CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Anton Crihan: Cum s-a făcut Unirea Basarabiei cu România. VIDEO

 

 

 

 

 

Foto: Crihan Anton – Fruntaş al vieţii politice din Basarabia, membru al Sfatului Țării. (n.12.VII.1893, Sângerei-Bălţi – 9.I.1993, Saint Louis-SUA). A fost înmormântat la Chişinău.

 

 

 

 

 

 

După studiile liceale terminate la Bălţi, Anton Crihan a urmat Facultatea de Ştiinţe Economice din Odesa şi pe aceea de Drept din Bucureşti, dându-şi doctoratul în ştiinţe politice şi economice la Paris.

Aflându-se la Odesa, a participat la elaborarea statutului cohortelor moldoveneşti, iar mai târziu a înfiinţat la Chişinău primele cohorte militare, pe care le conduce. Participă şi ia cuvântul la Congresul Ţăranilor (1917). Face parte din comitetul care organizeză mitingul celor 10.000 participanţi de la Odesa. Are misiunea să intre în Comitetul Central al Ostailor Moldoveni de la Chişinău, pentru a anihila intrigile separatiştilor care duceau o acţiune împotriva unirii şi oricărei apropieri de fraţii lor români, agitând ideea “primejdiei de peste Prut”.

Anton Crihan a fost membru al biroului pentru organizarea Sfatului Ţării şi apoi deputat în acest for parlamentar. La începutul anului 1918 a făcut parte din delegaţia care a plecat la Iaşi, pentru a informa guvernul român asupra situației din Basarabia.

A fost Vicepreşdinte al Comisiei Agrare care s-a format după unire.  și are meritul de a fi condus lucrările comisiei, fapt pentru care a fost numit “părintele reformei agrare”.

La 20 octombrie 1920, prezintă parlamentului român, legea de aplicare a reformei agrare votată de Sfatul Ţării, care este promulgată de parlamentul român.

A fost membru al PNŢ și deputat în Parlamentul Român în patru legislaturi. După instaurarea comunismului în România, s-a stabilit în SUA.

Una din cele mai importante lucrări ale sale a fost: ”Drepturile României asupra Basarabiei”.

 

 

 

 

 

 

Anton Crihan, Cum s-a făcut Unirea Basarabiei cu România, cuvântare difuzată la postul de radio Free Europe din Munchen, în 1968

În anii din urmă, literatura istorică a înregistrat un număr impresionant de scrieri cu privire la mişcarea naţională din Basarabia anilor 1917 și 1918. Totuși problema reflectării sintetice şi/sau totale a evenimentului Unirii ne lipseşte.

Multiple aspecte ce ţin de istoricul creării Partidului Naţional Moldovenesc, de raporturile acestuia cu Sfatul Ţării, de activitatea propriu-zisă a Sfatului Ţării după data de 13 ianuarie 1918, de rolul de excepţie al unor personalităţi basarabene în mişcarea naţională etc. rămân în continuare subiectul unor dezbateri științifice.

Cert este că sursele istorice cu privire la evenimentul Unirii din 1918, risipite în diverse colecții publice1 sau private, inclusiv cele cu statut special de depozitare2, îşi aşteaptă încă cercetătorul pertinent. De altfel, Ştefan Ciobanu, în 1929, sublinia că „mişcarea naţională românească din Basarabia, din anii 1917-1918, nu şi-a găsit încă interpretarea justă […] din cauza lipsei unei perspective istorice care ar da posibilitatea să se judece evenimentele şi oamenii de atunci sine ira et studio […]”3.

Considerațiile lui Ştefan Ciobanu trebuie raportate, evident, la evocarea primului deceniu de după Unire. Pentru generațiile de astăzi, aflate în pragul unei aniversari deosebite – o sută de ani de la Marea Unire din 1918 – altfel se conturează perspectiva istorică a evenimentului.

La distanţa unui secol, dezbaterile științifice asupra evenimentului Unirii au cu totul o altă explicație istorică. În contextul amintit, credem, nu este lipsit de interes să vedem o perspectivă asupra fenomenului Unirii din 1918, scrisă de către un participant direct la evenimentul Unirii cu aproape cinci decenii în urmă, mai exact în 1968, la împlinirea unei jumătăţi de veac (de la anul 1918)4.

Este vorba de Anton Crihan (1893, Sângerei, Bălţi – 1993, Saint Luis, SUA)5, cel mai longeviv dintre membrii Sfatului Ţării, ultimul care a supraviețuit „teroarea istoriei” şi a cunoscut prăbușirea colosului sovietic, respectiv, proclamarea independenţei Republicii Moldova.

Cuvântarea lui Anton Crihan, difuzată la postul de radio Free Europe din Munchen, în 1968, s-a editat într-o modestă broșură, în 1969, la Madrid (34 p.).

Lucrarea este alcătuită din două părţi. În prima parte sunt reflectate unele date biografice, însoțite de comentarii asupra activităţii şi rolului pe care l-a avut şi/sau i l-au atribuit lui Anton Crihan alte personalităţi marcante din epocă, precum O. Ghibu6 și Ionel I. Brătianu7, cât şi unele evocări personale asupra activităţilor desfăşurate de el în exil8. Cea de-a două parte a lucrării cuprinde o evocare propriu-zisă a evenimentului Unirii, cu reflecţii asupra istoriei Basarabiei, începând cu anul 1812 şi culminând cu Actul Unirii din 27 martie 19189.

Ar trebui să reţinem că lucrarea lui Anton Crihan (Cum s-a făcut Unirea Basarabiei cu România, Madrid, 1969, 34 p.), prin concursul unor anumite împrejurări, devenise o raritate bibliografică chiar din momentul apariţiei ei în volum, în 1969.

Notiţă informativă, aplicată pe fila de forzaţ a cărţii, ne sugerează clar că „s-au tras din această broşură 350 de exemplare în atelierele Tipografiei „Marsiega”, Madrid, ianuarie 1969”. Ex manuscripto10.

Fără îndoială, Anton Crihan, alături de multe alte personalităţi notorii ale anilor 1917-1918 – I. Pelivan, I. Inculeţ, P. Halippa, V. Cijevschi, D. Ciugureanu, V. Bogos, V. Cristi, Em. Catelly –, se înscrie perfect în cohorta generaţiei de aur a Marii Uniri.

În contextul amintit, se cuvine, mai întâi, să intervenim cu unele precizări în legătură cu datele și evenimentele evocate de Anton Crihan. Despre satul de baştină Sângerei (jud. Bălţi), care „acum se numeşte Lazovo [Lazovsk, în 1968], Anton Crihan susține că era transformat de ruşi în „sat model”, căruia îi dau o deosebită atenţie”.

Anton Crihan deţine şi date statistice asupra schimbărilor demografice intervenite după anii de pomină 1940/1944: „Dacă în 1940, populaţia satului era pur românească, atunci în urma recensământului din 1965, din cei 11.000 locuitori […], satul număra deja peste 4.000 ruşi”11. Anton Crihan a absolvit liceul la Bălţi în 1914, urmând apoi Facultatea de ştiinţe fizico-matematice din Odesa. În toamna anului 1916, a fost înrolat în armata ţaristă şi trimis la o Şcoală Militară, în aşa-zisa „studenţească”, nr. 2, din Odesa.

