CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Centenarul Marii Uniri. Onisifor Ghibu: articolul „Două autonomii” publicat în 12 noiembrie 1917

 

 

 

 

Imagini pentru o ghibu photos

Onisifor Ghibu (1883 – 1972), intelectual patriot român ardelean, militant pentru Unire refugiat în Basarabia în 1917, a fost un luptător  al deşteptării naţionale în acea bucată de ţară încă ruptă din trupul României.

Doctorand al Universităţii din Jena (Germania) în pedagogie, cărturar, autor a sute de cărţi, luptător pentru unitatea românilor, a fost unul dintre participanţii importanţi la realizarea Marii Uniri de la 1918.

Până a-şi vedea visul împlinit, Ghibu a fost condamnat la moarte de unguri în Ardealul său natal şi a fost vânat de ruşi în Basarabia, unde a pus umărul la înfăptuirea unirii ei cu România. Din martie 1917 îl pleacă la la Chişinău, unde devine unul dintre conducătorii acţiunii de eliberare naţională a românilor basarabeni din 1917-1918.

Împreună cu câţiva fruntaşi basarabeni întemeiază şi organizează Partidul Naţional Moldovenesc.

 De asemenea, conduce efectiv vasta acţiune de organizare a învăţământului în limba română, inexistent în 1917 şi reuşeşte deschiderea de şcoli româneşti în toată Basarabia, începând cu toamna anului 1917.  

 

 

 

 

Tipăreşte apoi ziarul ”Ardealul” (de la 1 octombrie 1917), prima ”foaie” cu tipar latin din întreg Imperiul Rus, transformat mai apoi în cotidianul ”România Nouă” (de la 24 ianuarie 1918) – ”organ de luptă pentru unirea politică a tuturor românilor”.

În primul număr publică marea ”Declaraţie” – întocmită şi cu prima semnătură a lui Onisifor Ghibu – ”de unire cu România a tuturor românilor aflători în teritorii ocupate vremelnic de puteri străine”.

După ce s-a aflat în fruntea luptei care a dus la unirea Basarabiei cu Ţara Mamă în 1918, s-a întors în Transilvania, unde şi-a împlinit misiunea de a-şi vedea poporul reîntregit la 1 decembrie 1918.

După ’45, Ghibu a fost arestat de comunişti şi a trăit restul vieţii ca o persona non grata în ţara pe care se  luptase să o clădească.

 

„Două autonomii”, este un articol publicat de O. Ghibu  în ziarul „Ardealul (Transilvania)”, la Chișinău, în data de 12 noiembrie 1917.

„Acum când, mulțumită hotărârii congresului ostașilor moldoveni, Basarabia a ajuns să își vadă împlinit visul ei de un veac, pe dinaintea ochilor noștri sufletești trec toate suferințele și toate luptele, pe care le-am dat și noi în Transilvania, pentru dobândirea autonomiei țării noastre.

Când au venit ungurii în Europa, înainte de aceasta cu mai bine de o mie de ani, noi ne aveam țărișoarele noastre, cu voievozi români.

Înfrânți de sălbăticia ungurească, noi ne-am pierdut țara și drepturile.

De atunci și până astăzi nici o clipă noi n-am încetat de a lupta pentru a ne dobândi îndărăt slobozenia pierdută.

Dar, vai, lupta noastră a fost zadarnică. N-au ajutat nici revoluțiile pe care le-am făcut din când în când, n-a ajutat nici suferința de o mie de ani. Ungurii au rămas tari și neînduplecați.

Luptele noastre frumoase, date în cei din urmă 40 de ani, în Duma țării, pentru dobândirea autonomiei Transilvaniei, au fost luate chiar în batjocură de dușmanii noștri. De un astfel de lucru nici nu voiau să audă!

Totuși fruntașii noștri mai credeau că va veni vremea când ungurii vor fi siliți să ne dea autonomia. La începutul bătăliei, în anul 1914, când Austria era bătută de ruși și de sârbi, și când ungurii erau cum nu se poate mai strâmtorați, unii români credeau că, în sfârșit ungurii, acum și de teama României, ne vor da autonomia.

Dar și această nădejde a fost zadarnică. Abia atunci am înțeles noi că autonomiile nu se cer, ci se iau. Dar noi n-o puteam lua, fiindcă n-aveam o oaste națională, care să-și arunci sabia în cumpăna hotărârii. Iar fără oaste nimic nu se poate face.

Când, în sfârșit, ne-am dat seama de aceasta, ne-am întors către țara noastră mamă, către România, și ne-am pus soarta în mâinile ei.

Falnica oaste românească avea să ne dea ea, nu numai ceea ce de o mie de ani am tot cerut de la unguri, dar să ne dea totul, rupându-ne cu desăvârșire de la sânul otrăvit al Ungariei.

Și dacă în trecut n-am putut avea o oaste națională românească în Transilvania, suntem mângâiați că avem cel puțin acum o astfel de oaste în România și în Franța.

Voluntarii transilvăneni plecați din Rusia pe frontul francez vor face ei acum, ceea ce înainte nu s-a putut face. Regimentele ardelenești din România și din Franța sunt cea dintâi oaste națională a noastră.

Umăr la umăr cu oastea din România, ea va ști să biruiască, luând ce ni se cuvine.

Cu toate că pentru moment starea întovărășiților e deosebit de grea din pricina rușilor, păstrăm neclintită nădejdea că Dumnezeu va ajuta acestor oști să-și împlinească datoria lor sfântă de a dezrobi Ardealul de sub mână apăsătorilor noștri.

Precum oastea națională moldovenească a făurit autonomia Basarabiei, așa nădăjduim că și oastea națională ardelenească, mână-n mână cu cea românească, va făuri autonomia Transilvaniei, dar nu sub scutul austro-unguresc, ci sub al României, care s-a jertfit pe sine pentru noi.

