CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

DOMNUL MIHAI EMINESCU DESPRE SITUAŢIA ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA STĂPÂNITĂ DE AUSTRO_ UNGARIA

Eminescu nu a fost doar poet şi gânditor, ci şi un mare jurnalist român (cel mai mare) şi, în această calitate, primul analist economic şi politic din istoria României. “Diagnosticele”, avertismentele, analizele şi soluţiile sale, bazate pe o profundă cunoaştere a realităţilor româneşti, a istoriei şi a contextului european, sunt valabile şi astăzi.

Citindu-i textele publicistice, ai senzaţia halucinantă că sunt scrise aici şi acum.
Editorialele domnului Eminescu, din cadrul rubricii cu acelaşi nume, sunt fragmente extrase din articolele sale – apărute în publicaţiile Albina, Familia, Federaţiunea,Convorbiri Literare, Curierul de Iaşi (1869-1877), Timpul (1877-1883), România Liberă (1889) – şi din manuscrisele publicate postum ; (
Manega Miron – http://www.certitudinea.ro /situatia-romanilor-din-transilvania)

SITUATIA ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA

 

,,Memorialul” comitetului ales de Conferenţa română din Sibiu ne descopere situaţia curioasă şi umilitoare ce li s-a creat românilor din monarhia habsburgică prin dualism şi prin măsurile guvernamentale ale maghiarilor.  

Popor străvechi pe teritoriul unei ţări autonome, care şi-a mănținut independenţa ei în curs de sute de ani atât faţă cu regii Ungariei, cât şi faţă cu turcii, românii, cari singuri formează două treimi a populațiunii ţării – pe când maghiarii şi germanii abia formează o a treia parte – sunt puşi cu totul în afară din viaţa publică prin fel de fel de măsuri machiavelice şi persecutaţi în toate ale lor, cu o stăruinţă demnă de o cauză mai bună.

Începând cu pseudoistoriografii cari contestau originea şi vechimea poporului nostru în munţii Ardealului şi sfârşind cu măsurile d-lui Trefort, maghiar de origine franceză, care introduce cu de-a sila limba maghiară în şcoalele rurale, vedem o lume întreagă, popor, diplomaţi, învăţaţi, conspirând pe întrecute în contra unui biet popor rustic din străvechime aşezat în acele locuri, viteaz la război, harnic şi liniştit în timp de pace, şi toate acestea – pentru ce? Ştim noi bine pentru ce! Pentru că n-are Dumnezeu de lucru, am zice.

În adevăr, nu s-ar crede şi cu toate acestea există până azi istoriografi cărora li se pare nimica toată a escamota un popor întreg de zece milioane de suflete din Dacia, a-l pune în Pind şi a-l face să vie de acolo îndărăt, prin suta a douăsprezecea, de peste Dunăre.

Această teorie, susţinută întâi de Rosler, se bucură şi de favoarea maghiarilor şi astfel, cu vorbe, cu deducţiuni hazardate, cu combinaţiuni asupra unor timpuri egal de fabuloase pentru toate elementele din ţară, ei ar vrea să tăgăduiască drepturile şi existenţa unui popor de trei milioane, a unui element aievea care trăieşte, vorbeşte limba lui proprie, are cultura şi istoria lui proprie, cu un cuvânt al unui popor radical deosebit de cel maghiar.

Ce curioasă idee vor fi având maghiarii despre natura oamenilor şi a lucrurilor când încearcă a face într-o zi ceea ce o mie de ani n-au putut face?

Ce copilărie e din partea lor de a-şi închipui că naţiunile pier de pe-o zi pe alta.

Bascii din Spania vorbesc până azi limba bască, sudul Franţei vorbeşte şi cultivă limba provensală, în Belgia, sub pătura subţire de cultură franceză, subzistă două naţionalităţi deosebite, după dispariţiunea Imperiului bizantin şi a celui turcesc, adecă după o mie cinci sute de ani, vedem încolţind, cu toată lunga dominaţiune străină, toate naţiunile vechi ale Peninsulei tracice: albaneji, români, bulgari, sârbi, greci, unele scăzute la număr, altele crescute; dar toate vii.