După un an de studii, în 1917, este avansat în grad „de praporscik”, ceea ce-i permitea peste patru luni automat să fie numit sublocotenent, apoi trimis pe frontul românesc de dislocare ale armatelor rusești la Bârlad, în calitate de translator al comandamentului inginerilor din Armata IV. Izbucnirea revoluţiei ruse l-a prins acolo, la Bârlad, unde a creat Comitetul soldaţilor şi ofiţerilor moldoveni din Armata IV. În calitate de preşedinte ales al comitetului, Anton Crihan preciza că „l-am pus pe Gheorghe Madan, veteran din Revoluţia din 1905-1906, iar pentru mine mi-am rezervat postul de secretar al comitetului”12.

Ştirile cu privire la activităţile desfăşurate de ostaşii moldoveni dislocaţi în zona frontului român al unităţilor ruseşti, la Bârlad, pot fi recuperate şi din cele publicate în ziarul „Cuvânt Moldovenesc” din 3 iunie 1917:

„Noi, subsemnaţii ofiţeri, dregători militari şi soldaţi basarabeni ai garnizoanei ruseşti din Bârlad, întrunindu-ne în ziua de 12 mai 1917, sub preşedinţia tălmaciului G. V. Madan, spre a ne sfătui asupra nevoilor politice, culturale şi economice de azi ale Basarabiei şi luând cunoştinţă de programul Partidului Naţional Moldovenesc, tipărit în nr. 28 de la 9 aprilie anul 1917, al gazetei „Cuvânt Moldovenesc” din Chişinău, am hotărât cu toţii să ne alipim la Partidului Naţional Moldovenesc, arătându-ne în acelaşi timp dorinţa că în ceea ce priveşte înzestrarea ţăranilor moldoveni cu pământ, apoi dânsa să fie înfăptuită pe temeiul celei mai largi democraţii, căci a sosit şi pentru dânşii ziua dreptăţii.

Partidul Naţional Moldovenesc, dând întregul său sprijin stăpânirii vremelnice a Rusiei, să-şi dea în acelaşi timp toata silinţa atât pentru cuvântul tipărit, cât şi prin viul grai, ca să ferească scumpă-ne Basarabie de siluirile şi jafurile nelegiuite ale anarhiei.

Spre adunarea la îndeplinire a celor mai sus arătate ne-am şi ales un comitet al nostru”13.

Este evident că derularea evenimentelor din interiorul Basarabiei, din vara anului 1917, în viziunea lui Anton Crihan, erau influenţate de frământările ce se produceau în mijlocul ostaşilor basarabeni. Pe la jumătatea lunii iunie, „conducerea mişcării naţionale din Basarabia începe să treacă tot mai mult în mâinile militarilor”.

Acestora li se părea că „lucrurile nu merg destul de repede şi ei erau grăbiţi să ajungă cât mai neîntârziat la rezultate practice precise”14. În acea atmosferă de fierbere revoluţionară, Anton Crihan se face remarcat printre liderii mişcării ostăşeşti de la Odesa prin faptul că lansează ideea creării cohortelor moldoveneşti15.

Nu este lipsit de interes să observăm că unii cercetători consideră că „cohortele înfiinţate de el aveau sarcina să se ocupe în Basarabia de organizarea Partidului Socialist-Revoluţionar Moldovenesc”16. Anton Crihan, la rândul său, susţine că, fiind printre organizatorii cohortelor moldoveneşti de la Odesa, tot el, mai apoi, le-a adus în Basarabia17.

Indică chiar şi o dată concretă când cohortele sosesc la Chişinău şi „iau conducerea în mâinile lor”: 11 iulie 1917. În opinia lui Anton Crihan, impactul s-a simțit imediat – „mersul revoluţiei ia o înfăţişare nouă”18. Forţa numerică a cohortelor moldoveneşti se echivala cu 1600 de soldaţi, reprezentați în 16 unităţi, şi 20 de ofiţeri.

Pentru o acoperire a celor enunţate mai sus, Anton Crihan citează după O. Ghibu, care susţinea, între altele, că aşa-numitele „cohorte moldoveneşti aveau să joace un însemnat rol în viaţa publică a Basarabiei, timp de câteva luni”19.

De altfel, Anton Crihan nu indică concret și funcţia ce o deţinea în legătură cu crearea cohortelor – „cea de inspector al cetelor mobile de miliţie şi comisar de la comitetul moldovenesc pe lângă statul circumscripţiei Odesa”.

Potrivit prevederilor din „Instrucţiunea pentru cetele moldoveneşti”, acestea trebuiau să fie formate din 16 cete mobile (o ceată se compunea din 100 de ostaşi), iar în capul cetelor era inspectorul (Anton Crihan). Scopul acestora era paza siguranţei personale şi publice a cetăţenilor; lupta cu dezertorii; lupta cu anarhia şi contrarevoluţia; prevenirea dezordinilor agrare; menţinerea ordinii în caz de demobilizare etc.”20. Inspectorul cohortelor moldovenești se afla în subordonarea directă a şefului statului major din Odesa, dar și în supravegherea comandamentului garnizoanei dislocate la Chişinău.

Printre acţiunile întreprinse nemijlocit la Chişinău, Anton Crihan îşi atribuie meritul de a fi printre organizatorii Comitetului Militar Central al ofiţerilor şi soldaţilor moldoveni21, care ia fiinţă, după cum ne relatează A. Crihan, pe 22 iulie 1917 şi care avea drept scop „convocarea unui congres al militarilor care să hotărască soarta Basarabiei22. Cert este că, prins în vâltoarea evenimentelor revoluționare, numele lui Anton Crihan este atestat alături de cele mai reprezentative personalităţi ale anului 1917.

Atunci când în toamna anului 1917, Partidul Naţional Moldovenesc îşi alcătuia „izvodul” cu ocazia alegerilor în Adunarea Constituantă rusească23, Anton Crihan „ofiţer, inspector al cohortelor moldoveneşti din Basarabia” este ales alături de Vladimir Chiorescu, Teofil Ioncu, Ioan Pelivan, Daniil Ciugureanu, Profirii Fală, Ioan Codreanu etc. (12 deputaţi)24.

Comitetul central al Partidei Naţionale Moldoveneşti a delegat la acea întrunire „pe cei mai iscusiţi şi mai vrednici oameni din neamul nostru […], oameni de ispravă din sângele nostru […], cu gândul curat şi cu dragoste pentru neamul nostru moldovenesc”. Anume ei trebuiau „să scoată drepturile politice şi naţionale, fără care nu poate trăi niciun neam”, se sublinia în apelul către Fraţii moldoveni25.

La Congresul Militarilor (20-26 octombrie 1917), Anton Crihan a aderat la fracţiunea Blocului Moldovenesc, iar în şedinţele Sfatului Ţării a vorbit în numele Blocului Moldovenesc. Pe lista nominală a deputaţilor Sfatului Ţării (cu mandate validate), în şedinţa din 4 decembrie 1917, este înscris ca „ales din partea Primului congres militar-moldovenesc din toată Rusia” alături de Gherman Pântea, Ion Buzdugan, Vasile Ţanţu (jud. Bălţi)26.

În viziunea lui Anton Crihan, cele mai însemnate hotărâri pe care le-a luat Sfatul Ţării sunt următoarele: Proclamarea autonomiei Basarabiei; hotărârea cu privire la înfiinţarea Sfatului Ţării; fixarea numărului de deputați în Sfatul Ţării și repartizarea lor pe naţionalităţi, moldovenilor atribuind 70 la sută din mandate, iar minoritarilor 3027.

Contextul general al evenimentelor petrecute în Basarabia în toamna anului 1917 – proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti pe 2 decembrie 1917, apoi a independenței față de Rusia, în 24 ianuarie 1918 – a dus expres la radicalizarea mediului social-politic basarabean şi a împins clasa politică basarabeană spre conştientizarea faptului iminent al Unirii.

În legătură cu faptele amintite mai sus, sunt de remarcat câteva idei esenţiale din discursul lui Anton Crihan (1968) cu privire la mişcarea naţională din anii 1917-1918 şi, respectiv, evenimentul Unirii din 27 martie28:

– „Gruparea cea mai activă din componența Sfatului Ţării, care a lucrat permanent şi în mod hotărât pentru Unire, a fost, fără îndoială, Blocul Moldovenesc29;

– „Noi (Blocul Moldovenesc) ştiam că Unirea avea să fie votată cu o mare majoritate de toţi deputaţii din Blocul Moldovenesc, cărora avea să li se alăture şi cei din Fracţiunea Ţărănească;

– „Ceea ce Sfatul Ţării a făcut în ziua de 27 Martie n-a fost decât îndeplinirea unor formalităţi solemne, o mare sărbătoare naţională a moldovenilor dintre Prut şi Nistru, deoarece totul fusese pregătit de mai înainte prin lungi şi tenace tratative dintre Blocul Moldovenesc şi Guvernul românesc”30.

Marea bătălie s-a dat nu pe 27 martie, ci în ziua când Sfatul Ţării a hotărât chemarea armatei române, care a avut loc în luna decembrie 1917 (22 /27 decembrie 1917)31.

Dincolo de toate observăm că convingerile ferme ale lui Anton Crihan, enunţate la o jumătate de veac de la Unire, în 1968, sunt, prin excelenţă, adevărate lecţii de istorie naţională. Lecţii care trebuie neapărat memorizate şi/sau învăţate, ştiute pe de rost, dar și transmise generaţiilor de azi şi de mâine. Înaintaşul nostru avea o conştiinţă clară, o conştiinţă împăcată faţă de generaţia sa, în sensul că ea a făcut ceea ce trebuia să facă:

„Naţionaliştii basarabeni adevăraţi, adică cei cărora Unirea de la 27 martie 1918 li se datorează în întregime, au fost oamenii cei mai curaţi sufleteşte şi mai curajoşi totodată, din câţi mi-a fost dat mie să întâlnesc în întreaga mea viaţă, şi care, nu mă îndoiesc un singur moment, n-ar fi permis nimănui să le forţeze conştiinţa, chiar dacă ar fi ştiut în mod cert că atitudinea lor i-ar fi dus la moarte sigură. Naţionalismul lor însemna dragoste de Neam”.

Şi încă ceva ne-a mai lăsat nouă Anton Crihan – nişte poveţe, marcate de credinţa fermă în destinul neamului românesc:

– „Imperiile […] nu sunt veşnice. Istoria a înregistrat numeroase prăbuşiri de imperii. Ca să nu vorbim decât despre generaţia mea, aceasta a văzut-o pe aceea a imperiului țarilor şi încă altele câteva nu mai puţin răsunătoare. […]. Mai târziu sau mai devreme va veni şi aceea a imperiul sovietic;

– […] Basarabia va redeveni din nou românească, până atunci însă nouă nu ne rămâne decât să sărbătorim, cel puţin, după cum se cuvine, în fiecare an Unirea […], aceasta fiind, fără îndoială, evenimentul cel mai important din istoria recentă a Basarabiei”32.

Înaintaşul nostru îşi îndeplinea o datorie morală faţă de generaţiile tinere, care veneau din urmă, mai ales, faţă de basarabenii săi, care în acele condiții ale dezmățului propagandistic de sorginte sovietică cunoşteau foarte puţin despre evenimentul Unirii. Pentru că anume lor li se adresa Anton Crihan:

„[…] Eu mai ştiu cam tot ce vi se întâmplă vouă, scumpii mei fraţi basarabeni, de atunci încoace. Cu toate acestea, e bine să ştiţi şi voi, eu n-am pierdut încă nădejdea să vă vedem pe voi toţi reveniţi odată mai mult şi pentru totdeauna la sânul patriei noastre comune […].

Eu n-am pierdut încă această nădejde, deoarece eu continui să cred că monstrul sovietic odată şi odată va trebui să plesnească. Mai mult chiar, eu cred că ziua aceasta nu mai e departe”33. Aceasta a fost convingerea lui fermă de o viaţă.

 Atât de mare i-a fost credinţa în izbăvirea noastră de sub jugul imperiului roşu, încât o forţă miraculoasă a destinului l-a cruţat şi i-a oferit o şansă unică – trecuse deja peste pragul vârstei de 98 ani – să trăiască aievea mirajul independenţei Basarabiei (27 august 1991).

Fără îndoială, cuvântarea lui Anton Crihan la postul de radio Free Europe din Munchen (1968) poate fi atribuită, în egală măsură, unui testament lăsat pentru generațiile de azi și de mâine.

Discursul lui Anton Crihan este, mai întâi, un act de supremă voinţă civică şi morală, dar şi politică, de care a dat dovadă înaintaşul nostru aflat în condiţii extrem de grele de ilegalitate şi exil.

Aceste mărturii ale istoriei ne ajută să ne apropiem de adevărul istoric, să-l pătrundem, să-l înţelegem, în sfârșit: ce a fost şi cum s-a făcut Unirea; de ce a fost inevitabilă Unirea basarabenilor cu Ţara; care a fost rolul Sfatului Ţării în acel proces de trezire naţională; care a fost rolul militarilor la întregire și a elitei politice basarabene, în special.

Or, discursul lui Anton Crihan nu este altceva decât ecoul de confesiune a unei generaţii de sacrificiu, în numele idealului de întregire a românilor basarabeni.

