CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

28 noiembrie 2017- Se împlinesc 99 de ani de la Unirea Bucovinei cu Țara! VIDEO

bucovina

 
După momentul istoric consemnat la 27 martie/9 aprilie 1918, când Sfatul Țării, întrunit în ședință festivă, a votat unirea Basarabiei cu România, al doilea mare moment din procesul de reîntregire națională a statului unitar român  a fost săvârșit la 15/28 noiembrie 1918, de Congresul General al Bucovinei  care a adoptat, la Cernăuți, moțiunea privind ”Unirea necondiționată și pe vecie a Bucovinei, în vechiile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru cu Regatul României”.

 Ducatul Bucovinei a fost parte a Imperiului Austriac între anii 1774/5 – 1918.

După aproape un secol şi jumătate de ocupaţie străină, Bucovina redevenea, la 28 noiembrie 1918, parte integrantă a ţării din care fusese ruptă.

 

„Congresul General al Bucovinei întrunit azi, Joi în 15/28 Noemvrie 1918 în Sala Sinodală din Cernăuţi,

„…Drept aceea, noi, Congresul General al Bucovinei, întrupând suprema putere a ţării şi fiind singurii învestiţi cu puterea legiuitoare, în numele suveranităţii naţionale:Hotărâm Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile sale hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”

Considerând că de la fondarea Principatelor Române, Bucovina, care cuprinde vechiile ţinuturi ale Sucevei şi Cernăuţilor, a făcut parte din Moldova, care în jurul ei s’a închegat ca Stat;Considerând că în cuprinsul hotarelor acestei ţări se găseşte vechiul scaun de domnie dela Suceava, se găsesc gropniţele domneşti dela Rădăuţi, Putna şi Suceviţa, precum şi multe alte urme şi amintiri scumpe din trecutul Moldovei;

Considerând că fiii acestei ţări, umăr la umăr cu fraţii lor din Moldova şi sub conducerea aceloraşi domnitori au apărat de-a-lungul veacurilor fiinţa neamului lor împotriva tuturor încălcărilor din afară şi a cotropirii păgâne;Considerând că în 1774 prin vicleşug Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei şi cu deasila alipită Coroanei Habsburgilor;

Considerând că poporul bucovinean a îndurat suferinţele unei cârmuiri străine, care îi nesocotea drepturile naţionale, şi care prin strâmbăţi şi persecuţii căuta să-i înstrăineze firea şi să-l învrăjbească cu celelalte neamuri conlocuitoare cu care el doreşte să trăească ca frate;

Considerând că, în scurgerea de 144 de ani Bucovinenii au luptat ca nişte mucenici pe toate câmpiile de bătălie din Europa sub steag străin, pentru menţinerea, slava şi mărirea asupritorilor lor, şi că ei drept răsplată aveau să îndure micşorarea drepturilor moştenite şi izgonirea limbii lor din viaţa publică şi chiar din biserică;

Considerând că, în acelaşi timp, poporul băştinaş a fost împiedicat sistematic de a se folosi de bogăţiile izvoarelor de producţie ale acestei ţări şi despoiat în parte de vechea sa moştenire;

Considerând că, cu toate acestea, Bucovinenii n’au pierdut nădejdea că ceasul mântuirii, aşteptat cu atâta dor şi suferinţă, va sosi şi că moştenirea lor străbună, tăiată prin graniţe nelegiuite, se va reîntregi prin alipirea Bucovinei la Moldova lui Ştefan, şi că au nutrit veşnic credinţa, că marele vis al neamului se va înfăptui când toate ţările române dintre Nistru şi Tisa se vor uni într’un stat naţional unitar;

Constată că ceasul acesta mare a sunat. Astăzi când după sforţări şi jertfe uriaşe din partea României şi a puternicilor şi nobililor săi Aliaţi, s’a întronat în lume principiul de dreptate şi umanitate pentru toate neamurile, şi când în urma loviturilor sdrobitoare Monarhia Austro-Ungară s’a zguduit în temeliile ei şi s’a prăbuşit iar neamurile încătuşate în lanţurile ei şi-au câştigat dreptul de liberă hotărâre de sine, primul gând al Bucovinei desrobite se îndreaptă către Regatul României, de care întotdeauna am legat nădejdea dezrobirii noastre;

Drept aceea, noi, Congresul General al Bucovinei, întrupând suprema putere a ţării şi fiind singurii învestiţi cu puterea legiuitoare, în numele suveranităţii naţionale:Hotărâm Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile sale hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”.

 

Iancu Flondor

Preşedinte al Congresului General al Bucovinei

 

Prin decretul din 18/31 decembrie 1918, regele Ferdinand I sancționa actul unirii Bucovinei cu România.

Parlamentul român, întrunit în ședință solemnă la 29 decembrie 1919, a confirmat actul Unirii.

 

 

112807271640565485

 

 

Președintele României, Klaus Iohannis, a promulgat Legea 250/2015 prin care la 28 noiembrie este sărbătorită Ziua Bucovinei.

 

 

 

29/11/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Dragoste, intrigi şi acuzaţii de spionaj – Cântăreaţa de operă Veturia Goga, marea iubire a poetului Octvian Goga, a fost una dintre marile spioane ale lui Hitler, Carol al II-lea şi Antonescu

 

 

 

 

 Imagini pentru Veturia Goga photos

 

Foto: Cântăreaţa de operă Veturia Goga şi soţul său, marele poet român Octavian Goga  

 

 

 

Fiica preotului Zevedei Mureşan, Veturia Goga, (n. 30 mai 1883, Sebeş, judeţul Alba – d. 19 iulie 1979, Ciucea, judeţul Cluj), a beneficiat de o educaţie aleasă, în particular sau la pensionul săsesc din Sibiu, reuşind să acumuleze la numai 14 ani, cunoaşterea mai multor limbi străine, germana, franceza, maghiara, şi a istoriei.