Vom fi atunci o țară fericită, la sânul dulce și cald al mamei noastre, pe care o vom iubi cu atât mai mult, cu cât și-a pus în primejdie însăși viața sa pentru ca să ne mântuiască pe noi.

 (http://centenarulromaniei.ro/doua-autonomii-de-o-ghibu-din-12-noiembrie-1917/)

 

 

 

CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/09/08/ziua-de-8-septembrie-in-istoria-romanilor/

08/09/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Originea numelui Basarabiei. VIDEO

 

 

Imagini pentru harta bugeac photos

Semnificaţia numelui Basarabia

Toponimul „Basarabia”, atestat din sec. al XIV-lea, derivă direct de la numele dinastiei fondată de voievodul Basarab I, in Ţara Românească.

După vechiul obicei de a desemna un stat prin numele dinastiei fondatoare, „Basarabia” sau Principatul lui Basarab sauŢara Basarabilor, denumea întreaga Ţara Românească, ce se întindea, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, până la Marea Neagră şi Gurile Dunării.

Aflarea provizorie a Chiliei în componenţa Ţării Româneşti a constituit ulterior un motiv pentru desemnarea teritoriului din proximitatea gurilor Dunării cu numele dinastiei muntenești a Basarabilor.

Chiar Țării Românești, după cum rezultă dintr-un document polonez de la 1395, i se va atribui numele de Basarabia, ceea ce va crea confuzii în documentele ulterioare din Polonia şi din ţările vecine referitoare la această denumire, de Basarabia, a locului şi a extinderii sale teritoriale.”

În secolul al XV-lea, regiunea Dunării de Jos a făcut obiectul unui litigiu între vechiul Principat al Ţării Româneşti, căruia îi aparţinuse iniţial, şi mai noul principat, al Moldovei, care căuta să-şi extindă graniţele către sud, atingând deja gura de vărsare a Nistrului şi ţărmul mării în dreptul Cetăţii Albe.

Rivalitatea celor două state româneşti era determinată, de fapt, de rivalitatea celor două suzerane ale lor, Ungaria şi Polonia.

În 1426, Alexandru cel Bun, domnul Țării Moldovei, pune stăpânire pe cetatea Chilia, care la va fi cedată de Petru al II-lea al Moldovei lui Iancu de Hunedoara, ca mulțumire pentru ajutorul dat în lupta pentru recâștigarea domniei împotriva lui Roman al II-lea. Ștefan cel Mare o va recâștiga în 1465, iar la 1484 otomanii vor lua cu forţa de la Ţara Moldovei și Chilia, şi Cetatea Albă.

În 1486 au fost stabilite hotarele celor două circumscripţii teritoriale, Chilia şi Cetatea Albă, iar, ulterior, în mâinile otomanilor a ajuns și Tighina (în 1538, numită de turci Bender).

 

 

 

Imagine similară

 

 

 

Pentru desemnarea acestui teritoriul de la gurile Dunării, de pe litoralul Mării Negre, şi a cursului inferior al Nistrului, rupt abuziv din trupul Ţării Moldovei în urma cuceririlor otomane, în documentele poloneze şi ale unor state din Europa Centrală, începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea, a fost utilizată noţiunea de Basarabia, luându-se în calcul faptul aflării Chiliei sub autoritatea domnului Ţării Româneşti.

În teritoriul din apropierea cetăţilor, populate de garnizoane turce, au fost plasate formaţiuni paramilitare otomane. În unele sate, locuite de turci, se aflau şi familii de tătari, venite din sudul Dunării.”

 

În secolul al XVI-lea, după cucerirea de către otomani a fortăreţelor de la Chilia şi Cetatea Albă, toponimul Basarabia începe a desemna teritoriul mărginit de cursurile inferioare ale Prutului şi Dunării, de Marea Neagră şi de Gura de vărsare a Nistrului.

Otomanii creează din cele 2 cetăţi o zonă de aprovizionare şi de supraveghere startegică, numită raia, căreia ii adaugă, la 1538, cetatea Tighinei, pe care o rebotează Bender.

Întreaga regiune astfel creată şi transformată în raia va fi denumită Bugeac, şi dăruită de turci tătarilor, ca plată pentru supravegherea militară a zonei de graniţă a Imperiului Otoman.

Basarabia devine echivalentă cu Bugeac şi desemnează partea de sud a Moldovei, anexată de otomani şi stăpânită de tătari, întinsă între limanul Nistrului şi braţul Chilia al Deltei Dunării, până la gura Prutului.

Acest teritoriu, rupt şi anexat de Imperiul Otoman, apoi de cel rus, va fi transformat în armă împotriva dezvoltării economice a Moldovei, prin blocarea accesului rutelor sale comerciale la Marea Neagră, aşa cum, simetric, va deveni Dobrogea cucerită şi ea de otomani, pentru Ţara Românească.

Din secolul al XVI-lea, poate şi datorită prezenţei tătarilor de o parte şi alta a Nistrului, se ajunge la situaţia în care, teritoriul situat la stânga Nistrului până la vărsarea Bugului în Mare, să fie numit tot Basarabia.

Astfel, numele Basarabia desemna, în acelaşi timp, posesiunile hanatului tătăresc Edisan, dintre Nistru şi Bug, dar şi zona denumită şi Bugeac, dintre Prut, Dunăre şi Nistru, locuită de alte neamuri de tătari.

Coincidenţa de nume va oferi un pretext în plus expansiunii ruseşti care se va servi de confuzii geografice intenţionate.

## Gheorghe I. Brătianu – Basarabia, drepturi naţionale şi istorice. Ed. Tritonic, Bucureşti, 2004

 

 

 

Imagini pentru harta bugeac photos

Teritoriul voievodatului Moldovei dintre Prut şi Nistru anexat prin Tratatul de la Bucureşti din 1812, odată cu raiaua Hotinului şi cu Basarabia istorică (în limba turcă Bugeac) cedate de Imperiul Otoman în urma încheierii războiului ruso-turc (1806-1812), a fost numit  Basarabia cu prilejul transformării sale de către Rusia într-o gubernie.

Opinia lui K. Marx despre modul cum a fost încheiat tratatul din 1812 rămâne foarte edificatoare:

Turcia nu putea ceda ce nu-i aparţinea, pentru că Poarta otomană recunoscuse acest lucru, când la Karlowitz, presată de poloni să cedeze Moldo-Valahia, ea răspunsese că nu are dreptul de a face cesiune teritorială, deoarece capitulaţiile nu-i confereau decât un drept de suzeranitate.

 

Administraţia imperială rusă a folosit fraudulos  numele Basarabia, desemnând prin acesta întreg teritoriul dintre Nistru şi Prut, pentru a masca proporţiile raptului teritorial de la 1812 făcut în dauna unei ţări ortodoxe, pe care pretindea că o „eliberează” de turci.

La recensământul efectuat de Imperiul țarist după răpirea Basarabiei din anul 1812, ponderea  românilor moldoveni din totalul populației era de circa 92%.

Acest lucru arată că, deși atât sudul, cât și nordul acestui teritoriu au fost raiale turcești, elementul românesc în structura populației era cel majoritar, deci rușii au luat un teritoriu cu o populație românească majoritară.

În concluzie, până în 1812, numele de „Basarabia” desemna o   parte din pământurile Moldovei aflate în partea de sud a interfluviului Prut-Nistru, numită aşa de primii voievozi moldavi din cauză că acestea fuseseră preluate de la voievozii Ţării Româneşti care la începuturi erau condusă de dinastia Basarabilor.

Aşadar, pentru a evita confuziile şi ambiguităţile, este necesar a folosi numele „Basarabia istorică” pentru „Basarabia” de până în 1812.  

Într-o scriere mai recentă, găsim şi explicarea denumirii de Basarabia, dată de profesorul  şi geograful rus, ajuns mai târziu membru al Academiei ruse şi preşedinte al Societăţii ruse de geografie, Lev Semionovici Berg (1876 – 1950), în lucrarea sa Basarabia, apărută la Petrograd în 1918:

„În timpul ocupaţiei ruseşti din 1806 – 1812, Basarabia actuală purta numele de Moldova aşezată în stânga Prutului.

În curând însă după această anexiune i s-a dat în mod oficial numele de Basarabia, deşi încă mult timp după aceea prin Basarabia se înţelegea numai partea ei de sud sau Bugeacul.

Cauza pentru care denumirea părţii de sud a fost extinsă la întreaga provincie a avut un caracter diplomatic.

Unul dintre articolele tratatului de la Tilsit din 1807 încheiat între Napoleon şi Alexandru I obliga Rusia să-şi retragă trupele din Moldova şi Muntenia. În timpul tratativelor ce au urmat la Paris la sfârşitul anului 1807, plenipotenţiarul rus arăta că în acest tratat nu se spunea nimic despre Basarabia şi în consecinţă el insista ca aceasta trebuia să rămână la Rusia, interpretând totodată noţiunea de Basarabia în mod lărgit, adică nu numai la Bugeac, ci la întreaga regiune între Prut şi Nistru. (…)

Denumirea Basarabia vine de la numele voievozilor transilvăneni Basaraba, care în primii ani ai secolului al XIV-lea au pus începutul dinastiei Basarabilor, întemeitorii Valahiei independente.

În unul din hristoavele sale de la începutul secolului al XV-lea domnitorul Mircea Voievod îşi zice Gospodar al pământului Basarabiei (adică al Munteniei). În timpul său (1386 – 1418) Valahia îşi întinsese dominaţia până în Dobrogea şi Akerman (Cetatea Albă).

De atunci, părţile de sud ale Moldovei şi Basarabiei de astăzi au început să se numească Basarabia.”

Un lucru este sigur, dacă ruşii la 1812 ar fi cunoscut mai îndeaproape etimologia cuvântului, chiar prin numele de Basarabia demonstrându-se caracterul pur românesc istoric dovedit, în mod sigur găseau şi foloseau o altă denumire pentru teritoriul ocupat în 1812.

Astfel, chiar prin denumirea încetăţenită chiar de către ei, propaganda diversionistă rusă a demonstrat caracterul pur românesc al acestei provincii smulse de la Moldova.

A. N. Egunov, un celebru jurist rus din secolul XIX, spunea la 1868 în lucrarea Statistica actelor comitetului regional din Basarabia.

„Până la anexiunea ei la Rusia în 1812, Basarabia era supusă aceluiaşi regim de guvernare ca şi Moldova din care ea făcea parte integrantă. 

Prin urmare nici istoria, nici documentele istorice cu privire la Basarabia nu se pot feri să nu vorbească de Moldova. Astfel, este cu neputinţă să se vorbească despre administraţia Basarabiei până la anexiune fără să se vorbească de Divanul Moldovei, căruia Basarabia îi era supusă.

În Basarabia nu există proprietate care să nu aibă documente emanate de la Divanul Moldovei. Până în zilele noastre (adică până în 1868) în procesele care sunt pledate în Basarabia numeroşi avocaţi invocă deciziile Divanului, care, fiind confirmate de domnitorii moldoveni sub formă de diplome (khrisobule), în conformitate cu articolul 1606 din vol. X al Legilor Civile ruse, nu pot fi anulate de tribunalele noastre şi păstrează astfel întreaga lor valoare şi toată puterea lor.”

Deci, chiar şi din punct de vedere al jurisprudenţei, ruşii recunoşteau ascendenţa legilor româneşti asupra Basarabiei.

Revenind la Lev Berg, constatăm că acesta descria faptul că Moldova era doar în relaţie de vasalitate cu Imperiul Otoman şi că acesta nu avea cum să înstrăineze către Rusia un teritoriu care nu îi aparţinea.

El menţiona şi faptul că Rusia recunoscuse suveranitatea şi graniţele Moldovei cu o sută de ani înaintea raptului de la 1812.

„La început turcii au ocupat din teritoriul Moldovei numai cetăţile Chilia şi Akkerman (Cetatea Albă).

În secolul al XVI-lea le-au mai luat Benderul (care la moldoveni purta numele de Tighina) şi l-au transformat în raia, adică în provincie turcească locuită de necredincioşi. 

Din raiaua aceasta mai făceau parte şi unele puncte locuite ca Cioburciu, Căuşani etc.” (Cu alte cuvinte este vorba de Bugeac).

În ce-i priveşte pe moldoveni turcii le-au luat atunci Hotinul (în 1712), au întărit cetatea şi au pus în ea o garnizoană. Mai multe sate din împrejurime au fost trecute în noua raia astfel organizată… Aşadar, în mâinile moldovenilor a rămas doar partea de mijloc. Toate cetăţile de pe Nistru şi Dunăre acum se aflau în mâinile turcilor.” (Cu o excepţie: Soroca).

Prin urmare, Berg recunoaşte apartenenţa cetăţilor de la Nistru Moldovei, deci şi Nistru ca şi hotar al Moldovei.

Acest lucru ne este dat mai explicit şi prin faptul că ruşii au recunoscut graniţa Moldovei pe Nistru încă din 1656, atunci când voievodul moldovean Gheorghe Ştefan încheia un tratat cu marele cneaz al Moscovei Alexei Mihailovici, prin care acesta din urmă se angaja să-i scoată pe turci din cetăţile moldoveneşti:  

„Locurile, teritoriile şi cetăţile pe care turcii le-au desprins din Moldova, ca Cetatea Albă, Chilia, Tighina şi regiunea Bugeac, Marele Cneaz le va lua de la turci cu armele şi le va întoarce Moldoveijure heraditario.”

Mai departe, la 1711, în tratatul încheiat între Dimitrie Cantemir şi ţarul Petru cel Mare la Iaroslavl, Petru cel Mare se angaja să respecte pe vecie hotarele Moldovei definite la articolul 11 al tratatului aşa:

„Hotarele Principatului Moldovei, după drepturile sale antice suntu acelea ce descriu cu râulu Dnistru, Cameneţu, Bender cu totu teritoriul Bugeacului, Dunărea, Muntenia, Marele Ducatu allu Transilvaniei şi teritoriulu Poloniei, după delimitarea făcută”.

Iar în tratatul în limba română, articolul 11, rezumat de cronicarul Ion Neculce:

„Ţara Moldovei cu Nistru să-i fie hotar, şi Bugeacul şi cu toate cetăţile tot ale Moldovei să fie.”

Deci Imperiul Ţarist, prin cel mai mare ţar al lor, întemeietorul Rusiei moderne, s-a angajat să respecte pe vecie graniţa Moldovei pe Nistru.

O sută de ani mai târziu, anexa Basarabia de la aceeaşi Moldovă, nu de la turci.

Ori, pentru a lua Basarabia de la Turcia, ar fi trebuit ca teritoriul moldovean să fie înglobat imperiului otoman, lucru cu desăvârşire inexact, deoarece nicicând la Iaşi sau Suceava nu a condus vreun paşă. Moldova a fost doar tributară Turciei, la fel cum Rusia a fost tributară tătarilor timp de trei sute de ani, de la bătălia de la râul Kalka din 1223.

Inclusiv autorii ruşi recunosc corect raporturile existente între Moldova şi Imperiul Otoman.

Spre exemplu, iată ce spune P.  P. Semionov – Şanski în monumentala sa operă Rusia, descrierea geografică completă a patriei noastre (1910):

„La sfârşitul secolului al XIV-lea Muntenia a devenit vasala Turciei, şi în 1511, după o îndelungată rezistenţă, Moldova a căzut sub suzeranitate turcească. Cele două principate au reuşit însă să-şi păstreze organizaţia lor politică, domnitorii lor naţionali şi religia lor. Dependenţa lor faţă de Turcia nu se manifesta decât prin plata unui tribut.”

 Aceeaşi idee apare şi la Lev Berg, care menţionează că moldovenii, ca vasali, nu erau obligaţi să-i ajute pe turci decât dacă vroiau, şi atunci mergeau la luptă în calitate de aliaţi, Berg ne dă exemplu lui Gheorghe Duca, care drept mulţumire pentru alianţă este făcut de turci şi domn al Ucrainei, deşi pentru scurtă vreme.

La fel, ca să treacă Nistrul la 1711, Petru cel Mare a trebuit să se înţeleagă cu Dimitrie Cantemir, el chiar a încercat să facă o alianţă şi cu Constantin Brâncoveanu, domnitorul Munteniei.

Ori, acest lucru nu se putea face decât dacă cele două ţări erau doar vasale Turciei.

Toate acestea sunt menţionate pe larg de către Berg.

Referitor la perioada imediat următoare anexării Basarabiei de către Rusia, A. N. Krupenski, un mare adversar al unirii Basarabiei cu România la 1918, scria în lucrarea Nobilimea basarabeană, Petersburg, 1912:

„Anexând Basarabia, împăratul Alexandru I a încercat în administrarea ei principiile ieşite din condiţiunile istorice ale ţării. Guvernul provizoriu al provinciei a fost obligat să lase Basarabiei legile ei. Regulamentul din 1812 le dădea basarabenilor o largă parte în administraţie.