 

 

 

Sursa:

http://limbaromana.md/index.php?go=articole&n 

 

 

 

Note:

 

1 De pildă, studiul despre Sfatul Ţării, scris în 1919, pe urmele încă proaspete ale evenimentului și rămas în manuscris, a fost descoperit în colecţiile arhivei din Chişinău şi publicat în volum cu titlul: O pagină din istoria Basarabiei. Sfatul Ţării. 1917-1918. Ediţie îngrijită, studiu introductiv şi selecţia materialului de Ion Negrei şi Dinu Poştarencu, Prut Internaţional, Chişinău, 2004, 288 p.

2 În colecţile Muzeului Naţional de Istorie a Moldovei se deţin importante colecţii referitoare la activitatea unor personalităţi marcante ale mişcării naţionale din anii 1917 și 1918: C. Stere, P. Halippa, A. Baltaga, E. Catelly, T. Neaga, P. Sinadino, I. Harbuz, I. Panţâru și T. Cojocaru.

3 Ştefan Ciobanu, Unirea Basarabiei. Studiu de documente cu privire la mişcarea naţională din Basarabia în anii 1917-1918, Universitas, Chişinău, 1993, p. 13.

4 Anton Crihan, Cum s-a făcut Unirea Basarabiei cu România, Editura Carpaţii, Madrid, 1969, 34 p. (colecţia Carpaţii, nr. 21. S-au tras din această broşură 350 de exemplare în atelierele Tipografiei „Marsiega”, Madrid, ianuarie 1969).

5 A fost adus din Saint Luis, SUA, şi înmormântat la Cimitirul Central din Chișinău. I s-au făcut funeralii naţionale; o stradă din sectorul Centru al Chişinăului îi poartă numele. (Vezi: S-a stins din viaţă ultimul dintre făuritorii Unirii Basarabiei cu România,  Anton Crihan. În: „Lumea Liberă”, 16 ianuarie [nr. 224], 1993; Legendarul Anton Crihan se întoarce din exil. În: „Libertatea”, 19 ianuarie 1993; Anton Crihan a revenit pe pământul strămoşesc. În: „America”18 martie 1993 [ziarul diasporei româneşti din SUA;  semnat de Ion Cepoi preşedintele Societăţii „Viitorul Român” din Los Angeles].

6 Anton Crihan, op cit, p. 9.

Idem, p. 10.

Idem, p. 3-10.

Idem, p. 11-32.

10 Anton Crihan, op. cit. exemplarul consultat de noi s-a păstrat într-o colecție privată la Constanța, România.

11 Idem, p. 3-4.

12 Idem, p. 4 (în  cel de-al 2-lea Guvern al Republicii Democratice Moldovenești). Conduce Ministerul Agriculturii, cel mai greu minister la acea vreme. De acest organ depindea „cum va fi rezolvată problema agrară, în jurul căreia se dădeau luptele de moment”. Vom interveni doar cu precizarea că în Directoratul general îndeplinea funcția de subsecretar de stat al AgriculturiiA mai prezidat şi Comisia Agrară (după 27 martie 1918), care a contibuit la elaborarea proiectului  Legii agrare. A susținut și/sau apărat acest proiect, în calitate de raportor în Sfatul Ţării, dar şi în Constituanta Ţării (1919). Pentru că se ştie că ţăranii basarabeni erau îngrijoraţi cel mai mult de problema agrară (în sensul unei redistribuiri a proprietăţii funciare din contul marilor proprietari).

13 Procesul verbal al adunării ostaşilor moldoveni din Bârlad din 12 mai 1917. În: Ştefan Ciobanu, Unirea Basarabiei. Studiu de documente cu privire la mişcarea naţională din Basarabia în anii 1917-1918, Universitas, Chişinău, 1993, p. 113-114; Vezi: „Cuvânt Moldovenesc”nr. 44, 3 iunie 1917.

14 Anton Crihan, op cit, p. 16.

15 Idem, p. 4.

16 Ion Ţurcanu, Unirea Basarabiei cu România, Tipografia Centrală, Chişinău, 1998, p. 138; Generaţia Unirii. Enciclopedie. Ediție îngrijită de Iurie Colesnic, Muzeum, Chişinău, 1998, p. 184 (se afirmă că Anton Crihan a fost membru al Partidului Socialist Revoluţionar Naţionalist).

17 Anton Crihan, op cit, p. 16.

18 Ibidem

19 Onisifor Ghibu, Cum s-a făcut unirea Basarabiei, [Biblioteca „Astra” nr. 9], Editura Asociaţiunii, Sibiu, 1925, p. 10.

20 Instrucţii pentru cetele de miliţionari moldoveni. În: Ștefan Ciobanu, Unirea Basarabiei. Studiu de documente cu privire la mișcarea națională din Basarabia în anii 1917-1918, Universitas, Chișinău, 1993, p. 138.

21 Anton Crihan, op cit, p. 17; după cum se ştie, preluarea iniţiativei  de organizare a Sfatului Țării în calitate de organism suprem al Basarabiei autonome, de către Comitetul Militar Central Moldovenesc, apoi de către Congresul ostăşesc (20-27 octombrie 1917),  s-a produs exact peste o lună, în 21 noiembrie 1917.

22 Ibidem.

23 Se consideră că autonomia provincială şi principiile de organizare a organului ţinutal suprem vor fi elaborate de către Adunarea Constituantă rusească, iar permisiunea oficială de a forma organul suprem al Basarabiei va fi acordată de Guvernul Provizoriu din Petrograd.

24 Manifestul electoral al Partidului Naţional Moldovenesc cu ocazia alegerilor în Constituanta rusă. În: Ştefan Ciobanu, Unirea Basarabiei. Studiu de documente cu privire la mişcarea naţională din Basarabia în anii 1917-1918, Universitas, Chișinău, 1993, p. 128-130; Vezi: „Cuvânt Moldovenesc”nr. 94, 27 octombrie 1917.

25 Ştefan Ciobanu, Unirea Basarabiei. Studiu de documente cu privire la mișcarea națională din Basarabia în anii 1917-1918, Universitas, Chișinău, 1993, p. 129.

26 Lista deputaţilor Ţării, ale căror mandate au fost validate în şedinţa Sfatului Ţării din 4 decembrie 1917, vezi Ştefan Ciobanu, Unirea Basarabiei. Studiu de documente cu privire la mişcarea naţională din Basarabia în anii 1917-1918, Universitas, Chişinău, 1993, p. 184 (nr. LXXIX).

27 Anton Crihan, op cit, p. 17.

28 După 27 noiembrie 1918 (data lichidării Sfatului Ţării), îndeplineşte funcţia de Director general al Consiliului de administraţie (Pan Halippa, preşedinte). A mai înfiinţat Casa Noastră, instituţie ce avuse menirea să execute Legea agrară basarabeană (până în 1920). Face parte din delegaţia română la Conferinţa ruso-română din Viena (1924). A deţinut mandatul de deputat  în 1919, 1920, 1922, 1932, 1937. În anii 1932-1933, revine în funcţia de administrare a problemei agrare, deţinând-o pe cea de subdirector de stat al agriculturii. Mai contribuie la fondarea Facultăţii de Agronomie (Facultatea de Agronomie a Universităţii din Iaşi, după transferul la Chişinău având sediul în blocul Sfatului Ţării.

A fost printre fondatorii Partidului Ţărănesc Basarabean (1918, atunci când „încă nu exista un asemenea partid  în Ţara veche” (mai apoi se vor uni cu  Partidul Ţărănesc din regat şi cu Partidul Naţional din Ardeal); face parte din „delegaţia permanentă a partidului”; în 1924, se înscrie la Facultatea de Drept din Bucureşti (pe cea de la Odesa aşa şi n-a mai absolvit-o); în 1934 îşi ia doctoratul la Paris în domeniul „ştiinţe politice şi economice”; profesor  la Politehnica din Iaşi; în 1947 este scos din învăţământ; în 1948 pleacă la Paris; din 1951 s-a stabilit la Washington; face parte din Comitetul Naţional Român (în 1959, din cauza unor  neînţelegeri interne îl părăseşte); în 1964 îşi dă demisia din acel Comitet.

29 Anton Crihan, op cit, p. 24.

30 Idem, p. 22-23.

31 Autorul  mărturiseşte: „În acea zi nu s-a vorbit direct de Armata română, asta nu trebuie să înşele pe nimeni. Noi ştiam perfect de bine de ce armată era vorba […]. Asta o ştiam noi şi o ştiau şi deputaţii minoritari. Că o ştiau şi aceştia din urmă dovada cea mai bună e că, după luarea acelei hotărâri, reprezentantul Partidului Social-Democrat, care de fapt erau comunişti, şi acela al Bundului s-au  retras din Sfatul Ţării. Ori ca să nu-şi închipuie cineva că noi eram nişte naivi şi nu ştiam ce facem. Aşadar, lupta adevărată pentru Unire atunci s-a dat în luna decembrie 1917, nu la 27 martie. În acel moment însă armata română nu era prezentă în Basarabia ca „să-i înveţe pe deputaţi cum să voteze!”  (vezi Anton Crihan, op. cit, p. 23-24).

32 Idem, p. 11.

33 Idem, p. 34.

 

 

 

16/04/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Planuri privind înființarea unui Israel în Europa

 

 

 

 

Israel

 

 

Teoriile conspiraţioniste, profeţia lui HENRY KISSINGER şi resuscitarea planului întemeierii unui Israel european.

 

Lumea fără Israel… Așa este intitulat un capitol din excelenta carte a dlui Marian Oprea, intitulată Discipolii lui Albert Pike, dedicată unui subiect pasionant: conspirațiile care au schimbat față lumii în ultimele două secole, două secole și ceva.

Cartea a apărut în anul 2016, la editura Lumea Magazin, iar la paginile 455-56 ale acestei extraordinare  cărți citim următoarele:

 

„Lumea fără Israel

 

Într-un articol din 2012, The New York Post îl citează pe Henry Kissinger: „Peste 10 ani, Israelul nu va exista”.

Afirmația lui Kissinger este directă și fără echivoc. El nu spune că Israelul, chiar dacă se află în pericol, poate fi salvat cu trilioane de dolari și protecție militară americană.

Kissinger nu spune nici că Israelul ar exista în continuare, în cazul în care va fi bombardat Iranul. Kissinger nu propune nicio soluție, el pur și simplu constată că, în anul 2022, Israelul nu va mai fi.

Agențiile americane de spionaj sunt de acord cu afirmațiile lui Kissinger, chiar dacă nu sunt sigure de data precisă. Cele 16 servicii speciale americane au prezentat un material analitic de 82 de pagini, intitulat „Pregătirea pentru un Orient Apropiat fără Israel”.

În material se face referire la cei 700 000 de evrei care locuiesc ilegal în teritoriile ocupate în anul 1967. Toată lumea este de acord că aceste pământuri aparțin Palestinei, însă Israelul nu le va ceda de bunăvoie.

Cele 16 servicii secrete americane sunt de acord că Israelul nu este în stare să se opună forței propalestiniene aflate în ascendență, care include Renașterea Islamică.

De menționat că nici Kissinger, nici experții serviciilor de spionaj care au elaborat acest material nu intenționează să plângă după Israel. Este un lucru curios, ținând cont de faptul că Henry Kissinger este de origine evreiască și a fost privit întotdeauna ca un prieten, uneori foarte apropiat, al Israelului, iar americanii, inclusiv colaboratorii serviciilor secrete, s-au aflat un timp îndelungat sub influența presei proisraeliene. Prin ce se explică această poziție?

Americanii care se interesează de situația internațională s-au săturat până la refuz de fanatismul și obsesia Israelului.

Studiile arată că majoritatea evreilor americani nu mai susțin politica Israelului și, totodată, tot mai mulți americani sunt nemulțumiți de lobbyismul prea autoritar al Israelului în problemele ce țin de formarea opiniei publice.

Dar cea mai puțin evidentă, însă cea mai serioasă explicație care decriptează calmul lui Kissinger și al CIA privind soarta Israelului este informația parvenită despre implicarea Israelului și a aliaților lui în atentatele din 11 septembrie 2001, și nu a islamiștilor radicali.

Despre aceasta vorbesc tot mai des nu grupurile radicale antisemite, ci observatori de rang înalt. Fostul director al Departamentului de Studii Strategice al Colegiului militar din SUA, Alan Sabrosky, care este pe jumătate evreu, a declarat, într-o emisiune, că a discutat această problemă cu colegii săi și aceștia sunt absolut convinși că, în spatele atentatelor teroriste din 2001, se află Israelul și aliații lui.

Iar Merlin Miller, candidat la alegerile prezidențiale din 2012, a evocat public implicarea Israelului în atentatele din 11 septembrie 2001.”

 

Așadar, se spune că evreii sunt pe cale să trăiască o nouă dramă, o nouă tragedie!… 

 

La conferinţa de pace de la Paris, preşedintele american Woodrow Wilson ar fi venit cu propunerea înfiinţării unui stat evreiesc european(…)

Ne oprim la fragmentul de mai jos pentru a-l comenta:

O enigmatică întâmplare pe această temă ne-o relatează Paul Goma. În ianuarie 1978, Noël Bernard voia să-i încredinţeze noului sosit din România o emisiune pe tema drepturilor omului.

Goma i-a pus însă o condiţie: să-l angajeze la „secţia Basarabia”, argumentând că aici el ar fi putut face mai mult pentru România întreagă, destrămată abuziv de Uniunea Sovietică prin raptul din 1940.

Goma a mai invocat şi faptul că se afla în relaţie de prietenie cu preşedintele Jimmy Carter, deci beneficiul pentru ţară ar fi crescut.

Noël Bernard a râs, tratându-l ca pe un inocent şi replicându-i că,  în atare privinţă, Carter nu contează, neavând vreo putere de a decide „peste capul vicepreşedintelui Comitetului pentru «Europa liberă»”.

Cum aşa!? s-a mirat Goma. Exista un Superman peste preşedintele american?

A venit „lămurirea” cine e Supermanul: „Evreu de-al meu, basarabean de-al dumitale, un tip redutabil. Când careva de la noi l-a întrebat de ce nu se vorbeşte despre Basarabia la Europa liberă, l-a repezit, i-a spus că nu e treaba lui, Basarabia nu a fost niciodată românească şi că nici ruşii nu au dreptul la ea…” 

Dreptul asupra Basarabiei stătea în puterea unui anume Yarrow, adept de nezdruncinat al teoriei colonizării Daciei de către evrei, „cu câteva secole înaintea românilor”!

Aşadar, ecourile teoriei lui Johan Kaspar Bluntschli (1879) şi Bernard Stambler (1913), cărora Nicolae Iorga le dăduse o replică pe măsură, în Istoria Evreilor în Ţările noastre (1917), nu dispăruseră!

Această teorie, supravieţuitoare la „Europa liberă” în anii ’70 ai secolului trecut era împărtăşită, când tacit, când la vedere, nu doar de anumiţi evrei, ci, sub influenţa lor, şi de lideri americani şi europeni încă de la începutul secolului, cu prelungire între cele două războaie mondiale şi mai târziu. (…)

 Şerban Milcoveanu, conchidea astfel asupra a ceea ce el numea „secretul Basarabiei”: „Basarabia era destinată să devină Israelul european, cu capitala la Chişinău, stat binaţional, cu evreii clasa conducătoare şi exploatatoare, şi cu bieţii basarabeni clasa subordonată şi exploatată.”

Stalin însuşi se va folosi, propagandistic, de ideea înfiinţării unei Republici Sovietice Socialiste Evreieşti între Prut şi Nistru pentru a-şi împlini ţinta recuperării Basarabiei, dar nu pentru evrei, ci pentru Uniunea Sovietică.”

Ce ar fi de comentat? Firește, mai multe, printre care și ideea, că după înființarea statului Israel în 1948, adică chiar și în zilele noastre, planul unui Israel, al unui cămin evreiesc, pe teritoriul Europei, nu a fost abandonat de marii strategi ai lumii evreiești.

Fără să mai pierd vremea cu o compunere cât de cât „literară” pe acest subiect, voi trece la fapte, adică la alcătuirea unui inventar al informațiilor și gândurilor   legate de acest subiect.

(1) Despre intenția „marilor strategi” evrei de a dobândi un stat, un teritoriu național în Europa, unde trăiau cei mai mulți evrei.

Texte  pe tema „problemei evreiești”, ale unor autori pașoptiști, semnalau intenția acestor strategi ca în teritoriul viitorului stat evreiesc să fie incluse și vaste teritorii românești, din Moldova, inclusiv Bucovina și Basarabia în întregime.

Acești strategi aleseseră bine, se orientaseră pe teren, pământul acestei regiuni este dintre cele mai bune pentru agricultură, o climă plăcută etc. Să fim drepți și să recunoaștem că, din punctul lor de vedere, al evreilor, intenția de a avea un stat propriu se justifica în mai multe feluri.

Problema se complica atunci când intra în discuție teritoriul, amplasamentul acestui stat pe harta Europei.

Drepturi cât de cât istorice dacă ar fi avut evreii asupra unui teritoriu anume, acesta nu putea fi decât un teritoriu din vechea Kazarie, adică din Rusia, unde pentru sute de ani prezența evreilor era riguros și bogat consemnată.

În secolul al XIX-lea se înregistrează o migrare masivă a evreilor în teritorii apropiate, limitrofe spațiului lor „tradițional”!

Așa au ajuns mii, zeci de mii de evrei și în Moldova. Unde au intrat în contact cu populația autohtonă românească.

Victime periodice ale pogromurilor rusești, evreii vor descoperi cu bucurie cumsecădenia românească, ospitalitatea moldovenilor, și nu vor ezita, mulți dintre ei, să profite, să-i înșele și să-i păcălească, în buna tradiție a popoarelor nomade, în contactul lor sporadic cu băștinașii.

Așa au ajuns evreii să-și dobândească printre localnici faima de parteneri incorecți, dispuși la ingenioase tertipuri și găinării. Numite mai târziu escrocherii…

(2) Intenția constituirii unui Israel în Europa era cât pe ce să se realizeze în Basarabia, după ce această „gubernie” a redevenit sovietică în iunie 1940.

La Chișinău chiar s-a convocat o adunare „reprezentativă” la care era așteptat să participe liderul bolșevic Kaganovici, pentru a proclama noua republică sovietică și socialistă, republica evreiască.

În ultima clipă Stalin s-a răzgândit însă… Nu cumva zvonul că urma să se petreacă acest eveniment a stârnit reacțiile anti-românești ale multor evrei din Basarabia, reacții odioase, dezgustătoare, de o sălbăticie care a surprins pe toată lumea ?…

(3) Apariția mișcării sioniste, legată în chip definitoriu de înființarea Israelului în Palestina, a găsit un sprijin substanțial din partea clasei politice românești.

În primul rând din partea legionarilor, a lui Corneliu Zelea Codreanu, dar și din partea guvernării antonesciene. Exodul evreiesc spre Palestina a fost substanțial în timpul războiului, în paralel cu regimul de protecție a evreilor din România. Inclusiv a celor din Transnistria.

Prof.George Alexianu, guvernatorul român Transnistriei, s-a îngrijit personal de reușita unor acțiuni de transport naval a sute de evrei pe ruta Odessa-Haifa, în ciuda embargoului german.

Naționaliștii români au recunoscut justețea politicii sioniste de creare a unui „cămin” evreiesc și au dat o mână de ajutor consistent, într-o vreme când întreaga Europă a întors spatele la doleanțele evreiești!…

Din păcate, pe lângă evreii sioniști, au existat și evreii comuniști, cominterniști! Este o întrebare: cât de autentică a fost adversitatea dintre cele două categorii de evrei?

În orice caz, în România evreii comuniști și-au jucat bine rolul de adversari ai sionismului și au instituit în anii cominternismului o politică de prigoana sălbatică a naționaliștilor români.

Acești evrei comuniști, de îndată ce-și pierdeau la București privilegile de activiști bolșevici, de agenți ai Moscovei, se retrăgeau în Israelul contestat, lepădându-se de orice ideologie comunistă… Ceea ce a contribuit mult la renumele prost al evreilor în mentalul multor colectivități umane din România.

(4) În general, opinia evreilor din Israel despre România este mai favorabilă decât opinia evreilor din România. Cele spuse mai sus ar explica această situație. Dar mai sunt și alte explicații. .

(5) Evreii nu renunță la proiectul unui Israel în Europa. Un Israel de rezervă? La ce le-ar fi util evreilor sau chiar necesar acest stat de rezervă sau de refugiu? Simplu! Israelul are mulți dușmani „de moarte” şi  nu mai există alt stat a cărui existență să fie contestată cu vehemența propagandistică de care are parte statul evreiesc.  

Există îndoieli privind autenticitatea declarației lui Kissinger, dar chiar dacă ar fi falsă, inventată, situația din Israel este bine cunoscută.  

(6) În Israel se caută soluții, sper din toată inima ca pronosticul lui Kissinger, cât o fi el de evreu și de deștept, să nu se adeverească.

Una din soluțiile propuse, ciudată și neașteptată, poartă numele de diasporism.

A susținut-o și un mare scriitor evreu – cum de nu a primit Nobelul pentru literatură?!, numit Philip Roth.

Potrivit acestei teorii, eșecul experimentului Israel s-ar explica prin numărul mare de evrei veniți din Europa de Est, care n-au fost capabili să se adapteze la contextul demografic arab și au impus apartheidul de care au parte palestinienii din Israel.

Acești evrei – majoritatea kazari, ar face bine să se întoarcă de unde au venit ei sau părinții lor!

În urma lor să rămână evreii sosiți în Israel din țările învecinate, a căror conviețuire cu palestinienii are toate șansele să țină!…

(7) Situație care se repetă în mai toate familiile de evrei plecați din România: întorcându-se să-și revadă locurile natale, mulți evrei își aduc și nepoții să-și cunoască obârșiile românești, iar reacția acestora este cam aceeași, au aceeași mirare: ce motiv ați avut să părăsiți niște locuri așa de frumoase pentru deșertul din Palestina?!

 Majoritatea bunicilor evrei răspund că au plecat din cauza regimului comunist instaurat în România după 1944!… Omițând să mai precizeze cine a contribuit decisiv la instaurarea comunismului în România!…

(8) În 2000, la o întrunire politică, cu lume multă, într-o pauză, s-a apropiat de mine o persoană, cunoscută din vedere – fost ministru de interne, care nici nu mi-a dat bună ziua, ci cu un aer non șalant, ca între vechi prieteni, mi-a spus : Țin să vă dau o informație de care știu că vă veți folosi: în România, după 1990, s-au încetățenit 500.000 de evrei! M-a privit în ochi câteva secunde, după care s-a întors și a plecat… Am înțeles destul de bine mesajul: să fac eu cunoscut opiniei publice acest fapt!  

Am ezitat oareșicât, dar până la urmă am scris un text, intitulat Israel în România?, care a circulat mult pe internet, deseori fără nicio semnătură.

Mi-a dat o replică nevoiașă Dorel Dorian, scriitorul evreu deputat din partea minorității repective, susținând că în Israel trăiesc peste 300.000 de evrei originari din România, care la plecarea din România nu au renunțat la cetățenia română, drept care acum nu au probleme s-o recapete!…

(9) Profitând că un cunoscut, apropiat la acea dată, se cunoștea bine cu un important consiler al lui Băsescu, i-am cerut să afle părerea președintelui Țării. Răspunul primit a fost următorul: „Vor fi un milion de evrei care vor căpăta cetățenie românească. În schimbul acestui serviciu Israelul va susține unirea cu Basarabia!”

(10) Mă întreb dacă depopularea României are vreo legătură cu proiectul Israel în Europa, proiect care nu ar fi de mirare să aibă în vedere mai departe teritoriul României!

(11) Interesul evreilor de a se încetățeni în România mai poate avea și o altă explicație, pentru mulți intre ei: în felul acesta ei devin și cetățeni ai Uniunii Europene, statut care le oferă nenumărate oportunități. Imediat după decembrie 1989 s-au încetățenit o mulțime de evrei care apoi, cu statut de români, au cerut viză pentru Statele Unite, evitând astfel o serie de restricții care le erau impuse prin statutul de cetățeni ai Israelului…

(12) În fine, pe tema unui Israel în Europa de mâine-poimâine, în ultima vreme a mai apărut un zvon: acest Israel ar urma să fie localizat pe teritoriul Ucrainei, pe un teritoriu unde a existat dintotdeauna o comunitate evreiască, recte kazară, numeroasă: vechea Galiție și alte teritorii limitrofe.

Această mutare ar urma să se petreacă într-un scenariu care ar avea ca obiect (și victimă!) Ucraina post-sovietică, un stat care are mari probleme privind identitatea sa istorică, politică, demografică! Deja pornit pe panta destrămării în favoarea Federației Ruse, teritoriul Ucrainei este ținta mai multor variante care ar urma să-i corecteze fruntariile.

Emit pretenții și polonezii, se zice, iar pretențiile românești la Maramureșul istoric, la Bucovina de Nord și la Basarabia de Sud nu sunt deloc lipsite de temei.

Oricum, toată lumea este de acord că Ucraina, ca republică sovietică, s-a extins în mod nejustificat asupra unor teritorii care nu au fost niciodată locuite de o populație majoritar ucraineană.

 

Au mai avut evreii în istoria lor visuri imposibil de realizat și au reușit totuși să și le împlinească!…

 

Așa că…

Ion Coja

 

 

 

03/03/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Declarația de unire a Basarabiei cu România din 27 martie 1918 si Înștiințarea Ocârmuirii Basarabene pentru popor din 19 aprilie 1918

Declarația de unire a Basarabiei cu România din 27 martie 1918

  După votarea Rezoluției  Blocului moldovenesc, care a fost citită în ședința din 27 martie 1918 a Sfatului Țării din Chișinău, aceasta a devenit declarația de unire a Basarabiei cu România.

 

 

 

 

Rezoluția Blocului Moldovenesc referitoare la unirea Basarabiei cu România din 27 martie 1918

În numele poporului Basarabiei, Sfatul Țării declară:

Republica democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră și vechile granița cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mamă-sa România. Această unire se face pe următoarele baze:

  1. Sfatul Țării actual rămâne mai departe pentru rezolvarea și realizarea reformei agrare după nevoile și cererile norodului; aceste hotărâri se vor recunoaște de guvernul român.

  2. Basarabia își păstrează autonomia provincială, având un Sfat al Țării (dietă), ales pe viitor prin vot universal, egal, direct și secret, cu un organ împlinitor și administrație proprie.

  3. Competența Sfatului Țării este:

    a). votarea bugetelor locale;

    b). controlul tuturor organelor zemstvelor și orașelor;

    c). numirea tuturor funcționarilor administrației locale prin organul său împlinitor, iar funcționarii înalți sunt întăriți de guvern

  4. Recrutarea armatei se va face în principiu pe baza teritoriale.

  5. Legile în vigoare și organizația locală (zemstve și orașe) rămân în putere și vor putea fi schimbate de parlamentul român, numai după ce vor lua parte la lucrările lui și reprezentanții Basarabiei

  6. Respectarea drepturilor minorităților din Basarabia.

  7. Doi reprezentanți ai Basarabiei vor intra în consiliul de miniștri români, acum desemnați de actualul Sfat al Tării, iar pe viitor luați din sânul reprezentanților Basarabiei din parlamentul român.

  8. Basarabia va trimite în parlamentul român un număr de reprezentanți proporțional cu populația, aleși pe baza votului universal, egal, direct și secret.

  9. Toate alegerile din Basarabia pentru voloste, sate, oraș, zemstve și parlament se vor face pe baza votului universal, egal, direct și secret.

  10. Libertatea personală, libertatea tiparului, a cuvântului, a credinței, a adunărilor și toate libertățile obștești vor fi garantate prin constituție.

  11. Toate călcările de legi făcute din motive politice în vremurile tulburi ale prefacerii din urmă sunt amnistiate.

Basarabia unindu-se ca fiică cu mamă-sa România, parlamentul român va hotărî convocarea neîntârziată a constituantei, în care vor intra proporțional cu populația și reprezentanții Basarabiei, aleși prin vot universal, egal, direct și secret, spre a hotărî împreună cu toții înscrierea în constituție a principiilor și garanțiilor de mai sus.

Trăiască unirea Basarabiei cu România deapurarea și totdeauna!

Președintele Sfatului Țării I. Inculeț
Secretarul Sfatului Tării I. Buzdugan

 

Declarația Sfatului Țării din 27 noiembrie 1918, de renunțare la condițiile formulate în actul Unirii din 27 martie 1918, emisă în 27 noiembrie 1918/10 decembrie 1918.

 

 

„În urma unirii cu România mama a Bucovinei, Ardealului, Banatului și ținuturile ungurești, locuite de români, în hotarele Dunării și Tisei, Sfatul Țării declară că Basarabia renunță la condițiunile de unire, stipulate în actul de la 27 martie, fiind încredințată că în România tuturor românilor regimul curat democratic este asigurat pe viitor.

Sfatul Țării în preziua Constituantei române, care se va alege după votul universal, și rezolvând chestia agrară după nevoile și cererile poporului, anulează celelalte condițiuni din Actul Unirii din 27 martie și declară Unirea necondiționată a Basarabiei cu România mamă.”

Istoria unui pământ românesc: Basarabia până la 1918

Înștiințarea ocârmuirii Basarabene pentru popor din 19 aprilie 1918.

„În ziua de 27 martie Sfatul Țării a hotărât ca țara noastră, care a fost din vechime a Moldovei, să fie din nou alipită de țara mamă, România.

E o zi mare și sfântă pentru neamul nostru, o zi care va fi în veci sărbătorită.

Pentru ca fiecare locuitor al Basarabiei să-și dea bine seama de hotărârea Sfatului Țării, Sfatul Directorilor Basarabeni, care este ocârmuirea legiuită a provinciei noastre, aduce la cunoștința obștească următoarele:

  1. Prin alipirea din nou a Basarabiei la Țara Românească noi cu toții alcătuim o singură țară. Dar drepturile locuitorilor Basarabiei nu sunt întru nimic micșorate așa că toate slobozeniile dobândite prin revoluție sunt neatinse.

  2. Cel mai mare drept pe care ș-îl statornicește Basarabia este că ea se va ocârmui singură prin aleșii săi. Așezământul de ocârmuire a Basarabiei va fi Sfatul Țării (dietă) care va purta gospodăria țării și va supraveghea din scurt lucrarea zemstvelor și orașelor. Așezământul împlinitor al Sfatului Țării va fi Sfatul Directorilor Basarabiei, care va avea toată răspunderea pentru mersul treburilor în țară.

  3. Sfatul Țării pe viitor se va alege de către tot poporul prin glăsuire obștească, de-a dreptul, secretă și deopotrivă așa că va înfățișa în chipul cel mai drept dorințele și interesele țării. Dar fiindcă o astfel de înțelegere în Sfatul Țării acum nu e cu putință de înfăptuit, iar treaba pământului cere a fi dezlegată desăvârșit cât mai de grabă, s-a hotărât ca Sfatul Țării în alcătuirea lui de astăzi va urma să lucreze până când va orândui treaba pământul și va pune toate treburile țării la cale așa după cum cer interesele locuitorilor.

  4. Stăpânirea României, din care facem parte și-a luat sarcina să ne ajute în treburile noastre ca să ne orânduim țara cât mai bine. Și pentru acesta Sfatul Țării al nostru va avea doi miniștri în Sfatul Miniștrilor României întregi, care ne vor apăra interesele și nevoile noastre pretutindeni, unde va fi cu cale.

  5. Prin Unirea Basarabiei cu România locuitorii țării noastre au ajuns cetățeni ai întregii Românii și de azi înainte viața românească avem s-o clădim cu toți împreună sfătuindu-ne și îndemnându-ne unii pe alții, puterea noastră va crește și relele de care suferim se vor mistui și nu ne vor mai slăbi.

  6. Unirea Basarabiei cu România e un bine pentru toți locuitorii Basarabiei nu numai pentru moldoveni, care sunt de neam român, dar și pentru neamurile străine, care trăiesc printre noi, și care nu pierd nimic din drepturile lor.

Sfatul Director aduce toate acestea la cunoștința obștească și poate încredința că-și va face datoria ca toate tulburările și obidele, de care cu toții am suferit, să nu se mai întâmple.

Putem fi liniștiți de viitorul nostru; păstrăm drepturile dobândite prin revoluție, avem chip să dezlegăm treaba pământului potrivit cu nevoile norodului muncitor.

Rămâne ca fiecare să-și facă datoria față de țară și de neam și în liniște să se pună la muncă.

Plugarilor! Unirea vă dă tot pământul de care aveți nevoie și toată dreptatea.

Preoți, învățători și slujbași! Sunteți fruntea Țării și aveți toată răspunderea pentru povățuirea norodului. Să luminați toate mințile și sufletele și răspândiți peste tot buna vestire a Unirii.

Noroade înfrățite ale Basarabiei! Unirea Basarabiei cu România a fost poruncă a istoriei și o îndreptare a nelegiuirii ce a apăsat această țară peste un veac. Am suferit împreună ca frați sub stăpânirea veche; acum tot împreună ne vom bucura de toate drepturile obștești, de viata pașnică orânduită și luminată.

Unirea va fi o temelie puternică pentru cultura națională în țara noastră. Această cultură va duce țara la înflorire și ne va așeza printre popoarele luminate.

Un viitor strălucit așteaptă țara noastră întreagă.

Dumnezeu ne binecuvântează spre liniște, muncă, orânduială, drepturi cetățenești și bunăstare obștească.

Trăiască Unirea, trăiască România și noroadele care locuiesc pe pământul ei!

Trăiască Regele nostru Obștesc Ferdinand”

Sfatul Directorilor Basarabiei:

P. Cazacu – președintele Sfatului și director de finanțe
G. Grosu – directorul justiției
Ș. Ciobanu – directorul învățământului
N. Codreanu – directorul lucrărilor obștești
V. Chiorescul – directorul comerțului și industriei
E. Cateli – directorul agriculturii
I. Costin – directorul treburilor din lăuntru
I. Gherman – controlorul general

 

 

Sursa:

http://centenarulromaniei.ro/declaratia-oficiala-a-sfatului-tarii-din-chisinau-de-unire-a-basarabiei-cu-romania-din-27-martie-1918/

 

 

 

CITITI SI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/11/25/ziua-de-25-noiembrie-in-istoria-romanilor/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/11/25/o-istorie-a-zilei-de-25-noiembrie-video/

25/11/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: