice.

Probabil peste mulţi ani aceste documente vor fi accesibile publicului şi vom cunoaşte mai multe despre momentul ratat de politicieni pentru înfăptuirea Reunirii.

În general se spune că primul preşedinte al Republicii Modova, Mircea Snegur, s-a opus Reunirii Moldovei cu România.

Această caracterizare a atitudinii lui Mircea Snegur este valabilă pentru ultima parte a mandatului său prezidenţial.

Pentru că preşedintele Mircea Snegur s-a pronunţat în 1991 în favoarea Reunirii Modovei cu România.

Într-un interviu apărut în ziarul „Le Figaro”, la 27 august 1991, el afirma: „Independenţa este, desigur, o perioada temporară. Mai întâi vor exista două state româneşti, dar lucrul acesta nu va dura mult.

Repet încă o dată faptul că independenţa Moldovei Sovietice constituie o etapă, nu un scop”.

Fostul ambasador al României la Chişinău, Aurel Preda, afirmă că Mircea Snegur a trimis de două ori delegaţi la Bucureşti pentru a negocia cu Ion Iliescu Reunirea Modovei cu România, cerând o funcţie de vicepreşedinte al României pentru Snegur, însă partea română a refuzat. Aurel Preda a participat la redactarea declaraţiei de independenţă a Republicii Moldova din 27 August 1991 şi a fost primul ambasador al României la Chişinău, ceea ce conferă credibilitate afirmaţiilor sale.

Un lucru este cert, România a ratat în 1991 o şansă uriaşă pentru Reunificarea ţării. În Moldova exista atunci un curent favorabil Reunirii, la fel ca în România.

Liderii politici moldoveni au propus Reunirea, desigur în schimbul unor avantaje politice, cerinţe fireşti în negocierile politice. Statele Unite ale Americii au recunoscut oficial dreptul la Reunificare al României cu Moldova, iar în cancelariile europene Reunirea era aşteptată.

Deşi au existat premise favorabile Reunirii pe plan internaţional, ea nu a avut loc. De ce? Cel puţin un răspuns este cert: Ion Iliescu, preşedintele României în 1991, avea relaţii prea strânse cu Moscova şi a trădat interesul naţional al României.

Sigur Ion Iliescu cunoştea Rezoluţia Senatului SUA din 28 Iunie 1991. De ce nu a exploatat-o în interesul naţional? Istoria îl va judeca pe Ion Iliescu ca trădătorul care a ratat Reunirea Moldovei cu România în 1991.

Ion Iliescu nu a reprezentat interesele poporului român în 1991! Rezoluţia nr. 148 a Senatului SUA este un document de o importanţă politică excepţională şi trebuie să stea la baza oricăror negocieri viitoare pentru realizarea Reunirii Moldovei cu România.

Recunoaşterea dreptului la Reunire de către cea mai mare putere mondială trebuie exploatată de toţi cei care militează şi acţionează pentru realizarea acestui deziderat naţional, singurul PROIECT de ţară fezabil pentru români: Reunirea Moldovei cu România.

 

Surse: www.europalibera.org/; adevărul.ro; http://basarabialiterara.com.md