A cântat în mai multe limbi, germană, franceză, română şi maghiară şi a călătorit în diverse capitale europene ca Paris, Berlin, Viena, Budapesta sau Roma şi a participat la manifestările cultural-artistice ale A.S.T.R.A. din Sibiu şi la cele de la Bucureşti, organizate în cinstea împlinirii a 40 de ani de domnie a lui Carol I, în 1906, prilej cu care este invitată de familia regală la Sinaia.

La 14 noiembrie 1909, regele Carol I  i-a acordat Medalia „Bene Merenti”, pentru realizările în cultura muzicală românească. În 1910 cântă la Oradea în opereta Şeherezada, de Tiberiu Brediceanu, care a fost un succes (ziarul de limbă maghiară „Nagyvaradi Naplo” îi comenta prestaţia astfel: „Farmecul dulce, frumuseţea cuceritoare i-au fost răsplătite de public cu aplauze puternice. Fiecare arie a fost bisată”),

iar în 1912, ea susţinea mai multe concerte la Ateneul Român, acompaniată fiind de George Enescu, sau de pianista Cella Delavrancea, fiica marelui scriitor român Barbu Ştefănescu Delavrancea,  care o considera „o distinsă interpretă a muzicii lui Wagner şi … o artistă scânteietoare de temperament”.

Peste doi ani, era chemată pentru a fi distribuită în Persifal, la Festivalul „Richard Wagner”, de la Bayreuth, dar izbucnirea Primului Război Mondial nu i-a permis acest lucru.

În timpul războiului participă la mai multe evenimente organizate în scopul atragerii de fonduri pentru Crucea Roşie.

Presa interbelică e plină de caricaturi, pamflete, ştiri de scandal cu Veturia Goga. Şi nici nu avea cum să fie altfel.Pentru că, în acele vremuri, povestea de dragoste tumultoasă dintre Octavian Goga (ministru, în acea perioadă, şi căsătorit cu Hortensia Cosma) şi “Julieta lui fanată” (măritată şi ea cu Lazăr Triteanu) a fost ştirea modenă numărul 1.

Iar de atunci, întâmplările extraordinare şi scandalurile s-au ţinut lanţ de viaţa frumoasei şi talentatei Veturia Goga.

 

Imagini pentru Veturia Goga photos

 

 

Veturia Goga – actriţă, poliglotă, soprană şi amantă de ministru…

 

În timpul Primului război mondial, relaţia dintre ea şi Octavian Goga  a devenit mai apropiată şi, imediat după război, cei doi au hotărât să-şi unească destinele, în ciuda faptului că amândoi erau căsătoriţi.

  Octavian Goga şi Veturia Mureşan s-au întâlnit pentru prima dată la vârsta adolescenţei. S-au cunoscut în la Sibiu, 1896, pe când ea era  elevă de pension în vârstă de 13 ani, iar Goga un licean care avea 15 ani.

Întâlnirea care a trezit primii fiori ai unei iubiri de adolescenţi a lăsat urme, pe care timpul nu le-a mai şters.

“Tu eşti zilele astea la Sibiu – în sfârşit totuşi mă gândesc cu bunătate la acest petec de pământ. Acolo ne-am văzut, acolo m-ai cunoscut, acolo am început a te iubi. Acolo… acolo… Îţi mulţumesc că te-ai gândit să-mi aduci puţin pământ sfânt”, îi scria Goga Veturiei în 1920, la două decenii de la prima întâlnire.

  Dragostea la prima vedere de la Sibiu nu s-a concretizat într-o relaţie. Au plecat pe drumuri diferite în viaţă.

La 19 ani, Veturia s-a căsătorit cu Lazăr Triteanu, un preot ortodox. În 1906, Goga s-a căsătorit şi el cu Hortensia Cosma, fiica unui bogătaş din Ardeal.

Despre primele căsătorii ale celor doi s-a spus că ar fi avut o singură motivaţie: interesul.

Iubirea dintre poetul Octavian Goga şi soprana Veturia Mureşan a fost una tumultoasă şi controversată. A depăşit prejudecăţile societăţii, şi canoanele morale şi timpul.

S-au iubit ca doi adolescenţi. S-au căsătorit când aveau 40 de ani,

Nici familiile, nici clevetirile societăţii nu i-au interesat şi au rămas împreună chiar şi în moarte, fiind aşezati, pe rând, în „mausoleul iubirii” de la Ciucea, Goga în 1938, Veturia 41 de ani mai târziu.

În ianuarie 1921 avea loc căsătoria sa civilă cu Octavian Goga (politicianul „negociind” cu protopopul Lazăr Triteanu, soţul artistei, divorţul în schimbul unui scaun episcopal).

În timp ce Goga se ocupa tot mai mult de politică, Veturia se dedica atât amenajării domeniului de la Ciucea, cumpărat în octombrie 1920 de la văduva poetului maghiar Ady Endre, cât şi călătoriilor în străinătate, la Karlsbad, Marienbad, Franzensbad etc., pentru tratarea sterilităţii.

Pe 7 mai 1938, Goga murea, în urma unui atac cerebral,iar  „gălăgioasa ilustră”, cum o numea Constantin Argetoianu, s-a  schimbat, devenind mult mai retrasă.

Controversele cele mai mari au început sa apară după moartea lui Octavian Goga şi speculaţiile conform cărora se spunea că Goga ar fi fost otraăit cu băutura, la fostul hotel Continental, pe atunci numit New York.

Mircea Goga, profesor la Sorbona si stranepot din prima casatorie al poetului, la aproape 30 de ani dupa moartea Veturiei a publicat „Veturia Goga, Privighetoarea lui Hitler“, o biografie a sotiei fostului prim-ministru al Romaniei.

Cele 700 de pagini despre viaţa matuşii prin alianţă a lui Mircea Goga au readus în prim-plan carisma, dar şi ipotezele despre tradari şi spionaj ale controversatei cantăreţe de opera, Veturia Goga.

Mircea Goga spune că povestea de dragoste dintre Veturia şi Octavian, plină de speculaţii, uneltiri şi ipoteze despre trădari de ţară, s-a înfiripat pe când cei doi aveau în jur de 40 de ani…

„«Privighetoare a Romaniei» pe scena Bayreuth-ului wagnerian de la inceputul secolului trecut, recrutata in 1914 ca agent secret al Berlinului, Veturia Goga a urcat cu vremea toate treptele ierarhiei de umbra a nazismului. Metamorfozata in «Privighetoarea lui Carol II», Eminenţa cenusie şi Marea Doamnă a dictaturii antonesciene, l-a slujit pe Hitler, catre care «şi-a ciripit» propriul soţ, pe Octavian Goga, dar şi pe Carol II, pe Mareşal, ca, de altfel, chiar pe toţi cei din staff-ul celui de-al III-lea Reich şi i-a condus la pierzanie“, scrie Mircea Goga.

„Căsătoria Veturiei cu Octavian Goga n-a fost pentru ea altceva decât îndeplinirea unei misiuni încredinţate ei de către Serviciile Secrete germane, a căror agentă recrutată înca din 1914 a fost, la Bayreuth “, comentează stranepotul.

Pe 8 mai 1936, redactându-și testamentul, Octavian Goga rememora propia-i activitate, dându-și lucid seama de limitele ei, ca și ale epocii în care a trăit:

”Îmi pare rău că n-am putut sluji Țara cum aș fi vrut și cred că aș fi putut – cu credință și cu hotărâre. Am trăit în vremea proștilor- a stăpânit mediocrația sub un Rege tranzacționist în chestiuni de morală, timid și fără orizont în probleme de Stat. Ce va fi de țară în vâltoarea care vine, nu știu- dar cred în puterile sufletești ale neamului”.

 

După moartea poetului, artista s-a apropiat de familia Antonescu, oscilând între Ciucea şi politică, a făcut parte din grupul de interese care-l înconjura pe Mareşal, devenind „Muza lui Antonescu” (Mircea Goga), sau „un Rasputin à tout faire” (C. Argetoianu).

A participat şi la adunarea legionarilor din septembrie 1940, alături de Maria Antonescu, fiind arestată împreună cu aceasta, în 1944, într-un oraş din jud. Gorj.

După instaurarea comunismului, acuzată de legături cu Occidentul, i se impune domiciliu forţat pe domeniul Ciucea.

În 1938, îl rugase pe Constantin Brâncuşi să realizeze „Mausoleul Iubirii”, locul unde urmau a fi înmormântaţi  ea şi soţulsău, dar cum acesta întârzia, apelează la George Matei Cantacuzino pentru conceperea planului şi la Nora Steriade pentru realizarea decorurilor.

Construcţia a fost ridicată de meşterul maramureşan Iosif Kuczka, în marmură şi mozaic de Murano, placarea fiind efectuată de însăşi Veturia Goga.

În 1966 donează întregul complex statului român care, din anul următor, îl transformă în Muzeul Memorial „Octavian Goga”.

Despre ea se spune că ar fi fost recrutată, încă din 1914, ca agent secret german, că l-ar fi slujit pe Hitler pe care îl informa despre politica dusă în ţară, despre Carol II, Antonescu şi chiar despre iubitul ei soţ.

„Privighetoarea lui Hitler” a fost „o femeie de o sălbatică vitalitate, care şi-a conspirat destinul anume pentru a culege laurii puterii” (Mircea Goga).

A fost înmormântată la Ciucea, în „Mausoleul Iubirii”, alături de Octavian Goga.

Povestea de dragoste dintre Veturia si Octavian Goga a fost blamata de unii, admirata de alţii şi în epocă multă lume spunea ca e una plina de curaj, împotriva curentului şi foarte puternică.  

Mulţi specialişti în muzică şi publicişti pasionaţi de istorie au considerat că Veturia a fost mereu acuzată pe nedrept şi că prin căsătoria cu Octavian Goga ea şi-a asumat un destin trist.

Dupa ce ar fi abandonat, ca soprană, o cariera artistică de exceptie, prin căsătoria cu Octavian Goga, aceasta ar fi acceptat şi exilul voluntar la Ciucea, pentru a administra domeniul şi castelul cumparate de prima soţie a poetului ardelean.

Strănepotul Mircea Goga, însă, nu este de acord. El spune că Veturia avea o personalitate “neguroasă” şi că tot comportamemtul ei şi renunţările au fost de fapt, instrumente ale trădarii şi intrigilor.