Ceea ce n-au putut face cultura bizantină sau cucerirea otomană vor face ungurii prin societăţi de maghiarizare? În Rusia, dacă s-ar cutremura absolutismul ei actual, am vedea zeci de naţionalităţi deosebite răsărind intacte de sub pătura foarte subţire de predominaţiune moscovită .

Până la sfârşitul sutei XV-a românii sunt în Ardeal şi Ţara Ungurească unul din elementele cele mai considerabile în viaţă politică.

Trăind sub voievozi proprii şi sub legile lor proprii, fără amestec din partea Ungariei, ziditori şi apărători de cetăţi, pururea buni ostaşi, epoca de aur din ţările noastre, începută cu Mircea şi încheind cu Ştefan cel Mare, e o epoca de aur şi dincolo.

Români sunt atât de numeroşi în munţii Ardealului încât fragmente ale populațiunii Maramureşului fondează sub Dragoş statul Moldovei, fragmente din ţinutul Făgăraşului, Ţara Românească.

Cine vrea să-şi facă o idee de energia cu totul elementară a acelui popor să considere că, optzeci de ani după fondarea ei, Moldova ajunge din colţul Ţării de Sus până-n Nistru şi la Cetatea Albă, Ţara Românească într-o sută de ani până în Dobrogea şi pe întreg malul drept al Dunării.

E o epocă aceasta care în Ardeal produce pe Voievodul Iancu, cum îi zic baladele române şi slave, pe Ioan Huniad Corvin.

Papa Piu II (Aeneas Silvius Piccolomini) născut pe la 1405, deci contimporan cu toată seria strălucită de eroi ai poporului românesc, zice despre Iancu ,,Ioannes Hunniades, cuius nomen caeteros obnubilat, non tam Hungaris quam Valachis, a quibus natus erat, gloriam auxit”.

Încă în suta a şaptesprezecea Miron Costin scrie regelui Poloniei că cel mai frumos şi mai corect dialect românesc, cel mai apropiat de graiul italic, se vorbeşte în Satmar, unde, cu toată emigrarea lui Dragoş, românii rămaşi acolo sub fratele lui, Voievodul Balc, sunt atât de numeroşi ca şi când n-ar fi ieşit nimenea din ţară.

E curios a auzi azi că, tocmai în acele clasice locuri, d-nii maghiari vor să înfiinţeze o episcopie maghiară de rit greco-catolic pentru români şi ruteni.

Şi când privim la munca seculară a acestui popor, la suma de putere musculară cheltuită, ne prinde mirarea. Ţinuturile în care locuiesc românii sunt răpite pustietăţii şi codrului. Fiece palmă de pământ de hrană e câştigată prin estirpare de codri seculari, prin curătură.

Pe când maghiarul şi-a câştigat şesurile patriei sale păscându-şi caii şi plimbându-se , îl vedem pe român cucerind palmă cu palmă pământul de sub puterile naturii, îl vedem curăţind rădăcinile codrilor seculari şi creându-şi patria lui muntoasă pas cu pas.

Cred oare ungurii că caracterul acestei munci grele şi statornice nu s-a imprimat în toată fiinţa poporului românesc, cred ei că această viaţă n-a lăsat adânci urme psicologice în acest popor, atât de liniştit în aparenţă, dar de o cumplită îndărătnicie în fundul sufletului său?

Românul nu uită nici binele, nici răul. N-a uitat fărâmăturile de graţie ce li s-a aruncat de cătră echitatea Casei de Austria; de aceea e unul din popoarele cele mai dinastice ale monarhiei; dar românul nu uită în veci nici răul ce i l-au făcut alţii.

Moştenirea de aversiune şi de iubire o păstrează intactă şi de aceea orice încercare de a-i contopi este zadarnică şi copilăroasă.

E zadarnică în Rusia, unde un colos de zeci de milioane apasă asupra a câteva sute de mii, unde limba se transmite numai prin viu grai din generaţie în generaţie; cu cât mai zadarnică va fi în Ungaria!

Între mijloacele de-a înlătura pe români de la viaţa publică, cea mai de căpetenie e legea electorală escepţională, mănținută ad-hoc pentru Transilvania.

Legea aceasta e făcută în favorul esclusiv al populaţiunilor orăşeneşti – şi românii sunt în cea mai mare parte ţărani – apoi în folosul nobililor – toţi maghiarii sunt nobili şi votează direct, fără cens, fără nimic – şi a secuilor, cari iar votează direct.

Astfel s-au creat o lege anume pentru Ardeal, care pune alegerile în mâna neromânilor, încât numărul de reprezentanţi pe cari l-ar putea obţine poporul în asemenea condiţiuni e cu totul ridicol.

Totodată guvernul se sileşte prin legi agrare a aduce pe român la sapă de lemn. Deşi ţăranii au fost împroprietăriţi, deşi despăgubirea pentru pământurile ce s-au conferit e strălucită, totuşi, prin aşa numita comasare, i se iau locurile lui roditoare şi i se dau în schimb locuri rele, apoi i se iau curăturile şi li se dă în schimb pădure.

S-au restrâns dreptul de păşune, încât numărul vitelor de muncă a scăzut în proporţii enorme. Sate deposedate, familii aruncate pe uliţi, mii de locuitori ameninţaţi a fi alungaţi din vetrele strămoşeşti – iată justiţia, iată administraţia maghiară.

Pe de altă parte cârciumele constituie un privilegiu, evreii le arendează şi acolo – şi debitează băuturile lor nesănătoase; populaţiunea română descreşte şi degenerează.

Şi, deasupra acestei mizerii produse în mod artificial de cătră înţelepciunea de stat maghiară, mai vine mizeria morală, siluirea zilnică a limbei.

Un corespondent al ,,Gazetei generale” îşi propusese să descrie corupţia administraţiei maghiare. Dar omul mărturisi în fine că condeiul îi cade din mâna, că o carte, nu un articol de jurnal abia ar fi în stare a o descrie. Şi de ce nu scrie această carte?

„Pentru că simţim scârbă – zice el – de acest organism care putrezeşte înlăuntru şi care cu toate astea trăieşte, ba chiar se’ngraşă. Se înfioară cineva să arunce mai adânc privirea în rulajul acestei mașine şi nu e om care să crează că va putea funcţiona în mod durabil, că e capabilă a trăi.

Funcţionarii decretează dări fictive, care se încasează pe jumătate dacă cel lovit de ele ştie a se precupeţi – împrejurare ce dovedeşte că totul e o escrocherie; aci sunt case de economie cari refuză a înapoia capitalurile depuse; aci i se cer ţăranului taxe pentru orice înregistrare cadastrală şi, oriunde ar vrea să se informeze, i se’ntinde mâna goală. Judecătorului [î]i duci un râmător ori o butie cu vin şi eşti sigur să-ţi câştigi procesul – dacă partea adversă n-o aduce doi râmători. Prădăciuni şi omoruri chiar se fac muşama pentru mită; e o justiţie care ameninţă a se’năduşi în grăsimea ei”.

Iată regimul atrăgător de la care se pretinde să exercite asupra a trei milioane de români farmecul de-a-şi renega limba şi istoria lor şi de-a deveni maghiari.

Postulatul de căpetenie al memorialului e aşadar: autonomia Ardealului, căci autonom a fost în toţi timpii şi până acum şaisprezece ani, până la fuziunea făcută în contra voinţei esprese a românilor; în contra tractatelor din trecut, în contra dreptului şi bunului simț, poate chiar în contra voinţei Coroanei, căci s-a făcut nu sub influenţa unei necesităţi dinlăuntru, ci sub presiunea împrejurărilor create de războiul austro-italo-german, când emigranţi maghiari, ştiuţi pe atunci de contele Usedom, deci şi de principele de Bismarck, pregăteau insurecțiunea şi dezmembrarea monarhiei habsburgice.

Aci, sub presiunea unor împrejurări independente de voinţa sa şi contrarie intereselor dinastiei îndeosebi, a Imperiului în genere, mâna monarhului a putut fi siluită să iscălească un act nedrept pentru unul din popoarele cele mai credincioase ale monarhiei şi favorabil pentru schimbăcioşii maghiari.

Chiar în acest moment de cumpăna şi de silă, monarhul şi-a adus aminte de români; garantarea autonomiei lor bisericeşti şi şcolare au format cetatea îndărătul căreia naţiunea a mai putut lupta în contra cotropirii.

Dar tocmai de această autonomie miniştrii moderni ai Ungariei cearcă zilnic a se atinge şi vor cerca poate până în momentul în care îndelung răbdătorul popor românesc va îngropa în ruine şi sânge tentativele lor.

Ziarul TIMPUL, 4 noiembrie 1882 

19/09/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

Drepturile populației maghiare din Transilvania privite prin prisma asimilării forțate a românilor ardeleni

 

 

Imagini pentru cersipamantromanesc Cum trebuie privite drepturile populației maghiare din Transilvania

Cum trebuie privite drepturile populației maghiare din Transilvania

 

 

O privire obiectivă asupra realității demografice din Transivania de azi trebuie să ia în calcul și evoluția istorică a faptelor. Nu mă refer la mult invocatul drept istoric, al primului venit, care nu mai ridică azi niciun semn de întrebare și a cărui greutate nu trebuie totuși absolutizată. Ci am în vedere un fenomen bine cunoscut, dar ignorat de clasa politică, de decidenții politicii noastre în materie.

Un fenomen care nu se poate să nu producă anumite consecințe logice și firești, inclusiv pe plan juridic. Mă refer la cunoscuta preocupare a Budapestei îndreptată împotriva minorităților naționale din „Ungaria Mare”, parte a imperiului austro-ungar, în perioada de după instaurarea dualismului: 1867-1918.

Adică mă refer la politica abuzivă de maghiarizare a minoritarilor etnici din Ungaria.

Această politică i-a avut în vedere în primul rând pe românii din Ungaria, din Ardeal, aflați în număr copleșitor de mare față de maghiarii conlocuitori. Pentru strategii politicii ungare devenise un coșmar statutul de populație net majoritară pe care românii îl aveau până la Tisa.

Acest atu urma să fie decisiv cât de curând, când introducerea inevitabilă a votului universal va impune voința românilor, interesele naționale ale acestora.

Singura soluție la care se puteau gândi politicienii maghiari era, pe termen scurt, să falsifice rezultatele recensămintelor, iar pe termen mai lung să modifice realitatea demografică prin două acțiuni:

(1) intensificarea politicii de maghiarizare a românilor și

(2) declanșarea unei vaste acțiuni de colonizare a Transilvaniei cu efective umane ungurești strămutate din pustă.

O politică de maghiarizare a românilor din Transilvania s-a dus aproape dintotdeauna, la început indirect, prin impunerea catolicismului, mai târziu a luteranismului.

Această politică a avut rezultate destul de substanțiale la nivelul nobilimii românești din Ardeal, obligați fiind nobilii români să aleagă între păstrarea privilegiilor feudale și religia ortodoxă.

Mulți nobili români au cedat, au abandonat ortodoxia, iar acesta a fost primul pas spre deznaționalizare, spre maghiarizarea lor propriu zis forțată.

Marea majoritate a românilor au rămas însă drept-credincioși. Stratagema imaginată prin înființarea Bisericii greco-catolice, unită cu Roma, nu și-a atins scopul, căci nu a avut ca rezultat slăbirea românismului, ci dimpotrivă, l-a revigorat, l-a pus pe temelii noi, și mai puternice. Catolicismul la români nu a dus la scindare națională, cum s-au petrecut lucrurile la sârbo-croați, ci la întărirea sentimentului național românesc!… Este unul din paradoxurile istoriei noastre. Unul din momentele în care un plan urzit împotriva intereselor fundamentale românești sfârșește prin a se „răsuci” în favoarea intereselor noastre naționale.

Astfel că anul 1867 ne găsește pe noi, românii, în postura de populație majoritară în cifre absolute în Ardeal, până departe, la Tisa.

Anul 1867 este anul în care, prin intrigi de alcov și șantaj, Viena este nevoită să proclame dualismul austro-ungar, gest politic sinucigaș, cum s-a văzut destul de repede, după o jumătate de veac. O jumătate de veac în care Budapesta a avut însă mână liberă din partea curții imperiale să-și facă propria politică internă, îndeosebi în privința politicii de maghiarizare.

Maghiarizare a tuturor cetățenilor de altă etnie decât cea hungară! Aceasta a fost ideea nebunească, bolnavă, care a devenit politică de stat în perioada dualismului austro-ungar.

S-ar zice că a fost o politică falimentară. Dar nu este adevărat. E drept, în Transilvania partida a fost pierdută de strategii Budapestei, dar în restul țării a avut rezultate nesperat de bune. Mă refer la numărul mare de ne-maghiari care, din varii motive, au accepat statutul de maghiari. Aproape un milion dintre maghiarii din Ungaria de azi sunt urmașii unor germani maghiarizați.

Sute de mii de evrei s-au declarat și s-au simțit maghiari la toate recensămintele, până a venit dezmeticirea din 1944, când evreii s-au trezit respinși de maghiari și trimiși la Auschwitz ca etnie ne-maghiară inferioară și nocivă pentru viitorul marii națiuni hungare.

Pe scurt, pe teritoriul Ungariei de azi, politica de maghiarizare forțată declanșată după 1867 a fost un succes, al cărei rezultat este unul scontat chiar de teoreticienii maghiarizării: maghiarii sunt astăzi poporul cel mai corcit din Europa. Așa a fost proiectul lor, să facă din Ungaria un „creuzet” al popoarelor, din al căror amestec să se nască națiunea maghiară, o națiune superioară care va cuceri întreaga lume…

Revenim la Transilvania. În mare, românii și-au salvat statutul de populație majoritară, pierzînd ceva procente însă. Numărul românilor transilvăneni maghiarizați fiind destul de însemnat. La aceștia se adaugă maghiarii colonizați în Transilvania după 1867 în cadrul politicii de diminuare a ponderii demografice a românilor.

S-a urmărit obținerea prin colonizare a unui coridor de maghiari care să facă legătura cu zona secuiască, aflată în situația de a fi o insulă de populație înconjurată de români, statut de care nu s-a putut „lecui” nici până azi!

Se adaugă, de asemenea, un număr însemnat de maghiari colonizați în Transilvania în cei patru ani de ocupație din vremea dictatului de la Viena(1940-1944). La încheierea războiului s-au mai adăugat vreo două sute de mii de maghiari din Voivodina, care s-au refugiat în Transilvania, după ce deveniseră indezirabili și erau amenințați de răzbunarea sârbilor asupriți și abuzați în timpul ocupației horthyste a Voivodinei.

Date fiind cele de mai sus, facem o primă constatare: maghiarii din România de azi nu sunt toți urmașii maghiarilor care locuiau în Transilvania la 1867, anul instaurării dualismului și al declanșării unui proces sistematic, oficializat, instituționalizat, de maghiarizare a românilor aflați sub autoritatea Budapestei. O bună parte dintre maghiarii de azi din Transilvania își datorează prezența pe teritoriul transilvan măsurilor vexatorii, abuzive, de esență colonialistă, luate de guvernul ungar când ocazia s-a ivit.  Oare putem spune că acești maghiari au aceleași drepturi cu maghiarii aflați în Transilvania dinainte de 1867? Abuzurile nasc drepturi? Noi credem că nu!

Desigur, nu putem stabili în persoană care sunt maghiarii transilvăneni de secole, le-aș zice chiar autohtoni, și care sunt ceilalți maghiari, aduși în Transilvania pentru a crea o diversiune, un fals istoric. Dar putem aproxima destul de corect care este numărul real al urmașilor. Astfel că atunci când maghiarii cer drepturi, normal și moral ar fi s-o ceară în numele unui număr mult mai mic de maghiari.

După părerea mea ar fi vorba de o jumătate de milion de maghiari colonizați după 1867 în Transilvania, cu intenția de a falsifica realitatea demografică din această regiune.

Propun așadar să facem din anul 1867 un punct cardinal al politicii față de maghiarii din România. Anul 1867 este anul în care debutează și strategia de falsificare a realității prin maghiarizarea numelor de localități.

De aceea propun ca numele maghiare de localități introduse/inventate după 1867 să nu fie recunoscute ca nume reale de localitate. Fac și ele parte din falsurile la care s-a pretat Budapesta în încercările ei disperate de a păstra ceea ce nu-i aparține.

Legile de azi acordă niște drepturi specifice maghiarilor din localitățile unde sunt mai mulți de 20 la sută din populația localității. Propun ca această prevedere să fie completată, acolo unde se poate, de atestarea încă din anul 1867 a 20 la sută de maghiari în localitatea respectivă.

În localitățile în care în 1867 maghiarii erau sub 20 la sută, iar azi sunt peste 20 la sută, avem toate motivele să credem că ponderea a crescut ca efect al politicii de maghiarizare a Transilvaniei, o politică ale cărei rezultate injuste și nefaste nu avem de ce să le validăm, căci ar însemna să continuăm malefica politică de maghiarizare.

Trebuie să facem deosebirea între comunitățile maghiare istoricește constituite corect, normal, în mod natural, și comunitățile maghiare constituite sau mărite prin abuz și fals, prin colonizări menite să falsifice realitatea demografică!

Sursa:  http://www.ziarulnatiunea.ro/

14/05/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Dacă românii nu salvau Viena în timpul asediului turcilor…

Foto: Asediul Vienei în 1683. Trupele române se aflau în partea de sus a gravurii, lângă castelul Schönbrunn

Ce s-ar fi întâmplat daca românii nu salvau Viena în timpul asediului turcilor ?

Pe cine nu lași să moară, nu te lasă să traiești. Asta am putea spune despre răsplata primită din partea austriecilor și ungurilor pentru că i-am salvat de la o posibilă dispariție din istorie.

S-a vorbit din păcate poate mult prea puțin despre participarea românilor la asediul Vienei din anul 1683, atunci când în punctul culminant românii au realizat importanța istorică a capitulării austriecilor, salvând orașul din mâinile otomanilor și pecetluind probabil soarta intregii Europe, care a cunoscut dupa acel moment o revigorare ce a avea să ducă in cele din urmă la declinul și chiar sfarșitul dominației Imperiului Otoman pe continentul european.

Ca urmare a unui conflict de durată intre Imperiul Otoman și cel Habsburgic, în luna iulie a anului 1683 ajungea la porțile Vienei o uriașă armată otomană care a începutul asediul orașului.

În calitate de vasali ai Imperiului Otoman, domnitorii Moldovei și Țării Românești erau obligați să participe la această campanie fiecare cu până la 7 mii de soldați fiecare.

Neîncrezători în oștirile creștine, otomanii le-au fixat oștenilor din țările române sarcini de construcție a podurilor peste Dunăre și a unor fortificații din lemn.

Asediul Vienei din 1683) a fost  rezultatul relansării de către otomani a războiului antihabsburgic,  sub  comanda marelui-vizir din dinastia albaneză Koprulu –  Kara Mustafa.

Armatei turceşti au trebuit să i  se alăture forțat şi domnii Ţării Româneşti şi Moldovei, Şerban Cantacuzino şi Gheorghe Duca, vasali ai otomanilor.

 

 

 

 

 

 

 Imagini pentru serban cantacuzino photos

 

Foto: Portretul și steagul de luptă al domnitorului muntean Șerban Cantacuzino 

 

Domnitorul Țării Românești, Șerban Cantacuzino (1679 – 1688), a sprijinit în secret forțele creștine care apărau Viena.

Sub pretextul trimiterii de spioni în tabăra austriacă, domnitorul muntean trimitea de fapt soli pentru a informa apăratorii Vienei despre toate mișcările și planurile armatei otomane, astfel ca aceștia să poată lua contramasurile necesare respingerii ofensivei turcilor.

Mai mult, bombardamentele artileriei oștirii române asupra pozițiilor austriece erau efectuate cu încărcături inofensive, tunurile fie fiind umplute cu paie sau cu ghiulele din fontă care la sfărâmare produceau pagube minime zidurilor Vienei.

De asemenea, lucrările efectuate de români la cele două poduri peste Dunăre au fost întarziate la porunca domnitorului muntean foarte mult, lăsând timp apărătorilor cetății să le distrugă .

În timpul asediului, domnitorul muntean a ordonat ridicarea unei cruci din lemn de stejar, înaltă de cinci metri, inscripționată în limba latină:

Latină: + CRUCIS EXALTATIO EST CONSERVATIO MUNDI CRUX DECOR ECCLESIAE CRUX CUSTODIA REGUM CRUX CONFIRMATIO FIDELIUM CRUX GLORIA ANGELORUM ET VULNUS DEMONUM

NOS DEI GRATIA SERVANUS CANTHACUZENUS VALACHIAE TRANSALPINAE PRINCEPS EIUSDEMQUE PERPETUUS HÆRES AC DOMINUS § EREXIMUS CRUCEM HANC IN LOCO QUAVIS DIE DEVOTIONE POPULI ET SACRO HONORATIO IN PERPETUAM SUI SUORUMQUE MEMORIAM TEMPORE OBSIDIONIS MAHOMETANAE VEZIRIO KARA MUSTAPFA BASSA VIENNENSIS INFERIORIS AUSTRIAE MENSE SEPTEMB DIE I. ANNO 1683

VIA Skull and crossbones.svg TOR
MEMENTO MORI

————————————————————————————————–

În limba română : + Înălțarea crucii este mântuirea lumii, crucea este podoaba Bisericii, crucea este în paza regilor, crucea este întărirea credincioșilor, crucea este gloria îngerilor și vătămarea demonilor.
Noi, Șerban Cantacuzino, din mila lui Dumnezeu principe al Valahiei Transalpine, domn și singur stăpân al ei etc. am ridicat această cruce în locul sfânt la care poporul se poate închina în orice zi, cinstit întru veșnică memorie a sa și a lor săi, în timpul asediului Vienei din Austria Inferioară de către mahomedanii conduși de vizirul Kara-Mustafa Pașa, 1 septembrie 1683.
Călătorule,
adu-ți aminte de moarte!”

 

 

Ajutaţi de poloni în frunte cu regele Jan Sobieski, austriecii i-au înfrînt pe turci la Kahlenberg, silindu-i să se  retragă.

 

Cum a fost răsplătită această acțiune de solidaritate creștinească a românilor?

La scurt timp austriecii au rupt din teritoriile țărilor românilor pe rând una câte una, diferite regiuni romanești: Bucovina, Banatul, Oltenia, Crișana, Transilvania, ba chiar au încercat și ocuparea Munteniei și Moldovei (vezi 1716-1717, ocuparea Bucureștiului și luarea ca prizonier a domnitorului Nicolae Mavrocordat, precum și încercarea de îndepartare de pe tronul Moldovei a domnitorului Mihai Racoviță).

 

Istoria consemnează că în urma unei largi alianţe antiotomane formate din  austrieci, poloni, veneţieni şi mai târziu ruşi, a pornit o amplă contraofensivă care va dura 16 ani şi care se va solda cu înfrângerea Otomanilor şi cu semnarea păcii de la Karlowitz (Sremski Karlovici) la 1699.

Victoria coaliţiei antiotomane a generat modificări politice majore în Europa Centrală şi Răsăriteană care au afectat  Principatele Române și Serbia.

Negociatorul principal al păcii de la Karlowitz a fost marele-dragoman al Porţii – Alexandru Mavrocordat. Acesta reuşeşte să-i convingă pe imperiali că turcii vor pace iar pe turci că imperialii vor pace. Semnarea Păcii de la Karlowitz a avut consecinţe dezastruoase pentru Turcia:

 

  1. Veneţia păstra Moreea (Peloponezul) şi o parte din coasta dalmată;

  2. Polonia lua Pocuţia şi o parte din Ucraina;

  3. Imperiul Rus lua Azovul;

  4. Imperiul Austriac căpăta toată Ungaria, Slovenia, o parte din Croaţia şi din Serbia, și în întregime, Transilvania.

 

Negocierea tratatului de pace de la Karlowitz (Sremski Karlovici), 1699

Negocierea tratatului de pace de la Karlowitz (Sremski Karlovici), 1699

 

 

 

 

În aceste condiţii se produce instaurarea dominaţiei Habsburgice (austrieci) în Transilvania, fost stat autonom sub sureranitate turcească. De acum noul „stăpîn” e la Viena. Prin alternarea dialogului diplomatic cu presiunea armaei imperiale, austriecii impun recunoaşterea protecţiei imperiale în Transilvania şi domnia ereditară a principelui Apafi.

Ulterior a avut loc aducerea românilor ortodocşi sub obedienţa papei, orchestrată de împăratul Leopold al Austriei. Astfel, după 3 ani de presiuni asupra mitropolitului ortodox  Atanasie a Transilvaniei, s-a ajunsîn anul 1701 acceptarea de către Biserica română din Transilvania a punctelor Sinodului de la Florenţa (1439) în schimbul unor privilegii egale cu preoţii catolici.

Notă: Operaţiunile militare austro-polono-veneţiene din 1690, apoi şi ruseşti împotriva Imperiului Otoman au silit retragerea de pe teritoriile sîrbeşti a unor mase mari de oameni (cca. 500 000) spre nord, de frica răfuielilor otomane, la adăpostul austriac .

Această deplasare forţată a rămas cunoscută la sârbi cu numele de „Marea Migraţie” (37 000 de familii). Atunci s-au golit mai tot Kosovo şi cea mai mare parte a Serbiei medievale.

Austriecii au colonizat acei refugiaţi sârbi în Banat, Voievodina şi Croaţia. Marea Migraţie de atunci a sârbilor se află la originea neînţelegerilor actuale dintre Serbia  creştină şi musulmanii albanezi și bosniaci, care făceau parte mai înainte din Iugoslavia.

 

 

 

 

 

În anul 1999, Academia Română a montat o placă pe biserica Sf. Iosif de pe Kahlenberg, pentru a comemora contribuția adusă de către oștenii români la depresurarea Vienei și salvarea Austriei.

 

 

Bibliografie (Surse):

  1. Neagu Djuvara, „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri”, Editura Humanitas 2008;

  2. Pompeliu Teodor, „Istoria României”, Editura Enciclopedică 1998;

  3. http://ro.wikipedia.org/wiki/;

  4. Glasul.info

  5. Istoria md.

28/02/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: