Pași spre Marea Unire de la 1918 a Maramureșului cu Țara

 

Foto: Maramureșul istoric

 

 

 

 

 

 

 

Vechi leagan de cultura si civilizatie românească, Țara Maramureșului, locul de baștină al voievozilor Dragos si Bogdan, este cuprins între muntii vulcanici din gurpa nordica a lantului carpatic (tibles, Gutâi, Oas), masivul Rodnei si Muntii Maramuresului. tara Maramuresului reprezinta una din cele mai mari depresiuni intracarpatice, cu o suprafata de aproape 10 000 km2.

Abrodarea problemei Maramuresului istoric în contextul creat de organizarea lumii dupa primul razboi mondial prin Conferinta de Pace de la Paris a adus în atentia opiniei publice românesti o serie de realitati pâna atunci neglijate. Punerea în discutie a frontierei de nord-vest a României a condus si la elaborarea unor ample memorii de catre autoritatile locale din Maramures, menite sa aduca la cunostinta pozitia acestora în ceea ce priveste trasarea noilor granite.

Prin Tratatul de Alianta încheiat la 4/17 august 1916 la Bucuresti între România si Marea Britanie, Franta, Rusia si Italia, mai exact în conformitate cu articolul 4 din tratat, frontiera nord-vestica a tarii se fixa pe talvegul Tisei, astfel încât în componenta statului român intra doar o treime din vechiul comitat Maramures. La baza acestei decizii politice credem ca au stat argumente de ordin etnic, datele statistice din momentul respectiv indicând preponderenta elementului rutean în defavoarea celui românesc în Maramuresul de la nord de Tisa, dar mai ales necunoasterea sau omiterea realitatilor de ordin istoric, economic etc. specifice tarii Maramuresului. Caracterul secret al tratatului, prevazut prin articolul 7, a împiedicat opinia publica sa aiba cunostinta de respectiva prevedere.

Constituirea Sfaturilor Naționale Române Locale

La apelul Consiliului Național Român Central din Arad, la 11 noiembrie 1918, la Sighet, capitala celui de-al treilea comitat al monarhiei bicefale austro-ungare, se constituie Sfatul Național Român al Comitatului Maramureș, într-un moment de mare și responsabil angajament politico-istoric și patriotic.

În cazul românilor din Austro-Ungaria, stat despre care se spunea că este un „uriaș cu picioare de lut”, românii n-au vrut să accepte statutul care li se pregătea, anume acela că ar fi un „popor fără soartă”, „decăzut din destin”; ci dimpotrivă, au hotărât să-și ia „soarta” în propriile mâini, ilustrând aserțiunea istorică potrivit căreia la acea dată, după aprecierea avizată a unui istoric, monarhia bicefală nu era decât: „…o armată mergând de soldați, o armată șezândă de funcționari, o armată în genunchi de popi și o armată târâtoare de denunțători”.  
Este știut faptul că în condițiile dezintegrării Austro-Ungariei pe cuprinsul fostului imperiu multinațional s-a creat un vid de autoritate, de putere dar, în același timp, foștii asupritori nu erau dispuși să renunțe prea ușor la vechile lor privilegii, încercând să împiedice cu orice preț instaurarea fragilelor dar mult prea motivatelor gărzi naționale române.

La apelul celor 17 membri ai comitetului provizoriu s-a trecut la organizarea Sfaturilor Naționale Române Locale, în fapt adunări plebiscitare prin care se prelua puterea de către români, de la vechile autorități austro-ungare și se preda gărzilor naționale locale. Ilustrativ în acest sens este și incidentul întâmplat în localitatea Petrova, din județul Maramureș, cu ocazia adunării locale de constituire a Sfatului Național Local, la care au participat peste 800 de „poporeni”:

„Cei prezenți în numer de 40 inși foști glotași soldați a voit a depune jurământul, – inse strajameșterul jandarmilor din loc: Veisz Matyaș a oprit depunerea acestui jurământ  și apoi constituirea consiliului național din loc., a zis că și cu forța  și arma a opri orice constituire, pînă ce nu vom avea concesiune de la pretura Vișeului, – Dr. Vasile Filipciuc și Darie Vlad a spus acestui jandarm că n`avem lipsă de nici o concesiune, noi facem toate acestea pre bază legală, – numitul strajameșter a voit a deține pre Darie Vlad și Dr. Vasile Filipciuc și ne-au făcut responsabili pentru orice tulburare și ne-a relatat telegrafic la ministerul de interne  și a miliției a ungurilor, – noi am protestat contra acestui act violent și dur a jandarmului Veisz și pre el l`am făcut responsabil pentru tulburarea bunei înțelegere și a liniștei din comună, – s-a decis, ca acest protest să se trimită imediat.

Președintelui cons. națio. loc. lui: Dr. Georgie Bilașcu – Budapesta, ca dînsul prin întrepunerea la Consiliul Național Român Central – să fie transpus numitul jandarm din comună, – să se mijlocească operarea personală a vicepreședinților și a consiliului local, – căci din contra – pacea va fi răsturnață în comună, – deci depunerea jurământului s-a amânat  pre timp mai acomodat și numai Darie Vlad preot român v. preș. al C.N.R. cu ocaziunea sfințirii tricolorului român a depus jurământul în biserică în mânele Dr. Vasile Filipciuc.”

Mai merită să amintim aici încă una din preeminențele istorice maramureșene, anume faptul că în Protocolul de la Petrova, din 17 noiembrie 1918, preotul Darie Vlad nota, între altele, că s-a intonat de către cei 800 de participanți cântecul „Deșteaptă-te române!” (și nu „Un răsunet”) – „imnul nostru național”.
În aceste adunări plebiscitare comunale sau zonale s-au ales delegații pentru adunarea națională română de la Sighet, din 22 noiembrie 1918, unde aveau să se „strângă” peste 5.000 de români, iar în unele cazuri au fost desemnați chiar delegații cu „credențional”, adică cu puterea de a decide și de a vota în numele localităților pe care le reprezentau, în chestiunea națională, pentru Marea Adunare Națională din 1 Decembrie 1918.