„«Privighetoare a Romaâiei» pe scena Bayreuth-ului wagnerian de la începutul secolului trecut, recrutată în 1914 ca agent secret al Berlinului, Veturia Goga a urcat cu vremea toate treptele ierarhiei de umbra a nazismului.

Metamorfozată în «Privighetoarea lui Carol II», Eminenta cenuşie, egeria si Marea Doamna a dictaturii antonesciene, l-ar fi  slujit de fapt pe Hitler, către care «şi-a ciripit» propriul soţ, pe Octavian Goga, dar si pe Carol II, pe Mareşal, ca, de altfel, pe toti cei din însusăşi staff-ul celui de-al III-lea Reich şi i-a condus la pierzanie“, scrie Mircea Goga. 

„Căsătoria Veturiei cu Octavian Goga n-a fost pentru ea altceva decât îndeplinirea unei misiuni încredinţate ei de către Serviciile Secrete germane, a căror agentă recrutată încă din 1914 a fost, la Bayreuth“, comentează stranepotul său.

Tot subiectul e încă neclar, iar controveresele rămân deschise.

Dar povestea Veturiei este făra pic de îndoială exceptională.

 

 

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Veturia_Goga

http://profesoara47.blogspot.ro/2017/03/femei-spion-din-romania.html

 

 

25/09/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA, LUMEA ROMANEASCA | , , | Un comentariu

UNIREA BUCOVINEI CU ŢARA MAMA, ROMÂNIA – 28 noiembrie 1918

 

 

28 noiembrie 1918 – Unirea Bucovinei cu România

Provincie istorică românească,  Bucovina a aparţinut Moldovei până în anul 1775, când a fost anexată de Austria, în urma războiului ruso-turc din anii 1768-1774.

La 1774, nordul Moldovei cadea prada intereselor meschine de ordin geostrategic ale celor trei mari puteri (Rusia, Austria, Turcia), care, la numai doi ani de la sfartecarea Poloniei – 1772, hotarau, la Kuciuk Kainardji, in urma razboiului ruso – turc, anexarea Bucovinei de catre Austria, habsburgii primind din partea Portii, drept răsplată a neutralitatii, un pamant ce nu apartinea osmanlailor.
Drama Moldovei era cu atat mai mare cu cat teritoriul cedat incorpora fostele cetati de scaun de la Baia, Siret si Suceava si manastirile Putna, Radauti, Voronet, Sucevita, Moldovita, sanctuare ale vietii spirituale si traditiei istorice.

Pentru a îmbrăca în formule juridice această anexare, guvernarea habsburgică pretexta că în vechime Pocuţia ar fi stăpânit regiunea de nord a Moldovei, numită de ea mai târziu Bucovina.

Prin împărţirea Poloniei în 1772, Pocuţia, împreună cu Galiţia fiind atribuite Austriei, tot ei i-ar reveni „dreptul de a stăpîni regiunea menţionată”, adică Bucovina, Cucerirea acestui teritoriu românesc era motivată, de asemenea, de Austria şi prin necesitatea de a stabili o comunicaţie mai directă între Transilvania şi Galiţia.

După ocuparea Bucovinei de către trupele habsburgice, în toamna anului 1774, Curtea de la Viena a folosit intimidarea, corupţia şi alte mijloace „convingătoare” pentru a obţine din partea Porţii otomane recunoaşterea faptului împlinit.

La 7 mai 1775 – printr-o convenţie încheiată la Constantinopol – Poarta otomană consimte la cedarea Bucovinei către Austria.

Şi astfel, Bucovina, cea mai frumoasă parte a Moldovei, cu capitala la Suceava, cu peste 10 mii de km2 şi 75 de mii de locuitori, cu 233 de oraşe şi sate româneşti, cu mormântul lui Ştefan cel Mare de la Putna, cu splendidele monumente de artă medievală: Suceviţa, Moldoviţa, Voroneţ şi Umor, a fost ruptă din trupul ţării – prin mijloace odioase şi în pofida oricăror principii internaţionale – de către Imperiul habsburgic.

Împotriva târgului dintre Poarta otomană şi Imperiul habsburgic cu privire la teritorii ce nu le aparţineau, domnul Grigore Ghica, boierii patrioţi şi clerul din Moldova au protestat, în repetate rînduri, cu toată energia, cerând sprijin împotriva acestei încălcări atît de păgubitoare, subliniindu-se că, dacă sultanul nu va îmbrăţişa cauza provinciei supusă suzeranităţii sale, locuitorii Moldovei, în disperare, ar putea să caute ajutorul la o altă putere străină.

Rezultatul acestor proteste şi demersuri: domnitorul Grigore Ghica a fost asasinat mişeleşte de otomani, în octombrie 1777.

Guvernul habsburgic a denumit, la început acest teritoriu, „Moldova austriacă”. Curând, însă, pentru a masca anexarea, Austria denumeşte acest teritoriu „Bucovina”, după denumirea pădurilor de fagi de la Cosmin.

Până în 1786, Bucovina a fost menţinută sub administraţie militară austriacă, iar după această dată a fost alipită la Galiţia, ca o simplă circumscripţie administrativă a acestei provincii.

În cei 143 de ani de dominaţie habsburgică, autorităţile imperiale au promovat o politică sistematică de deznaţionalizare a populaţiei româneşti, practicând în acest scop colonizarea germanilor, a ungurilor şi slovacilor şi încurajînd aşezarea în masă a rutenilor fugiţi de pe moşiile nobililor polonezi din Galiţia şi Polonia.

Acest fapt nu a putut schimba, totuşi, caracterul românesc al acestui teritoriu. De-a lungul întregii perioade, ţărănimea a reprezentat 75% din populaţia Bucovinei, formată în cea mai mare parte din români.

Românii din Bucovina, aparţinînd tuturor generaţiilor care s-au succedat până la Unirea din 1918, au opus o dârză rezistenţă politicii de deznaţionalizare şi asuprire promovată de autorităţile habsburgice. Cărturarii români, clerul şi ţăranii din Bucovina şi-au ridicat, nu o dată, glasul de protest, revendicând drepturi politice şi naţionale.

Unul dintre primele periodice apărătoare a intereselor naţionale, intelectuale şi materiale ale românilor bucovineni a fost publicaţia „Bucovina”, scoasă de fraţii Gheorghe şi Alecu Hurmuzachi. Ea a fost urmată de alte publicaţii: „Revista politică”, „Gazeta Bucovinei”, „Deşteptarea Bucovinei”.

Revoluţia de la 1848, care a cuprins Ţara Românească, Moldova şi Transilvania, a avut influenţă şi asupra Bucovinei.

În cadrul creat de procesul revoluţionar, la Cernăuţi a avut loc o Mare Adunare Naţională a românilor care au redactat un memoriu în 12 puncte pentru a fi prezentat împăratului.

Se cerea statutul de „ţară de coroană autonomă” pentru Bucovina, prin separarea de Galiţia; păstrarea identităţii naţionale a românilor; crearea de şcoli; abolirea clăcii şi a dijmei; libertatea şi egalitatea cultelor; scoaterea bisericii româneşti de sub autoritatea mitropolitului sârb din Karlowitz etc.

Istoricul Ion Nistor sublinia  că aceste revendicări „constituiră multă vreme programul politic al românilor bucovineni în lupta pentru dobîndirea şi consolidarea autonomiei ţării, pentru conservarea caracterului românesc al fostei Ţări a Moldovei”.

Bucovina a devenit teritoriu de refugiu şi de consultări pentru revoluţionarii paşoptişti şi Moldova, respectiv Transilvania: Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Alexandru Ioan Cuza, Timotei Cipariu, George Bariţiu ş.a.

Discuţiile dintre revoluţionarii români au dus la concluzia că Principatele dunărene, Bucovina, Basarabia şi Transilvania trebuie să se unească într-un stat daco-roman, aflat sub autoritatea împăratului de la Viena sau cîrmit de un arhiduce din Casa de Habsburg.

În discuţiile din Bucovina apar atât prefigurarea României Mari, prin unirea provinciilor româneşti, cât şi prefigurarea proiectului lui Aurel C. Popovici de unire a românilor sub egida Curţii din Viena.

Reprimarea revoluţiei şi intervenţia armatelor ruseşti, au împiedicat traducerea în viaţă a acestor revendicări.

Totuşi, unele dintre ele au fost împlinite: prin Constituţia imperială din 1849, Bucovina este proclamată mare ducat, bucurându-se de autonomie internă, fiind trecută în subordinea directă faţă de guvernul central de la Viena, situaţie care s-a menţinut pînă în 1918; limba română a fost introdusă în Institutul Teologic din Cernăuţi ca limbă de predare, înfiinţându-se o catedră de limba şi literatura română, încredinţată lui Aron Pumnul, fost profesor de filozofie la Blaj. Şi la Liceul latino-german se introduce limba română ca limbă de studiu.

În 1861, în timpul regimului liberal, Bucovina primeşte un nou statut de organizare autonomă, care prevedea ca organe de conducere Dieta ţării (puterea legislativă), care alege un comitet cu atribuţii legislative, avînd în frunte un căpitan al ţării.

Reprezentantul guvernului central de la Viena era guvernatorul, numit preşedintele ţării.

În pofida măsurilor represive care au urmat Revoluţiei române din 1848, lupta pentru dreptate şi unitate a românilor a cunoscut noi trepte de afirmare. Ea s-a manifestat pregnant cu ocazia Unirii din 1859 şi a Războiului de Independenţă din 1877-1878.

Permanentele legături între teritoriile româneşti au menţinut mereu vie ideea unităţii, a reunirii cu Patria Mamă. Semnificative au fost, în acest sens, sărbătorirea unor momente de seamă din istoria poporului român.

Serbările de la Putna din 1871, organizate de un comitet compus din Ioan Slavici, Mihai Eminescu, A.D. Xenopol şi alţi tineri patrioţi, cu prilejul aniversării a 400 de ani de la zidirea mănăstirii, au fost o adevărată demonstraţie a solidarităţii naţionale a tuturor românilor.

Printre participanţi se aflau Mihail Kogălniceanu, V. Alecsandri, Iacob Mureşanu, Gr. Tocilescu.

În 1875, cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la cotropirea Bucovinei de către austrieci, bucovinenii organizează la Iaşi şi Paris manifestaţii contra dominaţiei habsburgice.

La serbările de la Iaşi participă şi studenţi din Cernăuţi, grupaţi în Societatea Studenţească „Arboroasa”.

Refuzul românilor de a participa la serbările organizate în 1875 de guvernul austriac şi manifestările de protest al bucovinenilor l-au determinat pe împăratul Franz Josef să-şi contramandeze o proiectată vizită în Bucovina.

În 1875, guvernul austriac a înfiinţat Universitatea din Cernăuţi. Cursurile erau însă în limba germană, afară de cîteva de la Facultatea de Teologie şi de o catedră de limba şi literatura română la Facultatea de Filosofie şi Litere, avînd ca prim titular pe I.G. Sberea.

Cu doi ani mai înainte, la 13 ianuarie 1873, se înfiinţează Mitropolia Ortodoxă a Bucovinei şi Dalmaţiei, cu reşedinţa la Cernăuţi.

În octombrie 1877, Societatea Studenţească „Arboroasa”, în frunte cu compozitorul Ciprian Porumbescu, îşi exprimă deplina adeziune la manifestările organizate la Iaşi, cu prilejul comemorării a 100 de ani de la asasinarea de către austrieci a domnitorului patriot Grigore Ghica.

În martie 1892 se creează Partidul Naţional Român din Bucovina. În program se prevedea autonomia Bucovinei şi păstrarea individualităţii sale istorico-politice.

Prin pactul de constituire a monarhiei dualiste (1867), Imperiul habsburgic s-a împărţit în două părţi distincte: Austria şi Ungaria. Bucovina, alături de Galiţia şi alte teritorii au intrat în componenţa Austriei.

Crearea structurilor mişcării de emancipare naţională a românilor bucovineni a întîlnit mari obstacole, ca urmare a divizării ei în conservatori şi liberali, mai întîi, împărţire agravată prin apariţia democraţilor favorabili colaborării cu ucrainenii.

Certurile s-au succedat, ducînd la sciziuni în Partidul Naţional Român, creat la 7 aprilie 1892, la apariţia de noi formaţiuni politice, ceea ce l-a determinat, în 1910, pe Iancu Flondor să demisioneze din funcţia de preşedinte al Partidului Naţional.

 

Ca urmare a înfrîngerilor suferite în război şi a intensificării luptelor de eliberare naţională a popoarelor subjugate, în toamna anului 1918 Imperiul Austro-Ungar se destramă.

Procesul de destrămare a dublei monarhii a descătuşat şi în Bucovina energiile naţionale.

Dar divizarea din rîndul elitei politice româneşti şi, mai ales, agresivitatea naţionaliştilor ucraineni au creat obstacole în calea realizării unirii Bucovinei cu România.

Forţele care se confruntau erau autorităţile austriece, reprezentate de guvernatorul Etzdorf, mişcarea unionistă românească, avîndu-l în frunte pe Iancu Flondor, şi separatiştii ucraineni, beneficiind de sprijinul unui român aflat la Viena, deputatul Aurel Onciu, care, în întreaga perioadă până la unirea Bucovinei cu România, a acţionat ca un factor de subminare a mişcării unioniste româneşti.

Curtea de la Vinea avea, la începutul anului 1918, intenţia de a reuni într-o unitate administrativă distinctă părţile bucovinene locuite masiv de ucraineni cu teritoriile est-galiţiene, dar precipitarea evenimentelor a făcut imposibilă realizarea proiectului.

În toamna anului 1918, Bucovina era ameninţată cu divizarea, întrucît ucrainenii, erau hotărîţi să-şi asigure controlul asupra zonei dintre Nistru şi Prut şi a unei zone dintre Prut şi Siret.

Intenţia ucrainenilor era să înfiinţeze un stat autonom care ar fi cuprins Bucovina în întregime sau numai partea nordică.

Pentru a-şi pune în aplicare planul, ucrainenii s-au organizat în formaţiuni paramilitare, în rândul cărora au intrat şi militari ucraineni, proveniţi din armata austro-ungară.

  Dupa victoria revolutiei bolsevice de la Sankt Petersburg, din octombrie 1917, Ucraina a urmarit sa se extinda asupra Nordului Moldovei, impreuna cu care sa constituie un stat vasal Austro Ungariei, intentie sprijinita de Viena.
Dupa ce Ucraina propunea mai mule forme de colaborare, ce cuprindeau, insa, anexarea celei mai mari parti a Bucovinei, la 19 octombrie, Consiliul National Ucrainean, intrunit la Lvov, a proclamat independenta Ucrainei in cadrul Austro Ungariei, granitele noii entitati cuprinzand si Bucovina nord-vestica.

Deputatul bucovinean Gheorghe Grigorovici a reactionat prompt si a cerut, la 22 octombrie 1918, in Parlamentul de la Viena ca Bucovina sa fie redata patriei de la care a fost dezlipita in 1774.

Evenimentele capata intensitate, deoarece ucrainenii dispuneau de armata si incercau sa o utilizeze, intr-o prima faza, pentru a intimida actiunile romanilor si pe liderii lor, care, la initiativa lui Iancu Flondor si Sextil Puscariu, vor convoca o adunare reprezentativa a bucovinenilor la Cernauti, la 27 octombrie 1918.

 

 

 

Sextil Puscariu

 

 

 

Adunarea se va declara Constituanta si va alege un Consiliu National Roman, din 50 de membri, care, in fata presiunii ucrainenilor, care decretasera, la 3 noiembrie, anexarea unei mari parti din Bucovina, iar   legiunea  ucraineana teroriza populatia, Consiliul National Roman face apel la armata romana, care, sub conducerea generalului Iacob Zadic, intra la 11 noiembrie in Cernauti.
La 28 noiembrie, in Palatul Mitropolitan (Sala Sinodala) Cernauti, se deschid lucrarile Congresului General al Bucovinei, care a votat Declaratia de Unire prezentata de Iancu Flondor.

Declaratia constata ca „ceasul mare a sunat” si hotaraste „Unirea neconditionata si pentru vecie a Bucovinei, in vechile hotare pana la Ceremus, Colacin si Nistru, cu regatul Romaniei”.

In mesajul prezentat ulterior regelui, cu prilejul inmanarii la Iasi a declaratiei de unire, Iancu Flondor spunea :

„Plecati putini ne intoarcem acum multi. Nu e o cucerire a armelor, ci intoarcerea la vatra a fratilor despartiti, care in Majestatea Voastra regasesc pe parintele demult pierdut”.

 

Românii bucovineni, avându-l ca lider unionist pe Iancu Flondor, au acţionat pentru salvarea integrităţii teritoriale a Bucovinei şi, apoi, pentru unirea ei cu România.

De mare însemnătate pentru organizarea forţelor româneşti unioniste a fost ziarul „Glasul Bucovinei”, condus de marele filolog Sextil Puşcariu.

 

 

 

 

 

 

În primul său număr, din 22 octombrie 1918, erau fixate obiectivele mişcării naţionale a românilor bucovineni:

„Vrem să rămânem români pe pământul nostru strămoşesc şi să ne ocârmuim singuri, precum o cer interesele noastre româneşti”.

În privinţa unei posibile uniri cu România, în text se spune:

„Pretindem ca, împreună cu fraţii noştri din Transilvania şi din Ungaria, cu care ne găsim în aceeaşi situaţie, să ne plăsmuim viitorul care ne convine nouă în cadrul românismului”.

În acest spirit, s-au desfăşurat la Cernăuţi, în ziua de 27 octombrie 1918, lucrările Adunării Naţionale a Românilor, care s-a declarat „în puterea suveranităţii naţionale, Constituantă a acestei Ţări române, şi a hotărît unirea Bucovinei integrale cu celelalte Ţări româneşti într-un singur stat naţional independent”, în care scop va acţiona „în deplină solidaritate cu românii din Transilvania şi Ungaria”.

 

 

 

 

Preşedintele Consiliului Naţional, Dionisie Bejan, a rostit cuvântul de salut, din care cităm:

“Întruniţi astăzi în acest măreţ locaş, care este şi trebuie să rămână simbolul unirii în credinţă în Dumnezeu şi în neamul nostru, salut cu neţărmurită dragoste pe reprezentanţii vitezei armate române, care la ordinul M.S.Regelui Ferdinand I ne-a întins mâna de ajutor în clipele de cea mai grea cumpănă.

Salut cu aceeaşi dragoste pe reprezentanţii fraţilor noştri din Basarabia, Transilvania şi Ungaria. Vă salut pe voi, fruntaşii neamului românesc din Bucovina, care aţi venit cu inima însufleţită din tuspatru unghiuri ale ţării, ca să aşezaţi piatra fundamentală care să clădească trainic şi neclintit România Mare. Implor harul ceresc şi binecuvântarea dumnezeiască asupra hotărârilor ce veţi lua”.

 

Ceea ce românii bucovineni au numit Constituantă era într-adevăr o reprezentantă naţională, chemată să aducă hotărîri de importanţă covîrşitoare pentru istoria românilor.

Ea era o Adunare Naţională reprezentativă, formată din foştii deputaţi români din Parlamentul de la Viena, cei din Dieta Bucovinei şi primarii români din întreaga provincie.
Adunarea, prin componenţa sa, primeşte o valoare juridică ce-i îngăduie să aducă hotărîri istorice.

În această calitate, Constituanta adoptă o moţiune ce are în vedere unirea Bucovinei cu România şi crearea Consiliului Naţional Român, alcătuit din 50 de membri, avînd un comitet executiv prezidat de Iancu Flondor. Consiliul Naţional era socotit un organ executiv al puterii politice a românilor din Bucovina, chemat a reprezenta şi rezolva toate problemele ce se vor ivi.

În aşteptarea momentului cand ar fi putut acţiona în forţă, ucrainenii au rămas, iniţial, în expectativă, apoi, la 31 octombrie/12 noiembrie 1918, Adunarea Naţională a Ucrainenilor a refuzat să recunoască hotărîrile Adunării Naţionale a Românilor pentru teritoriile în care ucrainenii erau majoritari.

De îndată ce haosul a cuprins Austro-Ungaria, ei au declanşat acţiuni de ocupare a zonelor ce pretindeau că le aparţin, cerînd guvernatorului austriac în Bucovina să le transmită puterea.

Confruntat cu primejdia divizării Bucovinei, a dezordinii ce ameninţa – din cauza agresivităţii legiunilor ucrainene – să escaladeze pînă la vărsarea de sînge, Iancu Flondor a decis să facă apel la guvernul român pentru restaurarea ordinii în Bucovina.

Noul guvern prezidat de generalul Coandă, a hotărît să ofere tot concursul românilor bucovineni, inclusiv să trimită trupe.

Divizia 8 Infanterie a generalului I. Zadik a intrat în Bucovina. Legiunea ucraineană s-a retras în grabă, iar ostaşii români s-au bucurat de o călduroasă primire din partea populaţiei.

 

 

 

 

Unirea_Bucovinei_cu_Patria_Mama_Romania

 

 

 

Consiliul Naţional Român, asumându-şi rolul de Adunare Constituantă, a hotărît, la 31 octombrie/12 noiembrie 1918, crearea unui guvern condus de Iancu Flondor, preşedinte al Consiliului Naţional fiind ales Dionisie Bejan.

 

Guvernul bucovinean a convocat pentru 28 noiembrie 1918, în Palatul Metropolitan din Cernăuţi Congresul general al Bucovinei, la care au luat parte, pe baze democratice, 74 de delegaţi ai Consiliului Naţional Român, 13 ai comunităţilor ucrainene, 7 ai Consiliului Naţional German, 6 ai Consiliului Naţional Polonez.

În unanimitate, Congresul a votat „unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei în vechile hotare, până la Ceremuş, Colaciu şi Nistru, cu Regatul României”.

 Şeful guvernului, Iancu Flondor,dădu apoi citire DECLARAŢIEI DE UNIRE, care preciza :

 

„Congresul General al Bucovinei întrunit azi, joi în 15/28 noiembrie 1918 în sala sinodală din Cernăuţi, consideră că: de la fundarea Principatelor Române, Bucovina, care cuprinde vechile ţinuturi ale Sucevei şi Cernăuţilor, a făcut pururea parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat ca stat;

că în cuprinsul hotarelor acestei ţări se găseşte vechiul scaun de domnie de la Suceava, gropniţele domneşti de la Rădăuţi, Putna şi Suceviţa, precum şi multe alte urme şi amintiri scumpe din trecutul Moldovei;

că fii acestei ţări, umăr la umăr cu fraţii lor din Moldova şi sub conducerea aceloraşi domnitori au apărat de-a lungul veacurilor fiinţa neamului lor împotriva tuturor încălcărilor din afară şi a cotropirei păgâne;

că în 1774 prin vicleşug Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei şi cu de-a sila alipită coroanei habsburgilor;

că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat suferinţele unei ocârmuiri străine, care îi nesocotea drepturile naţionale şi care prin strâmbătăţi şi persecuţii căuta să-şi înstrăineze firea şi să-l învrăjbească cu celelalte neamuri cu cari el voieşte să trăiască ca frate;

că în scurgerea de 144 de ani bucovinenii au luptat ca nişte mucenici pe toate câmpurile de bătaie din Europa sub steag străin pentru menţinerea, slava şi mărirea asupritorilor lor şi că ei drept răsplată aveau să îndure micşorarea drepturilor moştenite, isgonirea limbei lor din viata publică, din şcoală şi chiar din biserică;

că în acelaşi timp poporul băştinaş a fost împiedicat sistematic de a se folosi de bogăţiile şi izvoarele de câştig ale acestei ţări, şi despoiat în mare parte de vechea sa moştenire;

dară că cu toate acestea bucovinenii n-au pierdut nădejdea că ceasul mântuirii, aşteptat cu atâta dor şi suferinţă va sosi, şi că moştenirea lor străbună, tăiată prin graniţe nelegiuite, se va reîntregi prin realipirea Bucovinei la Moldova lui Ştefan, şi că au nutrit vecinic credinţa că marele vis al neamului se va înfăptui prin unirea tuturor ţărilor române dintre Nistru şi Tisa într-un stat naţional unitar; constată că ceasul acesta mare a sunat!

Astăzi, când după sforţări şi jertfe uriaşe din partea României şi a puternicilor şi nobililor ei aliaţi s-a întronat în lume principiile de drept şi umanitate pentru toate neamurile şi când în urma loviturilor zdrobitoare monarchia austro-ungară s-a zguduit din temeliile ei şi s-a prăbuşit, şi toate neamurile încătuşate în cuprinsul ei şi-au câştigat dreptul de liberă hotărâre de sine, cel dintâiu gând al Bucovinei desrobite se îndreaptă către regatul României, de care întotdeauna am legat nădejdea desrobirii noastre.

Drept aceea
Noi,
Congresul general al Bucovinei,
întrupând suprema putere a ţării şi fiind investit singur cu puterile legiuitoare, în numele Suveranităţii naţionale
Hotărâm:
Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu regatul României”.

Actul unirii Bucovinei cu România a fost salutat cu entuziasm de poporul român de pe întreg teritoriul patriei prin numeroase telegrame, scrisori prin presă etc.

Referindu-se la acest moment istoric, ziarul „Românul” din 15 decembrie 1918 scria:

„Ţara mândră a fraţilor, Bucovina, dezlipită aproape un veac şi jumătate de către mişelia austriacă, a ajuns iarăşi liberă, încorporându-se în sânul Mamei sale, Bucovina a devenit iarăşi ceea ce zicea poetul – „vesela grădină”.

Ziua de 28 noiembrie va rămâne scrisă pururi cu litere de aur în istoria poporului român de pretutindeni”.

 

 

 

 

Iancu Flondor

 

O delegaţie în frunte cu Iancu Flondor a fost trimisă la Iaşi, chiar în ziua de 28 noiembrie 1918, după încheierea lucrărilor Congresului Bucovinei, pentru a înmâna regelui Ferdinand I Actul unirii Bucovinei cu România.

În şedinţa din 29 decembrie 1918, Camera Deputaţilor a votat, în unanimitate, Legea asupra unirii Bucovinei cu România.

Unirea a fost recunoscută pe plan international prin Tratatul de pace de la Saint-Germain en Laye, semnat la 10 septembrie 1919 între Puterile Centrale Aliate şi Austria.

România l-a semnat la 10 decembrie 1919.

 

 

 Harta Romaniei dupa Marea Unire

 

 

Surse:

 

Prof. univ. dr. Ioan BOJAN- ziarulfaclia.ro/28-noiembrie-1918

 

Prof.Dr. istoric Constantin Ungureanu
cercetator principal la Institutul National de Istorie –
Chisinau, originar din Bucovina – ziarulprahova.ro

 

 

28/11/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: