Asaltul propagandei „transilvanismului” şi încercările de destructurare a României

 

 

 

Încercări de resuscitare a „transilvanismului” pentru destructurarea României !

La începutul anilor 20 ai sec. XX, după semnarea Tratatului de la Trianon, o parte din elita maghiară, conştientă că revenirea Transilvaniei la Ungaria, ca o simplă provincie, este extrem de dificilă, dacă nu chiar imposibilă, a inventat un nou concept de compromis: transilvanismul, un termen ideologic artificial, imaginat sub forma unei propuneri utopice de înţelegere româno-maghiară în Ardeal, fără România şi Ungaria.

De fapt se milita pentru crearea unui stat nou, Transilvania – un fel de Elveţie multiculturală în centrul Europei.

Dezbateri despre „transilvanism“ au apărut imediat după 1918, ca rezultat al dorinţei elitelor politice maghiare ardelene de a compensa într-un fel pierderea Transilvaniei. Erau propuneri ale unei elite maghiare disperate, în mai 1919, pentru proclamarea unei Transilvanii independente, cu capitala la Alba Iulia, cu păstrarea infrastructurii administrative şi legislaţia Regatului Maghiar.

Iuliu Maniu, liderul românilor ardeleni, dar şi organizaţiile germanilor  au respins această diversiune a diriguitorilor politici maghiari.

În 1921 apare un „manifest“ semnat de Karoly Kós, Arpád Paál şi István Zágoni, în care se renunţa, cel puţin pentru moment, la autonomia teritorială, în schimbul unei foarte largi autonomii instituţionale în favoarea minorităţilor naţionale, oferind, în schimb, loialitate României.

După 1921, sub egida transilvanismului se va demara un proces istoriografic de inventare a unei Transilvanii mitice, existentă ca un soi de proto-naţiune culturală încă din secolul XVII. Se afirma o Transilvanie „tolerantă“, un creuzet multicultural, dar cu conducere din partea etnicilor maghiari.

Se propunea un „model elveţian“ bazat pe existenţa unui „suflet transilvan“ (Ferenc Albrecht, 1922) ce ar lega cele trei naţiuni într-un corp naţional comun. Transilvania trebuie să devină independentă în cadrul Statelor Unite ale Europei, sau a unei (con)federaţii danubiene unde Ardealul va jucat rolul „Elveţiei estului“.

Transilvanismul politic nu a avut succes în rândurile românilor şi germanilor din Ardeal, care priveau ca şi astăzi cu suspiciune astfel de propuneri. Curentul transilvanismului a devenit unul cultural, care s-a exprimat numai în rândul etnicilor maghiari, un program estetic şi literar ce lega scriitori, poeţi, publicişti, editori în jurul publicaţiei şi a cercului de la Erdély Helikon.

Pe lângă activităţile literare, sub numele de „schimburi culturale“, cu sprijinul entuziast al oficialităţilor maghiare, transilvaniştii au început să producă, pentru un public internaţional, materiale de propagandă maghiară (vezi Piroska Balogh, 1999).

Aşadar „Transilvanismul” nu este o găselniţă nouă, este un proiect menit a sparge unitatea naţiunii române şi a destructura astfel România, care dealtfel tot se regionalizează şi apoi se globalizează.

Mai putem spune că „transilvanismul” este o amplă acţiune de persuasiune asupra românilor ardeleni, pentru a-i convinge că sunt superiori „sudiştilor” şi că trebuie să se rupă de aceştia (maghiarii sunt oricum superiori tuturor !).

În februarie 1945, se constituise  în Sala Mare a Primăriei din Cluj un guvern al Transilvaniei „autonome”, sub conducerea comuniştilor maghiari şi alţi membri F.N.D., dar introducerea administraţiei româneşti la 9 martie 1945 în Cluj, în urma instaurării guvernului pro-sovietic dr. Petru Groza, a pus capăt acestei aventuri secesioniste.

 

 

 

 

 

Stema Transilvaniei, promovată de ardeleniști, îi reprezintă pe unguri, sași și secui, dar nu și pe români !

Conceptul a revenit după decembrie 1989, de data aceasta cu încercarea de atragere a unor intelectuali români din Cluj şi Tg. Mureş.

În special în jurul publicaţiei „Provincia” s-au strâns intelectuali maghiari şi români care au revigorat ideea de transilvanism ca o expresie multiculturală şi de refuz al oricărui exclusivism naţional.

Acest curent antiromânesc face parte dintr-o vastă campanie propagandistică dirijată şi finanţată în bună parte din exterior.  Dar să vedem ce spune despre transilvanism ca ideologie, înţeleptul nostru înaintaş George Bariţiu în anul 1892…

După ce arată că poporul român din punct de vedere al limbii, al religiei şi al nenumăratelor tradiţii este relativ omogen şi compact, recunoaşte faptul că după cum se întâmplă şi la alte popoare omogene aşa şi românii „diferă între sine după provincii, după climă şi mijloace de viaţă, care au influenţă mare asupra temperamentului şi caracterului omenesc”.

Educaţia este însă factorul care uneşte sau dezbină părţi din popor transformându-le gândirea, aspiraţiile, caracterele ba chiar şi aspectul exterior. Deci, concluzionăm noi, pentru a fi un adevărat român trebuie să dai dovadă de superioritate spirituală şi să te ridici deasupra diferenţelor.

De-alungul istoriei, centrele de putere, Viena, Budapesta şi Cluj au luat nenumărate măsuri pentru a înstrăina cât mai tare pe românii ardeleni de ceilalţi români, iar după 1 Decembrie 1918 când Transilvania s-a unit cu România, Ungaria ne-asumându-şi această situaţie, a adoptat o politică revizionistă dură, care în 20 de ani a dat parţial rezultate prin arbitrajul cu caracter de dictat de la Viena din 1940.

Una dintre cele mai eficiente arme de luptă ale Budapestei a fost transilvanismul horthist de sorginte fascistă. Se spune că atunci când Dumnezeu vrea să te piardă îţi ia minţile… cu alte cuvinte, te simţi superior celorlalţi.

O anumită formă de transilvanism a existat în cercurile intelectuale maghiare şi înainte de 1989, iar după 1990, cu o promptitudine suspectă revista Europai Idő inaugurează o campanie transilvanistă publicând o serie de articole, începând cu 6 decembrie 1990 (numărul 46) până în 22 mai 1991 (nunărul 21).

Astăzi, sub ochii noştri larg deschişi şi sub ochii strâns închişi ai politicienilor se dezvoltă şi înfloreşte cel mai perfid, pervers şi deşănţat transilvanism adresat de data aceasta, în principal, românilor. De ce în principal românilor? Pentru că din partea lor se aşteaptă o implozie naţională.

În acest scop se acţionează asupra lor ştergându-li-se memoria, diabolizându-li-se naţionalismul şi patriotismul, încurajându-se nemunca şi corupţia. În ţara aceasta lipsită de empatie oare îşi dă seama cineva care de 20 şi atâţia de ani a auzit doar cât de ticăloasă a fost securitatea, s-a gândit cineva ce a simţit un „securist bun”, patriot, atunci când Cineva, a şters dintr-un condei departamentul care se ocupa de urmărirea revizioniştilor, şoviniştilor, antisemiţilor şi antiromânilor?!

Între cei care spun să se înveţe din istorie şi între cei ce spun să Nu se înveţe din istorie oare cine are dreptate? În 1940, pentru România, pericolul a venit din vest dar şi din est. De ce să acceptăm azi un ordin care ne spune că Pericolul vine numai din est?!

Dacă România este într-adevăr o ţară independentă nu-şi poate stabili ea însăşi strategia de apărare? Istoria ne-a învăţat ce vine din est şi din vest. O ştie orice român care-şi iubeşte Patria!

Persoana cu dublă cetăţenie este în fond ca o slugă la doi stăpâni. Biblia spune că nu e posibil, iată că noi am primit ordin (de unde?) să fim conduşi de slugile unei alte ţări! Se întreabă oare cineva din ţara aceasta de ce nu am procedat ca slovacii care s-au dovedit a fi mai patrioţi ca noi şi nu au acceptat să fie conduşi de cei care în istoria recentă i-au trădat?! Şi vor din nou să le sfâşie ţara?

Această apropiere de transilvanism a cuprins numeroase cercuri de intelectuali români. Un ziarist din Cluj, Sabin Gherman, a publicat în anul 1999, un manifest „M-am săturat de România”, care într-un limbaj de pamflet exagerat, propune desprinderea ardelenilor de Bucureşti şi Vechiul Regat, interpretate subiectiv  ca forme ale balcanismului, corupţiei şi subdezvoltării:

„Va trebui să ne trezim. Să recunoaştem că ceea ce se întîmplă acum e o comedie. Dar una în care copiii vă cer o ciocolată şi voi daţi din umeri. În care mereu înfriguraţi căutaţi o pilă pentru orice. În care şuşotiţi pe la colţuri despre vilele celor din poliţie sau din parlament. O lume sortită împrumutului de la un salariu la altul. Va trebui să vedem că se poate şi altfel. Că sîntem altfel. Că relele cele mari vin de la Bucureşti, de la luxoasele palate în care politicienii se bat fără nici o jenă pe ciolan. Va trebui să vedem că nu ungurii sau nemţii sau burundezii sînt inamicii noştri, ci noi inşine, trăitorii de pe azi pe mîine, obligaţi să furăm şi să înjurăm pe la colţuri. Nu mai avem ce să ne spunem; am făcut-o 75 de ani şi sîntem de 75 de ori mai săraci. In rest, zile bune – m-am săturat de România, vreau Transilvania mea!”.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

La presiunile opiniei publice, Sabin Gherman şi-a nuanţat opinia, devenid astăzi un regionalist moderat, uşor încadrat în legislaţia europeană în domeniu.

Istoria noastră este falsificată – s-a ajuns să se susţină (preluându-se o teorie maghiară) că revoluţia românilor de la 1848 a fost contrarevoluţie (!?) ceea ce denotă înafară de necunoaştere şi reavoinţă.

Au fost emisiuni TV care îşi intitulau programul „Din istorie nu se învaţă nimic!”.

În 6 octombrie 2013 – ora 21³⁰ pe Transilvania live, într-o emisiune intitulată „Poveştile României” personajul care s-a „săturat de România” exclama: „Dăle-n măsa de modele din istoria noastră! La 30 septembrie 2013, pe acelaşi canal TV, acelaşi personaj sinistru, care nu este decât un renegat jalnic, în emisiunea: „Ce prostii învăţăm la ora de istorie”, cu privire la marele istoric Nicolae Iorga rostea: „Mare cretin – Iorga” şi „batalioane române treceţi Carpaţii înapoi!”

Este vizibil că acest individ a fost plătit să-i otrăvească pe români, dar mă gândesc că în spatele lui se află cineva cu mulţi bani care să plătească emisiunile antiromâneşti, fiindcă acum îşi împroaşcă otrava şi pe Look TV.mEste, cred, destul de clar că din moment ce în 1989 n-a reuşit planul „A” de a provoca un război civil în România, acum s-a trecut la planul „B” – ruperea ţării prin multiple mijloace: economice, politice, morale, juridice ş.a., printre care transilvanismul constituie un „ic”excelent.

De fapt, metodele sunt aceleaşi cu cele folosite de Ungaria Horthistă înainte de 1940. Citiţi cartea lui Ion Dumitru, „Spionajul maghiar în România 1918-1940″ şi vă veţi lămuri pe deplin. Desigur, acuma spionajul se face la vedere şi o fac chiar aliaţii între ei, deci falsificarea istoriei rămâne în prim-plan. Procedeul care promovează „transilvanismul” este destul de simplu.

Se cumpără câţiva istorici talentaţi şi capabili, dar fără caracter; se plătesc bine câţiva oameni de televiziune cu aplomb, câteva ziare (e destul chiar câţiva ziarişti înfipţi) care să se priceapă la a manipula lumea.

Auziţi ce întrebări îşi permitea să pună un astfel de ziarist unei distinse şi respectate feţe bisericeşti, într-un interviu dintr-un ziar clujean :

„Mulţi ardeleni se consideră mai harnici, mai cinstiţi, mai destoinici în general decât restul românilor. Au dreptate cei ce afirmă acest lucru?” cine-şi poate permite, între ardeleni fiind, să nu fie de acord? Şi aici îmi vine în minte cum în timpul agresiunii asupra Serbiei, locuitorii provinciei sârbeşti Kosovo nu mai erau denumiţi sârbi, ci „cosovari”.

 

 

 

 

Foto: In stanga imaginii, faimosul ” ardelenist” Csibi Barna, în compania „moldoveniştilor” de la Chişinău, agitş un steag asa zis „secuiesc”

 

 

Preluând acest model, de către forţele „răului” s-ar părea că nici noi românii din Transilvania, nu mai suntem români, ci ardeleni.

Bineînţeles, falsificarea istoriei merge mână-n mână cu denigrarea şi calomnierea unor personalităţi vrednice de cinstire pentru noi. Se pare că la aceste campanii de murdărire, cu mult entuziasm şi multă violenţă, ia parte nemijlocit chiar şi presa maghiară. Din multele articole citez doar unul care mi s-a părut a fi cel mai abject:

„Reînvierea mamuţilor”, în care este atacată Revoluţia românilor din 1848, este atacat marele şi sfântul Andrei Şaguna, este atacat un istoric eminent, dr. Petre Ţurlea, este atacat un sociolog şi arhivist recunoscut, dr. Ioan Lăcătuşu. În mod cert, încrâncenatul autor Lajos Magyari s-a săturat şi el de România, motiv pentru care îl poftim la rândul nostru să plece de unde a venit.

Dar să revenim la esenţa transilvanismului văzută de cel mai mare cunoscător al sufletului şi caracterului maghiar, Înţeleptul de la Stoiana de pie memorie, Raoul Şorban.

Referindu-se la transilvanismul de dinainte de 1940, când vroia să-i prindă în mrejele lui şi pe românii ardeleni, îl cita pe istoricul László Makkai, care într-un moment de sinceritate, în Clujul ocupat la 1942, scria:

«… Transilvanismul a avut dreptate, nu atunci când ademenea românimea cu sloganuri democratice şi umaniste de circumstanţă să intre într-un ocol comun (cu ungurii n.n.), ci atunci când credea cu fermitate că geniul transilvan ca principiu organizator al convieţuirii popoarelor poate fi inspirat exclusiv de către ungurime… Prin „transilvanism” Ardealul şi-a creat propria ideologie sanştefaniană».

O formulare mai scurtă, dar penetrantă a fost caracterizarea acestuia de către senatorul Zoltán Szakáts, în 1943 în Parlamentul Ungariei:

„Spiritul transilvanist este înainte de toate spirit maghiar”. Şi înţeleptul de la Stoiana, Raoul Şorban, având în 2001 previziunea folosirii acestei ideologii, explică: „Astăzi (2001), ca şi în timpul apariţiei sale, acest termen ambiguu are din nou menirea de a deghiza programul unei intenţii politice antiromâneşti pentru a-i ascunde, sub o haină derutantă şi înşelătoare, adevărata sa semnificaţie”.

 

 

 

 

 

 

Transilvanismul aşadar, alături de şovinism şi revizionism, este o armă cu care forţele răului încearcă realizarea ficţiunii istorice milenare „Ungaria Mare” în etape.

Ştiindu-se că istoria are logica ei, „serviciile” lor au calculat că:

mai întâi trebuie realizată autonomia „ţinutului secuiesc”;

după aceea pasul 2. autonomia Transilvaniei,

apoi al 3-lea pas independenţa Transilvaniei, şi în final,

al patrulea pas, uniunea Transilvaniei la Ungaria ca în 1848.

Toată această cavalcadă, acompaniată de strigătele isterice ale „Karpatiei”, trebuie intens însoţită de perpetuarea amintirii vechilor hotare. Aceasta se face demult prin răspândirea în ţară şi în străinătate a unor hărţi ale Ungariei care are în graniţele sale şi Transilvania.

Mai nou însă, sub ochii românilor care nu-şi cunosc istoria, şi pe banii cărora se întreţin posturile de radio şi televiziune, la emisiunea în limba maghiară de pe programul 1, de luni, 19 august 2013, ne sunt oferite următoarele secvenţe: dezgroparea şi refacerea la propriu a bornelor de hotar din zona pasului Ghimeş, tot atâtea răni sângerânde în trupul ţării noastre la 1940.

Culmea, „evenimentul” a fost arătat în partea „Culturală” a emisiunii, cică despre „Taberele” societăţii ungureşti EKE, care a făcut trasee turistice pentru turiştii din Ungaria.

Un istoric ungur, îmbrăcat în uniformă de honved de la 1940 ne asigura că totuşi, „unele borne de hotar au mai rămas!”

Emisiunea mi-a atras atenţia deoarece sfârşitul acelor pietre blestemate îl ştiam direct de la generalul Ilie Ungureanu care mi l-a povestit cu ani în urmă când călătoream cu societatea „Dragoş Vodă” prin Maramureş.

Ulterior pe această temă, generalul i-a dat un interviu interesant prietenului meu Constantin Mustaţă, Dumnezeu să-l odihnească. Spunea acolo că prin 1968, la o aplicaţie militară fiind, în drum spre vârful Moldoveanu, pe creastă, i-a atras atenţia un muşuroi perfect circular.

I s-a părut suspect. Peste 600 de metri altul. Povesteşte mai departe generalul:

„- Semănau. Înapoi, spre stânga, încă unul!… Le-am cerut atunci soldaţilor să pună mâna pe cazmale şi să sape. Surpriză neaşteptată. Sub muşuroaie, erau pietre cimentate, iar la mijloc borne de frontieră, marcate…” […] „Le-am considerat urme ale tragediei neamului românesc pe care acele „borne” l-a despărţit şi i-a adus atâtea nenorociri. Am pus trotil şi le-am spulberat”.

De fapt, acele borne fuseseră pitite, ascunse sub acele muşuroaie de pământ cu gândul criminal de a fi descoperite „la nevoie” pentru a-şi relua vechea şi sinistra semnificaţie. Ceea ce încerca „maghiara de pe unu” să ne arate în 19 august a.c. face parte de fapt, dintr-o „agresiune simbolică” aşa cum este şi arborarea provocatoare a unor steaguri, dar mai ales ridicarea unor statui ale unor criminali fascişti şi ale unor spioni antiromâni cum a fost episcopul Márton Áron care a organizat o reţea de spionaj-diversiune înainte de 1937 şi căruia i s-a ridicat în inima Clujului, cu ajutorul votului unor cozi de topor, o statuie de toată frumuseţea.

Un alt mare cunoscător al gândirii şi sufletului unguresc, dl. dr. Zeno Millea, ne explică cum se încearcă să se dea Ardealului o altă identitate bazată în principal tot pe ideologia transilvanistă.

Transilvanismul şi-a cristalizat opţiunile în anul 2001, când presa română a „explodat”, odată cu publicarea celebrului memorandum contrasemnat de cunoscuţi intelectuali maghiari şi români din Ardeal.

Acesta era conceput la limita respectării legislaţiei europene în domeniu:

„Noi, semnatarii prezentului document-memorandum, propunem partidelor politice, administraţiilor locale, liderilor marcanţi de opinie şi societăţii civile, spre dezbatere publică, următoarele idei referitoare la construcţia politică şi administrativă a unei Românii a regiunilor, în consens cu dezbaterea care se desfăşoară la nivel european despre viitorul Europei unite.

1. Propunerile de faţă au în vedere dezvoltarea armonioasă a României, ţinînd cont de identitatea istorică, economică şi social- culturală a regiunilor ei. În accepţiunea noastră, proiectul construcţiei regionale a României nu are nimic în comun cu secesionismul sau cu iredentismele de orice natură. De aceea, considerăm că orice abordare în acest sens este simplistă şi urmăreşte să deturneze diversionist discuţiile publice aprofundate şi responsabile despre viitorul ţării noastre raportat la experienţele europene.

 

1. Participarea noastră în dezbaterea despre viitorul Uniunii Europene ca sistem federativ, unde regiunile constituţionale, precum Scoţia, Catalonia, Flandra, Valonia, Bavaria etc. ocupă un loc aparte, poate contribui la cunoaşterea mai precisă a acelei structuri instituţionale în care dorim să ne integrăm. Modelul regional, aşa-numitul nivel mijlociu de guvernare (meso-government), serveşte, în opinia noastră, redobîndirii identităţii noastre europene.

 

1. Considerăm drept principiu de bază al construcţiei regionale alocarea unor competenţe administrative şi politice entităţilor teritoriale şi nu comunităţilor naţionale sau etnice, acestea din urmă beneficiind, în modelul regional, de garanţii politice şi juridice pentru asigurarea intereselor lor specifice.

 

1. Sistemul administrativ ultracentralizat, preluat aproape neschimbat după 1989, favorizează corupţia şi birocraţia şi amplifică lipsurile inerente ale administraţiei bazate pe unităţi mici, numeroase şi excesiv de costisitoare. Pe de altă parte, ideea descentralizării este conţinută într-un cadru conceptual juridic enunţat atît prin angajamentele internaţionale la care România este parte, cît şi prin elemente de armonizare europeană a legislaţiei interne.

 

1. Propunem o reformă administrativă care să redefinească statutul entităţilor teritoriale existente şi să introducă noi forme administrative şi politice. Construcţia acestora poate porni de la regiunile de dezvoltare sau de la provinciile istorice…” Se propuneau „consilii regionale” şi „parlamente regionale”, conduse de „capitale regionale”. Aceste propuneri, la o analiză atentă, te duc cu gândul la propunerile sovietice din Comisia Litvinov a anului 1943, care susţineau crearea unui stat, Transilvania, autonom sau chiar independent. E ideea unei Românii federale gândite la 1919 de C. Racovski şi alţi ideologi sovietici, care prin aceasta urmăreau dezmembrarea pe bucăţi a României, ceea ce s-a întâmplat în 1940, prin ocuparea Basarabiei de către URSS.

Transilvanismul ca opoziţie la românism în Ardeal nu are nici un viitor. E un concept, care se mulează de-a lungul anilor cu schimbările politice şi de regim în Europa, pe terminologii noi, dar cu rădăcini ideologice mai vechi, ce urmăreşte reconfigurări geo-politice pe seama unităţii statului român.

Odată cu integrarea României în Uniunea Europeană, ideile transilvanismului şi-au pierdut din substanţă şi virulenţă. Transilvania, ca şi provincie istorică a României, este astăzi un spaţiu de complementaritate în Europa Unită.

Dragi români ardeleni şi neardeleni, români din toate provinciile României unitare, nu aplecaţi urechea la cântecul de sirenă al celor ce de la 1848 ne vor şterşi de pe suprafaţa pământului şi România destructurată până la ultima comună!

Nu uitaţi că românii numai atunci au fost puternici când au fost uniţi. Să nu vă impresioneze istoria falsificată răspândită de cei interesaţi, precum şi de cozile noastre de topor, pentru că numai acela îşi falsifică istoria care nu poate sau nu vrea să şi-o asume, ori acel „Nem, nem, shoha” este simbolul neasumării.

Să spulberăm îngrijorarea unuia dintre cei mai mari istorici în viaţă, academicianul Dan Berindei, ajuns zilele trecute la 90 de ani, şi care disperat de atâta lipsă de reacţie din partea oficialităţilor române, la un moment dat, a exclamat: „Nu mai avem patrioţi! Nu mai avem conştiinţă colectivă şi nici un fel de educaţie naţională. Ţara se risipeşte”.

Trebuie să trăim şi să muncim în aşa fel încât să dovedim că poporul nostru este capabil să-şi mobilizeze resursele pentru a salva România.

Să nu-l lăsăm pe Iuda care e printre noi să-şi facă de cap, să nu-l lăsăm să se bucure de haosul, mizeria morală şi materială existente deocamdată. Să-l aruncăm la lada de gunoi a istoriei. Sper cu sinceritate şi cu ardoare ca voinţa majorităţii acestui popor să-şi croiască acel destin mândru pe care-l merită, şi să învingă!

Surse:

 https://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/COMENTARII/Transilvanismul%20proiectia%20revizionista%20maghiara%20de%20Ionut%20Tene.htm;

 http://www.ziarulnatiunea.ro/2013/11/18/incercari-de-resuscitare-a-transilvanismului-pentru-destructurarea-romaniei/

Publicitate

1940 – Sfârșitul României Mari

Sfârșitul României Mari (1940)

În 1918, în urma victoriilor repurtate de români împotriva dominaţiei străine ruseşti şi austro-ungare – în condiţiile prăbuşirii imperiilor vecine, înfrânte în război şi de revoluţiile interne- a fost făurită România Mare, cuprinzând cvasitotalitatea teritoriilor româneşti, „De la Nistru pân’ la Tisa” : Basarabia, răpită de Rusia în 1812, se unea cu Romania…

În 1918, în urma victoriilor repurtate de români împotriva dominaţiei străine ruseşti şi austro-ungare –în condiţiile prăbuşirii imperiilor vecine, înfrânte în război şi de revoluţiile interne- a fost făurită România Mare, cuprinzând cvasitotalitatea teritoriilor româneşti, „De la Nistru pân’ la Tisa” : Basarabia, răpită de Rusia în 1812, se unea cu Patria- Mamă România prin hotărârea Sfatului Ţării de la Chişinău, la 27 martie/ 9 aprilie 1918;  Bucovina, răpită de Austria în 1775, se unea prin hotărârea Congresului General al Bucovinei de la Cernăuţi, la 15/ 28 noiembrie 1918; Transilvania – prin hotărârea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, la 18 noiembrie/ 1 decembrie 1918.

Toate aceste uniri au fost recunoscute de conferinţele de pace de la Paris în 1919- 1920, dovadă a justeţei acţiunii române din 1918- 1919.

 

Patria – Mamă, România, ieşită şi ea din război sleită de puteri, a găsit însă resursele interne, sub conducerea unor bărbaţi de stat capabili să-şi ajute fraţii în lupta de eliberare şi de făurire a României Mari, visul tuturor românilor de la Mihai Viteazul încoace.

Atunci, atât armata română cât şi diplomaţia română au reuşit, folosind situaţia internaţională favorabilă să-şi impună voinţa în recunoaşterea României Mari şi pe plan internaţional, prin tratatele de pace.

Doar Rusia sovietică, absentă de la tratative, n-a recunoscut unirea Basarabiei cu România, dar, până în 1940, n-a reuşit să i-o smulgă, cu toate încercările tâlhăreşti de până în 1924 inclusiv.

A urmat o perioadă de reconstrucţie a economiei lovită greu de război, de consolidare a solidarităţii româneşti pe plan spiritual şi de omogenizare a societăţii româneşti peste vechile hotare, care despărţiseră pe fraţi prin voinţa opresorilor străini.

Se spera într-o lungă perioadă de pace la care să vegheze Societatea Naţiunilor, pentru ca omenirea să nu mai treacă prin suferinţele celor patru ani de măcel al primului război mondial. Pentru păstrarea integrităţii teritoriale şi a suveranităţii naţionale, România a încheiat o alianţă defensivă cu Polonia, în 1921, de apărare de o agresiune sovietică, apoi, tot în 1921, „Mica Înţelegere” cu Cehoslovacia şi Iugoslavia, contra unei agresiuni ungare.

Dar statele învinse în scurt timp au început pregătirea revanşei: Germania se considera umilită prin pacea de la Versailles; Rusia sovietică- prin pierderea Ţărilor Baltice, Finlandei, Poloniei şi Basarbiei.

În plus, prin Comintern, nutrea instaurarea dominaţiei sale mondiale; Ungaria- prin pierderea spaţiului Carpatic; Bulgaria- prin pierderea ieşirii la Mare Egee, râvnind şi la sudul Dobrogei, pierdut în 1913, în urma celui de-al doilea război mondial balcanic, când România reintrase în stăpânirea acestui străvechi pământ românesc.

Până şi Italia, învingătoare în război, era nemulţumită că nu primise Coasta Dalmaţiei, atribuită pe nedrept Iugoslaviei…

Cei Doi Mari nemulţumiţi, Germania şi Rusia Sovietică, devenită în 1922 URSS, trec peste rivalităţile din trecut şi încheie Pactul de la Rapallo, în 1922, prin care se vor ajuta reciproc: Germania va construi în Rusia arsenale şi îşi va instriu trupele, la care nu avea dreptul prin pacea de la Versailles, la fel profita şi Rusia pentru înzestrarea cu fabrici de armament şi instrucţia Armatei Roşii de către instructorii germani.

Era o cârdăşie între doi pretendenţi la hegemonia în Europa şi în lume, fiind precursorul viitorului Pact Ribbentrop- Molotov, din 23 august 1939.

România era astfel pândită din trei părţi: de Ungaria, Bulgaria şi mai ales de Rusia Sovietică (URSS), care, prin Comintern, căuta să le atragă în lupta pentru distrugerea României, promiţând Ungariei, Transilvania şi Bulgariei, Dobrogea.

În 1924, după eşuarea tratativelor româno- sovietice de la Viena ca urmare a pretenţiei sovietice de a se organiza şi desfăşura un plebicist în Basarabia pentru a vedea cărui stat doreşte aceasta să aparţină, URSS organizează un atac asupra României, dar începutul acestuia, prin răscoala minoritarilor rusofani de la Tatar Bunar din sudul Basarabiei, a fost înfrânt uşor de jandarmeria română, dovedindu-se că marea majoritate a populaţiei, română, nu putuse fi antrenată în această aventură, determinând URSS să renunţe la atacul de amploare al Armatei Roşii asupra României.

Atunci, Cristian Racovski, evreu bulgar, bolşevic, din Cadrilaterul românesc, fugit în Rusia în 1917, ajutat de soldaţii ruşi bolşevizaţi, care l-au scos din închisoarea din Iaşi, pe când era reprezentantul sovietic la Paris, i-a spus la Salzburg ministrului ungar la Viena că „numai în urma unei acţiuni comune între soviete şi unguri aceştia vor recâştiga teritoriile pierdute şi în special Transilvania”.

Foto: Cristian Racovski (pe numele adevărat Krăstio Gheorghev Stancev, n. 1 august/13 august 1873, Kotel, Bulgaria – d. 11 septembrie 1941, Oriol, Rusia), militant bolsevic

În anul următor, 1925, acelaşi Racovski declara ministrului ungar la Londra că „nu cerem guvernului ungar să-şi schimbe metodele reacţionare ori să-şi potolească propaganda naţionalismului violent; dimpotrivă, cerem ca ungurii să-şi intensifice acţiunea lor naţionalistă în Transilvania, cât mai mult şi cât mai repede; să dea chiar semnalul de revoltă în Transilvania.

Singura bază a colaborării noastre – adăuga Racovski – era ura neîmpăcată pe care o au şi ungurii şi ruşii împotriva românilor.

Veţi avea mijloace materiale, sprijinul indirect al Germaniei, care cooperează cu Sovietele în determinarea de schimbări în Europa Centrală. Veţi avea, cred, şi neutralitatea binevoitoare a Italiei” ( Mihail Retegan: „În balanţa forţelor…” p. 28).

Se remarcă ura sălbatică a ruşilor (sovieticilor), împotriva românilor, prezentă şi în declaraţiile lui Leon Casso, istoric, fost ministru al Instrucţiunii Publice în Rusia ţaristă :

„Românii aceştia, popor aparte, cu o fiinţă şi limbă proprie, ne apar pe hartă, prin poziţia şi funcţia lor, ca un cui ce se înfige între slavii de nord şi cei de sud, parcă anume spre a-i despărţi pe unii de alţii.

Ce uşor şi cât de demult s-ar fi rezolvat prblema slavă, fără prezenţa în acest loc a românilor! Închipuiţi-vă numai o clipă că în locul lor ar fi fost aşezaţi pe aceste versante ale Carpaţilor, sârbii şi bulgarii” (Iftene Pop: „Basarabia din nou la răscruce” p. 102) .

Încercând să tempereze revizionismul sovietic, România a aderat la Pactul Briand – Kellog, în 1928, prin care era interzis războiul în reglementarea litigiilor între state, apoi, în 1929, la Protocolul de la Moscova, pentru punerea imediată în aplicare a acestuia, dar oficialii sovietici au declarat imediat în „Pravda” că „problema Basarabiei este o problemă cu totul separată şi nu are nimic comun cu Pactul Kellogg” (Mihai Retegan: Idem, p. 66), ceea ce demonstrează că diplomaţia sovietică era menită să adoarmă vigilenţa statelor vecine în faţa expansionismului rusesc, devenit sovietic.

De altfel, nici reluarea relaţiilor diplomatice cu URSS, în 1934, n-a schimbat cu nimic poziţia acesteia în problema basarabeană.

În Ungaria, propaganda iredentistă anti-românească s-a intensificat mai ales după instaurarea regimului hitlerist din Germania, primind de acolo un stimulent masiv.

În replică, în România apare „Liga antirevizionistă”, în 1933, condusă de directorul ziarului „Universul”, Stelian Popescu, un naţionalist cu autoritate în România, combătând cu argumente solide pretenţiile ungare asupra Transilvaniei, în scris şi în manifestări publice.

Adolf  Hitler, în cartea sa scrisă în închisoare, „Mein Kamph” (Lupta mea), a prezentat doctrina naţional-sovietică a superiorităţii rasei ariene germane îndreptăţită să domine celelalte popoare, în obţinerea „spaţiului vital” la care avea dreptul.

De altfel, pangermanismul nu era ceva nou, dar acum el era dus la extrem ca o tipostă la umilinţa la care fusese supus marele popor german prin pacea de la Versailles.

Revizionismul statelor învinse se intensifică şi statele ameninţate, România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia semnează Pactul „Înţelegerii Balcanice”, în 1934.

La rândul lor, principalele state revizioniste, cu regimuri de dictatură, se grupează în alianţe agresive: Germania şi Italia în „Axa Berlin-Roma” , în noiembrie 1936, la care aderă Italia, în noiembrie 1937.

Reînarmarea Germaniei, masivă, pe faţă, profitând de slăbiciunea alianţei anglo-franceze, de poziţia conciliatoare a acesteia, a Societăţii Naţiunilor, iar lui Hitler să anexeze Austria, patria lui de naştere, la 12 martie 1938, apoi regiunea Sudetă din Cehoslovacia în urma Conferinţei în Patru (Hitler, Mussollini, Daladier, Chamberlain) de la München, 29-30 septembrie 1938; Cehoslovacia este ciopârţită în continuare prin “Primul dictat de la Viena” , din 2 noiembrie 1938 pierzând sudul Slovaciei în favoarea Ungariei şi zona oraşului Těšín pentru Polonia.

La 25 martie 1939, Cehoslovacia dispare ca stat: Cehia este ocupată de Germania, după ce Slovacia se despărţea de ea; monseniorul Augustin Volosin, cleric greco-catolic, a devenit şeful guvernului Ucrainei Subcarpatice (Maramureşul de Nord), dar s-a refugiat în România cerând Guvernului Armand Călinescu să anexeze Ucraina Subcarpatică pentru a evita ocupaţia teroristă horthystă.

Guvernul român a respins propunerea, deşi, dacă ar fi avut iubire de neam, ar fi putut accepta, derobind astfel o mulţime de state româneşti de acolo, mai ales că, din corespondenţa lui Fabricius cu Ribbentrop, aflăm că Germania nu s-ar fi oprit.

Temându-se de un atac ungaro-bulgar, România decretează mobilizarea, iar pentru a “îmbuna” Germania semnează tratatul economic înrobitor cu Germania, la 23 martie 1939.

Puţin mai târziu, în aprilie, Italia ocupă Albania.

Simţindu-se tot mai ameninţată, România cere şi primeşte din partea Franţei şi Angliei garanţii de ajutor în caz de nevoie, în aprilie 1939, ceea ce supără Germania şi Italia.

Căutând să stavileasca agresiunea statelor fasciste, Franţa şi Anglia încearcă o colaborare cu URSS, dar Stalin prefer un asemenea tratat cu Hitler, mai tentant, care oferea Sovietelor împărţirea Europei cu Germania, în zone de influenţă.

Astfel se semnează la Moscova, la 23 august 1939, “Tratatul de neagresiune germane-sovietic”, numit şi Pactul Ribbentropp-Molotov, după numele semnatarilor.

Acesta cuprindea Protocolul adiţional, secret, privind împărţirea Europei în zone de influenţă, trecând prin mijlocul Poloniei, de la Marea Baltică la Marea Neagră, cuprinzând Basarabia în zona sovietică.

La 1 septembrie 1939, Germania atacă Polonia. Anglia şi Franţa o someaza să oprească agresiunea.

Hitler refuză, iar Anglia şi Franţa declară război Germaniei.

Astfel a început al doilea război mondial, cel mai distrugător din istoria omenirii.

La 17 septembrie 1939, URSS ocupă estul Poloniei, apoi Ţările Baltice, iar în noiembrie atacă Finlanda, care rezistă până în martie 1940, când este nevoită să ceară pace, renunţând la o serie de teritorii, printre care Istmul Careliei.

În aprilie, Germania ocupă Danemarca şi Norvegia; în mai- Belgia, Olanda, Luxemburg şi pătrunde rapid în Franţa şi o sileşte să capituleze la 22 iunie.

Vara anului 1940 a marcat pentru Romania punctul final al unui indelungat proces de deteriorare progresiva a situatiei internationale a tarii.

„Cu foarte mare greutate se pot afla, in analele trecutului romanesc arata istoricul Gheorghe Buzatu, perioade mai dureroase, mai grave si mai primejdioase, pline de consecinte incalculabile, decat aceea din vara si toamna anului 1940”.

Dupa declansarea ofensivei Germaniei pe frontul occidental, incheiata cu capitularea Frantei, practic Romania ajunsese  complet izolata in plan international.

„Tot esafodajul politic prin care Romania a cautat sa asigure pacea si sa-si asigure granitele arata Ion Gigurtu a cazut in realitate prin intelegerea de la München si a fost total distrus prin intelegerea germano-sovietica din 23 august 1939, care hotara definitiv asupra estului european”.

Trebuie sa dam intreaga greutate acestei aprecieri, intrucat Ion Gigurtu, in calitatea sa de ministru de externe si, apoi, de prim-ministru, s-a aflat in miezul evenimentelor care au lovit Romania in perioada iunie -septembrie 1940.

România pierduse singurul aliat de pe continent de la care spera să mai primească vreun ajutor.

Guvernanţii români sunt cuprinşi de panică, mai ales că în aprilie Molotov declarase public că URSS urma să “reglementeze” problema Basarabiei rămasă nerezolvată din 1918 !

Se incearcă o apropiere de ultimă oră de Germania, şi Italia, care se alăturase Germaniei în ultimile zile ale rezistenţei Franţei.

Renunţă la politica de neutralitate şi eliberează pe legionari din închisori, după ce suprimase elita Mişcării Legionare în anii anteriori, temându-şi tronul şi amanta, Elena Lupescu, ei fiind partizanii unei alianţe cu Germania, pentru a putea rezista agresiunii sovietice.

La 23 iunie, ministrul de externe sovietic, V. M. Molotov, face cunoscut Germaniei, prin ambasadorul acesteia la Moscova, Shulenburg, că sosise momentul soluţionării imediate a litigiului pentru Basarabia, pretinzând acum şi Bucovina, pretextând că ambele erau populate cu ucrainieni!

Un fals grosolan! Hitler s-a opus anexării Bucovinei, ca fostă posesiune austriacă! Nu ca fiind provincie românească!

Hitler a sugerat restituirea tezaurului României, confiscate în ianuarie 1918, pentru a atenua duritatea Ultimatumului sovietic ce urma să fie adresat României, dar această sugestie n-a fost acceptată de Moscova. S-a ajuns la un “compromis”, urmând ca URSS să anexeze numai nordul Bucovinei.

În aceste condiţii, în noaptea de 26/27 iunie 1940, URSS adresează României Ultimatumul, cerându-i cedarea Basarabiei şi nordului Bucovinei în 24 de ore.

Regele Carol al II-lea a cerut ajutorul aliaţilor din Înţelegerea Balcanică şi chiar Puterilor Axei, regele neştiind de anexele secrete ale Pactului Ribbentropp-Molotov!

“Cedaţi!”, a fost sfatul tuturor.

Germania se temea de pierderea petrolului şi grânelor României, care cu siguranţă ar fi fost distrusă de cei trei vecini care o pândeau să o sfâşie.

Consiliul de coroană, convocat de regale Carol al II-lea, l-a consiliat să tragă de timp, propunând “o discuţie amicală” pentru rezolvarea litigiului. URSS n-a acceptat şi i-a adresat un al doilea Ultimatum pe 27 iunie.

Un nou Consiliu de Coroană l-a consiliat de astă dată să accepte Ultimatumul, după ce reprezentanţii Armatei au arătat că România nu putea rezista atacului URSS, la care s-ar fi adăugat cel ungar şi bulgar !

Ultimatumul a fost astfel acceptat, cerând doar prelungirea termenului de evacuare a teritoriului de către armata română, din cauza drumurilor proaste, ca urmare a ploilor!

Pe 28 iunie, orele 14, Cernăuţi, Chişinău şi Cetatea Albă erau deja ocupate de Armata Roşie. Românii localnici îi urmăreau cu îngrijorare de dinapoia perdelelor lăsate, tremurând de spaimă, în timp ce rusofonii şi mai ales evreii îi întâmpinau cu strigăte de bucurie, cu lozinci şi steaguri roşii, pregătite din timp, pentru că fuseseră anunţaţi dinainte de activiştii cominternişti.

Soldatii Armatei române, în retragere, au fost insultati, batjocoriti de rusofoni şi mai ales de evrei, iar   cei  întâlniţi izolaţi erau împuşcati.

Rareori ostaşii români ripostau, căci aveau ordin să se abţină, pentru a nu oferi motiv de agresiune Armatei Roşii invadatoare.

Depozitele de armament au fost, cu rare excepţii, părăsite, în lipsă de timp.

Oficialii români şi cei care nu voiau să rămână sub ocupaţie sovietică n-au avut timp nici să-şi ia cu ei nici strictul necesar.

Atunci, în 28 iunie, soţia mea avea opt ani şi locuia cu familia la Cernăuţi, tatăl ei fiind ofiţer în armata română.

Acesta le-a trimis o căruţă să-i ducă imediat la gară pentru a se refugia cu ultimul tren, de marfă, căci ruşii ajunseseră la marginea oraşului, la podul de peste Prut, el urmând să se refugieze cu armata.

Soţia mea, cu fraţii şi mama lor vitregă (cea “bună” decedase), n-au mai stat să servească laptele, l-au lăsat pe foc, pe plită, şi au plecat cu doar ce era pe ei.

Au încuiat însă uşa de la intrare! Când s-au întors, în 1941, au găsit casa goală-goluţă, vandalizată.

În rândul evreilor circula promisiunea kominternistă a creării unui stat evreiesc în Basarabia, iar comunismul le va aduce fericirea. De aceea evreii i-au întâmpinat cu bucurie pe sovietici, Armata Roşie eliberatoare!

De aceea zeci de mii de evrei din ceea ce mai rămânea din România se “evacuau” în sens invers, peste Prut, în viitorul “Cămin Evreesc de sub protecţia Sovietelor, în mănoasa Basarabie, încurcând şi mai mult retragerea armatei şi a civililor români în ţară.

Văzând că Germania era atotputernică pe continent, Carol al II-lea se orientează silit spre aceasta, ca să-şi păstreze tronul.

Guvernul Gheorghe Tătărescu este remaniat, incluzând, pentru prima oară de la apariţia Mişcării Legionare, pe Horia Sima, cel care se va impune la comanda acesteia, revenit în ţară, din Germania, unde se refugiase după asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu, Căpitanul Mişcării. Revenea acum, în urma amnistiei din primăvară a legionarilor încarceraţi.

A fost numit subsecretar de stat la Ministerul Cultelor şi Artelor.

La 30 iunie Carol al II-lea renunţă la garanţiile franco-engleze; la 1 iulie cere lui Hitler să trimită în România o misiune militară; la 2 iulie îi mai cere acestuia să garanteze frontierele României.

La 4 iulie formează un nou guvern condus de industriaşul filogerman Ion Gicurtu, având la Externe pe Mihail Manoilescu, adeptul corporatismului fascist, guvern numit de acesta “Guvernul Disperării Regale”, în care au fost cooptaţi trei legionari: Horia Sima, Vasile Noveanu şi Augustin Bideanu.

A doua zi, Ion Gigurtu declară că intenţionează o “integrare sinceră” în sistemul Axei. Pentru a-i face pe plac, la 6 iulie, regele înştiinţa pe Hitler că era de accord cu sugestia acestuia de a începe negocieri cu Ungaria şi Bulgaria în problema revizuirii frontierelor.

La 7 iulie, Horia Sima demisionează din guvern ca să aibă timp să reorganizeze Mişcarea Legionară şi să pregătească detronarea şi pedepsirea lui Carol al II-lea, acuzat de uciderea fără judecată legală a aproape trei sute de fruntaşi ai Mişcării.

În locul lui Horia Sima regele cooptează alt legionar, pe Radu Budişteanu.

Ultimatumul sovietic de la sfarsitul lunii iunie 1940 a reprezentat un adevarat semnal pentru guvernele de la Sofia si Budapesta, pentru a-si intensifica brusc actiunile revizioniste impotriva Romaniei.

In corespondenta dintre guvernul german si cel sovietic, care si-a manifestat nemultumirea fata de faptul ca nu a fost informat de cele hotarate la Viena, aceasta idee apare clar formulata.

Astfel, intr-o telegrama din 3 septembrie catre Auswärtiges Amt, ambasadorul Schulenburg arata ca guvernul sovietic a deschis „un mare complex de chestiuni” prin ridicarea problemei Basarabiei si cerea ca aceasta idee sa fie introdusa intr-un memorandum ce urma sa fie inaintat guvernului sovietic.

Ribbentrop a confirmat ca cererile revizioniste ale Ungariei si Bulgariei au fost puse pe tapet de ocuparea Basarabiei si Bucovinei de nord si a dat instructiuni ca, in memorandumul ce urma sa fie predat lui Molotov, dupa „ocuparea Basarabiei si Bucovinei de nord” sa se introduca propozitia „care de asemenea a dat impuls actualelor initiative de cereri cu caracter de revizuire fata de Romania”.

O data principiul respectarii status-quo-ului teritorial violat, guvernele de la Budapesta si Sofia declarau ca ele nu vor sa fie discriminate de guvernul roman si cereau sa aiba acelasi tratament ca Uniunea Sovietica.

In acest sens se pronuntau primul-ministru ungar, Pál Teleki si ministrul de externe, Istvan Csaky, la intrevederea cu Hitler, Ciano si Ribbentrop, din 10 iulie, care declarau:

„Noi avem sprijinul guvernelor iugoslav, german si italian in sensul de a determina Bucurestiul sa puna capat discriminarilor fata de noi, care constau in aceea ca au facut Rusiei concesii teritoriale fara lupta, fara sa inceapa tratative asemanatoare cu noi”.

La 10 iulie, când România se retrăgea din Societatea Naţiunilor, ungurii i-au prezentat lui Hitler, la München, pretenţiile lor asupra Transilvaniei, iar la 27 iulie, la Berchtesgaden, bulgarii făceau acelaşi lucru asupra Cadrilaterului, dovedind o strânsă colaborare între statele revizioniste, pe seama României.

Susţinându-şi complicii, la 15 iulie, Hitler i-a trimis lui Carol al II-lea o scrisoare în care i-a cerut să ajungă la o “înţelegere paşnică”, în problema frontierelor cu Ungaria şi Bulgaria, dacă vrea o apropiere sinceră de Germania; altfel, va urma distrugerea României!

Răspunsul regelui a fost dat lui Hitler la 26 iulie prin Ion Gigurtu şi Mihail Manoilescu: schimb de populaţie urmat, dacă era cazul, de rectificări de frontier în favoarea Ungariei şi Bulgariei. Hitler l-a avertizat prin delegaţia primită că “înţelegerea” cu vecinii trebuie încheiată cât mai repede.

Cand, in a doua jumatate a lunii august acelasi an, Romania purta negocieri cu Ungaria si Bulgaria, Uniunea Sovietica a cautat sa profite de situatia creata si a procedat la noi concentrari de forte la frontiera cu Romania.

O nota informativa din 21 august 1940 avertiza guvernul roman ca este posibila o actiune militara sovietica impotriva Romaniei, in jurul datei de 28 august.

Ungaria era hotarata sa foloseasca acest moment pentru a ataca Romania, cooperarea maghiaro-sovietica precizandu-se din nou. Declaratia lui Ribbentrop, facuta lui Manoilescu la 29 august 1940, ca in ipoteza in care Romania nu primea „arbitrajul”, Ungaria si Uniunea Sovietica aveau s-o atace, ceea ce ar fi insemnat sfarsitul independentei Romaniei, era un evident factor de presiune, dar ea reprezenta si o dura realitate.

Ministrul de externe german  vorbea despre atacul concomitent al Ungariei si Uniunii Sovietice impotriva Romaniei ca de un lucru ce ar fi fost deja hotarat intre cele doua tari.

În urma unor schimburi de note diplomatice între Bucureşti-Budapesta şi Bucureşti-Sofia, s-a hotărât deschiderea discuţiilor: la Turnu Severin cu Ungaria şi la Craiova cu Bulgaria.

Tratativele de la Turnu Severin, deschise la 16 august, au fost ca un dialog al surzilor: ungurii pretindeau aproximativ 69.000 km² cu aproximativ 3.900.000 locuitori, din care peste 2.200.000 români; românii, prin ardeleanul Valer Pop, acceptau numai un schimb complet de populaţie şi ulterior o rectificare teritorială în Crişana, pentru a asigura populaţiei strămutate un spaţiu necesar.

În lipsă de consens, tratativele au fost rupte la 24 august, iritând Axa.

Tratativele de la Craiova, începute la 19 august, au fost mai “conciliante”, românii susţinând principiul etnic, schimbul de populaţie, cu rectificarea frontierei în sudul Dobrogei, cu păstrarea Silistrei şi Balcicului; tratativele s-au prelungit, în intenţia României de a obţine o “soluţionare” mai bună a “problemei” Transilvaniei, dar, după Dictatul de la Viena, n-a mai avut ce face şi a semnat, la 7 septembrie, Tratatul de la Craiova, cedând Cadrilaterul în întregime, la solicitarea Axei.

   Cu prilejul ratificarii de catre parlamentul bulgar a Tratatului de la Craiova privind Dobrogea de sud (Cadrilaterul), Sofia a adresat  multumiri celor doua guverne ale Axei, dar  si-a manifestat recunostinta si fata de guvernul sovietic, pentru sprijinul pe care l-a acordat Bulgariei in realizarea acestui obiectiv.

 In urma politicii revizioniste, la sfarsitul lunii septembrie, 1940, harta Europei  arata asa:

Ulterior se va afla că Hitler luase hotărârea de a zdrobi URSS, pentru a rămâne singurul stăpân în Europa, Anglia urmând să fie supusă mai târziu, eventual printr-un compromise; de aceea vroia să rezolve mai întâi “problemele” în Balcani, spre a avea spatele asigurat.

Razboiul mondial se intindea parjolitor in Europa si in intreaga lume…

Dupa numai 22 de ani de la implinirea unui ideal (Romania intregita), romanii trebuiau sa reia lupta pentru unitatea nationala, cu aceeasi credinta, hotarare si daruire care asigurase victoria bunicilor si parintilor lor.

Surse: http://www.historia.ro/ http://axa.info.ro/

Jocul cu focul si perfidia Ungariei și a UDMR

Harta Austro – Ungariei  in 1913

 Harta disolutiei Austro – Ungariei, dupa Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920).

Jocul perfid al Ungariei și al UDMR

 

De un secol și jumătate, Transilvania reprezintă un cap compas al politicii externe a Ungariei și îndeosebi a jocurilor sale de alianțe.

În 1867 Ungaria a acceptat dualismul cu Austria în principal pentru a dobândi anexarea Transilvaniei, considerată o perlă a coroanei.

După înfrângerea și destrămarea Imperiului Austro-Ungar în prima conflagrație mondială, Ungaria a fost prima țară europeană care a importat revoluția bolșevică din Rusia, iar liderii săi comuniști, în frunte cu Bela Kun, au încheiat o alianță cu Lenin, urmărind redobândirea Transilvaniei sub faldurile internaționalismului proletar.

În zorii celui de-al doilea război mondial, Ungaria condusă de amiralul Horthy s-a aliat cu puterile europene ale Axei, Germania nazistă și Italia fascistă, cu scopul de a redobândi teritoriile pierdute după primul război mondial, îndeosebi Transilvania, reușind să obțină partea de nord-vest a acestei provincii românești prin Dictatul de la Viena.

După înfrângerea suferită în cel de-al doilea război mondial, Ungaria a ales repede calea comunismului și a devenit unul din cei mai fideli elevi ai URSS din estul Europei.

În primii ani ai comunismului, maghiarii au avut ponderea principală în Partidul Comunist Român pe teritoriul Transilvaniei și au reușit să obțină drept cadou de la Stalin constituirea Regiunii Autonome Maghiare, care includea județele Mureș, Harghita și Covasna.

În 1989, anul destructurării sistemului comunist în Europa de Est, după Polonia, Ungaria a fost a doua țară care a divorțat de comunism și a optat pentru economia de piață și democrația liberală.

Ungaria a fost vizitată și impulsionată în simbolicul an 1989 de președintele american George Bush senior, președintele francez Francois Mitterand și cancelarul german Helmuth Kohl, iar în anii ce au urmat a devenit elevul preferat, elevul model al marilor cancelarii occidentale de la Berlin, Paris, Londra și Washington.

Condescendența de care a beneficiat statul vecin pe plan internațional l-a făcut pe primul premier ungar post-comunist, Jozsef Antal, să declare că este primul-ministru al celor 15 milioane de maghiari din Bazinul Carpatic, incluzând și Transilvania.

Iar diplomația ungară, condusă de fostul aparatcik comunist Gyula Horn, ne-a avertizat cu emfază că drumul României spre Europa trece prin Ungaria, lăsând să se înțeleagă că accederea României în Uniunea Europeană este condiționată de problema maghiarilor din Transilvania.

Realitatea este că Ungaria a avut un parcurs mai ușor și mai rapid decât România spre structurile euroatlantice, NATO și Uniunea Europeană, alături de Polonia și Cehia, cu care a constituit grupul de la Vișegrad, în care țara noastră nu a avut acces.

Cert este că sub faldurile NATO și ale Uniunii Europene, Ungaria a încercat și a sperat să obțină autonomia teritorială a maghiarilor din Transilvania, prevalându-se de teoria drepturilor colective ale minorităților naționale și chiar pretinzând un condominium cu România asupra Transilvaniei.

Pretențiile referitoare la Transilvania s-au întețit după ce guvernarea Ungariei a fost preluată de premierul Viktor Orban, liderul FIDESZ, partid care a alunecat dinspre liberalism spre naționalism și conservatorism.

Pretențiile Ungariei au fost resuscitate în timpul războiului din Kosovo, când România ajunsese într-un colaps economico-financiar și la o disoluție accentuată a autorității statale și când, la instigarea Budapestei, episcopul Laszlo Tokes, președintele de onoare al UDMR, care beneficia pe plan internațional de aura detonării Revoluției Române la Timișoara, a convocat forumurile pentru autonomia așa-zisului Ținut Secuiesc (incluzând județele Harghita, Covasna și Mureș) și așa-zisului Ținut Partium (incluzând județul Bihor și o parte din județele Satu Mare și Sălaj), care s-au desfășurat la Cernatu de Jos (Covasna), respectiv la Valea lui Mihai (Bihor).

În perioada respectivă, formațiunea al cărei lider onorific era Laszlo Tokes, respectiv UDMR, se afla în coaliția de guvernare a României, alături de CDR (PNȚCD, PNL, PER) și PD.

În mod paradoxal, facilitățile asigurate NATO de către România în timpul războiului din Kosovo, deși nu au fost agreate de majoritatea românilor, au grăbit accesul țării noastre în NATO și Uniunea Europeană și au estompat pretențiile maghiare.

În ultimii ani, după ce România a devenit pe plan militar unul din cei mai importanți aliați din NATO ai Statelor Unite pe fronturile antiteroriste din Afganistan și Irak și după ce parteneriatul strategic cu Washingtonul a fost concretizat prin baza militară aeriană de la Mihail Kogălniceanu și prin scutul antirachetă de la Deveselu, Ungaria a început să fie tot mai critică la adresa Occidentului, îndeosebi la adresa Fondului Monetar Internațional și a Uniunii Europene (pe care a comparat-o cu fosta Uniune Sovietică) și să se apropie de Rusia emergentă condusă de Vladimir Putin, cu care a încheiat un parteneriat economic în valoare de 10 miliarde de euro.

După ce în 1989 a participat la masa rotundă organizată la Budapesta de reprezentanții Partidului Comunist, în calitate de lider al Partidului Tinerilor Democrați, formațiune de orientare liberală, premierul Viktor Orban a ajuns să critice democrația liberală consacrată în Occident și să laude regimurile autoritariste din Rusia, China și Turcia.

După izbucnirea, în imediata vecinătate a României, a crizei din Ucraina, Viktor Orban a solicitat autonomia teritorială a maghiarilor din regiunea ucraineană Transcarpatia, unde aceștia constituie minoritatea cea mai numeroasă (circa 10%), sperând probabil că va fi creat un precedent benefic și pentru maghiarii din Transilvania.

Totodată, în loc să se ralieze poziției Statelor Unite ale Americii și Uniunii Europene, Orban a criticat mai mult sau mai puțin voalat sancțiunile aplicate Rusiei de blocul euroatlantic, sperând să intre în grațiile Moscovei, care a creat precedente periculoase prin ocuparea Crimeei și prin înființarea republicilor autonome proruse Lugansk și Donețk.

În contextul creat de criza și pericolul separatist din statul vecin Ucraina, lansarea în premieră de către UDMR a proiectului de autonomie a Ținutului Secuiesc (care prevede președinte, parlament și executiv regional, limba oficială maghiară și acapararea resurselor minerale din zonă), în condițiile în care România se află în pragul unei noi recesiuni economice și are are parte de o guvernare ineptă, este un act mai mult decât perfid, mai ales că formațiunea condusă de Kelemen Hunor se află la guvernare alături de PSD, PC și UNPR.

Probabil că, aici și acum, guvernul de la Budapesta și formațiunile maghiare din Transilvania mizează pe Rusia lui Vladimir Putin, ca promotoare a autonomismului etnic în Ucraina, ca și în alte foste republici sovietice.

(declaraţie politică a senatorului Valer Marian).

P.S: Președintele UDMR, Kelemen Hunor, precum și alți lideri ai Uniunii, se lamentează în ultima perioadă că, timp de aproape 100 de ani de la unirea Transilvaniei cu România, nu au fost respectate principiile Declarației de la Alba Iulia privind instruirea, administrarea și judecarea în limba proprie,uitând că minoritatea maghiară este singura minoritate din Ardeal care nu a recunoscut acest act cu valențe politice, dar și juridice adoptat la 1 Decembrie 1918.

Autor: VALER MARIAN
Sursa:  corectnews.com