O astfel de întrunire s-a ținut și în Sat-Slatina (azi Ucraina) în 14/27 noiembrie 1918 când, printre altele, s-au ales pentru Alba-Iulia, doi delegați cu credențional (Mihail Dan din Apșa de Mijloc și Ilie Filip din Apșa de Jos), ca reprezentanți ai celor două localități, precum și trei delegați reprezentanți ai unor organizații: (N. Nedeliu, protopop în Biserica Albă, reprezentant al clerului greco-catolic, Ioan Bilțiu-Dăncuș din partea Reuniunii Învățătorilor și Florentin Bilțiu-Dăncuș, reprezentantul Gărzii Naționale Române.3 Ca un amănunt de suflet, se cuvine să amintim că drapelul tricolor românesc sfințit în Slatina și purtat de către românii din dreapta Tisei la Alba-Iulia a fost găsit păstrat cu sfințenie în perioada interbelică, în altarul bisericii greco-catolice din Slatina, de către cărturarul Gheorghe Vornicu.

Atât acest drapel al românilor maramureșeni din dreapta Tisei, cât și celelalte stindarde purtate de delegații Maramureșului au fost confecționate dintr-un val de pânză tricoloră adusă de către  Florentin Bilțiu-Dăncuș de la Arad, de la tribunul Vasile Goldiș, drept donație. Ulterior, la Baia-Mare delegației maramureșenilor li s-a mai făcut cadou un drapel național de către egumenul din Bixad, care s-a dovedit a fi acela mai mare din toată adunarea, la fel și stegarul, cel mai înalt.
Drapelul sighetenilor pe care a jurat președintele Sfatului Național Comitatens, avocatul dr. Vasile Chindriș, sub cuvânt de învățătură și sfințenie al preotului din Săpânța, Simion Balea, în ziua de 22 noiembrie 1918, a fost brodat de către surorile Mihalyi de Apșa; opt fete domnișoare, între 13 și 30 de ani, care au fost amenințate apoi de către câțiva unguri din oraș că vor fi spânzurate cu franjuri din acesta. N-a fost să fie așa. Dimpotrivă!

 

Odată constituită delegația maramureșenilor a pornit spre Cetatea Unirii.
 
 
Întregul traseu până la Alba-Iulia este unul absolut memorabil, o aventură de suflet, o aventură națională la care mulțimea din gări devenea tot mai entuziată, sporind în număr: „În Dej ne așteaptă câteva mii de oameni în frunte cu protopopul Boroș și inteligenția locală; drapele nenumărate, cântece, ovațiuni etc. În Gherla tot așa se alătură de noi clerul diecezan și ceilalți trimiși ai Gherlei” 
Această emulație națională, poate unică în istoria noastră ne dovedește modul în care poporul de rând, oamenii simpli își ovaționau aleșii, își amanetau speranțele, rostogolind spre Câmpul lui Horea, ca pe un bulgăre de zăpadă proaspătă, o voință și încredere clădită în zeci de generații.

   

Telegrame către Brătianu

Rezolutia Adunarii Nationale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 stipula chiar din articolul 1 ca: „Adunarea Nationala a tuturor românilor din Transilvania, Banat si tara Ungureasca, adunati prin reprezentantii lor îndreptatiti la Alba Iulia, 1 decembrie 1918, decreteaza unirea acelor români si a tuturor teritoriilor locuite de dânsii cu România”. La baza respectivei prevederi se afla principiul nationalitatilor.

Atunci când Stefan Cicio-Pop si-a terminat cuvântarea strigând: „Traiasca România Mare de la Nistru si pâna la Tisa!”, maramuresenii prezenti au protestat afirmând ca ei nu au venit la Alba Iulia pentru a pune hotar pe Tisa, ci au venit ca sa împinga hotarul pâna la granita Galitiei, ca România sa cuprinda între hotarele ei si Maramuresului românesc de peste Tisa.

La acestea Stefan Cicio-Pop a dat lamuriri, declarând ca expresia „pâna la Tisa” se refera numai la tinuturile dinspre Ungaria si ca tinuturile românesti dinspre Galitia, desi situate dincolo de Tisa, vor apartine României, subliniindu-si convingerea cu strigatul: „Traiasca România Mare de la Nistru si pâna dincolo de Tisa!”.

Dezideratele sustinute de maramureseni la Alba Iulia nu au fost urmate de catre diplomatii români prezenti la Conferinta de Pace de la Paris. Astfel, Ion I. C. Bratianu si Nicolae Misu, expunând la 31 ianuarie — 1 februarie 1919 revendicarile teritoriale ale României, pastreaza, în ceea ce priveste hotarul de miazanoapte, frontiera trasata în 1916. Aceasta situatie a încurajat Cehoslovacia sa solicite la 13 februarie 1919 încorporarea „tarii locuite de rutenii din Ungaria”, desi Cehoslovacia, din perspectiva istorica, nu avea nici un drept asupra acestor teritorii, mai ales în ceea ce priveste Maramuresul istoric. Cererea Cehoslovaciei a fost acceptata la lucrarile Conferintei de Pace si s-a materializat prin trasarea unei linii de frontiera care atribuia statului cehoslovac teritoriul rutenilor din zona subcarpatica.

In acesl stadiu al negocierilor, contextul international se complica prin declansarea de catre Ungaria (unde în octombrie 1918 se instaurase puterea sovietelor, a ofensivei care viza recucerirea teritoriului românesc pierdut si jonctiunea cu trupele bolsevice din Ucraina si Rusia. Actiunea a obligat armata româna sa contraatace.

Victoriile acesteia sunt mentionate clar în telegramele trimise lui Ion I. C. Bratianu aflat în Conferinta de la Paris: „La dreapta am atins (Huszt, limita etnografica”; „Am luat Satmarul, de asemenea limita etnografica”. Continutul acestora reda nu numai avansarea armatei române, ci si limita geografica stabilita în functie de preponderenta populatiei românesti vizata de aceasta.

Imposibilitatea armatei cehe de a face fata ofensivei maghiare si propunerea făcuta României de a ocupa Rutenia si partea de miazazi a Galitiei, pentru a asigura legatura între armata polona si cea româna, cooroborate cu dorinta de a bloca orice comunicare directa între ucraineni si rușii bolșevici, a determinat depașirea Tisei si ocuparea întregii zone subcarpatice, inclusiv a Maramureșului de la nord de Tisa.

Memorii

 

La 3 august 1919 însa se comunica României frontiera cu Cehoslovacia, trasa de Consiliul Suprem al Puterilor Aliate si Asociate, care mentinea cursul Tisei ca linie de frontiera, dar numai pe o portiune delimitata astfel: „de la un punct comun celor trei frontiere ale României, Galkitiei si Cehoslovaciei o linie orientata sensibil catre vest-sud-vest prelungita printr-o linie care atinge râul Tisa la nord de confluentul acestuia râul Viseu, apoi continua spre vest talvegul Tisei pâna într-un punct la cca. 9 km vest de Apsa de Jos…, o linie care sa întâlneasca si sa urmeze linia de despartire a apelor între Tisa si Tur”. Recunoasterea pe plan international a acesteia a fost confirmata prin semnarea la 10 septembrie 1919, la Saint-Germaine en Laye, Tratatului de pace cu Austria, care în articolul 53 stipula: „Austria recunoaste, precum au facut-o deja Puterile Aliate si Asociate, deplina independenta a statului cehoslovac care va cuprinde si teritoriul autonom al rutenilor de la sudul Carpatilor”.

Refuzul lui Ion I. C. Bratianu de a semna acest tratat datorita unor clauze considerate de el inacceptabile pentru România a dus la amânarea ratificarii de catre statul român a acestui act international. Ragazul a fost folosit de oficialitatile române, centrale si locale, pentru a pregati documentatia necesara care sa probeze dreptul asupra întregului Maramures.

Intre timp si în tara s-au conturat opinii privind problema Maramuresului. Astfel, printr-un memoriu întocmit la Sibiu la 5 octombrie 1919 si adresat Ministerului de Razboi, prefectul judetului Maramures prezenta înmod obiectiv cauzele concrete care l-au determinat sa depaseasca granita impusa prin tratatul din 1916 si sa introduca administratia româneasca si la nord de Tisa. El pune accentul în special pe necesitatea mentinerii unei vieti economice care sa permita furnizarea produselor alimentare în zona si mentinerea functionalitatii mijloacelor de comunicatie, folosindu-se totodata de argumente de ordin istoric: „Judetul Maramures întreg este un vechi leagan al românului recunoscut de istorie în care valurile rutenesti venite din alte tari au îngropat o multime de elemente românesti care asteapta sa fie reînviate”; „Maramureșul prezinta nu numai o unitate geografica bine definita si foarte pronuntata, ci o unitate organica indivizibila”.

La 9 decembrie 1919 senatorii si deputatii din Maramures, Ugocea si Satu mare adresau guvernului un memoriu „nu numai în interesul local, ci si în interesul întregii Românii Mari si a întregului neam românesc”, solicitând ca granitele Maramuresului sa fie stabilite conform liniei de demarcatie trasate în luna iunie 1919 de catre Comandantul trupelor române de comun acord cu Comandamentul trupelor cehoslovace.

Cam în aceeasi perioada Alexandru Vaida-Voevod, ministru de stat în timpul guvernului Vaitoianu, înainteaza un raport documentat asupra Maramuresului, cerând toate comunele românesti de peste Tisa împreuna cu hotarele lor si propunând p frontiera care începea la vst de teceu si continua pe culmea muntilor spre nord, vizând încorporarea în granitele statului român a plaselor Sighet, Tisa, Taras si jumatate din Teceu.

   

Cea mai veche episcopie

 

Concomitent cu aceste actiuni au avut loc si primele alegeri generale parlamentare libere la care a participat si populatia întregului Maramures. Astfel, în primul Parlament al României Mari au existat si ruteni care si-au exprimat dorinta de a se uni cu România, fapt semnalat prin mai multe memorii adresate anterior regelui si Consiliului Dirigent.

La 1 decembrie 1919 s-a constituit noul guvern condus de Alexandru Vaida-Voevod, care avea sa semneze tratatul de pace cu Austria, România recunoscând astfel încorporarea Maramuresului de la nord de Tisa la statul cehoslovac. In acelasi timp însa, presedintele Consiliului de Ministri au numit pe lânga delegatia româna ca expert pentru Maramures pe dr. G. Iuga, deputat de Maramures, care în timul sederii sale la Paris întocmeste mai multe memorii, documentatii, harti dovedind caracterul românesc al Maramuresului de la nord de Tisa si drepturile istorice ale României asupra acestui teritoriu. Totodata, el initiaza tratative cu delegatia cehoslovaca pentru rectificarea liniei de frontiera preconizata si face lucrari pregatitoare pentru ca problema sa fie prezentata Conferintei de Pace, în cazul în care tratativele cu cehoslovacii n-ar fi condus la rezultatul dorit.

Redam în continuare câteva pasaje dintr-un astfel de memoriu în care autorul subliniaza toate argumentele care îndreptatesc statul român sa revendice acest teritoriu:

„Consiliul Suprem pâna acum nu a comunicat României direct si oficial linia de frontiera cu Cehoslovacia; rugam Conferinta sa binevoiasca si a lua în considerare urmatoarele propuneri:

Linia de frontiera… sa se stabileasca definitiv conform liniei demarcationale ce s-a croit în luna iunie 1919, de catre Comandamentul trupelor cehoslovace de comun acord cu Comandamentul trupelor române. Aceasta linie a fost stabilita pe culmea înaltimilor la fata locului de catre experti militari ai ambelor state vecine si intersate tinându-se seama de interese locale, istorice si administrative.

Teritoriul ce zace spre este de aceasta linie graviteaza spre Tisa si este parte întregitoare a Transilvaniei, formând o unitate geografica indivizibila.

Pe baza istorica am avea dreptul sa pretindem mai mult decât s-a stabilit prin linia de demarcatiune. Provincia numita Maramures este ´Leaganul Neamului RomânescS, unde poporul român a trait mai multe veacuri sub voievozi independenti si cuprindea în sine aproape tot teritoriul locuit azi de ruteni atât în Maramures, cât si în comitatele vecine: Bereg si Ung. Chiar si ungurii, inamicii nostri cei mai neîmpacati, recunosc acest fapt istoric. In memoriul lor Chestia Ruteana înaintat Conferintei de Pace ei recunosc ca cei dintâi locuitori ai Maramuresului au fost românii. De asemenea si istoricii rusi recunosc acest fapt…

…De partea dreapta a caii ferate si a soselei principale este situata renumita comuna istorica Peri, care a fost sediul primei si celei mai vechi episcopii românesti în decursul mai multor veacuri. Poporul român doreste reînfiintarea acestei episcopii istorice în acelasi loc pe care îl considera si azi ca loc sfânt…

    …Teritoriul dintre linia demarcationala si Tisa nu a putut fi ocupat militara si nici administrat de catre Cehoslovacia pentru ca geograficeste graviteaza spre România, din aceste motive chiar Comandamentul cehoslovac ne-a propus sa-l ocupam noi, sa-l alimentam si sa-l administram…”

   

Posibilitatea fructificată

 

Memoriul se încheia cu urmatoarele concluzii:

„Chestiunea acestui teritoriu, desi neînsemnat ca marime, din consideratiile mai sus însirate, este de o mare însemnatate pentru România. Daca Conferinta de Pace nu ar acorda României acest mic tinut, el va forma o rana vesnica, un izvor vesnic de conflicte între România si Cehoslovacia, cu care România doreste sa întretina raporturile cele mai bune.

Pe baza acestor consideratiuni propunem ca frontiera între România si Cehoslovacia sa fie stabilita definitiv pe linia de demarcatiune de az”.

Cehoslovacii pareau dispusi spre concesii teritoriale în schimbul încheierii unei aliante militare, ceea ce îl face pe Alexandru Voda-Voievod sa declare la 16 decembrie 1919 în Camera Deputatilor ca „spera sa gaseasca remediul pentru salvarea integrala a Maramuresului”. Tratativele româno-cehoslovace decurgeau în conditii favorabile pentru România. La 15 martie 1920 Osusky, seful delegatiei cehe, îl înstiinta pe seful guvernului român ca frontiera Maramuresului era pe cale de a fi rezolvata.

In acest stadiu al negocierilor intervine schimbarea de guvern din România, cabinetul Vaida fiind înlocuit cu unul condus de Averescu.

Evenimentul este folosit de cehoslovaci ca pretext pentru întreruperea negocierilor, argumentând ca în urma demisiei guvernului Vaida delegatia româna nu mai dispunea de împuternicirea legala pentru a putea semna acordul încheiat.

La 1 aprilie 1920 prin adrese trimise Ministerului Afacerilor Straine si Ministerul de Razboi, reprezentantul Cehoslovaciei în România reînnoia în numele guvernului sau cererea de evacuare de catre trupele române a teritoriului din nordul Tisei, informând totodata partea româna de disponibilitatea Ministerului de Externe cehoslovac de a negocia cu statul român o rectificare de frontiera care ar urma sa fie stabilita de o comisie mixta româno-cehoslovaca.

Ca urmare, Legatia cehoslovaca din România era anunatta la 18 aprilie 1920 de hotarârea guvernului român de a-si retrage trupele, cerându-i-se ministrului Cernak sa comunice numele delegatului militar cehoslovac însarcinat sa regleze cu Marele Cartier General Român problemele de detaliu privind retragerea trupelor române. Se dadea astfel curs stipulatiilor Tratatului de pace cu Austria care prevedea ca teritoriul autonom al rutenilor din zona subcarpatica sa fie încorporat Cehoslovaciei, prevederi la care România consimtise prin semnarea lui. Pe de alta parte se sublinia disponibiliatea statului român de a începe tratativele cu statul cehoslovac vizând obtinerea unei frontiere mai bune pentru România, interesata sa integreze teritoriile de la sudul Tisei în procesul de unificare a întregului teritoriu national, ceea ce în conditiile geografice respective presupunea obtinerea cailor de acces spre aceste teritorii.

Prin semnarea Tratatului de la Trianon (4 iunie 1920) se reconfirma pe plan international apartenența Maramuresului de la nord de Tisa la Cehoslovacia.

 

Glasul Maramureșenilor de peste Tisa a fost numai auzit, nu și ascultat

 

Din păcate, ca de atâtea ori în istorie, glasul disperat al patrioților maramureșeni a fost doar auzit, nu și ascultat și, ca un paradox al istoriei parcă, Maramureșul voievodal a fost divizat pentru prima dată (prefigurare sumbră!), exact la Alba-Iulia, locul generic al unirii tuturor românilor.
Urmare a diligențelor de politică internă angajate de către fruntașul maramureșean avocatul dr. Vasile Filipciuc, pe lângă Consiliul Dirigent de la Sibiu, la 16 ianuarie 1919, regimentul 14 Roșiori, din Roman începea „curățarea Maramureșului” de „trupele iregulate ucrainene” ale căpitanului Vorobeț.

Între 16 ianuarie și 4 august 1919 operațiunea de eliberare a Maramureșului, la care au participat și voluntari maramureșeni s-a definitivat, cu prețul a cinci morți dintre ostașii români, căzuți în luptele de la Sighet  (Cămara) și din teritoriul din dreapta Tisei.
 Cu toate că a fost câștigată cu arma, partea de Maramureș de dincolo de Tisa, a rămas în cuprinsul statului cehoslovac, în fapt două treimi din Maramureșul voievodal. Diferendele de frontieră dintre România și Cehoslovacia, la începutul perioadei interbelice, au parcurs un proces sinous de redefiniri diplomatice, de la aspectul că cehii au fost surprinși când au primit în dar o parte a bazinului Tisei superioare și până la condiționarea acestora cu retragerea armatei române pe un aliniament la sud de Tisa, în zona Maramureșului de azi, privind negocierea frontierelor.

A urmat apoi „spectacolul” (pentru europeni) diplomatic de la Saint-Germain (10 septembrie 1919) când, onorând capriciile catolice ale unei Europe bântuită de răzbunări, partea de Maramureș din dreapta Tisei, în fapt două treimi din fostul comitat a fost atribuită Cehoslovaciei: „Ideea atribuirii rutenilor, care sunt slavi și uniați, românilor – care sunt latini și ortodocși, a fost respinsă de delegațiile americană, britanică și franceză. Delegația italiană a înaintat argumentul pe care contele Vanutelli Rey, tocmai l-a susținut, însă nu a putut convinge celelalte delegații care s-au pronunțat pentru unirea la Cehoslovacia a întregii rutenii din Ungaria”.

 

 

Harta Maramureșului românesc

 

 

Diplomația noastră externă interbelică, depășită de situație, a înregistrat un prim eșec uriaș când a supervizat retragerea armatei române, la 5 aprilie 1920. Pertractări româno-cehoslovace aprinse au avut loc, pe rând la Ujgorod, Satu Mare, Sighet, Praga și București, finalizate până în 1925, când a avut loc un schimb amiabil a câte cinci localități între cele două state.
La sfârșitul primului război mondial, așadar, într-un teritoriu bântuit de stafiile unor grave convulsii etnice, am numit aici teritoriul Maramureșului, circumscris bornei kilometrice zero a Europei geografice, punct terminus consfințit cu ocazia celebrării mileniului ungar, Maramureșul, deci, a suferit o gravă amputare teritorială, de care rămâne vinovată doar diplomația românească. Cu toate acestea, românii din dreapta Tisei au reușit, de-a lungul secolului XX, să-și conserve ființa națională evoluând în raport de conivență cu trupul etnic al nației lor.

 

Surse:

 

http://www.vistieria.ro/Istoria-romanilor-Articole/Articole-Perioada-contempoarana/Cum-s-au-unit-Maramure

 

Magazin istoric

Publicitate

Dacii liberi trăiesc în Ucraina. VIDEO

  

 

Transcarpatia (în ucraineană Закарпатська область) este o regiune din Ucraina. Capitala sa este oraşul Ujhorod.

Teritoriul Transcarpatiei actuale a făcut parte, până în 1918, din regatul Ungariei, care organizase în regiune comitatele Maramureş, Ugocea, Bereg şi Ung.

În 1918, delegaţii ale românilor din satele Maramureşului de Nord au participat la adunarea de la Alba Iulia cerând unirea întregului Maramureş cu Regatul României.

Rutenii majoritari au au cerut la 8 noiembrie 1918 la Prešov separarea de Ungaria.

În vreme ce consiliile întrunite în regiune reuşiseră să obţină o mai mare autonomie în cadrul statului maghiar, diaspora ruteană a cerut independenţa totală.

Un consiliu întrunit la Hust în aceeaşi lună s-a pronunţat în favoarea unificării teritoriului cu Republica Populară a Ucrainei Occidentale, un stat cu existenţă temporară în 1918, care revendicase teritoriul.

Reanexată în 1919 de Republica Sovietică Ungară condusă de guvernarea comunistă a lui Kun Bela, regiunea a fost ocupată de România în timpul războiul româno-ungar din 1919,  care a predat teritoriul în august 1919 autorităţilor ungare reconstituite, după căderea guvernului bolşevic.

Odată cu declararea independenţei Cehoslovaciei, a apărut ideea intrării acestui teritoriu  în noul stat, care a fost acceptată la Conferinţa de Pace de la Paris.

România nu revendicase regiunea, Rusia era în mijlocul revoluţiei, Ungaria era un stat învins instabil, iar Republica Populară Ucraineană a fost considerată o construcţie neviabilă.

 După anexarea de către Germania în 1938 în urma Acordului de la München a mai multor teritorii cehoslovace şi în urma primului arbitraj de la Viena, în anul 1939, regiunea a primit o autonomie mai largă, iar Carpato-Ucraina şi-a declarat ca şi Slovacia independenţa.

(CITIŢI: 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2014/03/20/

statul-cu-cea-mai-scurta-existenta-din-istorie-carpato-ucraina)

Ungaria însă a ocupat-o total a doua zi, deşi arbitrajul îi acordase doar partea de sud-vest a acestui teritoriu.

În toamna lui 1944, trupe sovietice au pătruns în această regiune, iar autorităţile cehoslovace au revenit din exil la Hust pentru a reorganiza administraţia, însă sovieticii au organizat la rândul lor o administraţie paralelă cu sediul la Muncaci.

După luni de negocieri, delegaţia cehoslovacă a fost obligată să părăsească provincia în februarie 1945 şi, după ce a orchestrat o lovitură de stat la Praga, Uniunea Sovietică a anexat Transcarpatia şi a alipit-o la RSS Ucraineană.

În 1991, după destrămarea URSS, acest teritoriu care are o suprafaţă de 12.800 km² şi numără 1.252.300 de locuitori, a rămas în continuare în componenţa Ucrainei, cu reşedinţa la Ujhorod.

Românii locuiesc mai ales în partea de sud-est, cunoscută şi ca Maramureşul de Nord (raioanele Rahău şi Teceu), în acestă regiune fiind mult mai numeroşi cu secole în urmă, ceea ce se vede şi din numărul mare de toponime şi oronime româneşti rămase până în zilele noastre.

 

 

 Dacii liberi există în Ucraina  

 

 

Pe granița de nord-vest a României, de-a lungul regiunii Transcarpatia se întinde o salbă de sate și comune românești cu specific maramureșean cu totul deosebite. Printre cele mai frumoase și bogate localități din imediata apropiere a României.

Teacevo corespondentul satului Teceu din România, Apșa de Jos, Apșa de Mijloc, Slatina, Biserica Albă, Strâmtura, Topcino, Bouțu Mare, Bouțu Mic, Podișor, Cărbunești, Plăiuț, comuna Vlădița sunt locuite aproape în exclusivitate de români.

 

Satele sunt vechi, atestate încă din secolul XIV.

Un lanț de perle românești la  margine de hotare ce adăpostește peste 40 de mii de suflete de maramureșeni trecuți cu vederea de strategia de politică externă a MAE din ultimii ani.

 

Oamenii sunt un exemplu de supraviețuire.

 

Au trecut peste ei mai multe imperii : Regatul Maghiar, Principatul Transilvaniei, Imperiul Habsburgic, Monarhia Austro-Ungară, Cehoslovacia, URSS.

Mai nou se vorbește de o Euroregiune a Maramureșului.

 

 

 

 

 

 

“În Apșa de Jos sunt moroșeni care vorbesc numai românește, nu ucraineană”, ne spune Ion Botoș, președintele Uniunii Regionale din Transcarpatia. Oamenii muncesc pe unde pot, în general în construcții. În străinătate sau în marile orașe din Ucraina.

Rusia plătește cel mai bine. Nu se poate trăi cu salariul de la stat. Gospodăriile moroșenilor întrec orice închipuire.

Casele mai vechi au câte două etaje și sunt împodobite cu flori, cele noi sunt adevărate palate cu zeci de camere. Cele vechi seamănă toate între ele pentru că nu au acoperiș. Parcă i-a lovit cubismul.

După război, pentru a asigura uniformitatea imperiului, autoritățile sovietice au interzis acoperișurile în unghi.

 

Biserici și morminte românești vechi de sute de ani

 

 

 

 

“Aci să odihnesc Petru Ivasco repausat in 19 Jan.1893 in etate de 72 de ani și soția Maria Dan repausată in 29 Nov. 1889 in etate de 61 ani. Fie-le țerina ușoară și amintirea binecuvântată !”, citim pe o piatră funerară din marmură neagră.

Cimitirele strămoșilor de pe culmi, legătura dintre viață și moarte au fost uitate. Morminte fără cruci sau ale căror inscripții au fost şterse de vremuri, biserici de lemn în stil maramureșean au fost construite pe culmi parcă pentru a veghea casele și gospodăriile locuitorilor.

Unele morminte sunt atât de bătrâne încât nimeni nu mai poate spune cui aparțin.

Mai multe cimitire au fost chiar nivelate, iar autoritățile au interzis înmormântările timp de 50 de ani. Cimitirele moderne au un aspect mai ciudat.

Pietre funerare din marmură neagră pe care sunt impresionate printr-o tehnică specială imaginile defuncților sunt la tot pasul. De când s-a rupt biserica ucraineană în trei, adventiștii și Martorii lui Iehova au profitat cel mai mult.

Templele lor se ridică pretutindeni ca ciupercile după ploaie.

Majoritatea bisericilor vechi  sunt din lemn. Monumentele de patrimoniu  construite în stil maramureșean sunt acum închise. 

Cea mai veche biserica de lemn din Apșa de Mijloc veghează satul de pe un deal încă de la 1428.

O altă bisericuță construită pe deal, poartă hramul Sfântului Nicolaie și datează din anul 1776.

 

 

 

 

 

 

Una din puținele biserici de lemn din Apșa de Jos la care se mai slujește a fost construită în 1561.

Vine un preot din România pentru a ține slujba. Biserica Mănășturel a fost construită pe locul unei mânăstiri cu hramul Sfântul Vasile care a existat încă din secolele 13-14.

În anul 1776, pe locul ei a fost ridicată biserica de lemn cu hramul Maicii Domnului.

O construcție de tip gotic. În 1941 un viscol i-a rupt turnul. Oamenii au refăcut-o cu eforturi proprii. Preoții români pot fi numărați pe degete.

Unul din ei, Sebastian a avut ceva probleme cu autoritățile și a fugit în Siberia.

Mai dă târcoale din când în când prin satele Transcarpatiei.

 

Vâltoarea

 

La fiecare sfârșit de săptămână, familile moroșenilor care nu sunt plecați la muncă se strâng la vâltoare. Este un obicei printre românii din Apșa să ia masa împreună.

Lângă vâltoare, bărbații pregătesc șașlâcul, pălincile și vodca, iar femeile salatele. Vâltoarea este o imensă mașină de spălat naturală.

Este folosită pentru a spăla lucruri grele ce nu pot fi curățate cu nimic altceva. Cergi grele din lână sau covoare.

Din când în când este folosită pentru relaxare. Apa de munte ce cade de la o înălțime de 2-3 metri îți face un masaj complet. Totul este să nu stai în gura jgheabului pentru că forța apei îți rupe carnea de pe oase.

 

Suflete și case de milioane

 

Vilele românilor de pe granița de nord cu Ucraina sunt impozante. Construite  din beton de cea mai bună calitate și cărămida groasă de un  un lat de palma, casele sunt făcute să dureze. “O ridic pentru a doua fată.

Prima s-a măritat. A terminat facultatea.”, spune un localnic. Moroșenii sunt oameni înstăriți și muncitori cu gospodării și case superbe.

E musai să își ridice casa cu cel puțin un etaj mai sus decât vecinul de peste drum. Unii dintre ei au câte 2-3 mașini.

Vilele noi sunt adevărate palate. Pot avea 30 sau chiar cu 50 de camere. “Să te uiți la suflete nu la case”, spune Ion Botoș.

Este aproape imposibil. Mischie și alți baroni pesediști ar păli de invidie dacă ar vedea palatele apșenilor.

Undeva, în drum spre Apșa de Mijloc, un localnic ne arată vila cunoscutului patron al Sportului Studențesc, Vasile Șiman.

“Noi nu ne vindem niciodată casele ! ”, ne spune Vasile cu mândrie.

Ucrainenii mai cârcotași spun că românii s-au îmbogățit din contrabandă cu metal peste graniță și cu altele, lemn, materiale de construcții, țigări.

În fața casei, mulți au depozite de materiale. Grămezi frumos ordonate de piatră din munte. Parcă sunt felii de pâine.

E folosită în construcții pentru decorațiuni interioare. Materiale de construcții sunt din belșug în această zonă. Granița este marcată pe marginea șoselei de câteva borne subțiri.

La nici 20 de metri Tisa și apoi, România. Profesorul Ion Vlad din satul Podișoru a predat la una din școlile românești, limba franceză. Acum e la pensie.

Trăiește într-o casă modestă, dar are pământ cât vezi cu ochii. Numai pomi fructiferi. “Numai din suc curat de mere “, ne spune el.

Pălinca are aromă de fagure de miere. Moroșenii spun că este medicament, nu băutură alcoolică.

 

Muzeul privat

 

Ion Botoș și-a deschis muzeu privat acasă. “Dacia Liberă” îi ocupă moroșanului un etaj întreg.

Cărți rare, costume populare și de epocă, monede vechi, icoane și obiecte de cult, totul numai despre istoria românilor.

Un proiect important al moroșenilor îl reprezintă reconstrucția Mânăstirii Peri, “un lăcaș sfânt care a existat pe la începutul secolului X “ la hotarul comunei Apșa de Jos.

Peri a fost prima episcopie românească din Ardeal.

La această mânăstire s-a tradus pentru prima oară Scriptura în limba română în anul 1696.  Proiectul se întinde pe circa 1,5 ha, iar costurile ridică la circa o jumătate de milion de dolari.

 

 

 

 

 

 

 

În Transcarpatia, românii trăiesc compact în două raioane :

 

Tiacevo                        români

Apșa de Jos                 98%

Slatina                         55-60%

Topcino                        99%

Strâmtura                     99%

Bouțu Mare                  99%

Bouțu Mic                    99%

Cărbunești                    100%

Podișor                          98%

Rahiv                           români

Biserica Albă                98%

Apșa de Mijloc             99%

Plăiuț                            98%

 

 

 

Surse: Wikipedia.ro

http://www.avertisment.net/dacii-libera-exista-in-ucraina/Eduard Ovidiu Ohanesian

 

Cum vede Vladimir Putin problema Transilvaniei şi reconsiderarea rezultatelor celui de-al Doilea Război Mondial

Putin și Transilvania: aluzia țarului la dezmembrarea României

 

Putin a transmis un mesaj limpede: orice discuții privind modificările granițelor în Europa ar include și o discuție privind Transilvania între România și Ungaria. Într-un interviu pentru Bloomberg, Vladimir Putin a spus următoarele:

 

 

Dacă cineva vrea să reconsidere rezultatele celui de-Al Doilea Război Mondial, atunci să discutăm. Însă va trebui să discutăm nu doar despre Kaliningrad, dar și despre teritoriile din estul Germaniei, despre orașul Lvov care a făcut parte din Polonia și tot așa. Mai sunt pe listă Ungaria și România. Dacă cineva vrea să deschidă această cutie a Pandorei și să se descurce cu ea, foarte bine, s-o facă. (Vladimir Putin pentru Bloomberg)Despre Basarabia nu a spus nimic Putin, aluzia lui s-a referit la discuții istorice între perechi de aliați NATO: Germania-Polonia-Ucraina, Ungaria-România. Contextul permite o rememorare a modului în care Moscova a văzut Transilvania în Al Doilea Război Mondial, ceea ce ne dezvăluie o continuitate a gândirii față de această regiune. Recomandare de lectură: volumul de documente din arhivele sovietice Transilvanskii vopros, editat de T. M. Islamov și T.A. Pokivailova la Moscova în anul 2000. Momentul apariției acestui volum nu este întâmplător – conține recomandarea făcută în 1943 de tatăl lui Petre Roman (în 2000 ministru de Externe al României), Walter Neulander (ulterior Roman), ca Transilvania să fie transformată într-un stat independent.După Diktatul de la Viena prin care Ungaria a anexat nord-vestul Transilvaniei în 1940, Moscova a informat Budapesta că nu are nici un fel de probleme cu această anexare și îi va susține revendicările teritoriale la conferința păcii de după încheierea războiului. Budapesta a primit un avertisment după invadarea Uniunii Sovietice: Moscova i-a transmis că problema transilvană va fi evaluată în funcție de participarea Ungariei.

 

Nota Litvinov

 

Documentul cheie care explică până în ziua de azi atitudinea Moscovei în ceea ce privește Transilvania este așa numita notă Litvinov din 5 iunie 1944, care a ajuns la Stalin, Molotov, Voroșilov și Vîșinski, determinând în mod fundamental politicile sovietice față de România și Ungaria. (Volumul citat anterior, pagina 237).Analiza lui Litvinov (care a beneficiat de mai multe opinii, precum cea a lui Walter Neulander amintită mai sus, dar și de faptul că acesta a negociat cu autoritățile române până în 1924) pornește de la premisa că în chestiunea Transilvaniei nu este posibilă o soluție care să satisfacă și România și Ungaria. Litvinov aprecia că toate tratatele anterioare (Diktatul de la Viena, dar și Tratatul de la Trianon din 1920) își pierduseră valabilitatea, astfel că trebuia să fie găsit un nou aranjament pentru Transilvania. Principala problemă era reprezentată de faptul că românii erau majoritari în Transilvania și era imposibil un schimb de teritorii, deoarece minoritatea maghiară era răspândită peste tot.

 

 

Foto: Maksim Maksimovici Litvinov

Transilvania acordată Ungariei?
Nota Litvinov explora ipoteza menținerii Transilvaniei între granițele Ungariei. Din punct de vedere politic aprecia că ar fi fost imposibil de susținut o astfel de decizie, deoarece s-ar fi sprijinit pe Diktatul de la Viena, un aranjament pus în practică de Hitler. În plus, Litvinov arăta ca Ungaria a intrat fără nici un fel de motiv în războiul împortiva Uniunii Sovietice, spre deosebire de România și Finlanda, care aveau revendicări teritoriale.Considerația că prin acordarea Transilvaniei, Ungaria ar deveni un partener de încredere al Uniunii Sovietice era respinsă din start, deoarece nu ar fi existat nici un fel de garanții că pe termen lung Budapesta și-ar menține fidelitatea față de Moscova și mai mult, Ungaria ar fi fost astfel încurajată să declanșeze complicații suplimentare cu Cehoslovacia și Iugoslavia.Transilvania pentru România?Litvinov aprecia că România a fost un stat inamic Uniunii Sovietice și mai degrabă ar trebui pedepsită, nu recompensată cu acordarea Transilvaniei. Chiar și în această situație, nota lui Litvinov aprecia că o Transilvanie în componența României ar fi mult mai acceptabilă din punct de vedere internațional, cu condiția ca România să ofere garanții solide și să renunțe la pretențiile față de Basarabia și Bucovina. Astfel, România ar primi o recompensă pentru renunțarea la teritoriile anexate de Uniunea Sovietică și va fi obligată permanent să recurgă la susținerea Moscovei în fața pretențiilor ungurești față de Transilvania.Garanțiile scrise din partea României pentru un astfel de aranjament erau considerate insuficiente pe termen lung de către Litvinov, care insinua ideea unei schimbări radicale de regim în România pentru menținerea încrederii și venea cu o a treia soluție.Transilvania independentăPentru a evita orice fel de complicații pe termen lung Litvinov propunea crearea unui stat transilvănean independent, care urma să facă parte dintr-o confederație est-europeană ce urma să cuprindă Ungaria, România, Bulgaria și Iugoslavia. Conform analizei lui Litvinov un stat transilvănean independent ar fi fost în realitate dependent de Uniunea Sovietică pentru asigurarea securității. Avantajele pentru Moscova erau că o Transilvanie independentă nominal și dependentă de Uniunea Sovietică ar fi dus la o reducere a puterii Ungariei și României. Mai mult, această formulă ar fi permis Uniunii Sovietice să exercite presiuni permanente asupra Budapestei și Bucureștiului. (Trebuie menționată aici identitatea viziunii lui Litvinov cu cea a lui Hitler, care îi transmitea lui Ribbentrop să se folosească de chestiunea transilvană pentru a ține sub control România și Ungaria).Concluzia lui Litvinov era ca problema Transilvaniei să nu fie decisă până în momentul când nu se va fi clarificat definitiv viziunea Uniunii Sovietice față de Ungaria și România, urmând ca o decizie să fie luată ulterior – ceea ce s-a și întâmplat.Continuitate și rupturăPoliticile și  viziunile Moscovei se modifică în funcție de interesele de moment, fără să existe o coerență care să permită o predictibilitate a acțiunilor. Dacă la momentul anexării Basarabiei și al Diktatului de la Viena a fost favorizat la Moscova argumentul istoric (cândva în trecut respectivele teritorii au aparținut unei țări care acum le recuperează), ulterior aceiași politicieni de la Moscova favorizau argumentul etnic: populația majoritară urma să definească apartenența teritoriului. Cele două principii erau folosite concomitent: în cazul Basarabiei a fost aplicat principiul istoric (baza apartenenței în trecut la Imperiul Țarist, transformat ulterior în principiu etnic prin inventarea etniei moldovenești), iar în Transilvania a fost aplicat principiul etnic – populația majoritară a determinat apartenența teritoriului.În același timp, în 1944 Moscova și-a definit politica de a folosi Transilvania ca element de șantaj în relațiile cu Bucureștiul și Budapesta. Liniile directoare din Nota Litvinov sunt valabile și în ziua de azi: Vladimir Putin continuă să folosească la fel de inconsecvent principiul istoric față de principiul etnic.