CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

MAREA UNIRE- ROMÂNIA LA 100 DE ANI. VIDEO

 

 

 

Imagini pentru harta romania mare

“Marea Unire – România, la 100 de ani” nu este o lecţie seacă de istorie, ci un documentar bazat pe oameni şi mărturiile acestora. Temerile, bucuriile şi speranţele lor însoţesc spectatorul pe parcursul celor 80 de minute, transformate într-o călătorie provocatoare pentru cei care vor să simtă emoţia.

Acest documentar prezintă atât momentul Marii Uniri, pus în contextul internaţional, dar evaluat şi de fiecare individ care are legătură cu ce s-a întâmplat în 1918.

România, la 100 de ani, înseamnă şi suferinţa celor care au fost despărţiţi de familiilor lor şi deportaţi.

Finalul deschis, invită la meditaţie, prin dorinţele exprimate de românii din Basarabia şi Bucovina de Nord despre ce mai pot aştepta din partea României.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CITIŢI ŞI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2017/12/01/unirea-de-la-1-decembrie-1918-un-eveniment-astral-al-istoriei-poporului-nostru/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/08/05/ziua-de-5-august-in-istoria-romanilor/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/08/05/o-istorie-a-zilei-de-5-august-video-4/

 

 

 

 

 

 

 

 

Publicitate

05/08/2018 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Marea Unire de la 1 decembrie 1918 – Un eveniment astral al istoriei poporului nostru

 

 

 

 

 

1 decembrie 1918 reprezintă un eveniment central al istoriei poporului nostru, data la care Marea Adunare de la Alba-Iulia a votat unirea Transilvaniei cu România, încheind procesul de unire a provinciilor istorice româneşti într-un singur stat naţional – România.

Primul pas a fost făcut atunci când la 2 decembrie 1917 gubernia rusească Basarabia, parte a principatului Moldova anexată de Imperiul Rus, s-a proclamat Republica Democratică Moldovenească, după care la 24 ianuarie 1918  a fost adoptată la Chişinău, Declaraţia de Independenţă faţă de Rusia imperială, iar la 27 martie/9 aprilie 1918 Sfatul Țării întrunit în ședință solemnă, a votat Unirea Basarabiei cu Țara Mamă – România. 

La rândul sau, în data de 15/28 noiembrie 1918 — Congresul Bucovinei a hotărât în unanimitate „Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României”.

În data de 1 decembrie 1918  în sala Casinei din Alba Iulia,  a avut loc Adunarea Națională, convocată de către Marele Sfat Național Român, prin Consiliul Național Român Central de la Arad, la care au participat 1228 de deputați veniţi din toate ţinuturile Transilvaniei, pentru a vota Rezoluția prin care se pecetluia Unirea Transilvaniei cu Regatul României.

Atunci, Gheorghe Pop de Băsești, președintele Partidului Național Român, a declarat Adunarea Națională de la Alba Iulia „constituită și deschisă”, iar militantul unionist Vasile Goldiș a rostit cuvântarea solemnă, încheiată cu un proiect de rezoluție în care se spunea :

„Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România”.

Proiectul de rezoluție a fost  adoptat cu ovații prelungite. Pentru cârmuirea Transilvaniei, Adunarea Națională a procedat  la alegerea unei adunări legislative numită Marele Sfat Național, compus din 250 de membri; acesta la rândul său va numi un guvern provizoriu — Consiliul Dirigent.

Image result for unirea de la 1918 photos

Ziua de 1 decembrie, devenită din 1990 sărbătoare națională a României, este un eveniment nespus de însemnat al istoriei noastre, o dată cu o însemnătate aparte şi anume aceea a realizării scopului suprem al întregii națiuni române – MAREAUNIRE.

Istoria este un proces vital şi o temelie de rezistență pe care se poate sprijini o societate, un popor, o țară, astfel că semnificația zilei naționale reprezintă unul dintre pilonii pe care se reazămă şi  identitatea națiunii române.

Perfect integrat  valului revoluţionar  de renaştere naţională a popoarelor asuprite din Europa din statele Europei centrale şi răsăritene inclusiv în Austria şi Ungaria, în „primăvara naţiunilor”, poporul român autohton în Bucovina, Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş şi-a exercitat în 1918 un drept fundamental, în conformitate cu principiile de drept al popoarelor, recunoscute  pe plan internaţional.

Guvernul Ungariei, crezând că va putea salva, în ajunul derutei sale militare şi al descompunerii sale politice, a lansat ideea unei federalizări.

Şi de această dată, ca întotdeauna, guvernul Ungariei urma tradiţia sa binecunoscută, aceea de a căuta prin formule seducătoare să evite destrămarea statului artificial multinaţional, pe care nu-l mai puteau guverna şi în care ungurii erau net minoritari.

Ei credeau că au găsit în ideea federalizării un nou mijloc de a  continua sistemul lor  anacronic de guvernare. 

Noua Europă nu se putea manifesta decât democratic. Soluţia pentru care s-a optat a constat în vegherea respectării noilor principii ale dreptului internaţional vizând manifestarea liberă a voinţei popoarelor eliberate, iar popoarele au decis cu rapiditate:

Adunarea reprezentativă convocată la Turcinsky Sv. Martin la 29 octombrie 1918 de Consiliul Naţional Slovac a votat în unanimitate independenţa şi unirea Slovaciei cu Cehia;

  • La 14 noiembrie, la Praga, Adunarea Naţională consfinţea ca act de voinţă al slovacilor şi cehilor naşterea Republicii Cehoslovace cu Thomas Garrigue Masaryk în funcţia de preşedinte;

  • la 17 octombrie 1918, reprezentanţii tuturor slavilor de sud-vest (sârbi, croaţi, sloveni şi bosnieci) alegeau la Zagreb – Consiliul Naţional Iugoslav care a numit guvernul provizoriu, a proclamat Statul naţional independent şi suveran al sârbilor, croaţilor şi slovenilor (29 octombrie);

  • la 24 noiembrie Vecea (Adunarea populară) a votat unirea noului stat cu Serbia, urmată fiind de skupstinile populare din Vojvodina (25 noiembrie) şi Muntenegru (26 noiembrie) Unirea devenind fapt împlinit la 1 decembrie;

  • la 30 octombrie 1918 în Austria, asumându-şi întreaga putere şi responsabilitate, Adunarea Naţională Provizorie a delegat Consiliul de Stat şi a format noul guvern, încredinţând mandatul lui Karl Renne;

  • la 12 noiembrie 1918 s-a proclamat Republica Ungară, Consiliul Naţional Ungar alegându-1 în funcţia de preşedinte pe Károlyi Mihaly.

În acest context,uzând de dreptul la autodeterminare recunoscut popoarelor şi urmând drumul deschis de fraţii basarabeni care proclamaseră unirea cu Ţara la 27 martie/ 9 aprilie 1918, poporul român din Bucovina, Transilvania, Banat şi „Partium” (teritoriile româneşti dintre Carpaţii Occidentali şi Tisa) şi-a desfăşurat şi el, în conformitate cu normele şi principiile de drept internaţional recunoscute, acţiunea proprie pentru independenţă şi unitate statală.

 

Respingând propunerile ungare, românii au decis şi ei, ca şi popoarele slave asuprite din fostul Imperiu Austro-Ungar, să uzeze de dreptul lor de a-şi alege singuri soarta.

Au constituit şi ei „comitete de acţiune ale românilor din Transilvania, Banat şi Bucovina, apoi un Consiliu Naţional al Unităţii române în emigraţie (Paris, 24 august/6 septembrie 1918) şi în provincii, pe ansamblul structurilor sociale şi profesionale, „comitete de acţiune” şi „consilii naţionale” locale.

În Bucovina, care fusese anexată de Austria în 1774, a fost ales Consiliul Naţional Român care la 14- 27 octombrie a formulat cererea de unire cu România, votată la 15/ 28 noiembrie 1918.

În mod identic, în Transilvania, Banat şi „Partium”, consiliile locale au recunoscut Consiliul Naţional Român Central, ales la Arad, la 31 octombrie 1918, drept unicul for reprezentativ al voinţei naţionale. Acesta îşi subordona atât consiliile locale cât şi gărzile naţionale constituite pentru apărărarea localităţilor româneşti de actele teroriste ale ultranaţionaliştilor unguri.

La 15 noiembrie, C. N. R. C. a promulgat ceea ce am numi astăzi „legea electorală” – coloana vertebrală a oricărei democraţii autentice – adică regulamentul pentru alegerea deputaţilor Adunării Naţionale a Românilor. Precizându-i-se caracterul reprezentativ, consultativ, şi implicit, de constituantă, Adunarea Naţională a fost convocată, prin anunţul din 20 noiembrie, pentru data de l decembrie 1918 la Alba Iulia.

În număr de 1.228, delegaţii au fost aleşi în mod democratic, în cadrul circumscripţiilor electorale locale sau al organizaţiilor tuturor partidelor politice, asociaţiilor şi organismelor economico-financiare, culturale, religioase şi militare, primind fiecare mandatul susţinerii Unirii „acestor români şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România”.

Pentru protejarea şi susţinerea delegaţilor, peste 130.000 de locuitori ai tuturor localităţilor româneşti cuprinse între Tisa şi arcul carpatic s-au deplasat la Alba Iulia, constituindu-se într-o uriaşă adunare de obşte reprezentativă, care a certificat decizia de unire, în conformitate cu principiul autodeterminării, drept autentic act de voinţă naţională.

Conform mandatului încredinţat, preşedintele Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, Gheorghe Pop de Băseşti, a declarat în Cuvântul de deschidere, Adunarea, drept, „CONSTITUANTĂ Şl DESCHISĂ”, fapt ce a îndreptăţit-o conform tuturor normelor de drept recunoscute, să adopte, ca act juridic, istorica „Declaraţie de Unire cu Ţara”.

În lectura lui Vasile Goldiş aceasta făcea cunoscut că „ADUNAREA NAŢIONALĂ A TUTUROR ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA, BANAT SI TARA UNGUREASCĂ (teritoriile româneşti dintre Tisa şi Carpaţii Occidentali – n.n.) ADUNAŢI PRIN REPREZENTANŢII LOR ÎNDREPTĂŢIŢI LA ALBA IULIA ÎN ZIUA DE 18 NOIEMBRIE / l DECEMBRIE, DECRETEAZĂ UNIREA ACELOR ROMÂNI Şl A TUTUROR TERITORIILOR LOCUITE DE DÂNŞII CU ROMÂNIA. ADUNAREA NAŢIONALĂ PROCLAMĂ ÎNDEOSEBI DREPTUL INALIENABIL AL NAŢIUNII ROMÂNE LA ÎNTREG BANATUL CUPRINS ÎNTRE RÂURILE MUREŞ, TISA ŞI DUNĂRE”.

Votul în unanimitate al delegaţiilor a constituit baza juridică, legalizarea actului, enunţat de preşedintele Gheorghe Pop de Băseşti:

„ADUNAREA NAŢIONALĂ A POPORULUI ROMÂN DIN TRANSILVANIA, BANAT ŞI PĂRŢILE UNGARIEI (Partium – n. n.) A PRIMIT REZOLUŢIUNEA PREZENTATĂ PRIN VASILE GOLDIŞ ÎN ÎNTREGIMEA EI ŞI ASTFEL UNIREA ACESTEI PROVINCII ROMÂNEŞTI CU ŢARA-MAMĂ… ESTE PENTRU TOATE VEACURILE DECISĂ!”

 

Adunarea Naţională, a avut caracter de Constituantă, fiind organ legislativ şi al suveranităţii naţionale pentru poporul român trăitor în Ardeal, Banat, Crişana, Sătmar, Maramureş etc., astfel că hotărârile sale au avut putere de lege, păstrându-şi până astăzi, în conformitate cu principiile de drept internaţional în baza cărora au fost adoptate, o importanţă covârşitoare şi de netăgăduit sub aspect juridic şi politic.

Ele au fost grupate pe genuri de probleme, de primă urgenţă fiind cele ce consfinţeau Unirea cu Regatul României ca decurgând din dreptul inalienabil al naţiunii române de a decide soarta sa şi a teritoriului moştenit de la înaintaşi.

Formând izvorul de drept al dreptului constituţional român, aceste hotărâri au fost ratificate prin „LEGEA DE UNIRE” votată în unanimitate de prima Adunare Constituantă a României întregite, sancţionată la 31 decembrie 1919 de rege şi publicată în Monitorul Oficial nr. 206 din l ianuarie 1920.

Din punct de vedere juridic aşadar, Unirea teritoriilor româneşti din fosta monarhie dualistă cu patria-mamă, decretată de Adunarea Naţională Constituantă de la Alba Iulia, necondiţionat, în baza dreptului inalienabil al românilor din respectivele teritorii la autodeterminare şi suveranitate naţională, a fost un act legiferat, legalizat cu 1 an şi şase luni anterioară semnării tratatului de pace româno-ungar.

A fost aşadar un acord încheiat între două entităţi suverane, deoarece Regatul României ca stat suveran nu a făcut decât să aprobe prin organul său constituţional, ca şi în cazul Basarabiei şi al Bucovinei decizia luată de Constituanta românilor din Banat, Transilvania şi Partium, teritorii ce-şi redobândiseră suveranitatea.

Din momentul sancţionării „Legii de unire”, similar situaţiei din celelalte state europene reunificate, provinciile care decretaseră Unirea cu Ţara au încetat să mai fiinţeze în calitate de corpuri politice suverane, devenind părţi integrante ale teritoriului Regatului României.

De menţionat că întregul proces a fost legalizat sub aspect juridic şi de deciziile similare ale minorităţilor alogene (parţial ungurii, iar saşii, şvabii, evreii, ţiganii etc.; în totalitate) care, fiind consultate, au subscris prin hotărâri luate în cadrul unor adunări cu caracter plebiscitar juridic recunoscute.

Drept urmare, Tratatul de pace de la Trianon (4 iunie 1920), nu a făcut decât să consacre acceptul Ungariei în calitate de stat succesor al defunctului Imperiu dualist, faţă de acordul încheiat şi legiferat între două părţi contractante suverane.

Conferinţa Păcii de la Paris nu a fost în situaţia de a „crea” un stat român întregit, întru-cât acesta fusese deja realizat ca operă a naţiunii române.

Conferinţa a fost chemată să dea doar consacrare juridică internaţională noului statut teritorial şi politic al statului român, prin recunoaşterea în speţă a principiului naţionalităţilor şi al autodeterminării popoarelor.

Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920 între „Puterile Aliate şi Asociate”, pe de-o parte, şi Ungaria pe de altă parte, a fost inspirat de principiul călăuzitor care a stat atunci la baza tuturor tratatelor de pace – principiul naţionalităţilor.

Şi cum Ungaria era şi ea, în cadrul Imperiului dualist, un mozaic de naţionalităţi, în care naţiunea maghiară nu avea majoritatea, era natural şi logic, prin clauzele teritoriale stipulate, ca tratatul de pace să-i schimbe radical fizionomia geografică şi să desăvârşească opera de creare sau întregire, pe baze naţionale a statelor succesoare.

De aici, seria textelor prin care Ungaria „renunţă la toate drepturite şi titlurile” asupra teritoriilor „situate în afară de noile frontiere ale Ungariei”, în „favoarea statelor cesionare” (Tratatul de la Trianon, Partea a 11-a, Art. 27), şi stipularea din Articolul 45 că „Ungaria renunţă la toate drepturile şi titlurile asupra teritoriilor vechii monarhii austro-ungare, situate dincolo de frontierele Ungariei,… ca făcând parte din România”.

Iredentiştii unguri au făcut să curgă  valuri de cerneală după extirparea  cangrenei dualiste de pe trupul Europei central-răsăritene din 1918, sperând ca prin repetatele acţiuni  de măsluire neruşinate a trecutului vor putea să fundamenteze refacerea imperiului lor „milenar”.

După un secol de acţiune concertată şi tenace, publicistică, propagandistică, politico-diplomatică şi, uneori, militară, au reuşit, din păcate, să vopsească „negrul” în „alb” şi albul în negru, să prezinte o construcţie feudală despotică şi anacronică – monarhia dualistă de pretenţie universală, drept quintesenţă a democraţiei şi soluţie viabilă chiar şi pentru Europa Mileniului III .

Au fost prezentate potrivit  dictonului „nu iese fum fără foc”, pretenţii absurde drept revendicări justificate, încercându-se să se şteargă din istorie actele de voinţă ale popoarelor, acte plebiscitar consfinţite în 1918, să facă uitate sau să răstălmăcească înseşi principiile care i-au animat, la sfârşitul primei mari conflagraţii mondiale, pe artizanii Europei civilizate şi democrate a secolului XX şi să acrediteze, prin declararea drept caduc a conceptului de stat naţional, periculoasa concepţie a existenţei unor naţiuni sau popoare „alese”, a căror individualizare, inclusiv teritorială, ar fi „un dat” şi „un drept” istoric şi divin.

În contrapartidă, popoarele care şi-au realizat atunci, prin imense sacrificii, idealurile de dreptate, libertate şi unitate naţională s-au lăsat purtate în tot acest timp de valurile… nepăsării, considerând că adevărul este atât de limpede şi actul de justiţie al Istoriei atât de evident, încât nu mai au nevoie de susţinere.

Uitând, bineînţeles, că anacronismele şi ţelurile damnate pot avea priză la noile generaţii a căror energie prevalează cunoaşterii şi care, în căutarea unui nou ideal se pot lăsa seduse de „dreptul” forţei! Aşa a fost posibilă declanşarea celui de-al doilea război mondial şi, pentru noi, românii  – „diktatul” de la Viena, criminal corolar al Pactului Ribbentrop – Molotov şi al unui tratat secret de alianţă ungaro-sovietic perfectat în august 1940 (Pactul Csaky-Molotov), care prevedea graniţă comună, ungaro-sovietică, pe Carpaţii Orientali.

Astfel au fost posibile şi destrămarea în secolul  XX, a Cehoslovaciei şi Iugoslaviei, potrivit „Principiului Kohr” – „Tot ce este mic este minunat!” şi mai uşor de controlat de către o Germanie care se substituie, pe zi ce trece, tot mai mult, Statelor Unite ale Europei.

O Europă pragmatică şi lucidă atunci, spre deosebire de actuala Europă a himerelor, s-a exprimat hotărât prin vocea preşedintelui Conferinţei de pace, Alexande Millerand:

„Nu încape nici o îndoială că revizioniştii nu urmăresc altceva decât fărâmarea României şi Iugoslaviei, întărirea Germaniei prin noi teritorii, împingând hotarele ei spre est şi sud, înconjurând noi teritorii poloneze, cehe şi austriece, o Ungarie restaurată în vechile ei hotare, o Bulgarie întinsă către Vest, Nord şi sud.

Or, aceasta ar însemna revenirea Ia stările de dinainte de război care au creat războiul mondial. Istoria nu face însă paşi înapoi şi oamenii cu mintea întreaga nu-şi pot închipui o asemenea posibilitate, aruncând lumea într-un nou război, căci nici o ţară nu va admite atingerea frontierelor sale”. 

Dacă Europa de azi pare să fi uitat ce primejdii pasc continentul nostru, este cazul ca măcar noi, în numele drepturilor noastre imprescriptibile, să-i mai aducem din când în când aminte!

România nu poate fi apărată decât de unirea în cuget şi simţire a tuturor românilor !

 

Doamnelor, Domnişoarelor şi Domnilor, TRĂIASCĂ  ROMÂNIA  !

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Marea_Adunare_Na%C8%9Bional%C4%83_de_la_Alba_Iulia

http://www.dacoromania-alba.ro/

https://identitatea.ro/semnificatia-istorica-a-zilei-de-1-decembrie-ziua-nationala-a-romaniei/

01/12/2017 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Onisifor Ghibu un erou al Marii Uniri din 1918

 

 

 

Marele intelectual patriot român Onisifor Ghibu, s-a născut la 31 mai 1883, în Sălişte, judeţul Sibiu, unde a facut şi şcoala primară.

Liceul îl va începe la Sibiu (primele 6 clase), apoi îl va termina la Braşov.

A studiat la Institutul teologic andreian din  Sibiu, apoi  la Universitatea din Bucureşti si  la Budapesta, Strasbourg şi Jena, în acest din urmă oraş universitar trecandu-şi şi doctoratul în filosofie, pedagogie şi în istorie universală.

A fost  numit inspector școlar primar ortodox pentru școlile din Transilvania (1910-1914), fiind totodată și profesor de pedagogie la Institutul teologic din Sibiu (1910-1912).

Numele lui Onisifor Ghibu este evocat îndeobşte în asociere cu preocupările sale de pedagog si  de istoric, dar  mai ales, de militant pentru indeplinirea idealului unităţii nationale si  pentru educarea poporului prin intermediul şcolii, întru a cărei apărare şi creştere şi-a consumat viaţa.

Refugiat în București între anii 1914 și 1916, colaborează cu Octavian Goga, Vasile Lucaciu și cu alți refugiați ardeleni la o campanie intensă pentru intrarea României în război alături de Antantă împotriva Austro-Ungariei.

Pentru activitatea sa  sustinută pe această linie, Onisifor Ghibu a fost condamnat la moarte în contumacie, în 1915, de Curtea Militară Maghiară din Cluj .

Inainte de ocuparea Bucureștiului de catre trupele germano-austro-ungare, în toamna anului 1916, Onisifor Ghibu se refugiază la Iași cu soția și cei trei copii (cel mai mare de 4 ani), iar din martie 1917 trece Prutul şi se stabileşte cu familia la Chişinău, unde  se angajează în lupta pentru promovarea învăţământului în limba română.

  Conduce efectiv vasta acțiune de organizare a învățământului în limba română, inexistent pana atunci acolo, și reușește deschiderea de școli românești în toată Basarabia, începând cu toamna anului 1917.

Şi tot el este omul care a dus la Chişinău şi prima tipografie românească, ceea ce  a permis trecerea treptată la grafia latină.

Întemeiază şi conduce revista „Şcoala moldoveană” şi ziarul
„Ardealul” (de la 1 octombrie 1917), prima ”foaie” cu tipar latin din întreg Imperiul Rus, transformat mai apoi în cotidianul ”România Nouă” (de la 24 ianuarie 1918) – ”organ de luptă pentru unirea politică a tuturor românilor”.

În primul număr al publicatiei, el   tipareste marea ”Declarație” –  ”de unire cu România a tuturor românilor aflători în teritorii ocupate vremelnic de puteri străine”.

Si tot Onisifor Ghibu se va afla în fruntea luptei care duce la unirea Basarabiei în 1918, fiind unul dintre participanţii importanţi in lupta pentru infaptuirea Marii Uniri de la 1918.

Împreună cu câțiva fruntași basarabeni el  întemeiază și organizează Partidul Național Moldovenesc.

A mărturisit cu fermitate, prin discurs şi prin scris, credinţa sa in  destinul luminos al neamului din care se trăgea si a luptat permanent pentru unitatea poporului său, atît in Ardeal, cat şi de peste Prut, in Basarbia, iar atunci cand drepturile romanilor erau lezate, nu a precupeţit nici un efort pentru a le apăra cu vorba si cu fapta.

 Onisifor Ghibu este acela care a susţinut ideea înfiinţării unui institut superior de agricultură la Chişinău, plecand de la constatarea că institutul cu acest profil din Iaşi era frecventat de studenţi care erau, în proporţie de 95%, din Basarabia.

Demersul său a venit în contextul în care autorităţile locale din Basarbia insistau pentru înfiinţarea unei facultăţi de teologie ortodoxă, insă Onisifor Ghibu a recomandat să fie lăsată teologia pentru mai tarziu pe lista priorităţilor, aducand in pledoaria sa pentru o universitate care să includă un institut de agronomie la Chişinău,  un alt argument forte:

„Ruşii au creat Republica Moldovenească bolşevică, dincolo de Nistru, iar noi trebuie să răspundem printr-o instituţie puternică, care să impună şi celor aproape un milion de fraţi rămaşi sub «sugestiile» celui mai periculos dintre vecini”.

De altfel, este semnificativ si cum semna Onisifor Ghibu scrisorile sale către autorităţiile române:

„profesor la universitatea din Cluj, comisar general al ASTREI pentru Basarabia, directorul ziarelor România Nouă şi Cuvânt moldovenesc din Chişinău, senator de Orhei”.

Facea aceasta nu din  vanitate sau megalomanie, ci pentru a atesta răspunderile care şi le-a asumat şi cu care a fost încredinţat. 

De asemenea, împreună cu fiul său, Octavian O. Ghibu, au adus cărţi în limba romănă, punand bazele unei biblioteci publice româneşti la Chisinau.

Neslăbita sa  credinţă într-un ideal, ca şi disciplina muncii, l-au ajutat să redacteze zeci de volume de pedagogie, studii politice, memorii, jurnale, să susţină o corespondenţă bogată cu personalităţi ale epocii sale si să scrie mii de articole.

Cunoştea la perfecţie germana, engleza, franceza, maghiara, latina şi se exprima în cea mai corectă şi mai rafinată limbă română literară.

 

La 1 decembrie 1918, Marea Adunare de la Alba Iulia îl alegea secretar general la Resortul de Instrucţie Publică din cadrul Consiliului Dirigent al Transilvaniei, cu îndatorirea de a reorganiza învăţămîntul romanesc, fiind ales și deputat în Marele Sfat al Transilvaniei.

Din decembrie 1918 pînă în aprilie 1920, cat a funcţionat acest Consiliu, a organizat învăţămantul primar şi secundar, a înfiinţat Universitatea Românească prin  preluarea Universității din Cluj si structurarea ei pe baze românești (1919), precum si Universitatea Politehnica din Timişoara si  Conservatorul din Cluj.

Încă din 1919 a devenit  membru corespondent al Academiei Române.

Pentru ridicarea prestigiului instituției de învățământ superior romanesc de la Cluj , a  intervenit și a reușit să-l aducă în țară pe marele savant Emil Racoviță, ajutându-l să înființeze la Cluj primul institut de speologie din lume.

În 1919, Onisifor Ghibu a fost  numit profesor titular la catedra de Pedagogie de la Facultatea de Litere si Filosofie a  Universitatii clujene.

Pentru activitatea sa naționalistă, nesovaitor patriotica, antirevizionistă și antisovietică, a avut de suferit tot restul vieții, după instaurarea forțată a regimului comunist în România.

A fost de la începuturile acestui regim antinational, ”persona non grata”.

Imediat după 1944, slugile comuniste şi ocupanţii sovietici s-au răzbunat crunt pe academicianul patriot Onisifor Ghibu, care a fost primul profesor ”epurat” și pensionat forțat din Universitatea clujeană, al cărei principal ctitor fusese în 1919.

În vara lui 1945 a fost ridicat şi închis fără judecată timp de peste opt luni, în lagărul de deținuți politici de la Caracal.

Apoi în casă i-au repartizat cu chirie doi ofiţeri de securitate, i-au tăiat  pensia şi l-au supus la alte nenumarate şicane.

In fata persecutiilor Onisifor Ghibu nu a dezarmat , scriind  memorii  scrisori şi petiţii conducătorilor ţării de la acea vreme.

La memoriile adresate de el „prietenului” din tinereţe, dr. Petru Groza, devenit premierul „sovietic” al României,nu a primit răspuns, iar când au dat faţă în faţă în curtea Mitropoliei ortodoxe din Sibiu, premierul l-a anunţat cinic că este pe lista celor care au pornit războiul cu URSS şi că problemele lui mai suportă amânare.

Intr-o celebra scrisoare  adresată conducătorilor sovietici, N. S. Hrusciov şi N. I. Bulganin, in data de 31 Octombrie 1956, Onisifor Ghibu le  solicita acestora revizuirea situaţiei Basarabiei, repararea crimei efectuate de Stalin, precum şi retragerea trupelor sovietice din România.

Această îndrăzneala l-a „costat” o condamnare de 5 ani, pronunţată de către tribunalul Militar din Sibiu.

Avea sa stea în detenţie în perioada decembrie 1956 – ianuarie 1958, la inchisoarea din Făgăraş, cunoscută pentru regimul aspru la care erau supuşi deţinuţii, fiind graţiat la intervenţia prim – ministrului comunist dr. Petru Groza, cuprins probabil de remuscari.

Dar mizeriile au continuat si dupa eliberarea din detentie, până   la moartea sa.

Exclus complet din viața publică, a trăit izolat la Sibiu, inca  27 de ani după ”epurarea” sa.

Învăţat să învingă orice greutati, nu i se părea greu să o învingă şi pe cea ultimă, a timpului… Şi scria, scria cu înverşunare, lăsând  in urma sa zeci de mii de pagini de manuscrise, în mare parte de  memorialistică.

N-a abandonat nici un moment lupta, fiind în fruntea ”rezistenței intelectuale” din epocă, cu toată teroarea permanent desfășurată împotriva sa de teribila Securitate comunistă.

 

S-a stins din viaţă la  aproape 90 de ani, la 31 octombrie 1972.

 

Spiritul luminos si mesajul transmis de exemplul dat de marele roman patriot  Onisifor Ghibu, nu au putut fi inabusite  de teroarea comunista, amintirea si exemplul sau ramanand vii in amintirea generatiilor urmatoare, fapt confirmat şi de celebrarea sa de către UNESCO în anul 1983, cu ocazia centenarului naşterii sale.

Pentru toate faptele sale curajoase şi altele mai puţin ştiute, basarabenii l-au omagiat pe Onisifor Ghibu şi pe fiul său Octavian, la 31 mai 1998, cand au dezvelit la Chisinau un monument închinat amintirii lor.

Fragment din scrisoarea lui Onisifor Ghibu către Petru Groza (1945)

“Niciodată neamul românesc n-a fost pus în mod mai implacabil ca acum, în faţa ameninţării de a fi şters de pe faţa pământului prin asfixiere, asasinare sau sinucidere.

În urmă acestei catastrofe, nici unui patriot român, în care a rămas vreo urmă oricât de mică de dragoste, de respect şi de durere pentru destinul neamului său, nu-i este îngăduit să se retragă în carapacea egoismului său strâmt fără a-şi pune întrebarea întrebărilor:

Neam românesc al strămoşilor mei şi al meu, încotro mergi?
Vrei să mai trăiesti şi să mai reprezinţi ceva în această lume, sau te-ai împăcat cu perspectiva sinistră de a te lăsa scos din viaţă prin viclenie, prin violenţă ori prin sinucidere?

Cel dintâi, care trebuie să-şi pună această teribilă întrebare, eşti tu, Primul-Ministru al ţării, care ai luat asupra ta cea mai înfricoşătoare răspundere istorică, din câte şi-a luat vreodată vreun român.

Ţie nu ţi-e îngăduit să te ascunzi nici în faţă conştiintei tale proprii, nici în faţa contemporanilor tăi, îndreptăţiţi să-ţi ceară cea mai amănunţită socoteală despre felul în care ai dispus şi dispui de viaţă lor şi a urmaşilor lor, nici în faţă tribunalului necruţător al istoriei.

Rezerva cu care ai declarat, în cartea ta Reconstrucţia României că: “noi suntem oameni mici şi trecători, – noi nu facem istorie, – noi nu suntem dictatori, care cred că sunt deasupra vremurilor” (pag. 101 şi 132) – această rezervă a fost complet depăşită de vremea ce s-a scurs de la rostirea ei pâna azi.

Dimpotrivă! Tu ai făcut şi faci istorie, cum nu a mai făcut altul înaintea ta şi patronezi şi exercitezi – cu sau fără ştirea şi voinţa ta -, cea mai straşnică şi cea mai lungă dictatură din câte cunoaşte istoria noastră naţională.

De aceea, pâna ce te vei judeca tu însuți şi te vei spovedi în faţă lumii, până ce se va mai găsi un contemporan obiectiv care să te judece şi până ce te va judecă istoria, mă socotesc în drept să te chem eu înaintea judecăţii, în numele contemporanilor mei, în numele neamului întreg şi chiar în numele umanităţii”.

 

 

CITITI SI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/04/23/eroi-aproape-uitati-un-patriot-roman-banatean-declarat-element-periculos-1916-de-autoritatile-maghiare/

26/09/2015 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , | 3 comentarii

%d blogeri au apreciat: