UNIREA BUCOVINEI CU ŢARA MAMA, ROMÂNIA – 28 noiembrie 1918

 

 

28 noiembrie 1918 – Unirea Bucovinei cu România

 

Provincie istorică românească,  Bucovina a aparţinut Moldovei până în anul 1775, când a fost anexată de Austria, în urma războiului ruso-turc din anii 1768-1774.

La 1774, nordul Moldovei cadea prada intereselor meschine de ordin geostrategic ale celor trei mari puteri (Rusia, Austria, Turcia), care, la numai doi ani de la sfartecarea Poloniei – 1772, hotarau, la Kuciuk Kainardji, in urma razboiului ruso – turc, anexarea Bucovinei de catre Austria, habsburgii primind din partea Portii, drept răsplată a neutralitatii, un pamant ce nu apartinea osmanlailor.
Drama Moldovei era cu atat mai mare cu cat teritoriul cedat incorpora fostele cetati de scaun de la Baia, Siret si Suceava si manastirile Putna, Radauti, Voronet, Sucevita, Moldovita, sanctuare ale vietii spirituale si traditiei istorice.

Pentru a îmbrăca în formule juridice această anexare, guvernarea habsburgică pretexta că în vechime Pocuţia ar fi stăpânit regiunea de nord a Moldovei, numită de ea mai târziu Bucovina.

Prin împărţirea Poloniei în 1772, Pocuţia, împreună cu Galiţia fiind atribuite Austriei, tot ei i-ar reveni „dreptul de a stăpîni regiunea menţionată”, adică Bucovina, Cucerirea acestui teritoriu românesc era motivată, de asemenea, de Austria şi prin necesitatea de a stabili o comunicaţie mai directă între Transilvania şi Galiţia.

După ocuparea Bucovinei de către trupele habsburgice, în toamna anului 1774, Curtea de la Viena a folosit intimidarea, corupţia şi alte mijloace „convingătoare” pentru a obţine din partea Porţii otomane recunoaşterea faptului împlinit.

La 7 mai 1775 – printr-o convenţie încheiată la Constantinopol – Poarta otomană consimte la cedarea Bucovinei către Austria.

Şi astfel, Bucovina, cea mai frumoasă parte a Moldovei, cu capitala la Suceava, cu peste 10 mii de km2 şi 75 de mii de locuitori, cu 233 de oraşe şi sate româneşti, cu mormântul lui Ştefan cel Mare de la Putna, cu splendidele monumente de artă medievală: Suceviţa, Moldoviţa, Voroneţ şi Umor, a fost ruptă din trupul ţării – prin mijloace odioase şi în pofida oricăror principii internaţionale – de către Imperiul habsburgic.

Împotriva târgului dintre Poarta otomană şi Imperiul habsburgic cu privire la teritorii ce nu le aparţineau, domnul Grigore Ghica, boierii patrioţi şi clerul din Moldova au protestat, în repetate rînduri, cu toată energia, cerând sprijin împotriva acestei încălcări atît de păgubitoare, subliniindu-se că, dacă sultanul nu va îmbrăţişa cauza provinciei supusă suzeranităţii sale, locuitorii Moldovei, în disperare, ar putea să caute ajutorul la o altă putere străină.

Rezultatul acestor proteste şi demersuri: domnitorul Grigore Ghica a fost asasinat mişeleşte de otomani, în octombrie 1777.

Guvernul habsburgic a denumit, la început acest teritoriu, „Moldova austriacă”. Curând, însă, pentru a masca anexarea, Austria denumeşte acest teritoriu „Bucovina”, după denumirea pădurilor de fagi de la Cosmin.

Până în 1786, Bucovina a fost menţinută sub administraţie militară austriacă, iar după această dată a fost alipită la Galiţia, ca o simplă circumscripţie administrativă a acestei provincii.

În cei 143 de ani de dominaţie habsburgică, autorităţile imperiale au promovat o politică sistematică de deznaţionalizare a populaţiei româneşti, practicând în acest scop colonizarea germanilor, a ungurilor şi slovacilor şi încurajînd aşezarea în masă a rutenilor fugiţi de pe moşiile nobililor polonezi din Galiţia şi Polonia.

Acest fapt nu a putut schimba, totuşi, caracterul românesc al acestui teritoriu. De-a lungul întregii perioade, ţărănimea a reprezentat 75% din populaţia Bucovinei, formată în cea mai mare parte din români.

Românii din Bucovina, aparţinînd tuturor generaţiilor care s-au succedat până la Unirea din 1918, au opus o dârză rezistenţă politicii de deznaţionalizare şi asuprire promovată de autorităţile habsburgice. Cărturarii români, clerul şi ţăranii din Bucovina şi-au ridicat, nu o dată, glasul de protest, revendicând drepturi politice şi naţionale.

Unul dintre primele periodice apărătoare a intereselor naţionale, intelectuale şi materiale ale românilor bucovineni a fost publicaţia „Bucovina”, scoasă de fraţii Gheorghe şi Alecu Hurmuzachi. Ea a fost urmată de alte publicaţii: „Revista politică”, „Gazeta Bucovinei”, „Deşteptarea Bucovinei”.

Revoluţia de la 1848, care a cuprins Ţara Românească, Moldova şi Transilvania, a avut influenţă şi asupra Bucovinei.

În cadrul creat de procesul revoluţionar, la Cernăuţi a avut loc o Mare Adunare Naţională a românilor care au redactat un memoriu în 12 puncte pentru a fi prezentat împăratului.

Se cerea statutul de „ţară de coroană autonomă” pentru Bucovina, prin separarea de Galiţia; păstrarea identităţii naţionale a românilor; crearea de şcoli; abolirea clăcii şi a dijmei; libertatea şi egalitatea cultelor; scoaterea bisericii româneşti de sub autoritatea mitropolitului sârb din Karlowitz etc.

Istoricul Ion Nistor sublinia  că aceste revendicări „constituiră multă vreme programul politic al românilor bucovineni în lupta pentru dobîndirea şi consolidarea autonomiei ţării, pentru conservarea caracterului românesc al fostei Ţări a Moldovei”.

Bucovina a devenit teritoriu de refugiu şi de consultări pentru revoluţionarii paşoptişti şi Moldova, respectiv Transilvania: Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Alexandru Ioan Cuza, Timotei Cipariu, George Bariţiu ş.a.

Discuţiile dintre revoluţionarii români au dus la concluzia că Principatele dunărene, Bucovina, Basarabia şi Transilvania trebuie să se unească într-un stat daco-roman, aflat sub autoritatea împăratului de la Viena sau cîrmit de un arhiduce din Casa de Habsburg.

În discuţiile din Bucovina apar atât prefigurarea României Mari, prin unirea provinciilor româneşti, cât şi prefigurarea proiectului lui Aurel C. Popovici de unire a românilor sub egida Curţii din Viena.

Reprimarea revoluţiei şi intervenţia armatelor ruseşti, au împiedicat traducerea în viaţă a acestor revendicări.

Totuşi, unele dintre ele au fost împlinite: prin Constituţia imperială din 1849, Bucovina este proclamată mare ducat, bucurându-se de autonomie internă, fiind trecută în subordinea directă faţă de guvernul central de la Viena, situaţie care s-a menţinut pînă în 1918; limba română a fost introdusă în Institutul Teologic din Cernăuţi ca limbă de predare, înfiinţându-se o catedră de limba şi literatura română, încredinţată lui Aron Pumnul, fost profesor de filozofie la Blaj. Şi la Liceul latino-german se introduce limba română ca limbă de studiu.

În 1861, în timpul regimului liberal, Bucovina primeşte un nou statut de organizare autonomă, care prevedea ca organe de conducere Dieta ţării (puterea legislativă), care alege un comitet cu atribuţii legislative, avînd în frunte un căpitan al ţării.

Reprezentantul guvernului central de la Viena era guvernatorul, numit preşedintele ţării.

În pofida măsurilor represive care au urmat Revoluţiei române din 1848, lupta pentru dreptate şi unitate a românilor a cunoscut noi trepte de afirmare. Ea s-a manifestat pregnant cu ocazia Unirii din 1859 şi a Războiului de Independenţă din 1877-1878.

Permanentele legături între teritoriile româneşti au menţinut mereu vie ideea unităţii, a reunirii cu Patria Mamă. Semnificative au fost, în acest sens, sărbătorirea unor momente de seamă din istoria poporului român.

Serbările de la Putna din 1871, organizate de un comitet compus din Ioan Slavici, Mihai Eminescu, A.D. Xenopol şi alţi tineri patrioţi, cu prilejul aniversării a 400 de ani de la zidirea mănăstirii, au fost o adevărată demonstraţie a solidarităţii naţionale a tuturor românilor.

Printre participanţi se aflau Mihail Kogălniceanu, V. Alecsandri, Iacob Mureşanu, Gr. Tocilescu.

În 1875, cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la cotropirea Bucovinei de către austrieci, bucovinenii organizează la Iaşi şi Paris manifestaţii contra dominaţiei habsburgice.

La serbările de la Iaşi participă şi studenţi din Cernăuţi, grupaţi în Societatea Studenţească „Arboroasa”.

Refuzul românilor de a participa la serbările organizate în 1875 de guvernul austriac şi manifestările de protest al bucovinenilor l-au determinat pe împăratul Franz Josef să-şi contramandeze o proiectată vizită în Bucovina.

În 1875, guvernul austriac a înfiinţat Universitatea din Cernăuţi. Cursurile erau însă în limba germană, afară de cîteva de la Facultatea de Teologie şi de o catedră de limba şi literatura română la Facultatea de Filosofie şi Litere, avînd ca prim titular pe I.G. Sberea.

Cu doi ani mai înainte, la 13 ianuarie 1873, se înfiinţează Mitropolia Ortodoxă a Bucovinei şi Dalmaţiei, cu reşedinţa la Cernăuţi.

În octombrie 1877, Societatea Studenţească „Arboroasa”, în frunte cu compozitorul Ciprian Porumbescu, îşi exprimă deplina adeziune la manifestările organizate la Iaşi, cu prilejul comemorării a 100 de ani de la asasinarea de către austrieci a domnitorului patriot Grigore Ghica.

În martie 1892 se creează Partidul Naţional Român din Bucovina. În program se prevedea autonomia Bucovinei şi păstrarea individualităţii sale istorico-politice.

Prin pactul de constituire a monarhiei dualiste (1867), Imperiul habsburgic s-a împărţit în două părţi distincte: Austria şi Ungaria. Bucovina, alături de Galiţia şi alte teritorii au intrat în componenţa Austriei.

Crearea structurilor mişcării de emancipare naţională a românilor bucovineni a întîlnit mari obstacole, ca urmare a divizării ei în conservatori şi liberali, mai întîi, împărţire agravată prin apariţia democraţilor favorabili colaborării cu ucrainenii.

Certurile s-au succedat, ducînd la sciziuni în Partidul Naţional Român, creat la 7 aprilie 1892, la apariţia de noi formaţiuni politice, ceea ce l-a determinat, în 1910, pe Iancu Flondor să demisioneze din funcţia de preşedinte al Partidului Naţional.

 

Ca urmare a înfrîngerilor suferite în război şi a intensificării luptelor de eliberare naţională a popoarelor subjugate, în toamna anului 1918 Imperiul Austro-Ungar se destramă.

Procesul de destrămare a dublei monarhii a descătuşat şi în Bucovina energiile naţionale.

Dar divizarea din rîndul elitei politice româneşti şi, mai ales, agresivitatea naţionaliştilor ucraineni au creat obstacole în calea realizării unirii Bucovinei cu România.

Forţele care se confruntau erau autorităţile austriece, reprezentate de guvernatorul Etzdorf, mişcarea unionistă românească, avîndu-l în frunte pe Iancu Flondor, şi separatiştii ucraineni, beneficiind de sprijinul unui român aflat la Viena, deputatul Aurel Onciu, care, în întreaga perioadă până la unirea Bucovinei cu România, a acţionat ca un factor de subminare a mişcării unioniste româneşti.

Curtea de la Vinea avea, la începutul anului 1918, intenţia de a reuni într-o unitate administrativă distinctă părţile bucovinene locuite masiv de ucraineni cu teritoriile est-galiţiene, dar precipitarea evenimentelor a făcut imposibilă realizarea proiectului.

În toamna anului 1918, Bucovina era ameninţată cu divizarea, întrucît ucrainenii, erau hotărîţi să-şi asigure controlul asupra zonei dintre Nistru şi Prut şi a unei zone dintre Prut şi Siret.

Intenţia ucrainenilor era să înfiinţeze un stat autonom care ar fi cuprins Bucovina în întregime sau numai partea nordică.

Pentru a-şi pune în aplicare planul, ucrainenii s-au organizat în formaţiuni paramilitare, în rândul cărora au intrat şi militari ucraineni, proveniţi din armata austro-ungară.

  Dupa victoria revolutiei bolsevice de la Sankt Petersburg, din octombrie 1917, Ucraina a urmarit sa se extinda asupra Nordului Moldovei, impreuna cu care sa constituie un stat vasal Austro Ungariei, intentie sprijinita de Viena.
Dupa ce Ucraina propunea mai mule forme de colaborare, ce cuprindeau, insa, anexarea celei mai mari parti a Bucovinei, la 19 octombrie, Consiliul National Ucrainean, intrunit la Lvov, a proclamat independenta Ucrainei in cadrul Austro Ungariei, granitele noii entitati cuprinzand si Bucovina nord-vestica.

Deputatul bucovinean Gheorghe Grigorovici a reactionat prompt si a cerut, la 22 octombrie 1918, in Parlamentul de la Viena ca Bucovina sa fie redata patriei de la care a fost dezlipita in 1774.

Evenimentele capata intensitate, deoarece ucrainenii dispuneau de armata si incercau sa o utilizeze, intr-o prima faza, pentru a intimida actiunile romanilor si pe liderii lor, care, la initiativa lui Iancu Flondor si Sextil Puscariu, vor convoca o adunare reprezentativa a bucovinenilor la Cernauti, la 27 octombrie 1918.

 

 

 

Sextil Puscariu

 

 

 

Adunarea se va declara Constituanta si va alege un Consiliu National Roman, din 50 de membri, care, in fata presiunii ucrainenilor, care decretasera, la 3 noiembrie, anexarea unei mari parti din Bucovina, iar   legiunea  ucraineana teroriza populatia, Consiliul National Roman face apel la armata romana, care, sub conducerea generalului Iacob Zadic, intra la 11 noiembrie in Cernauti.
La 28 noiembrie, in Palatul Mitropolitan (Sala Sinodala) Cernauti, se deschid lucrarile Congresului General al Bucovinei, care a votat Declaratia de Unire prezentata de Iancu Flondor.

Declaratia constata ca „ceasul mare a sunat” si hotaraste „Unirea neconditionata si pentru vecie a Bucovinei, in vechile hotare pana la Ceremus, Colacin si Nistru, cu regatul Romaniei”.

In mesajul prezentat ulterior regelui, cu prilejul inmanarii la Iasi a declaratiei de unire, Iancu Flondor spunea :

„Plecati putini ne intoarcem acum multi. Nu e o cucerire a armelor, ci intoarcerea la vatra a fratilor despartiti, care in Majestatea Voastra regasesc pe parintele demult pierdut”.

 

Românii bucovineni, avându-l ca lider unionist pe Iancu Flondor, au acţionat pentru salvarea integrităţii teritoriale a Bucovinei şi, apoi, pentru unirea ei cu România.

De mare însemnătate pentru organizarea forţelor româneşti unioniste a fost ziarul „Glasul Bucovinei”, condus de marele filolog Sextil Puşcariu.

 

 

 

 

 

 

În primul său număr, din 22 octombrie 1918, erau fixate obiectivele mişcării naţionale a românilor bucovineni:

„Vrem să rămânem români pe pământul nostru strămoşesc şi să ne ocârmuim singuri, precum o cer interesele noastre româneşti”.

În privinţa unei posibile uniri cu România, în text se spune:

„Pretindem ca, împreună cu fraţii noştri din Transilvania şi din Ungaria, cu care ne găsim în aceeaşi situaţie, să ne plăsmuim viitorul care ne convine nouă în cadrul românismului”.

În acest spirit, s-au desfăşurat la Cernăuţi, în ziua de 27 octombrie 1918, lucrările Adunării Naţionale a Românilor, care s-a declarat „în puterea suveranităţii naţionale, Constituantă a acestei Ţări române, şi a hotărît unirea Bucovinei integrale cu celelalte Ţări româneşti într-un singur stat naţional independent”, în care scop va acţiona „în deplină solidaritate cu românii din Transilvania şi Ungaria”.

 

 

 

 

Preşedintele Consiliului Naţional, Dionisie Bejan, a rostit cuvântul de salut, din care cităm:

“Întruniţi astăzi în acest măreţ locaş, care este şi trebuie să rămână simbolul unirii în credinţă în Dumnezeu şi în neamul nostru, salut cu neţărmurită dragoste pe reprezentanţii vitezei armate române, care la ordinul M.S.Regelui Ferdinand I ne-a întins mâna de ajutor în clipele de cea mai grea cumpănă.

Salut cu aceeaşi dragoste pe reprezentanţii fraţilor noştri din Basarabia, Transilvania şi Ungaria. Vă salut pe voi, fruntaşii neamului românesc din Bucovina, care aţi venit cu inima însufleţită din tuspatru unghiuri ale ţării, ca să aşezaţi piatra fundamentală care să clădească trainic şi neclintit România Mare. Implor harul ceresc şi binecuvântarea dumnezeiască asupra hotărârilor ce veţi lua”.

 

Ceea ce românii bucovineni au numit Constituantă era într-adevăr o reprezentantă naţională, chemată să aducă hotărîri de importanţă covîrşitoare pentru istoria românilor.

Ea era o Adunare Naţională reprezentativă, formată din foştii deputaţi români din Parlamentul de la Viena, cei din Dieta Bucovinei şi primarii români din întreaga provincie.
Adunarea, prin componenţa sa, primeşte o valoare juridică ce-i îngăduie să aducă hotărîri istorice.

În această calitate, Constituanta adoptă o moţiune ce are în vedere unirea Bucovinei cu România şi crearea Consiliului Naţional Român, alcătuit din 50 de membri, avînd un comitet executiv prezidat de Iancu Flondor. Consiliul Naţional era socotit un organ executiv al puterii politice a românilor din Bucovina, chemat a reprezenta şi rezolva toate problemele ce se vor ivi.

În aşteptarea momentului cand ar fi putut acţiona în forţă, ucrainenii au rămas, iniţial, în expectativă, apoi, la 31 octombrie/12 noiembrie 1918, Adunarea Naţională a Ucrainenilor a refuzat să recunoască hotărîrile Adunării Naţionale a Românilor pentru teritoriile în care ucrainenii erau majoritari.

De îndată ce haosul a cuprins Austro-Ungaria, ei au declanşat acţiuni de ocupare a zonelor ce pretindeau că le aparţin, cerînd guvernatorului austriac în Bucovina să le transmită puterea.

Confruntat cu primejdia divizării Bucovinei, a dezordinii ce ameninţa – din cauza agresivităţii legiunilor ucrainene – să escaladeze pînă la vărsarea de sînge, Iancu Flondor a decis să facă apel la guvernul român pentru restaurarea ordinii în Bucovina.

Noul guvern prezidat de generalul Coandă, a hotărît să ofere tot concursul românilor bucovineni, inclusiv să trimită trupe.

Divizia 8 Infanterie a generalului I. Zadik a intrat în Bucovina. Legiunea ucraineană s-a retras în grabă, iar ostaşii români s-au bucurat de o călduroasă primire din partea populaţiei.

 

 

 

 

 

 

 

Consiliul Naţional Român, asumându-şi rolul de Adunare Constituantă, a hotărît, la 31 octombrie/12 noiembrie 1918, crearea unui guvern condus de Iancu Flondor, preşedinte al Consiliului Naţional fiind ales Dionisie Bejan.

 

Guvernul bucovinean a convocat pentru 28 noiembrie 1918, în Palatul Metropolitan din Cernăuţi Congresul general al Bucovinei, la care au luat parte, pe baze democratice, 74 de delegaţi ai Consiliului Naţional Român, 13 ai comunităţilor ucrainene, 7 ai Consiliului Naţional German, 6 ai Consiliului Naţional Polonez.

În unanimitate, Congresul a votat „unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei în vechile hotare, până la Ceremuş, Colaciu şi Nistru, cu Regatul României”.

 Şeful guvernului, Iancu Flondor,dădu apoi citire DECLARAŢIEI DE UNIRE, care preciza :

 

„Congresul General al Bucovinei întrunit azi, joi în 15/28 noiembrie 1918 în sala sinodală din Cernăuţi, consideră că: de la fundarea Principatelor Române, Bucovina, care cuprinde vechile ţinuturi ale Sucevei şi Cernăuţilor, a făcut pururea parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat ca stat;

că în cuprinsul hotarelor acestei ţări se găseşte vechiul scaun de domnie de la Suceava, gropniţele domneşti de la Rădăuţi, Putna şi Suceviţa, precum şi multe alte urme şi amintiri scumpe din trecutul Moldovei;

că fii acestei ţări, umăr la umăr cu fraţii lor din Moldova şi sub conducerea aceloraşi domnitori au apărat de-a lungul veacurilor fiinţa neamului lor împotriva tuturor încălcărilor din afară şi a cotropirei păgâne;

că în 1774 prin vicleşug Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei şi cu de-a sila alipită coroanei habsburgilor;

că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat suferinţele unei ocârmuiri străine, care îi nesocotea drepturile naţionale şi care prin strâmbătăţi şi persecuţii căuta să-şi înstrăineze firea şi să-l învrăjbească cu celelalte neamuri cu cari el voieşte să trăiască ca frate;

că în scurgerea de 144 de ani bucovinenii au luptat ca nişte mucenici pe toate câmpurile de bătaie din Europa sub steag străin pentru menţinerea, slava şi mărirea asupritorilor lor şi că ei drept răsplată aveau să îndure micşorarea drepturilor moştenite, isgonirea limbei lor din viata publică, din şcoală şi chiar din biserică;

că în acelaşi timp poporul băştinaş a fost împiedicat sistematic de a se folosi de bogăţiile şi izvoarele de câştig ale acestei ţări, şi despoiat în mare parte de vechea sa moştenire;

dară că cu toate acestea bucovinenii n-au pierdut nădejdea că ceasul mântuirii, aşteptat cu atâta dor şi suferinţă va sosi, şi că moştenirea lor străbună, tăiată prin graniţe nelegiuite, se va reîntregi prin realipirea Bucovinei la Moldova lui Ştefan, şi că au nutrit vecinic credinţa că marele vis al neamului se va înfăptui prin unirea tuturor ţărilor române dintre Nistru şi Tisa într-un stat naţional unitar; constată că ceasul acesta mare a sunat!

Astăzi, când după sforţări şi jertfe uriaşe din partea României şi a puternicilor şi nobililor ei aliaţi s-a întronat în lume principiile de drept şi umanitate pentru toate neamurile şi când în urma loviturilor zdrobitoare monarchia austro-ungară s-a zguduit din temeliile ei şi s-a prăbuşit, şi toate neamurile încătuşate în cuprinsul ei şi-au câştigat dreptul de liberă hotărâre de sine, cel dintâiu gând al Bucovinei desrobite se îndreaptă către regatul României, de care întotdeauna am legat nădejdea desrobirii noastre.

Drept aceea
Noi,
Congresul general al Bucovinei,
întrupând suprema putere a ţării şi fiind investit singur cu puterile legiuitoare, în numele Suveranităţii naţionale
Hotărâm:
Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu regatul României”.

Actul unirii Bucovinei cu România a fost salutat cu entuziasm de poporul român de pe întreg teritoriul patriei prin numeroase telegrame, scrisori prin presă etc.

Referindu-se la acest moment istoric, ziarul „Românul” din 15 decembrie 1918 scria:

„Ţara mândră a fraţilor, Bucovina, dezlipită aproape un veac şi jumătate de către mişelia austriacă, a ajuns iarăşi liberă, încorporându-se în sânul Mamei sale, Bucovina a devenit iarăşi ceea ce zicea poetul – „vesela grădină”.

Ziua de 28 noiembrie va rămâne scrisă pururi cu litere de aur în istoria poporului român de pretutindeni”.

 

 

 

 

Iancu Flondor

 

O delegaţie în frunte cu Iancu Flondor a fost trimisă la Iaşi, chiar în ziua de 28 noiembrie 1918, după încheierea lucrărilor Congresului Bucovinei, pentru a înmâna regelui Ferdinand I Actul unirii Bucovinei cu România.

În şedinţa din 29 decembrie 1918, Camera Deputaţilor a votat, în unanimitate, Legea asupra unirii Bucovinei cu România.

Unirea a fost recunoscută pe plan international prin Tratatul de pace de la Saint-Germain en Laye, semnat la 10 septembrie 1919 între Puterile Centrale Aliate şi Austria.

România l-a semnat la 10 decembrie 1919.

 

 

 Harta Romaniei dupa Marea Unire

 

 

Surse:

 

Prof. univ. dr. Ioan BOJAN- ziarulfaclia.ro/28-noiembrie-1918

 

Prof.Dr. istoric Constantin Ungureanu
cercetator principal la Institutul National de Istorie –
Chisinau, originar din Bucovina – ziarulprahova.ro

 

 

Pe un teritoriu rupt de Țara-Mamă România, nu poate fi construit un stat viabil

Ana Guțu: A fost odată un stat pe nume Republica Moldova. Nu poți pe un teritoriu, separat de Țara-Mamă România, să construiești un stat

A fost odată un stat pe nume Republica Moldova. A fost format acest stat în 1991. Semnatarii declarației de independență, în loc să voteze revenirea teritoriului ocupat de sovietici la România, au preferat să se joace „de-a propria țară”.

Au imaginat instituții, s-au jucat de-a parlamentul și guvernul, s-au jucat de-a războiul în 1992, ca să semneze actul rușinos prin care o parte din teritoriu a revenit ocupantului rus.

Tot jucându-se de-a statul, autoproclamații guvernanță, s-au pricopsit cu instrumente democratice pentru a-și justifica existența. Ei nu uitau să prostească poporul.

L-au lipsit de energie mai ieftină din țara-mamă România, l-au „atârnat” de gâtul Rusiei prin propaganda informațională, au drogat cetățenii rătăciți în propria lor istorie cu snoave despre alegerea președintelui de întreg poporul, pentru a-i menține dependenți de un „tătuc” atotputernic și atotștiutor.

În toți acești 24 de ani, jocul de-a statul nu a făcut decât să sărăcească poporul, să-l aducă la sapă de lemn, metodele și mijloacele de furt generalizat din buzunarele oamenilor simpli transformând-se într-un crez al tuturor partidelor, ce râvneau la guvernare.

Partidele politice se jucau de-a doctrinele: care își spuneau de stânga, care își spuneau de dreapta, care se băteau cu pumnul în piept mai să-și rupă de pe ei cămașa patriotardă cu buzunare adânci pentru furat în spate.

Tot jucându-se așa, au atras atenția Europei, care, într-un elan cutezător, a crezut în lașii guvernanți de pe Bâc. Europa nu este naivă, dar a sperat că statul-„jucărie” Republica Moldova, se poate integra în marea familie europeană.

Mare greșeală! Nu poți pe un teritoriu, separat de Țara-Mamă România, să construiești un stat. Acest teritoriu a fost supus unei ocupații sovietice acerbe, unei deznaționalizări fără precedent, poporul a pierdut memoria istorică și genetică de neam românesc.

A fost război. Cel de-al doilea mondial. Națiunea românească a pătimit. După război națiunile europene au decis cum să-și construiască viitorul. Unele s-au reîntregit – națiunea germană, altele s-au separat – țările din imperiul iugoslav.

Națiunea română e unica din națiunile europene, care se zbuciumă din cauza decimării.

Dezgustul, suscitat în ultima perioadă de termenul „negocieri pentru un nou guvern”, este echivalent cu plictisul, ce-l apucă pe un copil când nu-și mai dorește vechea jucărie de pluș, sau, mai nou, demodatul telefon mobil. Toți actorii actuali din politica de pe Bâc, de fapt, sunt panicați de UN SINGUR lucru: dispariția statului-bagatelă, statului-banditesc și mafiot, Republica Moldova.

Căci, vorba multor dintre ei: „Cine vom fi noi după unire cu România?” Răspunsul e la suprafață: niște neica-nimeni, hoți și netoți, viitori ocnași, căci vor răspunde odată și odată pentru nelegiuirile comise.

Unirea Republicii Moldova cu România este mântuirea cetățenilor, puținilor și disperaților, care au mai rămas în acest teritoriu uitat de mila lui Dumnezeu.

Octavian Goga – Mustul care fierbe

Mustul care fierbe

Sînt aspecte care nu se uită…

La Chişinău, în primele zile de clocot după realipirea Basarabiei, era un haos cu adevărat pitoresc. Capitala Moldovei răpite, cu uliţele ei drepte şi largi, forfotea de viaţa proaspătă într-un vîrtej zgomotos şi isteric.

Se prăbuşise stăpînirea recentă, era măturată şi nebunia bolşevică, care decapitase vechea ordine de drept, dar la adăpostul trupelor noastre nu se fixase încă în mod definitiv noul regim.

Era o epocă de intermitenţă, plină de aventuri, de întrebări şi de surprize.

Potentaţii de ieri, căzuţi pe brînci, nu mai ieşeau din casele lor, în vreme ce „Sfatul Ţării”, cu deputaţii lui improvizaţi, în şedinţe interminabile, punea lumea la cale.

 

 

 

 

O atmosferă de noutate, o nelămurire vagă plutea împrejur, accentuată parcă la fiece pas de strălucirea ciudată din ochii trecătorilor, în care ardeau frigurile de morbidenţă slavă cu toate misterele lor.

În ziua de Rusalii, mi-aduc aminte, tabloul mi s-a părut mai agitat ca oricînd. Stăteam în faţa catedralei cu un grup de noi-veniţi şi ne uitam la marea de capete din jurul nostru. Pe bulevard trecea în arşiţa dogorîtoare un escadron de husari moldoveni, echipaţi cu uniforme ruseşti din vremea păcii, găsite în te miri ce depou descoperit atunci.

Era „armata Basarabiei”, pusă sub comanda unui domn marţial, care mi se spunea că e ministrul de război al provinciei dezrobite. O enormă muzică militară călare defila în frunte, în acelaşi costum decorativ, cîntînd Marseillaisa.

Pe urma acestui marş postum al ţarismului prăvălit, un regiment de infanterie românească închidea cortegiul cu soldaţii noştri mărunţi şi vioi, mi se pare din Mehedinţi.

 

 

.

 

 

Era ieşirea din biserică şi în faţa noastră se strecurau, în toată mîndria lor reprezentativă, notabilităţile actuale ale ţării: miniştri, secretari generali, dignitarii zilei, fel de fel, o largă eflorescenţă, urcînd în automobilul cu sirena ascuţită…

Deodată un murmur străbate mulţimea şi în jurul monumentului lui Alexandru I, învelit în zdrenţe, pîlcuri de femei de mahala se agită cu gesturi nervoase, cu stridente manifestaţii guturale.

Le strălucesc ochii sub broboadele negre, poporul se mişcă şi cîteva braţe împing o scară pe soclul statuii. O clamoare generală, strigăte, agitaţie… Vine poliţia…

– Ce e, leliţă? întreb pe o surată din dreapta mea, care striga şi ea pe moldoveneşte.

– Ce să hie cocoane? – îmi răspunde dîrz vecina mea, vrem să descoperim pe ţarul.

– De ce?

– Pînă nu ne milostivim noi cu el, nici Dumnezeu nu se milostiveşte cu noi şi nu ne dă ploaie, – îmi replică cu toată hotărîrea moldoveanca fanatizată.

 

Cele văzute şi auzite m-au pus pe gînduri şi pe mine şi pe tovarăşii mei. Retraşi pe o bancă în parcul de peste drum, am rezumat culorile vii ale acestui tablou, am trecut în revistă toate înfăţişările proaspetei alcătuiri de stat.

Eram de acord cu toţii că biata Basarabie se găseşte într-o stare haotică, dar nu ne prea dam seama de ziua de mîine şi nu prea pricepeam în ce chip şi de unde vor ieşi energiile de conducere ale zbuciumatei provincii.

Un profesor de la Iaşi, cu zîmbetul lui obişnuit de filosof sceptic, ne-a dat formula situaţiei:

„Domnii mei, acum ţara s-a făcut, mai trebuie şi oameni în ea şi atunci toate lucrurile sînt în perfectă ordine…”

– Fiţi pe pace, se nasc… – răspunse unul. E o veche axiomă în biologie: funcţiunea creează organul.

– Bine, dar pîn-atunci? – am replicat îngrijoraţi trei deodată.

Bătrînul doctor francez care era cu noi, venit în inspecţie sanitară la diviziile de peste Prut, a intervenit în discuţie cu admirabila lui bonomie galică.

– Pîn-atunci e mustul care fierbe. Toate revoluţiile, oricît de creatoare, au o perioadă de elaborare. Vă spune acest adevăr consacrat un om ai cărui înaintaşi au fost de patru ori pe baricade în ultima sută de ani.

E mai lungă sau mai scurtă, după cum societatea a fost mai curînd ori mai tîrziu fecundată de ideea biruitoare. E, cu alte cuvinte, procesul normal de procreaţie, care trebuie să-şi facă cursul ca în toate domeniile vieţii organice.

– Ai dreptate, doctore, surîse profesorul. Ce te faci însă în vremea cînd procesul de procreaţie e abia la începutul lui şi nu poţi să-ţi dai seama care va fi rezultatul: un exemplar de elită ori un monstru?…

– Aştepţi liniştit şi, mai ales, îngrijeşti pe bolnav, făcu glumeţ înţeleptul breton.

Împrejurul nostru a început să roiască unda de pe stradă, lumea Chişinăului pestriţă cu amestecul de neamuri şi de limbi, de la evreii din Polonia pînă la bulgarii de la Ismail, toată zgura asvîrlită de vitregia vremii pe pămîntul lui Stefan cel Mare.

Erau şi diverşi mandarini ai fostei republici moldoveneşti care treceau din zece în zece paşi, plimbîndu-şi sub ochii noştri prezumţia şi norocul…

Conversaţia s-a oprit o clipă şi ne-a lăsat pe gînduri. Doctorul privea cu indulgenţă la trecători şi mişca din cap întorcîndu-se spre toţi cei de faţă:

– Un lucru însă, d-lor, din experienţa mea de medic. Toate chinurile facerii dor şi, credeţi-mă, sînt profund antipatice…

Nu mai era nevoie nici de argumente, nici de răspuns, aici îi dădeam cu toţii dreptate.

*

Mustul care fierbe…

 

De patru ani Ardealul liberat îl văd sub ochii mei în goana lui înfrigurată de viaţa nouă. Povestea e la fel şi la Tisa şi la Nistru. {i nici istoria nu a venit cu avansul ei. Întîi s-a făcut ţara şi acum e pe cale să se facă societatea care o conduce…

În vinovata opresiune seculară a regimului unguresc, un popor despuiat zilnic, retranşat după izolare sărăciei şi neştiinţei lui, n-a avut nici vremea, nici putinţa să-şi închege o clasă diriguitoare.

Libertatea cu praznicul ei formidabil ne-a surprins peste noapte. La masa ei ne-am aşezat în pripă ca toţi scăpaţii din puşcărie, cu o învechită foame şi fără străie de sărbătoare.

Din clipa liberării însă, deodată cu fatalele noastre neajunsuri, s-au dezlănţuit într-o tumultoasă năvală şi energiile acumulate în anii de inerţie.

Sîntem în plin proces de procreaţiune astăzi. Sub ochii noştri se face societatea, se recrutează statul-major al unei grabnice prefaceri sociale.

Din ascunzişul satelor, unde în deplină conştiinţă a unei protestări naţionale se zbătea din vechime ţărănimea noastră, singura pătură normal constituită, un val vijelios de sănătate se ridică la suprafaţă şi apucă drumul oraşelor.

Centrele străinismului de ieri sînt năpădite de acest asediu permanent. Un popor chemat la viaţă îşi afirmă drepturile cu îndrăzneală şi vivacitate, strîngînd ca cu o suflare de foc cercul împrejurul insulelor deplasate ale dominaţiunii de ieri.

Pretutindeni pe ruinele alcătuirilor dărîmate e zbucium şi culoare, sînt pachete de nervi pe care le risipeşte cu profunziune ceata năvălitorilor robuşti ce au umplut arena cu strigătul lor…

O, desigur, un scrupulor estetism nu este un agreabil tovarăş în aprecierea acestei vîltori. Doctorul de la Chişinău avea atîta drept să spună că chinurile facerii dor şi sînt antipatice.

Societatea noastră conducătoare în truda ei de închegare are, fireşte, destule momente brutale şi respingătoare. Valul e inform şi deasupra lui plutesc multe apariţii meschine.

E atîta zgomot împrejur, e aventură uneori, e lăfăială parvenită pe alocuri, e rapacitate adesea şi o largă eclipsă a bunului simţ.

Ca în casa nouă a unui îmbogăţit în pripă care şi-a chemat la el rudele, sub acoperişul confecţionat de curînd se întîlnesc figuri stîngace şi rudimentare.

Odată şi odată, observatorul de mîine în opera lui de retrospecţiune, după ce valorile s-au clasat şi procreaţia s-a înfăptuit, îşi va putea permite luxul să scrie pagini glumeţe despre goana contemporană cu care oaspeţii grăbiţi la banchetul vieţii noi de stat, se prezintă să pună stăpînire pe tacîmul lor.

Sînt aşa de sigur că o justiţie tîrzie îi va ajunge cu verdictele ei, încît ironia iertătoare o putem anticipa de pe acum.

Deocamdată însă sîntem organismul în epoca de elaborare care cu tot plusul lui de sănătate, sau poate tocmai din acet motiv, trebuie urmărit cu îngrijire ca să nu dea greş.

Această burghezie care se naşte astăzi în labirintul atîtor tranzacţii de conştiinţă, această faună agitată a libertăţii care şi-a însuşit acţiuni la bănci şi opinii politice, trebuie ţinută în frîu, ca să nu apuce pe panta povîrnişului moral, scoţînd la iveală deodată cu triumful clipei şi germenul fatal al disoluţiei.

Aici e, poate, cel mai delicat punct din întregul proces de transformare febrilă care se petrece sub privirile noastre. Criza morală a societăţii ce se face acum în Ardeal explică atîtea şi atîtea balansări de diferit ordin şi nu sînt excluse zguduiri apropiate pe urmele ei.

Încolo, trecut odată momentul critic, selecţiunea libniştită va începe şi poporul nostru va apuca să primească binefacerile societăţilor constituite.

 

 

 

Această zi însă e departe încă.

 

Noi, cei de astăzi, n-o vom ajunge niciodată. Sîntem generaţia sacrificată, care nu poate avea altă consolare decît ideea că a făcut din jertfa ei puntea de trecere între trecut şi viitor.

Fericiţi cei de mîine. Ei din mustul ce fierbe astăzi vor putea gusta vinul pur, după ce fermentaţia a încetat, unde s-a limpezit şi drojdiile, vai, drojdiile s-au coborît la fund…

 

 

Octavian Goga