GÂNDUL ZILEI

„Poporul nostru, în urma vicisitudinilor istorice, nu a reușit să creeze un stat național modern decât către mijlocul secolului trecut. Conducătorii noștri, educați într-un Occident care-i uluia, au vrut prin decrete să transforme vechea noastră națiune de țărani într-o copie fidelă a statelor occidentale.

Realitatea socială a refuzat să se conformeze. Ignorată și bruscată, societatea românească a reacționat, opunând elanului reformator al clasei conducătoare un obstinat refuz de colaborare.”

(Dimitrie Gusti, La science de la réalité sociale, 1941).

Lui Nicolae Iorga îi plăcea să spună că, la cumpăna secolelor XIX-XX a apărut o adevărată falangă de intelectuali români, cea mai reprezentativă pe plan european, mai creativă şi care şi astăzi, privită retrospectiv, dă măsura valorilor noastre perene.

Unul dintre aceștia a fost marele sociolog Dimitrie Gusti (n. 13 februarie 1880, la Iași, România – d. 30 octombrie 1955 la București), etnolog, istoric, filosof român. Membru al Academiei Române din 1919, apoi președintele acesteia (1944 – 1946), Ministrul Instrucțiunii Publice, Cultelor și Artelor între 1932 și 1933, profesor la Universitățile din Iași și București, Dimitrie Gusti este considerat a fi creatorul sociologiei românești coleg de școală, apoi de universitate și de Academie cu Petru Poni, Caragiani, A. D. Xenopol, Al. Philipide.

A fost în 1899, student la filosofie al Universității din Berlin, apoi al celei din Leipzig.

Curând a început să lucreze la Institutul de psihologie experimentală iar doctoratul în filozofie, și specializarea în sociologie (în Germania și Franța) l-au recomandat pentru Universitatea din Iași unde, din 1910, a fost profesor de istoria filosofiei grecești, etică și sociologie.

În 1918, în plin război, avea să întemeieze în capitala Moldovei Asociația pentru studiu și reformă socială (ulterior, Institutul Social Român), cu revista subsecventă. În 1937 aceasta devine organ al Federației internaționale a societăților și institutelor de sociologie. La sfârșitul primului război mondial, e ales membru al Academiei Române și discursul său de recepție privește Ființa și menirea Academiilor.

Din 1925 începe cercetări sociologice pe teren (cu satul Goicea din județul Dolj) cu echipe pluridisciplinare de studenți. Mai mult, ca ministru al Instrucțiunii Publice, creează învățământul sociologic în școlile secundare și normale.. De asemenea, întemeiază școli sătești și cămine culturale.

Din 1934 ține numeroase conferințe în străinătate legate de programul sociologic român: Acțiunea monografică în România, Sociologia unităților sociale, Legea serviciului social în România. 

În 1936 a înființat la București, Muzeul Satului, o instituție ce se va dezvolta prestigios până în zilele noastre.

După un an, marele savant român a organizat pavilionul românesc la Expoziția Internațională de la Paris, iar în 1939, a făcut același lucru la New York.

Gusti și-a legat numele și de o lucrare neegalată până astăzi în istoria culturală a țării noastre, Enciclopedia României în patru volume, apărută între 1938 și 1943.

Recunoscut ca autoritate internațională în materie de sociologie, profesorul încearcă să organizeze, în 1939, al XIV-lea congres internațional de sociologie la București. Tentativa a eșuat din cauza izbucnirii războiului mondial.

Savantul n-a putut ocupa (în 1941) nici catedra de profil de la New York, unde fusese invitat, din cauza stării de război.

A inițiat și îndrumat acțiunea de cercetare monografică a satelor din România (1925 – 1948). A obținut legiferarea serviciului social (1939), prin care se instituționaliza, pentru prima oară în lume, cercetarea sociologică, îmbinată cu acțiunea socială practică și cu pedagogia socială.

A fondat și condus Asociația pentru Știința și Reforma Socială (1919 – 1921), Institutul Social Român (1921 – 1939, 1944-1948), Institutul de Științe Sociale al României (1939 – 1944), Consiliul Național de Cercetări Științifice(1947 – 1948).

A creat, împreună cu Victor Ion Popa, H. H. Stahl și G. Focșa, Muzeul Satului (1936). În domeniul literar-științific, Gusti a înființat și a condus revistele „Arhiva pentru știința și reforma socială” (1919 – 1943) și „Sociologie românească” (1936 – 1944).

După invadarea și ocuparea României de către Armata Roșie (la 23 august 1944), Partidul Comunist din România a încercat, în zadar, să-l câștige pe Gusti de partea sa, cu oferte de colaborare.

Ca președinte al Academiei Române (1944-1946),a înființat Consiliul Național al Cercetării Științifice.

Notorietatea sa internațională, activitatea benefică pentru cercetarea în sine, dar deopotrivă crearea unor institute deosebite în spațiul românesc, n-au fost suficiente pentru autoritățile comuniste.

Odată cu venirea comuniștilor la putere, Gusti devenea ținta noului regim, astfel că în 1947, într-o notă informativă se regăsesc o serie de motive care vor contribui la catalogarea acestuia drept „element dușmănos”, între care „studiile universitare din Germania”, faptul că a fost invitat în SUA pentru „a susține conferințe plătite așa de bine de americani încât, odată întors în țară, devine unul dintre cei mai aprigi propagandiști ai democrației americane” etc.

Securitatea îi va deschide dosar de urmărire informativă din 1948.

După ce este exclus din Academie, în 1950 este obligat să părăsească locuința și rămâne, totodată, și fără mijloace de întreținere.

Între 1951-1955, Dimitrie Gusti și-a scris ultima lucrare, de data aceasta autobiografică, „Autosociologia unei vieți, 1880-1955”, publicată de-abia în 1971.

În paginile sale de început, Gusti avea să sublinieze: „Nu vreau nici bani, nici onoruri, vreau să creez”.

Bizar este faptul că, la șase ani după moartea marelui savant, deși dosarul de urmărire fusese clasat, printr-o notă a serviciului „C” din M.A.I., se propunea menținerea sa „în evidența elementelor dușmănoase deoarece a decedat”.

Decapitarea sistematică de către comuniști în anii postbelici a elitelor acestei țări, rămâne un fenomen pe care continuăm să-l resimțim dureros și astăzi.

Publicitate