Guvernatorul nu era decât preşedintele unor instituţii în care elementele locale predominau. Autorităţile ruseşti îndrumau administraţia, nu se amestecau însă în detalii şi în modul de aplicare.”

Ce dovezi mai concludente ar putea fi aduse referitoare la caracterul deosebit al poporului ce trăia în provincia robită de Rusia la 1812?

Ori, ceea ce este evident, în toate scrierile ruseşti până în prima jumătate a secolului XX, nu numai că nu contestau predominanţa moldovenilor sau valahilor în Basarabia şi apartenenţa acesteia la Moldova şi la spaţiul românesc, dar chiar nu fac vreo diferenţă între români (numiţi şi valahi) şi moldoveni.

Teoria năstruşnică privitoare la existenţa acestora ca popoare diferite, a apărut mult mai târziu din evidente raţiuni politice.

Chiar Lev Berg spune clar acest lucru:

„moldovenii sunt românii  locuiesc în Moldova, Basarabia şi unele părţi din guberniile vecine cu Basarabia – Podolia, Herson sau Ecaterinoslav..

Prima descriere oficială a Basarabiei după anexarea acesteia la Rusia, a fost făcută de către P. P. Sviniin, sociolog şi funcţionar în ministerul rus al afacerilor străine, care primise misiunea de a pleca în Basarabia pentru a cerceta cărei religii aparţinea populaţia ei.  

Studiul lui Sviniin a fost dat publicităţii mult mai târziu, dar fără îndoială fusese adus neîntârziat la cunoştinţa autorităţilor.

El  strânsese datele în 1816, iar studiul său a fost publicat în Societatea istorică de antichităţi Odessa, vol 6, 1867, pag 175 – 321, sub titlul Descrierea guberniei Basarabia.

Aici, în mai multe rânduri, Sviniin spune direct că Basarabia a fost „desprinsă de Moldova”, că „istoria ei este strâns legată” de aceasta din urmă, că„populaţia ei se trage din coloniştii romani” şi că „are acelaşi trecut cu întregul popor românesc”.

În Lista localităţilor din imperiul rus, alcătuită şi publicată de Comitetul central de statistică de pe lângă Ministerul de interne din Petersburg, 1861, referitor la basarabeni se spune aşa:

„Moldovenii, românii sunt cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Basarabiei”.  

 Iar alt istoric rus, Nolde, arăta:

Termenul Basarabia, istoriceşte desemna numai partea de sud a teritoriului anexat de Rusia în 1812 şi nu se aplică părţii de centru şi de nord a acestui teritoriu. 

  A. N. Kurotpatkin, fost ministru de război şi un timp generalisim al armatelor ruseşti în războiul ruso-japonez din 1904, scria în Problema armatei ruse, St Petersburg, 1910:

dacă Moldova şi Muntenia „ar fi fost anexate la Rusia, populaţia lor nu numai că ar fi rămas străină, ci foarte repede ar fi devenit duşmană a poporului rus şi atunci, în loc de o singură Polonie, am fi două, spre o şi mai mare slăbire a Rusiei.

În viitor, faptul că unitatea poporului român se va face pe căi paşnice sau prin război este inevitabil”.

S-a făcut prin război, opt ani mai târziu.

 

Celebrul jurnalist rus N. N. Durnovo, fratele fostului ministru de interne al Rusiei, scria la 1912, cu prilejul serbărilor de la Chişinău dedicate centenarului anexiunii Basarabiei la Rusia: „… împreună cu profesorul slavist A. A. Maikov, ne-am spus părerea încă din 1877, în plin război ruso-turc.

De atunci, călătorind deseori în România, ne-am convins şi mai mult că Basarabia nu e numai mărul discordiei între români şi ruşi, ci reprezintă un adevărat depozit de dinamită care, dacă explodează, va aprinde ca un incendiu sângeros tot Orientul ortodox şi va înmormânta pe veci gloria Rusiei, eliberatoarea creştinilor din Orient”.

Trecând peste ideea de „eliberare a creştinilor”, cuvintele sale se dovedesc profetice chiar şi după  o sută de ani.

Mai departe: „Cert, în 1812 Rusia ar fi putut anexa întreaga Moldovă, asta însă ar fi constituit un rapt şi nu o cucerire, deoarece noi n-am fost în război cu Moldova”.

Perfect adevărat, dar anexarea Basarabiei nu a fost tot un rapt?

„Oricât de mic ar fi  (zice el mai departe), un popor cere să fie respectat, el este mândru de existenţa sa şi nu e dispus să servească de gunoi la ruşi, germani, maghiari sau alte popoare. România are de ce să fie mândră.

Mândria cea mai mare a românilor este de a nu fi trădat religia strămoşească, de a nu fi împărţit poporul strămoşesc într-o mulţime de secte, după cum s-a întâmplat în Rusia, de a nu se fi asimilat cu popoarele înconjurătoare: maghiari, ruşi, sârbi, ci de a fi dus poporul lor la 12-13000000 de suflete”.

În 1860, Rusia a salutat unificarea Italiei, a contribuit la unificarea Germaniei şi în felul acesta a recunoscut dreptul de a se uni şi pentru alte popoare .

Încheind, să notăm şi concluziile istoricului elveţian A. Babel:

Rusia, dând numele de Basarabia întregii regiuni dintre Prut şi Nistru, prin aceasta a căutat să acrediteze ideea existenţei unei ţări basarabene istoriceşte despărţite de Moldova propriu-zisă.”  

Nu fusese aşa până atunci, dar avea să fie de atunci înainte.

 

În zilele noastre, problema unirii României cu Moldova dintre Prut şi Nistru se pune cu tot mai mare acuitate, iar duşmanii noştri şi-au intensificat propaganda contra curentului prounionist şi proeuropean din Basarabia, în intenţia de a  păstra pe mai departe acest teritoriu în orbita rusească, aşa cum s-a întâmplat  în cea mai mare parte a ultimilor două sute de ani.

Istoria va dovedi că popoarele nu pot fi la nesfârşit divizate pentru a fi dominate, după cum dictează interesele marilor imperii hrăpăreţe.

 

 

 

CITIŢI ŞI:

 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/07/04/ziua-de-4-iulie-in-istoria-romanilor/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/07/04/o-istorie-a-zilei-de-4-iulie-video-3/

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse):

 

Gheorghe I. Brătianu – Basarabia, drepturi naţionale şi istorice. Ed. Tritonic, Bucureşti, 2004

 

http://www.cristiannegrea.ro/geopolitica/2012/01/romanitatea-basarabiei-dupa-autorii-rusi/

 

http://istoria.md/articol/436/Originea_numelui_Basarabia

Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, editura Eminescu, 1995


Ştefan Ciobanu, Unirea Basarbiei, Editura Alfa, Iaşi, 2001

Pantelimon Halipa, Anatolie Moraru – Testament pentru urmaşi, Editura Hyperion, Chişinău, 1991
Vasile Harea, Basarabia pe drumul unirii, editura Eminescu, 1995

Alexandru Boldur, Imperialismul sovietic şi România, Editura Militară, Bucureşti, 2000

Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, ediţia a doua, Editura Victor Frunză, Bucureşti, 1992 

 

04/07/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Lupta pentru crearea unui Israel european

 

Proiectul Israelului european şi “Republica Sovietică Socialistă Evreiască” de la Botoşani
 
 
 
“Israelul european a fost un proiect al comunităţii evreieşti de a crea un stat al evreilor în Europa.Ideea creării unui Israel european pe teritoriul românesc data din timpul ministrului de interne francez Isaac Adolphe Cremieux (1796 – 1880) care a fost un mare susținător al acesteia! 

Despre acelaşi lucru vorbea şi Paul Goma, care arăta că la Conferința de Pace de la Paris (1919 – 1920), preşedintele american Woodrow Wilson a susținut un plan de formare a unui Israel european alcătuit din: „Galiția, Slovacia, Maramureş, Bucovina, Moldova, Basarabia şi o parte a Ucrainei cu capitala la Lemberg (Liov)”.

Când, la 23 martie 1924 începea la Curtea cu Juraţi din Bucureşti judecarea aşa-zisului complot al studenţimii împotriva propriului guvern, a avut loc celebra depoziţie de martori din partea Istoriei şi din partea Divinităţii a prof. dr. Nicolae Paulescu, din care cităm:
„Cauza ajunsă înaintea domniilor d-voastră este conspiraţia Forţelor Oculte mondiale de a ni se lua dreptul la suveranitate şi de a fonda aici în spaţiul carpato-ponto-dunărean Israelul european. Israelul european: stat bi-naţional cu evreii clasă conducătoare şi exploatatoare în calitate de naţiune învingătoare şi cu noi, românii, clasă subordonată şi exploatată în calitate de naţiune învinsă”.

În momentul în care a apărut la evrei ideea creării unui stat evreiesc european, protocroniştii evrei au inventat o teorie care să le dea dreptul să solicite un astfel de lucru. Aşa se face că a apărut teoria protocronistă evreiască despre evreii care ar fi colonizat Dacia cu câteva secole înaintea colonizării romane ! Alţii susțineau şi susțin, că evreii erau în Dacia în număr mare încă înaintea formării poporului român !

Dintre inventatorii şi susținătorii unor astfel de teorii imbecile trebuie amintiți: Schwartzfeld Elias, Johan Kaspar Bluntschli sau Bernard Stambler care în prezent sunt contrazişi de lucrarea Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, 1986, XXI-XXII – Gyémánt, 2004.Ideea creării unui Israel european pe teritoriul românesc şi-a făcut simțită prezența atât la Conferința internaţională de la Berlin din 1878, cât şi la cea de la Paris de după primul război mondial, prin presiunile făcute asupra României ca să „accepte încetățenirea necondiţionată a oricărui evreu” care voia să se stabilească în România.
Istoria din ultimii 170 de ani a României nu poate fi analizată şi înţeleasă fără acunoaşte tot cortegiul de evenimente pe care l-a produs apariţia evreilor în număr mare pe meleagurile noastre.
O singură problemă i-a preocupat pe evrei dintotdeauna şi cu intensitatea cea mai mare: problema unei patrii, a unui Israel în care să-şi făurească râvnitul cămin naţional, evreiesc.

Vechimea acestei aspiraţii, a acestui vis, se pierde în negura secolelor care s-au scurs de la risipirea evreilor în lume.
Cert este că după Pacea de la Adrianopol, din 1829, se constată un interes tot mai mare al evreilor rătăcitori pentru ţinuturile româneşti, îndeosebi pentru Moldova şi Maramureş, unde au şi venit să se aciueze într-un număr tot mai mare. Iar când spunem Moldova, în termeni mai expliciţi avem în vedere şi Basarabia, cu Bucovina toată. Identificăm, din această perspectivă, trei secvenţe, trei „momente”, trei etape istorice:

Prima etapă avea loc în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, majoritatea oraşelor şi târgurilor moldoveneşti se transformă în localităţi cu populaţie mixtă, jumătate evreiască. Evreii se instalează şi în sate, ca arendaşi sau cârciumari. 
Prin tehnici comerciale oneroase şi acţionând în mod evident „în haită”, după un program insidios, bazat pe tehnici de înşelăciune ingenioase, nemaicunoscute pe meleagurile patriarhale ale Moldovei, evreii ajung curând să acapareze şi să monopolizeze importante ramuri economice, comerciale şi financiare. 
Destul de repede a devenit limpede pentru liderii politici şi spirituali din România care era ţinta acestei invazii.
 Nu era vorba de o întâmplare, de simpla goană după câştig nemuncit, ci totul avea o explicaţie, din păcate extrem de gravă: se derula astfel proiectul de a instaura un stat evreiesc în Europa, la marginea imperiului rus, pe un teritoriu ce ar fi cuprins Galiţia, Maramureş şi Moldova.
Reacţia noastră de apărare, de legitimă apărare, nu a întârziat să apară, producând atitudini, idei, texte care vor deveni o bază teoretică a românismului.

Puţini sunt intelectualii români de marcă şi politicienii cu suprafaţă care să nu fi luat atitudine critică faţă de invazia evreiască.
 Îi pomenim pe câţiva: Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Vasile Conta, Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Octavian Goga, Nicolae Păulescu etc. Această reacţie ne-a atras însă ostilitatea presei internaţionale, atât de bine controlată de evrei. O ostilitate împinsă până la minciună, calomnie, denigrare, mistificare etc.
Un detaliu edificator: când s-au stabilit primele relaţii diplomatice dintre România şi Statele Unite, de peste ocean ne-a venit ca reprezentant al intereselor americane, ca şi consul, însuşi şeful comunităţii mondiale a evreilor, Franklin Benjamin Peixoto, promotorul cel mai asiduu al proiectului Israel în Estul României.  Ce căuta un personaj politic atât de important într-o funcţie diplomatică atât de măruntă, de consul?!

Nu funcţia era vizată, ci spaţiul unde avea să se exercite acea funcţie: România, programată să devină, în partea ei de Est, noul Israel!  Prezenţa lui Peixoto în România, funcţie mult sub pretenţiile unui lider mondial al vremii, este o dovadă în plus şi indubitabilă, imposibil de interpretat altfel, a insistenţei evreieşti, a unor lideri evrei bezmetici, pentru realizarea acestui proiect paranoic: Israel în România!  Se impune o întrebare: în ce măsură evreii de rând din România cunoşteau acest proiect? Proiect care, ca să rămână secret şi neştiut de români, trebuia să rămână secret şi pentru majoritatea evreilor…

De menționat este faptul că venirea evreilor în România după 1830 a facut ca în Moldova, în principalele oraşe, majoritatea populației să fie evreiască: Orhei – 57,8%; Soroca – 56,9%; Bălți – 55,9%; Hotin – 50%; Chişinău – 45,9% şi Fălticeni – 57%; Dorohoi – 53,6%; Iaşi – 50,8%. Mai mult, în 1933 premierul I.G. Duca a semnat un acord internațional prin care accepta intrarea în țară a încă 300.000 de evrei.Unul dintre instrumentele folosite pentru îndeplinire a acestui plan a fost partidul comunist. De aceea, la izbucnirea revoluției comuniste din Rusia din 1917, când statutul Basarabiei începea să se schimbe, evreii au încercat să se împotrivească. Ei militau pentru „caracterul unitar al Rusiei libere” şi au fost împotriva chemării armatei române de a opri haosul „revoluționar” care domnea. Mai trebuie evidențiat faptul că în perioada 1917 – 27 martie 1918, evreii au cerut ca în comitetele revoluționare să se vorbească doar în limba rusă.

Poziția minorităților etnice în ceea ce priveşte statutul Basarabiei în perioada 1917-1918 ne este prezentată de istoricul Rodica Svetlicinâi, care afirmă că germanii, polonezii şi evreii susțineau autonomia Basarabiei, iar bulgarii şi ucrainenii voiau unirea cu Ucraina. 

Același istoric ne spune că: „pe parcursul anilor 1918-1924, estimarea pe naţionalități arăta că germanii şi polonezii acceptau guvernarea românească, pe când ruşii, ucrainenii, găgăuzii, evreii şi bulgarii doreau să se unească cu Uniunea Sovietică”. Astfel că unii dintre membrii Sfatului Țării, în prima lui configurație, doreau rămânerea Basarabiei în componența Rusiei şi s-au opus chemării armatei române pentru a restabili ordinea. 

Aceştia erau membrii Bundului: Grindfeld Nadejda, Grinfeld Veniamin, G. Grinberg, Grinstein, Lando Gutman, dar şi N. S. Rabei (Rabbei), A. Z. Rabinovici, Seinberg, dar mai ales Iakir Iona şi Levenzon Filip.Organizaţia politică naţională evreiască Bund propaga două idei de bază: autonomia naţional culturală evreiască şi menţinerea Basarabiei în componenţa Imperiului Rus. După unirea Basarabiei cu România de la 27 martie 1918, evreii au continuat să lupte şi să spere, şi datorită lobby-ului făcut au reuşit, ca la Conferința de Pace de la Paris (1919 – 1920), preşedintele american Woodrow Wilson să susţină, așa cum am amintit , un plan de formare a unui Israel european alcătuit din: „Galiția, Slovacia, Maramureş, Bucovina, Moldova, Basarabia şi o parte a Ucrainei – capitala la Lemberg (Liov)”.

Cum planul lui W. Wilson nu a putut fi îndeplinit, toate energiile s-au canalizat spre varianta unei republici sovietice, astfel încât „începând cu 23 august 1939 – pactul Stalin-Hitler! – printre evrei a început să circule promisiunea fermă că în curând tovarăşul lor Stalin va preface Basarabia românească în Republica Socialistă Sovietică Evreiască.”

 De aceea, atunci când prin dictatul din 26 iunie 1940, Rusia sovietică (U.R.S.S.) a reocupat Basarabia, dar a furat şi Bucovina de Nord, „evreii din Chişinău i-au întâmpinat pe sovietici cu lozinci ca: «Bine aţi venit! V-am aşteptat 22 ani!».

 Mai mult, „după 28 iunie 1940, evreii cereau şi Transnistria (Ucraina dintre Nistru şi Bug)”…O variantă a acestui proiect a constituit-o intenţia de a declara Basarabia  republică socialistă sovietică evreiască…

Încercarea s-a produs în anul primei ocupaţii sovietice: iulie 1940-iunie 1941. Se convocase congresul „reprezentanţilor” poporului din Basarabia, s-a şi întrunit acesta, sub preşedinţia evreului Lazăr Kaganovici, dar în ultima clipă acordul lui Stalin a fost retras… Păcat. Ar fi încheiat definitiv orice discuţie în contradictoriu, vădind pentru toată lumea esenţa tembelă şi criminală deopotrivă a proiectului (de tip) sionist! 

Alexandru Şafran (fost rabin şef în România), a recunoscut cu jumătate de gură cele întâmplate declarând în 1946: „Ultimatumul sovietic de la 26 iunie 1940 şi anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru la Uniunea Sovietică a fost întâmpinată cu bucurie de unii evrei din aripa stângă şi comunişti”.

La 7 aprilie 1944, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în momentul intrării armatei sovietice în Botoşani, evreii care controlau în acel moment oraşul şi care-şi formaseră o administraţie proprie, au declarat Republica Autonomă Sovietică Evreiască. 

Mare parte din populaţie precum şi administraţia românească fuseseră evacuate în sudul ţării înainte de intrarea armatei sovietice în Botoşani, astfel că evreii au preluat conducerea oraşului şi şi-au declarat propria republică sovietică evreiască. Ulterior sovieticii au instaurat o altă administraţie comunistă conform cu politica pe care o aveau în vedere în acel moment.

Totuşi, Stalin s-a ţinut de cuvânt şi conform cu spiritul propriei politici a naţionalităţilor pe care o promova, a fondat în 1928, în URSS, la graniţa cu China, Regiunea Autonomă Evreiască având capitala la Birobidjan, gândită să fie un cămin naţional evreiesc. 

Anterior, „a existat proiectul creării pe teritoriul Crimeii a unei republici autonome pentru evreimea sovietică, însă cum evreii nu au dorit să-şi transforme ţara într-un portavion ne-imersionabil al URSS”, s-a ajuns la varianta enunţată mai sus, a unei regiuni autonome.” 

Se cuvine de asemenea pomenit contingentul  mare de evrei care în mod deliberat şi deschis au sabotat în fapt proiectul sionist şi şi-au afirmat loialitatea faţă de români şi disponibilitatea de a duce o viaţă normală, statornicită în acest spaţiu, evrei sincer deschişi ideii de normalitate în relaţiile dintre oameni şi popoare. 

Aceşti evrei şi-au luat şi numele de evrei pământeni, au avut şi un partid care a trimis reprezentanţi în Parlament. Au dispărut din păcate chiar şi din… manualele de istorie, sub presiunea sionistă din secolul următor, al 20-lea. 

Nimeni nu-i mai pomeneşte… cu toate că dintre aceşti evrei s-au ridicat majoritatea evreilor care îşi merită recunoştinţa noastră şi numele de români. Un Tudor Vianu, un Nicolae Steinhardt, un Edgar Papu, un Alexandru Graur… Din păcate, printre aceşti evrei de treabă, oneşti şi loiali poporului român care le era gazdă, nu-i putem număra şi pe Lazăr Şăineanu şi Moses Gaster, pe care autorităţile româneşti i-au obligat să părăsească teritoriul Ţării.

Fuseseră identificaţi ca agenţi ai proiectului Israel în România… Agenţi cu misiuni discrete şi subtile, pe măsura înzestrării lor intelectuale deosebite… Mare păcat! Ce a rezultat din proiectul ISRAEL ÎN ROMÂNIA? A rezultat multă suferinţă pentru români, sub diverse forme.

Multă energie consumată în van, de-o parte şi de alta! Multe resentimente adunate într-un secol şi ceva de confruntare între naţionalismul românesc şi paranoia sionistă!  Istoricii români, prea grijulii să nu-şi compromită relaţiile sociale şi interesele personale, întârzie să facă un inventar riguros al suferinţelor noastre.

Nu este timpul pierdut, dar deja s-a pierdut multă informaţie orală, deseori mai importantă decât toate arhivele.

Au suferit şi evreii din pricina acestui proiect nesăbuit, ca şi din cauza terorii impuse de Cahal, de exclusivismul religios talmudic, atent să reprime orice tentativă de a se asimila a evreilor.

În mod semnificativ, povestea junei Haia Sanis nu a scris-o un evreu, la fel cum nici piesa Take, Ianke şi Kadîr… Ca români, nu avem ce ne reproşa faţă de evrei.  Dimpotrivă, avem a le cere socoteală pentru netrebnicul proiect.

Cu atât mai mult cu cât, sub o formă nouă, vor unii să-l reia!!…  Cărei instanţe evreieşti îi putem cere socoteală azi pentru proiectul ISRAEL ÎN ROMÂNIA?

Căci avem tot dreptul s-o facem, nu neapărat pentru a pretinde reparaţii materiale, cât mai ales pentru a cere ridicarea embargoului mediatic asupra acestui subiect, recunoaşterea publică a vinovăţiei, retragerea acuzaţiilor iresponsabile la adresa românilor, deschiderea arhivelor şi tot ce se mai cuvine a dobândi în numele Adevărului !

 

 

Citiţi şi:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/01/18/ce-stiti-despre-republica-sovietica-evreiasca-botosani/

 

 

Surse:

http://ioncoja.ro/24082-2/

 

 

03/03/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: