CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Secuii nu sunt încă pregătiți pentru autonomie

 

Participanții în timpul unei demonstrații pentru autonomia secuiască în fața ambasadei României din Budapesta, Ungaria, poză de arhivă

 

 

Secuii nu sunt încă pregătiți de autonomie, susține politologul Levente Salat, profesor la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, într-o discuție cu jurnalistul Galavits Patrik, publicată în  Azonali și comentată de https://romania.europalibera.org/a/paradoxul-secuiesc .

Deși guvernul Orbán varsă bani în Transilvania, această practică de sprijin doar accelerează declinul maghiarilor din România, spune  Levente Salat, argumentând de ce realizarea autonomiei secuiești este puțin probabilă.

”De ce? Pentru că ei nu dispun de competențele colective necesare pentru funționarea unei autonomii.

Chiar dacă în Secuime există o conștiință identitară regională, vizibil tot mai puternică în ultima vreme, nu există un proiect politic care să-i strângă pe toți laolaltă.

În momentul de față sunt mult mai importante loialitățile și interesele față de scaunele secuiești de odinioară, decât efortul comun de a crea sau construi o regiune integrată corespunzător, care să dispună de un centru veritabil.

Secuimea nu are în prezent o capitală. Mai mult, dacă mâine ne-am pricopsi cu autonomia Secuimii și cineva ar decide să pună capitala regiunii la Miercurea Ciuc, cei din Sfântu Gheorghe, Gheorgheni și Târgu Secuiesc, ca să nu mai spun de cei din Odorhei, ar fi extrem de deranjați de o astfel de alegere.

Prin urmare, nu avem încă o integrare politică a Secuimii. Diferiți  actori concurează între ei pentru a vedea, de fapt, cine reprezintă cu mai multă credibilitate brandul Secuimii.

Funcționarea unei autonomii presupune însă o anumită cultură politică, este nevoie de competențe esențiale în acest sens,de colaborarea și realizarea unui consens.

Numai că societatea și politicienii din Secuime n-au dobândit încă aceste competențe.

De aceea, nu cred că dacă prin nu știu ce minune s-ar obține, totuși, autonomia, am putea vedea rezultate notabile pe termen scurt”, consideră politologul clujean.

Întâi de toate însă, spune Levente Salat, pentru a obține autonomie, între statul care o oferă și cei care beneficiază de ea, nu ar strica să existe o relație de încredere reciprocă, pentru ca ambele părți să simtă că printr-un astfel de acord au ceva de câștigat.

Și cum rămâne, continuă politologul, cu maghiarii din celelalte zone ale Transilvaniei, secuii formând doar jumătate din populația maghiară a regiunii? 

Tot despre punctele slabe ale liderilor politici din Ținutul Secuiesc scrie în Válasz Online și Georg Paul Hefty, jurnalist de la Frankfurter Allgemeine Zeitung, plecând de la eșecul recentei inițiative de strângere de semnături pentru o petiție prin care Consiliul Național Secuiesc încercase să convingă Bruxellesul să recunoască secuii ca unitate „națională” distinctă.

„Ce ar spune maghiarii dacă Bruxelles-ul ar considera țiganii din Ungaria o minoritate națională autohtonă și i-ar finanța direct, ocolind Guvernul? Că țiganii nu sunt o națiune? Ei bine, nici secuii nu sunt o națiune. Nimeni nu se poate juca cu termenul de „națiune” după bunul plac. […] Conform dreptului internațional, cuvântul națiune are un sens specific, nu degeaba, cea mai importantă instituție a lumii se cheamă Organizația Națiunilor Unite”, scrie jurnalistul german.

Altfel spus, îl completează Révész Sándor, în săptămânalul HVG, petiția ar fi putut deveni o temă europeană, dar inițiatorii ei au transformat-o într-o temă maghiară, punându-i astfel și capac.

Așa pățesc cei cărora tot ce ele trebe din Europa sunt banii, conchide autorul.

Între timp, însă, termenul de strângere a semnăturilor s-a prelungit cu o jumătate de an. Călătoria continuă.

 

Până la urmă, chiar dacă acel milion de semnături a fost strâns, acestea nu valorează nimic, deoarece în loc de șapte, doar în trei țări a fost semnată petiția – România, Slovacia și Ungaria. 

Adică în țările unde sunt destui unguri. Acolo unde nu sunt unguri, nici un sfert din semnăturile necesare nu au putut fi strânse, comentează publicația maghiară https://m.hvg.hu/ Szekely_autonomia Inițiatorii au cerut o prelungire  invocând epidemia de Covid 19. 

Un alt aspect este legat de atitudinea românilor față de această problemă.

În România, una dintre temele importante ale discursului public este caracterul omogen de stat națiune față de care țara se afla foarte departe atunci când a dobândit  frontierele  actuale.

Este suficient să ne gândim doar la semnificativa comunitatea săsească și la minoritatea evreiască, care s-au diminuat dramatic numeric în timpul și după Al Doilea Război Mondial.

Cei care au rămas  atunci au fost vânduți de Ceaușescu cu titlu oneros către RFGermania și Israel. 

Astăzi, ultimul obstacol în calea caracterului de Stat – Națiune al  României îl reprezintă maghiarii.

Din acest punct de vedere, nu este dificil să înțelegem că statul român nu se va opune cu nimic procesului de dispariție treptată a ungurilor din Transilvania.

De asemenea se poate bănui despre politica ungară din ultimii ani că în spatele retoricii de sprijin se află într-adevăr interesul față de piața muncii și oferta demografică reprezentată de din România.

Sub acest aspect, pe termen lung  românii se descurcă bine până la urmă, iar maghiarii din Transilvania pot dispărea cu adevărat.

Evident, nicio parte nu îndrăznește să spună acest lucru deschis, pentru că nu trăim într-o perioadă în care o strategie de evacuare pe termen scurt a maghiarilor ar putea fi pusă în aplicare.

Când am spus-o  mai înainte, am primit critici foarte dure. Astăzi, sunt mulți, atât în ​​Transilvania, cât și în Ungaria, care recunosc că acest lucru se întâmplă, deoarece este destul de evident că interesele statului maghiar și  și a celui român sunt de fapt aceleași.

Este bine pentru români dacă ungurii dispar, iar Ungaria are nevoie de  o creștere demografică, fiind evident benefic pentru ea să primească imigranți cunoscători ai limbii maghiare.

Indicatorii statistici demografici ai maghiarilor din România confirmă această presupuneri,  dar nu a trecut încă suficient de mult timp pentru a se discuta clar despre politicile de sprijinire a acestui proces, care au început și se desfășoară în ultimii zece-cincisprezece ani.

 

 

 

 

Levente Salat (foto) s-a născut în 1957 la Miercurea Ciuc în Transilvania. Este un  politician maghiar, filozof și profesor universitar.

În 1982, a absolvit Universitatea Tehnică din Cluj – Napoca obținând  o diplomă în informatică.

În 2001, a primit doctoratul în filozofie politică de la Universitatea Babeș-Bolyai. 

Între 1990 și 1999, a fost directorul Filialei Cluj-Napoca a Fundației Române Soros, apoi angajat și președinte executiv al Centrului de Resurse pentru Minorități Etnoculturale înființat de Fundație.

Din 2001 este conferențiar la Facultatea de Științe Politice, Administrație Publică și Comunicare a BBTE, lector din 2003 și decan adjunct din 2008.

Din primăvara lui 2004 până la demisia din decembrie 2006, a fost prorectorul universității, șeful departamentului maghiar. În 2006, a fost membru al Comitetului prezidențial român pentru crimele comunismului și a luat parte la elaborarea capitolului despre ungurii din România în raportul Tismăneanu .

 

19/06/2020 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , | 2 comentarii

O ipoteză istorică: Cronicarul Anonymus era român?

02/09/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Se face lumina treptat, in legatura cu diversionistii care au provocat luptele interetnice din 19-21 martie 1990 de la Târgu-Mureş ! VIDEO

Se face lumină, încetul cu încetul, asupra evenimentelor dramatice din 20 martie 1990, de la Târgu-Mureş !

Despre evenimentele dramatice, sângeroase, un început de minirăzboi civil, din 20 martie 1990, de la Târgu-Mureş, s-a scris. Dar niciodată suficient, uneori prea departe de adevăr şi de o abordare obiectivă, din păcate.

Tocmai de aceea, în numărul 12, anul III, 2012, în prestigioasa revistă „Vitralii (Lumini şi Umbre)” a veteranilor din Serviciile Române de Informaţii, renumitul istoric dr. Alex Mihai Stoenescu vine cu o nouă contribuţie la cunoaşterea adevărului, prin articolul „Tulburările etnice de la Târgu-Mureş (19-20 martie 1990)”, apelând la documente din arhive, asupra cărora nu poate exista nici cel mai mic dubiu, proiectând o rază de lumină asupra evenimentelor de atunci, „printre cele mai deformate mediatic şi istoric în ultimii 20 de ani”.

Secvenţele filmate şi difuzate, în acele zile, de televiziunile occidentale, la comandă, au falsificat o realitate dramatică, evenimentele şocante şi dure, privind manifestaţiile maghiare premergătoare, din 28 şi 29 ianuarie, recurgând doar la simplificări, preferând să aleagă doar „instantaneul” şi „fragmentul”.

Astfel, o mişcare iredentistă maghiară din Transilvania, care s-a finalizat dramatic, prin evenimentele violente de la Târgu-Mureş, din 20 martie 1990, a rămas premeditat izolată într-o singură secvenţă: lovirea, cu bestialitate, a românului român Mihăilă Cofar, de mai mulţi agresori unguri, prezentată Europei şi lumii invers, de către televiziunile occidentale. „Ungurul cu jerseu verde”, lovit cu barbarie, cu o pornire criminală de-a dreptul, nu era studentul maghiar, cum trâmbiţa mass-media ungară, şi, preluând, cea occidentală, ci ţăranul român Mihăilă Cofar.

Aşa s-a plimbat prin Europa şi prin lume, cu paşaport fals, acea cutremurătoare imagine! „În realitate, la acel deznodământ dramatic s-a ajuns ca urmare a unei lungi perioade de pregătire (a conflictului de către iredentiştii maghiari – n.a.), urmată de o insistentă căutare a situaţiei conflictuale.”
O furibundă campanie de segregare teritorială în Transilvania, sprijinită, deopotrivă, de „grupurile revizioniste ale lobby-ului maghiar din Occident”, colaborând strâns cu „administraţia oficială a Ungariei”, a condus la „redeschiderea internaţională a Dosarului Trianon”, oful unguresc de după 1 Decembrie 1918. „Problema încorporării Transilvaniei nu putea fi deschisă atunci printr-un conflict militar, calea aleasă fiind provocarea unei crize etnice, care să profite de toate slăbiciunile Statului Român”: o putere provizorie debilă, la sfârşitul lui decembrie 1989, şi, în timpul care va urma, o armată dezorganizată, premeditat, un serviciu secret, tot intenţionat destructurat, „şi o naţiune total derutată”.

Pe acest fond au loc declaraţii şi numeroase activităţi iredentiste, extremiste, şovine. Exploatând dorinţa de autonomie „a unor lideri maghiari din România”, reluând campania antiromânească de pe timpul lui Ceauşescu, dinainte de evenimentele din decembrie 1989, Ungaria profită, în diversiunile ei, şi de faptul că „acţiunea iredentistă din Transilvania era favorizată de abandonarea, de către CFSN, a problemei naţionale, pornind de la ideea falsă că (…) problema care întreţinea conflictul maghiaroromân de un mileniu a dispărut”.
Dispariţia autorităţii statului a constituit fondul care a favorizat evenimentele de la Târgu-Mureş.

Tokes Laszlo, Kiraly Karoly (viitor vicepreşedinte!) şi Domokos Geza au fost cooptaţi în CFSN (Consiliul Frontului Salvării Naţionale). Comunicatul CFSN, din 25 decembrie 1989, este citit la Radioteleviziune de Virgil Măgureanu, stipulând toate drepturile minorităţilor.

În Decretul-lege nr. 2, din 27 decembrie 1989, „primul act oficial prin care CFSN prelua puterea în stat, erau stabilite numele ţării, forma de guvernământ – republică – şi drapelul”. Dar, „nu se decreta nimic în privinţa suveranităţii, independenţei, integrităţii teritoriale a statului”.

O simplă scăpare să fie? Ciudat, Kiraly Karoly este numit în funcţia de vicepreşedinte al CFSN şi în cea de şef al Comisiei pentru Minorităţi Naţionale, funcţii înalte pentru cel care, „în afara pornirii şovine, destituit de Ceauşescu din funcţia de înalt demnitar comunist, inclusiv din cea de membru al CPEx., nu avea niciun merit real”. „Fostul preşedinte Emil Constantinescu îl plasează în categoria celor «proveniţi din zona controlată de KGB-GRU».”

Astfel, oare, să se explice „aducerea lui de către Ion Iliescu la conducerea provizorie a statului”? Se ştie că între cei doi existau vechi legături din perioada tinereţii, „când erau amândoi în conducerea UTM”. În naivitatea lui, în discursul de Anul Nou, Ion Iliescu se referea la „condiţiile optime” acordate minorităţilor, pentru înlăturarea „tuturor surselor de tensiuni şi neînţelegeri, pentru o conlucrare cu adevărat frăţească”.

Chiar să nu fi avut Ion Iliescu informaţii despre tensiunile interetnice din Ardeal? N-am crede! Nu peste mult timp, la 25 ianuarie 1990, Ion Iliescu „va semnala public că, în Transilvania, se dezvoltă o acţiune iredentistă”. „În ultimele zile, ni se semnalează – spunea el – multe fenomene îngrijorătoare din unele judeţe din Transilvania, privind tendinţa de separatism, care provoacă tensiuni şi conflicte între cetăţenii români şi cei de naţionalitate maghiară.” Să nu fi ştiut el, Ion Iliescu, nimic despre intrigile lui Kiraly Karoly?
După demersurile din 22 decembrie, la doar trei zile, la 25 decembrie 1989, se constituie, la Bucureşti, Comitetul Executiv Provizoriu al UDMR, care lansează un apel pentru „păstrarea tradiţiilor, a limbii şi culturii, prin realizarea autonomiei în interiorul graniţelor ţării”.

Era 25 decembrie 1989!  Ziua de Crăciun. (Zi în care soţii Ceauşescu erau ciuruiţi de gloanţele automatelor Kalasnikov la zidul cazărmii din Târgovişte!) Preşedinte al UDMR „este ales scriitorul Domokos Geza, fost membru supleant al CC al PCR”.

UDMR s-a format „exclusiv pe criteriul etnic, nu pe baza Decretului lege din 31 decembrie 1989, privind înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice, ci, curios, pe baza vechii legi a fundaţiilor şi asociaţiilor din 1921”. UDMR făcea excepţie! Deci, UDMR era „o coaliţie formată din şase asociaţii neguvernamentale şi trei partide, cu personalitate juridică distinctă”.

„Pătrunderile sale în toate Parlamentele României, din 1990 şi până astăzi, s-au făcut ilegal, prin încălcarea prevederilor legilor electorale, care stabileau procentul de 8% pentru coaliţii!” „Slăbiciunea Justiţiei române şi laşitatea partidelor” au făcut posibil acest lucru! Primul „semnal al declanşării tulburărilor etnice din Transilvania îl dă Agenţia sovietică TASS, considerând incidentele de la Timişoara, din 16 decembrie 1989, „o revoltă a minorităţii maghiare”, conform „unui plan de distrugere sistematică a autorităţii Statului Român în acel judeţ”.

Plutonierul Alexandru Coprean, din Căpâlniţa (Harghita), suferă grave vătămări corporale, plutonierul Gabi Dănilă, şeful postului de poliţie Zetea (Harghita), a fost ucis, prin înjunghiere, lovituri în cap şi împuşcare. Aceeaşi tragică soartă au avut-o ofiţerul Aurel Agache şi alţi români! Au loc incitări, mitinguri ad-hoc, acţiuni virulente, sunt scandate lozinci cu caracter naţionalist-iredentist şi antiromânesc: „Moarte valahilor!”, „Horthy! Horthy!”, „Ardealul la Ungaria!”, „Acum ori niciodată!” etc..

La toate acestea se adaugă „participarea activă, în procesul derulării evenimentelor, a unor persoane stabilite, ilegal, în Ungaria”, revenite în ţară, „pregătite pentru a desfăşura acţiuni antiromâneşti”, ca instigatori.

Se constituie „grupuri de iniţiativă”, cu scopul „secesiunii unei părţi din Transilvania”; la Sfântu-Gheorghe, se întocmeşte chiar un memorandum „de alipire a Ardealului la R. Ungară”, este întocmită chiar şi o platformăprogram, cerându-se aceeaşi „alipire la Ungaria”.

Scopul? Provocarea unor tulburări etnice, segregaţioniste, activităţi extremist-revizioniste, „distrugerea autorităţii statale în Transilvania”, ruperea ei din trupul Ţării-mamă! Din păcate, liderii români ai puterii momentului au uitat de responsabilitatea lor pentru „apărarea suveranităţii, independenţei şi integrităţii teritoriale ale României”!

Totul, printr-un abandon al structurilor statului, de care a profitat, din plin, iredentismul unguresc.
Încă din după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, se trece la constituirea Consiliului Municipal Târgu- Mureş al FSN, preşedinte – col. ing. Ioan Judea. Preşedinte al Consiliului Judeţean Mureş al FSN este Kiraly Karoly, iar vicepreşedinte Kincses Elod.

Echipe de jurnalişti maghiari şi occidentali se flendureau prin Târgu- Mureş, vânând şi inventând „incidente” transformate, imediat, în ştiri de presă, uneori cu imagini, publicate în aceeaşi seară sau a doua zi, în presa din Ungaria, preluate apoi de agenţiile internaţionale. Fantasmagoria devenea dominantă! „În Transilvania – susţineau ei -, autorităţile române au militarizat zona şi ameninţă (uneori şi atacă!) minoritatea maghiară de 2,5 milioane de suflete.” De unde 2,5 milioane de maghiari? Ce armată românească i-a atacat? Tăcere! Diversiune. Imagini, în mass-media europeană, cu coloane militare, cu blindate staţionate! Vâlvătaie în presa de la Budapesta despre situaţia din Band, unde „grupuri de români fac măcel”! De fapt, românii de acolo, nu ungurii, au fost agresaţi! Diversiunea era pusă la cale de „o echipă a televiziunii maghiare, de Agenţia Reuters şi de jurnalişti ai unor cotidiene finlandeze”.

Comunicând Bucureştilor că nu va trimite trupe la Band, col. Ioan Judea constată, cu surprindere, că, numai după câteva minute, este sunat de generalul Militaru: „Aici, la Consiliul Provizoriu al Frontului Salvării Naţionale – se răstea el -, se discută că la Band este război civil, armata trage în manifestanţi!”.

Aşa circulau „ştirile” dinainte confecţionate.

Separatiştii maghiari, „în frunte cu Kiraly Karoly şi Kincses Elod, constituie un grup de iniţiativă pentru întocmirea unui memorandum privind reînfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare, cu capitala la Târgu- Mureş”, unde Kiraly Karoly a fost, până în 1965, prim-secretar UTM, fiind şi membru al CC al UTM.

Este chemat, de vechiul său prieten, Ion Iliescu, la Bucureşti, acesta aducând cu el şi memorandumul, care va fi „aprobat verbal” de Ion Iliescu, şeful FSN, cu toate formulările extremiste ale documentului. Un „document” care, într-un fel, completa „ştirile despre militarizarea Transilvaniei, pentru a masacra minoritatea maghiară”.

Pe acest fond, iredentiştii maghiari militau pentru şcoli separate, pentru a-i despărţi pe elevii şi studenţii maghiari de colegii români, inscripţionări în limba maghiară, epurarea etnică a românilor din consiliile locale provizorii, declanşând conflicte în organizaţiile FSN, mai ales după eliminarea ofiţerilor Armatei Române.

Diversiunea etnică se intensifică. Este publicat manifestul organizaţiei UDMR Mureş – „Aici şi acum!” („Itt es most!”) :

„1. Separarea învăţământului de la grădiniţă până la universităţi;

2. Separarea instituţiilor de cultură şi ştiinţifice;

3. Limba maghiară, limba oficială în toate localităţile unde ungurii sunt majoritari;

4. Scrierea bilingvă a localităţilor şi a reclamelor unde locuiesc peste 10 la sută unguri;

5. Preluarea în administraţie şi folosinţă separată a tuturor imobilelor construite în perioada dominaţiei austro-ungare;

6. Alegerea sau numirea în organele puterii politice legiuitoare, executive şi judecătoreşti a cadrelor conducătoare în raport cu proporţia minorităţii maghiare; conducătorii acestor colective să cunoască limba maghiară, vorbit şi scris;

7. Instituirea Ministerului Minorităţilor, cu toată reţeaua de subordonare până la localităţi unde locuiesc unguri”. Porunci ungureşti! În faţa acestui document, denumit „Cele 7 porunci ale conducerii maghiare”, multiplicat şi răspândit sub formă de manifest, „lipsiţi de orice protecţie din partea statului şi abandonaţi de autoritatea centrală, românii din marile centre urbane ale Transilvaniei au început să se organizeze singuri”, mai ales în jurul reprezentanţilor Armatei Române.
Astfel, la 8 februarie 1990, în Sala Polivalentă din Târgu-Mureş, se constituie Uniunea Naţională „Vatra Românească”, cea de care, la 20 martie 1990, se va spulbera valul iredentist maghiar.

Organizaţie de apărare civilă a românilor din Transilvania, în contextul distrugerii autorităţii statului naţional unitar şi al abandonării lor de către noua conducere de la Bucureşti, Uniunea Naţională „Vatra Românească” însemna şi devenea o reacţie de autoapărare a celor „părăsiţi de Guvernul român” împotriva „deplinei maghiarizări a zonei central-estice a Transilvaniei, a distrugerii statului naţional unitar român şi a încercărilor de alipire a unor părţi ale lui la Ungaria”.

Are loc o escaladare a tensiunilor în zonă, UDMR încălcând orice înţelegere stabilită. Printr-o diversiune grosolană, printr-un ordin al ministrului Învăţământului, ministru adjunct fiind Palfi Attila, „semnat de ministrul Mihai Sora, clasele cu predare în limba română de la Liceul Bolyai erau mutate în localul Institutului de Subingineri, local ocupat deja”. Prin jocul dublu al UDMR, elevii şi profesorii români erau aruncaţi în stradă!

Abandonul românilor din Transilvania, tendinţele de separatism din Ardeal, au constituit „atmosfera de fond a violenţelor care au izbucnit la 20 martie 1990”.

De sărbătoarea Ungariei, la 15 martie, 10.000 de turişti unguri, dirijaţi de UDMR, pătrund în Ardeal, „la Satu-Mare, Oradea, Cluj, Târgu-Mureş, Harghita, Covasna şi Timişoara”, încălcându-se prevederile legale, transformându-se într-o manifestaţie antiromânească, prin scandările unor lozinci: „Moarte românilor!”, „Ardealul la Ungaria!”, „Horthy, Horthy !”.

Statuile lui Avram Iancu şi Nicolae Bălcescu sunt profanate ! „Între 17 şi 19 martie 1990, în mai multe oraşe din Transilvania sunt răspândite manifeste prin care maghiarii cer reînfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare, structură teritorială înfiinţată, arbitrar, de Stalin.

Acestea au constituit scânteia pălălăii care va urma, la 20 martie 1990. Maghiarii au pregătit, dinainte, „ciomege, răngi de fier, cuţite, bile de oţel aruncate cu praştia, sticle incendiare”.

Ce s-a întâmplat ştim cu toţii! „S-au înregistrat 278 de răniţi (190 de români, 88 – maghiari), şase morţi (trei români, trei maghiari)”.

Cum a fost întocmit Raportul Comisiei Parlamentare asupra evenimentelor de la Târgu-Mureş se ştie! „O analiză distanţată de evenimente!” O ruşine. O prestaţie penibilă, departe de „adevărurile grave ale evenimentelor din Transilvania, ignorate, deşi primul ministru Petre Roman le includea într-un «scenariu tip Bosnia»”.

Presa internaţională şi cancelariile occidentale declanşează „o avalanşă de presiuni care vor marca, prin şantaj, politica internă şi internaţională a României în viitorul deceniu şi jumătate”.
În anul 1995, istoricul dr. Alex Mihai Stoenescu se afla într-o delegaţie oficială la postul de televiziune londonez ITN.

Întrebându-l pe director „de ce a transmis imaginile de la Târgu- Mureş, cu linşarea lui Mihăilă Cofar, drept «un atac românesc la adresa maghiarilor», şi de ce, după ce a fost informat, imediat, că este vorba despre un român, nu a corectat informaţia falsă?”, directorul a răspuns, smucit: „Aceasta este politica postului în problema maghiară din România!”.

„Care este principalul criteriu profesional de funcţionare a postului dumneavoastră?” – l-a întrebat un ziarist bulgar. Răspuns uluitor: „Banii!”. Fără comentarii!

Să ne mai mire, oare, că, de atâţia ani de zile, continuă „campaniile antiromâneşti de imagine”?
P.S. Mulţumim – şi pe această cale – istoricului dr. Alex Mihai Stoenescu pentru aceste dezvăluiri, noi raze de lumină asupra confruntărilor etnice, dramatice, de la Târgu-Mureş, din 20 martie 1990, şi a unor precedente care le-au declanşat.

Autor: Lazar Ladariu

Aparut in nr. 256-: 19 octombrie – 1 noiembrie 2012

01/11/2012 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | 2 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: