CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Mărturia fostului președinte al Federației Uniunilor Comunităților Evreiești din România și președinte al Uniunii Evreilor Români,cu privire la perioada guvernării Mareșalului Ion Antonescu.

Testamentul lui Wilhelm Filderman - Revista România Culturală

Wilhelm Filderman (n. 14/25 septembrie 1882, București – d. 22 aprilie 1963, Paris) a fost un jurist și om politic român de etnie evreiască,președinte al Federației Uniunilor Comunităților Evreiești din România și președinte al Uniunii Evreilor Români.

Părinții mei s-au născut români. Mama mea, Carolina, s‑a născut la Pitești, oraș din județul Argeș, iar tatăl meu, Moritz, a văzut lumina zilei la Turnu Măgurele, oraș situat în apropiere de locul unde rîul Olt se varsă în Dunăre“, declara el.

Odată căsătoriți, părinții săi s-au mutat la București, unde tatăl a înființat o tipografie și o legătorie.

Din cei cinci copii ai lor, trei fete și doi băieți, Wilhelm a fost cel din urmă. Tatăl său a murit pe cînd el avea doar trei ani. Mama, la 26 de ani, nu s-a remăritat, dedicîndu-și viața creșterii și educației copiilor. După clasele primare, Filderman a urmat Liceul „Matei Basarab“, și nu la vreo școală evreiască, deoarece, potrivit mamei, „Din moment ce ne născuserăm în România, unde ne vom trăi restul zilelor, era bine pentru noi să-i cunoaș­tem poporul, limba și istoria“. Paradoxal, destinul a vrut ca la liceu să fie coleg de clasă cu viitorul conducător al țării, Ion Antonescu, cel care îl va deporta în Transnistria.

Filderman poate să fie considerat drept un patriot român: a participat la Primul Război Mondial, a fost decorat, iar în politică, ca deputat în Parlament, a militat, pe liste liberale, pentru prosperitatea țării și pentru drepturi egale pentru coreligionarii săi.

El a fost ceea ce numim astăzi un european, un gînditor al reformelor care ar fi adus România mai aproape de modelul occidental. Cred că stătea însă mai bine cu logica decît cu predic­ția. Dacă milita pentru integrarea evreilor în societatea românească nu putea, în același timp, să pledeze și pentru emigrare, deși sus­ținea ideea reclădirii Statului evreu, vizitase Palestina, încă britanică, și ajutase financiar colonizarea evreiască.

Wilhelm Filderman a fost unul din fondatorii Uniunii Evreilor Pământeni (1909), al cărei vicepreședintea fost din 1915. A făcut parte din delegația României la Conferința de Pace de la Paris (ianuarie 1919 – ianuarie 1920), având contribuții la elaborarea Tratatului privind drepturile minorităților.

Între 1914 și 1919, în absența lui Adolf Stern, plecat din țară, a fost președinte de facto al Uniunii Evreilor Pământeni. Ales oficial președinte la Congresul din 18 februarie 1923, când organizația își schimbă numele în Uniunea Evreilor Români. Wilhelm Filderman se numără printre fondatorii Universității Populare și Cercului cultural „Libertatea” din București.

Membru al Partidului Național Liberal (PNL), este ales deputat în legislatura 17 iulie 1927-10 noiembrie 1928. În 1929, participă la Zürich, în Elveția, la Congresul de înființare a Agenției Evreiești, care milita pentru înființarea unui stat evreiesc în Palestina.

Din 1935 conduce secția din București a Agenției. Face parte și din alte organizații internaționale evreiești. Începând din 1929 și până în 16 decembrie 1941, deține funcția de președinte al Uniunii Comunităților Evreiești din România (transformată din 1937 în Federația Uniunilor de Comunități Evreiești din România – FUCER); președinte al Consiliului Central al Evreilor din România (din 1936), care devine funcțional după încetarea activității FUCER, în 1941.

Filderman a refuzat afilierea Uniunii Evreilor Români la Comitetul Democrat Evreiesc, organizația-marionetă a Partidului Comunist Român, motiv pentru care a fost arestat de noile autorități comuniste de câteva ori în 1945, tot de atâtea ori eliberat la intervențiile SUA. Publicația „Curierul Israelit”, la care scria articole, a fost suspendat în anul 1945.

Este considerat „membru al reacțiunii, alături de Maniu, Brătianu și Rădescu” și se invocă, în presa comunistă, existența unor „dovezi privind activitatea trădătoare… în timpul lui Antonescu”. Demisionează la 24 octombrie 1945 din conducerea FUCER. Reușește să plece din România în 1948, continuând să militeze în exil pentru drepturile evreilor.

În țară este judecat și condamnat în contumacie (1950). Domiciliat la Paris, obține (1955) și cetățenie americană. A fost reabilitat în 1968.

Wilhelm Filderman se stinge din viață la Paris, în 1963.

„Testamentul lui Filderman”

Declarație oficială, sub jurămînt, dată de Wilhelm Filderman în procesul desfășurat în Elveția avându-i ca inculpați pe tinerii români, membri ai P.N.Ț., aflați în exil, care au efectuat celebrul atac asupra Legației României de la Berna (14-16 februarie 1955).

De maxim interes este mărturia pe care o depune Filderman cu privire la perioada guvernării Mareșalului Ion Antonescu.

„Subsemnatul Wilhelm Filderman, doctor în Drept de la Facultatea de Drept din Paris, fost președinte al Federației Uniunilor Comunităților Evreiești din România și președinte al Uniunii Evreilor Români, domiciliat actualmente în New York, S.U.A., Hotel Alamac, Broadway at 71st St., declar următoarele:

În opinia mea, actul de violență al celor cinci tineri refugiați români care au luat cu asalt Legația comunistă de la Berna, la 14-15 februarie 1955, este produsul disperării în care întregul popor român a fost azvârlit, ca urmare a ocupației străine și a terorii exercitate de regimul comunist impus cu forța. În calitate de reprezentant al cetățenilor români de religie mozaică, am fost în situația excepțională care mi-a permis să urmăresc îndeaproape evenimentele care au dus la actuala situație din România. Și, întrucât eu consider că aici trebuie căutată sursa exploziilor psihologice de felul celei petrecute la Berna, va trebui să-mi dirijez atenția asupra acestor evenimente.

Pentru a scoate în evidență diferența dintre situația de dinainte și de după instalarea comuniștilor la putere, de către Armatele Sovietice, voi aminti doar câteva fapte.

A fost mereu acuzat regimul Mareșalului Ion Antonescu că a fost un regim înfeudat nazismului și însuși Mareșalul a fost executat de agenții de la Moscova pentru că ar fi fost fascist. Adevărul este că Mareșalul a fost acela care a pus capăt mișcării fasciste în România, oprind, cu începerea anului 1941, activitățile teroriste ale Gărzii de Fier și suprimând toate activitățile politice ale acestei organizații. Eu însumi, răspunzând unei întrebări a lui Antonescu la propriul proces, montat de comuniști, am afirmat că teroarea fascistă de stradă a luat sfârșit în România la data de 21 ianuarie 1941, ziua în care Mareșalul a luat măsuri draconice ca să oprească anarhia fascistă, provocată de această organizație, și să restabilească ordinea în țară.

În perioada dominației hitleriste în Europa, am fost în legătură susținută cu Mareșalul Antonescu. Acesta a făcut tot ce a putut pentru a îmblânzi soarta evreilor expuși la persecuția germanilor naziști. Trebuie să subliniez că populația românească nu este antisemită, iar vexațiile de care au avut de suferit evreii în România au fost opera naziștilor germani și a Gărzii de Fier.

Am fost martor al unor mișcătoare scene de solidaritate între români și evrei în momente de grea încercare din timpul imperiului nazist în Europa.

Mareșalul Antonescu a rezistat cu succes presiunii naziste, care impunea măsuri dure împotriva evreilor. Aș aminti doar următoarele două exemple:

– Grație intervenției energice a Mareșalului a fost oprită deportarea a mai mult de 20.000 de evrei din Bucovina. El a dat pașapoarte în alb pentru a salva de teroarea nazistă evreii din Ungaria, a căror viață era în pericol.

– Grație politicii sale, bunurile evreilor au fost puse sub regim de administrare tranzitorie cărora, lăsând impresia că sunt date altora, le era asigurată conservarea în scopul restituirii la momentul oportun.

Menționez acestea pentru a sublinia faptul că poporul român, atât cât a avut, chiar în măsură limitată, controlul țării, și-a demonstrat sentimentele de umanitate și de moderație politică. Dar când ocupația sovietică a impus tirania totalitară dirijată de Moscova, condițiile s-au schimbat. Românii nu au mai fost în stare să aibă nici cea mai mică autoritate asupra conducerii afacerilor lor interne.

Asemenea situație poate fi înțeleasă, cu ușurință, într-o țară aflată sub ocupație militară de Soviete – cum e și astăzi România (anul declarației, 1955 – n.r.) – administrată de o echipă de comuniști, cei mai mulți aserviți ordinelor Kremlinului.

În ansamblul său, populația românească a suferit și suferă cele mai îngrozitoare opresiuni sub regimul comunisto-sovietic. Ea a fost lipsită de orice drepturi și libertăți. I-au fost confiscate toate bunurile mobiliare, i-a fost expropriată, fără compensare, proprietatea imobiliară. Prin așa zise reforme monetare, a fost supusă regimurilor de confiscări periodice, dându-i-se iluzoriu speranța de reconstituire, cât de cât, a independenței materiale, necesare unei vieți omenești scăpate de sclavie. Regimul comunist a distrus mai ales profesiunile liberale, privând zeci de mii de oameni de dreptul de a-și exercita meseria, fiind astfel reduși la mizerie și la degradare.

Am fost martor tuturor acestor tragedii. Am fost martor persecuțiilor politice dirijate de la centru împotriva oamenilor politici democrați, am fost martor întemnițărilor fără judecată și a judecăților fără justiție.

Omnipotența și ubicuitatea poliției secrete și a informatorilor au făcut din teroare trăsătura permanentă a existenței zilnice a românilor. Cât despre extorcarea sub amenințări, șantaj și pușcărie, evreii au constituit subiect special al atenției din partea comuniștilor. Orice devenea motiv ca evreii să fie furați, jefuiți, prădați până la ultimele lor bunuri. Persecuția împotriva evreilor s-a manifestat prin multiple obstacole ce li s-au ridicat celor care voiau să emigreze în Israel și prin rușinoasa exploatare căreia i-au devenit obiect”

Aceasta a fost Declarația oficială, sub jurămînt, dată de Wilhelm Fildeman în procesul desfășurat în Elveția care i-a avut ca inculpați pe tinerii români, membri ai P.N.Ț. aflați în exil, care au efectuat celebrul atac asupra Legației României de la Berna (14-16 februarie 1955), publicată în https://www.art-emis.ro/istorie/testamentul-lui-filderman.

13/06/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Scriitorul Paul Goma și lupta sa cu nemernicia comunistă. VIDEO

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Paul Goma, militant anticomunist și scriitor basarabean

Paul Goma, militant anticomunist și scriitor basarabean

Paul Goma a fost un scriitor român, disident anticomunist născut în data de 2 octombrie 1935 în satul Mana, comuna Vatici, județul Orhei, din Basarabia în Regatul României fiind al doilea fiu al unei familii de învățători români. Odată cu cedarea Basarabiei fostei U.R.S.S., în urma Pactului Molotov-Ribbentrop, familia Goma s-a refugiat în România.

A decedat pe 25 martie 2020, la Paris, Franța în urma îmbolnăvirii sale cu coronavirus.

Paul Goma s-a arătat din tinerețe animat de un spirit contestatar, declarînd că persecutarea sau escamotarea unui cetățean rentează pentru putere, numai dacă rămîne necunoscut. În mai 1952, elev în clasa a zecea a liceului ”Gheorghe Lazăr” din Sibiu, Goma a fost convocat la Securitate și reținut opt zile, după care a fost exmatriculat din toate școlile din țară, deoarece susținuse în școală cauza unor persoane anchetate și arestate sub acuzația de anticomunism. A reușit totuși să se înscrie la liceul ”Radu Negru” din Făgăraș, pe care l-a absolvit în iunie 1953.

În 1954 a susținut simultan examene de admitere la Universitatea din București la filologie română și la Institutul de literatură și critică literară ”Mihai Eminescu”. A reușit la amîndouă, dar a ales Institutul. A apărut pentru prima dată ”cazul Goma”. După înfrîngerea revoluției maghiare din 1956 de către trupele sovietice, în luna noiembrie a aceluiași an, Paul Goma și-a predat în semn de protest carnetul de membru UTM. A fost arestat în noiembrie 1956, acuzat de ”tentativă de organizare de manifestație ostilă”. În martie 1957 a fost condamnat la doi ani de închisoare corecțională, pe care i-a executat la închisorile Jilava și Gherla. 

Neputîndu-se reînmatricula în anul III la Institutul ”Mihai Eminescu”, în vara anului 1965 a dat din nou examen de admitere la facultatea de filologie a Universității din București.

Datorită popularizării internaționale a cazului său, a putut să părăsească țara și s-a stabilit în Franța, unde a fost unul dintre membrii marcanți ai exilului românesc. 

În 1977, Goma a reușit să trimită la postul de radio occidental Radio Europa Liberă o scrisoare deschisă în care cerea guvernului României respectarea drepturilor omului in România. Scrisoarea a fost difuzată de postul de radio. În consecință, a fost permanent urmărit, apoi arestat și bătut de Securitate. Însă, fiind bine cunoscut în Occident și repertoriat de organizația neguvernamentală împotriva încălcării drepturilor omului, Amnesty International, Goma nu mai putea fi judecat și condamnat fără a stîrni proteste în străinătate.

La 20 noiembrie 1977, Goma, împreună cu soția și copilul, au fost decăzuți din cetățenia română și expulzați în Franța. Ajunși la Paris, au cerut azil politic. Aici Goma și-a continuat lupta împotriva regimului comunist de la București și a conducătorului lui, Nicolae Ceaușescu. Ca reacție la activitatea sa anticomunistă, a fost ținta unui atac cu colet-capcană și a unei tentative de asasinat puse la cale de regimul de la București.

Paul Goma și familia au locuit în Franța. Nu a mai fost  membru al Uniunii Scriitorilor, din care a fost exclus în 1977 de conducerea de atunci.
și a rămas până la moarte apatrid, fără cetățenia română . Lupta sa împotriva comunismului a luat cu timpul un aspect din ce în ce mai naționalist și sceptic față de Occident, Goma începînd prin a refuza în 1980 oferta de a primi cetățenia franceză, primită în același timp de scriitorul ceh Milan Kundera.

După 1989 i s-au publicat și în România o parte din cărți. I-au apărut articole în revistele Vatra, Familia, Timpul, Jurnalul literar.

În 2002, Paul Goma a publicat eseul Săptămîna roșie 28 iunie-3 iulie sau Basarabia și Evreii, în care descrie ”atrocități comise de populația neromână (în special, evrei) în timpul retragerii trupelor și administrației române din Basarabia și Bucovina, de după ultimatumurile sovietice din iunie 1940.”

Paul Goma a făcut parte pentru opt zile din Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, din care a fost îndepărtat de către șeful comisiei, Vladimir Tismăneanu.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cazul scriitorului Paul Goma, este edificator si mai actual ca niciodată. Pentru cei care nu stiu, lui Paul Goma i s-a retras cetățenia româna în 1977, când era încă în țară, iar dupa 1990 nu i s-a redat acest drept pentru ca… nu a depus cerere, scrie http://www.ziaristionline.ro/ in-memoriam-paul-goma-scriitorul-internat-de-comunisti-si-internetizat-de-post-comunisti-mort-fara-cetatenia-tarii-sale.

Paul Goma a refuzat sa faca o cerere pentru redobândirea unui drept, cel de cetatean român, căpătat prin naștere, mai ales ca decizia a fost luată abuziv de către securistii lui Ceaușescu. Paul Goma a renunțat sa mai solicite cetatenia româna intr-o scrisoare adresata in 2006 presedintelui portocaliu Traian Basescu. 

“Nu voi cere niciodata sa primesc cetatenia pe care doar Dumnezeu mi-o poate lua (iertare, a mai fost unul: Ceaușescu – veți fi auzit ce-a pățit…), eu, ca si membrii familiei mele, fiind romani prin naștere. Tot eu sa fac cerere? Atunci cand guvernantii comunisti mi-au luat cetățenia a fost cumva… la cererea mea? O cerere țapană, «conform legii», corect timbrata? Nu am cerșit un favor (pentru care sa fac cerere), ci am anunțat ca este timpul – 17 ani! – sa mi se restituie drepturile civile, morale, materiale pe care statul român mi le-a furat în 1977-78.”, reda Gardianul din scrisoarea lui Paul Goma”. (Victor RONCEA, Ziarul ZIUA, Miercuri, 4 martie 2009)

Ultima auto-filmare a lui Paul Goma de pe canalul său de YouTube – încă disponibil – este dedicată Unirii Basarabiei cu Țara și actualei situații din Republica Moldova și datează din 24 Martie 2011.

Peste exact nouă ani, în noaptea de  24 spre 25 martie 2020, Paul Goma avea să moară  la spitalul din Paris La Pitié Salpêtrière, unde se afla internat de la data de 18 martie, ca urmare a complicațiilor infectării cu coronavirusul, după cum se susține.

Iată ultima sa filmare, în care vorbește și despre bătaia de joc la adresa sa privind cetățenia lui, batjocuri venite în egală măsură și de la București și de la Chișinău (menționându-l în acest sens și pe Băsescu și pe un oarecare consilier de-al lui Ghimpu):

Conform Marianei Sipoș, “potrivit indicațiilor lui Filip Goma, fiul scriitorului, respectând dorința tatălui său și ținând cont de restricțiile în vigoare în Franța, trupul lui Paul Goma a fost incinerat, iar urna funerară a fost depusă în Columbarium, la cimitirul Pére Lachaise din Paris”.

Dumnezeu să-l miluiască și să-l ajute în salvarea sufletului lui!

Nu-l ardeți pe Paul Goma!

 

 

 

 

 

 

 

CĂRȚI; DOCUMENTE; FILMĂRI PAUL GOMA AICI

 

 

 

 

15/09/2020 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: