CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

10 septembrie 1872- A murit Avram Iancu („Crăişorul Munţilor”), conducătorul revoluţiei române de la 1848 din Transilvania

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 Avram Iancu este personalitatea istorică care ocupă primul loc în ierarhia celor mai cântaţi eroi ai poporului român. Atât cântecele populare, cât mai ales cântecele patriotice  l-au ales adesea ca subiect pe Craiul Munţilor.

Majoritatea românilor au învăţat despre Avram Iancu din aceste cântece sau văzând marele număr de statui care au fost înălţate în  oraşele transilvănene. Cât despre cele câteva rânduri din manualele de istorie, acestea  nu suplinesc absenţa informaţiilor despre viaţa şi activitatea lui Iancu şi, cu atât mai puţin, despre evenimentele din Transilvania din 1848-1849.

Practic cunoştinţele majorităţii românilor se reduc la „Iancu i-a bătut / i-a omorât pe unguri”.

 

 

 

 

 

Image result for Avram_Iancu photos

 

 Portretul lui Avram Iancu de Barbu Iscovescu

 

Avram Iancuconducătorul revoluţiei române de la 1848 din Transilvania s-a născut în anul 1824 în Vidra de Sus, în Munții Apuseni într-o familie de țărani moți înstăriți. Maria, mama sa era o femeie harnică, frumoasă şi înţeleaptă.

Cel dintâi strămoș cunoscut al lui Avram Iancu a fost Gheorghe Iancu, preot ortodox în satul Vidra de Sus, participant la răscoala lui Horea și rudă cu acesta.  Fratele bunicului lui Avram Iancu a fost eroul răscoalei de la 1784, Horea.

Gheorghe Iancu bunicul, preot ortodox, venise din ţinutul Muntelui Găina la Vidra de Jos, după care, mutându-se în Vidra de Sus şi-a construit o casă în anul 1800, casa-muzeu de astăzi.

Tatăl eroului – Alisandru Iancu, a fost  ţăran iobag, paznic al pădurilor fiscului, apoi jude comunal, născut în anul 1797. 

În casa dascălului Mihai Gomboş (întemeietorul unui neam de cărturari), Avram a învățat literele şi numerele, după care este trimis la şcoala primară din Neagra.

La 10 ani merge la Cîmpeni, găzduit de familia Şuluţiu, cu fiii căruia  va lega o prietenie  pe viaţă, unul dintre ei fiind chiar biograful său de peste ani – Iosif Sterca Şuluţiu.

Aici urmează cursurile primare, cititul, socotitul, istoria și geografia, cîntul şi desenul, regulile moralei şi ale bunei cuviinţe.

După terminarea şcolii din Cîmpeni, împlinind  vîrsta de 13 ani, în toamna anului 1837, făcînd drumul cu căruţa de la Vidra de Sus, tatăl său îl înscrie la gimnaziul unic de trei clase din Zlatna, (Ampelum) vestita localitate minieră de pe Valea Ampoiului.

În protocoalele “Gimnaziului umanistic”, care a funcţionat din anul 1790, transfomat apoi în “Gimnaziu crăiesc” îl găsim înregistrat ca “Iank Abraham, de religie romano-catolică!”.  Limba de predare era cea latină.

După patru ani de studii, absolvă gimnaziul cu calificativul “eminens”. Aici, în localitatea minieră, cunoscînd mai îndeaproape suferinţele iobagilor, se horărăşte să devină jurist.

În anul 1841, la 17 ani, se  înscrie la liceul piariştilor  din Cluj, tot un liceu catolic, asemenea gimnaziului de la Zlatna- “Institutul superior regesc al romano-catolicilor din Transilvania”, unde urmează clasa superioară “humanitas” (de umanităţi), apoi cele două clase de filosofie, care erau obligatorii pentru a putea trece la drept.

După încheierea celor trei ani, în 1843 se întoarce la Vidra sa natală, îmbrăcat în haine domneşti, spre dezamăgirea mamei sale, că îşi lepădase straiele ţărăneşti.

Voinicul de 18 ani, în 1844, se înscrie la cursurile Facultăţii de drept din Cluj, alături de el, în acelaşi an, era și Iosif Sterca Suluţiu – biograful și bunul său amic. Finalizînd cursurile, în vara anului 1846, solicită guvernului un post de practicant, fără salariu, dar este respins, nefiind nobil, pe motivul originii sale plebee.

După cîteva săptămîni petrecute la Sibiu, ca practicant la tezauriatul ţării, pleacă la Tîrgu-Mureş, înscriindu-se „cancelist” (practicant) la „Tabla regească” (Curtea de apel a Transilvaniei), în scopul de a deveni avocat.

Participă  în 15 ianuarie 1847, ca practicant la Tabla regească, la Dieta Transilvaniei de la Cluj.

Acelaşi Şuluţiu relatează că în drumul lor spre casă, după dezbaterile parlamentare din Dietă, Iancu ar fi spus următoarele cuvinte:

Frate Şuluţiu! nu te supăra pe mine, oricît de bun român ai fi, tu nu poţi simţi durerea ce am simţit-o eu azi. Tu şi familia ta nu sunteţi robi ca mine şi ca părinţii mei… Nu cu argumente filozofice şi umanitare vei putea convinge pe acei tirani, ci cu lancea, ca Horea!”.

În preajma izbucnirii revoluției,a devenit unul dintre fruntașii intelectualității românești transilvănene, luptătoare pentru emancipare socială și națională.

În 13 mai, moţii în frunte cu Iancu şi Buteanu ,”vreo zece mii, organizaţi în cete şi disciplinaţi milităreşte”, după cum scria Silviu Dragomir, autorul monografiei Avram Iancu vin pe Cîmpia Blajului unde  patruzeci de mii de români, ascultă cu emoţie cuvintele Crăişorului:

Uitaţi-vă pe cîmp, românilor, sîntem mulţi, ca cucuruzul brazilor, sîntem mulţi şi tari, că Dumnezeu e cu noi!”. Acolo se hotărăşte ştergerea iobăgiei şi proclamarea drepturilor românilor.

Fără naţionalitate, spunea Bărnuţiu, nu e libertate, nici lumină nicăieri, ci pretutindeni numai lacrimi, întuneric, amorţire. Ce este apa pentru peşte, aerul pentru zburătoare şi pentru toate vieţuitoarele? Ce este lumina pentru vedere, soarele pentru creşterea plantelor, vorba pentru cugetare, aceasta este naţionalitatea pentru fiecare popor…”.

Ca  prefect şi comandant suprem al Legiunii a XIII-lea, Auraria Gemina, din Transilvania, Iancu pleacă în munţi în fruntea moţilor săi care participaseră la Adunarea de la Blaj şi  aduce la cunoştinţa celor rămaşi acasă hotărîrile luate acolo în numele lor şi al naţiunii române – desfiinţarea iobăgiei, independenţa naţională a românilor din Transilvania, învăţămînt românesc de toate gradele ş.a.

Revoluţia dă în clocot. Pînă la sfîrşitul lui octombrie 1848 ea  cuprinsese aproape întreaga Transilvanie.

1850,  20 februarie. Avram Iancu soseşte la Viena, împreună cu o delegaţie a românilor, căutînd să obţină din partea guvernului drepturile pentru români.

În 8 şi 11 martie este primit de către noul împărat, Francisc Iosif, care după primirea memoriului, va răspunde:

Voi cere de la miniştri mei un raport şi vă asigur că dorinţele juste ale românilor vor fi împlinite”.

 

Avram Iancu în preajma revoluţiei din Transilvania

 

 

20 decembrie 1850.

 

Cuprins de o mare nelinişte (ciudată premoniţie!), la Cîmpeni, Avram Iancu îşi scrie Testamentul său („Ultima Voinţă”):

 

Semnătura lui Avram Iancu, Casa memorială Avram Iancu

 

 

 Testamentul lui Avram Iancu:

 

“Unicul dor al vieţii mele e să-mi văd Naţiunea mea fericită, pentru care după puteri am şi lucrat până acuma, durere fără mult succes, ba tocma acuma cu întristare văd, ca speranţele mele şi jertfa adusă se prefac în nimica.

Nu stiu câte zile mai pot avea ; un fel de presimţire îmi pare ca mi-ar spune, ca viitorul este nesigur.

Voiesc dar şi hotarât dispun, ca după moartea mea, toată averea mea mişcătoare şi nemişcătoare să treacă în folosul naţiunii, pentru ajutor la înfiinţarea unei academii de drepturi ; tare crezând, că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile naţiunii mele.”

 

Reîntorcîndu-se în  Apuseni, la 21 iulie 1852, Iancu nu vrea să dea ochi cu împăratul care vizita ţinuturile unde a avut loc Revoluţia. La Vidra, la Cîmpeni, Roşia Montană, Detunata, Abrud sau Bucium, Iancu refuză de asemenea întîlnirea cu monarhul.

1852, 17  septembrie. Iancu este arestat şi trimis sub escortă la Alba Iulia, unde fusese ţinut în lanţuri şi străbunul său Horia. Acolo, închis în clădirea judecătoriei de ocol, este legat, umilit şi bătut de către un ofiţer austriac, slujbaş al împăratului. În faţa acestei insulte sufletul său a coborît „în smoala melancoliei nesfîrşite…”.

După eliberarea din închisoare, îşi petrece timpul rătăcind prin munţi, pe Valea Arieşului. Se spune că ar fi avut probleme psihice, datorate şederii în închisoare.

Se adăposteşte la Baia de Criş, în casa covrigarului Ioan Stupină, unde-şi petrecea serile cântând, acompaniat de fluier, oamenilor care veneau să-l asculte.

1855, toamna. Pe Cîmpia Libertăţii de la Blaj, cu creştetul descoperit, „ca în faţa unui altar”, Craiul Munţilor, cu ochii înlăcrimaţi scrutează depărtările…

 

 

 

 

 

Related image

 

 

 

În ultimele două decenii ale vieții sale, Iancu  a suferit de o boală psihică. Starea sănătății sale psihice începuse să se deterioreze la sfârșitul anului 1852 .

A rămas în memoria colectivă ca umblând din sat în sat cu minţile rătăcite, după unele păreri puțin verificate și din surse neverificate.

Conform  părerii, de data aceasta de specialitate, a medicului Ovidiu Vuia, specialist în neuropsihiatrie în Germania, Avram Iancu nu a fost nebun:

„…În ce privește tulburările zise psihice, după majoritatea absolută a medicilor, și noi nu facem decât a le întări diagnosticul, nu numai datorită debutului la 28 ani și duratei lungi de două decenii, dar întreg tabloul clinic și evoluția sa, înlătură indiscutabil, eventualitatea unei infecții a sângelui cu manifestarea unui sifilis nervos.

Rămâne ipoteza unei psihoze declanșate de o traumă, sau cum e cazul, de nenumărate traume psihice, nu rar observată în practica neuropsihiatrică. Personal cred că nici această boală nu intră în discuție, în primul rând fiindcă tulburările psihice ale lui Iancu nu pot fi încadrate în tabloul unei psihoze anumite.

E drept că prezentase unele idei de persecuție, după unii adevărată manie, a fost trist și melancolic, adesea după ce-și termina cântecele de jale la fluier, plângea, dar respectivele simptome nu sunt suficiente pentru a diagnostica o psihoză de tip maniaco-depresiv, schizofrenic sau paranoic. … Ajung la concluzia că Avram Iancu nu a fost nebun propriu-zis din punct de vedere neuropsihiatric. …

În consecință, fără să mă îndepărtez de principiile științifice ale medicinii, după care trebuie văzută boala lui Avram Iancu, eu împărtășesc părerea că (…) Craiul Moților n-a suferit de nici o psihoză, prin urmare pe limbaj laic, nu a fost nebun. … sunt de părere că ar fi cazul, în legătură cu suferințele sale, să evităm termeni ca „dezechilibru psihic” sau „boală incurabilă”, când manifestările psihice ale lui Iancu sunt de natură reactivă, țin mai mult de alterări provocate de împrejurări externe, care însă, nu depășesc domeniul normalului, nu intră în sfera patologicului”.

În dimineața zilei de 10 septembrie 1872, Avram Iancu a fost găsit mort, cu privirea încremenită spre cer, pe prispa brutăriei (azi muzeu) lui Ioan Stupină, zis Lieber, din Baia de Criș.

A fost îngropat cu funeralii naționale la 13 septembrie în Panteonul Moților de la Țebea, jud. Hunedoara, lângă „Gorunul lui Horea”.

La slujba de înmormântare au slujit 36 preoți, în frunte cu protopopii Mihălțanu (ortodox) din Brad și Balint (unit) din Roșia Montană. În fruntea convoiului funerar pășeau foștii comandanți militari ai românilor, care se mai aflau în viață: Simion Balint, Axente Sever, Mihai Andreica, Nicolae Corcheș și Clemente Aiudeanu.

Pentru a anunța moartea sa, clopotele au tras în munți timp de trei zile și trei nopți. Comitetul de înmormântare l-a declarat „erou al națiunii”.
Înmormântarea a avut loc sub Gorunul lui Horea din curtea bisericii ortodoxe din Țebea, după dorința lui Avram Iancu .

Peste 4.000 de persoane, după alte surse 10.000, au participat la înmormântare. Moții au sosit călări din Vidra de Sus încă din data de 11 septembrie, pentru a-l priveghia.
Ceremonialul funebru a început la ora 14, în 13 septembrie, în Baia de Criș, apoi convoiul, care se întindea pe mai mult de 2 kilometri, a pornit spre Țebea. Pe tot parcursul s-a cântat „Marșul lui Iancu” și „Deșteaptă-te, române!”.

Când primii oameni intrau în Țebea, ultimii din coloană abia porneau din Baia de Criș. În fruntea convoiului mergea un tânăr cu un drapel în culorile românești roșu-galben-albastru, drapate în negru.

În momentul în care sicriul a fost coborât în groapă, s-au tras salve de pușcă, în semn de onoruri militare .
Crucea de piatră a fost donată de preotul român Ioan Tisu, iar pe ea a fost inscripționat simplu:

„AVRAM IANCU, ADV(OCAT), PREF(ECTUL) LEG(IUNILOR) ROM(ÂNE) în anul 1849-9. +1872”
Necrologul lui Avram Iancu din „Telegraful român” spunea:”viața lui în totalitatea ei va rămâne o oglindă sinceră a vieții noastre naționale”.

La 13 septembrie 1872, declarat „mort naţional”, jelit de popor, de prefecţii şi tribunii săi, în frunte cu cei 36 de preoţi, trupul eroului cobora în pămîntul de la Ţebea, aproape de gorunul celuilalt Crăişor, Horea, al cărui nepot era !

Ultimul portret al lui Avram IancuPlaca funerară de pe mormântul lui Avram Iancu la ŢebeaMormântul lui Avram Iancu la Ţebea

 

Ultimul portret al lui Avram Iancu şi mormântul său de la Ţebea

În revista  Familia, Iosif Vulcan, scria cu înfrigurare aceste cuvinte:

Condeiul nostru încă e ud, căci abia scriseserăm necrologul marelui nostru poet Dimitrie Bolintineanu, şi iată acuma soarta fatală ne sileşte a-l lua din nou în mînă, să-l înmoiem în lacrimile noastre şi să anunţăm naţiunii iarăşi o ştire tristă, că eroul nepătat din 1848, regele munţilor – cum l-a numit poporul, – unul din martirii scumpi ai noştri, gloriosul dar nefericitul Avram Iancu, a murit la Baia de Criş în 10 septembrie la vîrsta de 48 de ani… Cine a fost Iancu?  Expresia unei idei înalte, unei dorinţe străbune, care nu se va stinge niciodată din sînul naţiunii române…

Astăzi, Avram Iancu este considerat cel mai mare erou al românilor din Transilvania, iar memoria lui este cinstită îndeosebi de moți, între care trăiesc și azi urmașii foștilor lăncieri ai lui Iancu, de la 1848.

Image result for bustul lui avram iancu realizat de sculptorul Romulus Ladea la baia de criş

La Baia de Criş a fost dezvelit bustul său, realizat de sculptorul Romulus Ladea.

 

„Tu, Iancule şi Moţii tăi, aţi trăit şi aţi murit pentru libertate. Idealul acesta rămîne la temelia vieţii noastre naţionale. Pentru izbîndirea şi desăvîrşirea acestui ideal vor trăi şi vor muri generaţiile, cari te urmează. Ci tu dormi liniştit, Iancule, acolo la pragul bisericuţei din Ţebea, în umbra gorunului lui Horia: geniul tău veghează deasupra naţiunii române”.

 

 

– Vasile Goldiş –

 

 

 

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2017/06/21/acad-ioan-aurel-pop-romania-noastra-si-momentele-ei-de-cumpana/

 

 

Bibliografie (surse):

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;

  3. http://ro.wikipedia.org/wiki/Avram_Iancu;

  4. http://www.glascomun.info/?p=852.

08/09/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Savant român,răpit şi asasinat de NKVD. Radiografia unei crime

 

 

Caz unic. Istorici şi arhelogi au devenit dedectivi pentru a elucida moartea savantului geolog şi arheolog român basarabean Nicolae Moroşan.

 Arheologia românească îl revendică drept întemeietorul cercetării ştiinţifice a paleoliticului dintre Carpaţi, Nistru şi Mare Neagră,dar mai puţin ştiut este faptul că enigma morţii sale a fost dezlegată tocmai de foştii săi colegi de breaslă, obişnuiţi cu cele mai lungi şi anevoioase investigaţii.

Istoricii şi arheologii au participat, în calitate de detectivi, la dezlegarea misterului unei crime oribile.

Astăzi se cunosc cu certitudine circumstanţele morţii lui Moroşan, suprimat de NKVD, precursorul KGB, pentru că în timpul celui de al Doilea Război Mondial a refuzat să colaboreze cu autorităţile sovietice de pe teritoriul Basarabiei, în detrimentul României.

Această colaborare ar fi trebuit să constea într-o evaluare amănunţită a resurselor subsolului românesc, pe de o parte, şi într-un apel în limba română la Radio Moscova, adresat armatei române de a depune armele, pe de alta.

 

A fost denunţat de un ilegalist comunist

 

Nicolae Moroşan s-a născut în 1902, în satul Cuconeştii Vechi, judeţul Edineţ, din Basarabia. A absolvit liceul “B. P. Haşdeu” din Chişinau, apoi a studiat la Facultatea de Ştiinţe Naturale a Universităţii din Iaşi, pe care a absolvit-o în 1927.

Morosan_N_N

Va îmbrăţişa cariera de geolog şi arheolog şi va publica peste 40 de lucrări şţiinţifice, descoperind zeci de aşezări paleolitice pe terasele fluviale ale Nistrului şi Prutului.

Membru al Colegiului Arheologic şi al Institutului Internaţional de Arheologie, Moroşan îşi susţine doctoratul în Franţa, în 1933, cu o teză despre Pleistocenul şi Paleoliticul României de Nord-Est, care va fi publicată peste cinci ani, în Anuarul Geologic al României.

După răpirea Basarabiei de către sovietici, refuză să se retragă în ţară şi rămâne cu părinţii la Chişinău.

Ceea ce s-a întâmplat cu el mai departe este demn de pana unui romancier. Sovieticii care erau informaţi despre valoarea lui ştiinţifică l-au făcut profesor la Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chişinău, director al Muzeului de Etnografie, l-au curtat până au făcut din el deputat în Sovietul Suprem al Naţionalităţilor din URSS.

 

In 1941, la trei săptămâni după ce armata română trecuse dincolo de  Prut, este arestat de NKVD, în urma denunţului unui profesor de istorie, pe nume Dubrovski, ilegalist comunist, alias Polik Ovim Mendel Gdolev.

În denunţul lui Dubrovski, Moroşan este acuzat de faptul că este “român fervent şi antisovietic, rămas special cu o misiune de la statul român”.

Anchetat şi transportat de la Chişinău la Tiraspol, va fi predat, în cele din urmă, biroului NKVD din Odesa.

Apoi a refuzat să ia cuvântul la radio, la prima aniversare a eliberării Basarabiei de sub boierii români. De la începutul războiului dintre Germania şi URSS, Moroşan a început un mod de viaţă suspect. Cu toate că din Chişinău a fost evacuat guvernul RSSM, el a rămas. S-a decis: Moroşan N. N., anul naşterii 1902, să fie arestat şi percheziţionat….

 

Iată ce scrie în actul de incriminare al NKVD, recuperat şi păstrat astăzi în arhiva Muzeului Naţional de Istorie a Moldovei:

“Examinând materialele ce au parvenit de la NKVD cu privire la activitatea criminală a cetăţeanului Moroşan Nicolai Nicolaevici, a reieşit că, din anul 1939, Moroşan N.N. a participat la activitatea partidului burghez «Frontul Renaşterii Naţionale a României».

După reintroducerea în Basarabia a puterii sovietice, a refuzat să candideze ca deputat în Sovietul Suprem. (…) Apoi refuză să ia cuvântul la radio, la prima aniversare a eliberării Basarabiei de sub boierii români. De la începutul războiului dintre Germania şi URSS, Moroşan a început un mod de viaţă suspect.

Cu toate că în Chişinău a fost evacuat guvernul R.S.S.M. (Republica Sovietică Socialistă Moldovenească – n.n.), el a rămas. S-a decis: Moroşan N.N., anul naşterii 1902, să fie arestat şi percheziţionat. Anchetator suprem al NKVD al RSSM, indescifrabil”.

A stat închis în puşcăria din Chişinău, apoi a fost escortat la puşcăria din Tiraspol, iar de acolo la cea din Odesa, de unde a ajuns tocmai la penitenciarul din Novosibirsk, de unde este eliberat pe 25 noiembrie 1941, fiind găsit nevinovat.

Secretul morţii sale, descoperit la Foreign Office

 

La 25 iulie 1941, Biroul NKVD din Odesa îl transferă în Siberia, la Novosibirsk, iar pe 25 noiembrie i se recunoaşte nevinovăţia.

Este eliberat, dar cu condiţia să accepte catedra de profesor de geologie a Institutului Politehnic din Tomsk – Siberia. Pentru că a refuzat să fie ales deputat al Sovietului Naţionalităţilor al Sovietului Suprem al URSS, va face obiectul mai multor anchete ale NKVD.

Locuia la Tomsk, unde preda cursuri la un institut din localitate şi executa anumite cercetări geologice. Aflându-se la Moscova la sesiune, în data de 3 februarie 1944, s-a sinucis în odaia 240 a Hotelului Naţional ori, conform altei versiuni, care e mai verosimilă, a fost simulată sinuciderea de angajaţii NKVD-ului, căci le parvenise informaţia că el a intrat în contact cu ambasada britanică de la Moscova.

Ceea ce pare a fi mai aproape de realitate, dacă citim un răvaş trimis fostului său coleg de la Liceul „M. Eminescu”, Gheorghe S. Chicu, care se afla în evacuare şi i s-a adresat după ajutor:

Dragă Gheorghii Savici ! După cum vedeţi, scrisoarea D-stră a ajuns până la mine. Nu m-am aşteptat. M-a mirat acest fapt. Vă mulţumesc: şi dacă o să aveţi norocul să trăiţi şi să ajungeţi pe pământurile noastre, atunci, să săruţi din partea mea, pământul meu sfânt şi neuitat.
Eu! – dacă sunt sănătos! – nu pot spune că sunt smintit – nu chiar! Dar deseori am halucinaţii şi aştept momentul odihnei finale.

– D-stră, scrieţi că aţi trecut printr-o… epopee…

– Dar la mine ce e?

Doar din momentul ieşirii mele din casă am nimerit în spitalul-„închisoare” şi aşa din una în alta, mă duceau, mă lecuiau. Astfel am ajuns în Siberia.

După multe luni de închisoare, am nimerit la Tomsk. Nu ştiu din ce motive n-am pierit. Nu ştiu de ce inima nu mi-a crăpat. Am obosit să trăiesc. Deja vreau odihnă şi aş găsi-o – ştiu calea spre ea, dar – … dragostea fidelă pentru pământul meu sfânt strămoşesc mă face să mai amân momentul, deoarece… aproape de hotarul drag am o dorinţă de a dormi veşnic.

Despre nimeni din ai mei nu am ştiri… Nu sunt singur că nervii vor rezista. Sper că vom mai face schimb de scrisori.

În ceea ce priveşte, Gheorghii Savici, rugămintea de a vă ajuta cu transferul, păi… „am luat act”, dar despre asta vom mai vorbi prin scrisori, dacă vom trăi – ultimele cuvinte mi se referă.

Salutări D-stră, Gheorghii Savici şi rudelor D-stră.

Să fiţi cu toţii sănătoşi.

Moroşanu,
Tomsk, reg. Novosibirsk.
Post restant.
26.IV.1943
.”

Presimţirea lui N. N. Moroşan s-a adeverit, căci peste zece luni şi-a încheiat socotelile cu viaţa.

Cercetările arhivistice ale arheologului Nicolae Chetraru, care i-a dedicat o biografie, înclină spre ipoteza că Moroşan ar fi cedat în urma anchetelor dure la care a fost supus, şi că în cele din urmă ar fi acceptat să lucreze în favoarea sovieticilor.

La 2 februarie 1994 este găsit mort în camera 240 a hotelului “Naţional” din Moscova.

După revoluţia din 1989, istoricul Valeriu Dobrinescu, de la Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană – Iaşi, a descoperit un document deosebit de important, în Arhivele Ministerului de Externe al Marii Britanii, datat la 2 februarie 1944, care răstoarnă ipoteza colaborării lui Nicolae Moroşan cu autorităţile sovietice.

Din conţinutul documentului reiese că însărcinatul cu afaceri al Ambasadei Majestăţii Sale Britanice la Moscova, John Le Rougetel, a fost vizitat de Moroşan la ambasadă, unde savantul i-a încredinţat, confidenţial, următorul mesaj:

“Eu nu mi-am trădat ţara, nici cu bună-ştiinţă şi nici voluntar”.

Documentul este arhivat la Public Record Office, Foreign Office, 371 şi face parte din dosarul nr. 43.984 fila 50: “Un anume domn Nicolae Moroşan a telefonat dimineaţă şi a cerut să-l vadă pe ambasador (…).

Mi-a spus că după ocuparea sovietică a Basarabiei a fost închis şi apoi eliberat pentru a preda la Omsk (Tomsk – n.n.). Sovieticii insistau să vorbească la radio pentru România şi el nu putea să facă acest lucru, deoarece era sigur că ruşii intenţionau să anexeze întreaga ţară (…).

L-am sfătuit insistent să accepte oferta de a vorbi, spunându-i că şi câţiva prieteni ai mei români din Cairo deja făceau asta, şi cu cât românii ieşeau mai repede din război, cu atât era mai bine (…). mai mult, a declarat el, un comisar din Republica Moldovenească, pe nume Porş, l-a informat că ruşii intenţionau să anexeze întreaga Românie, Bulgaria şi Iugoslavia.

Chiar el fusese rugat să pregătească nişte rapoarte geologice pentru ruşi despre România şi Bulgaria, dar el a refuzat”. Intors la hotel, Moroşan a fost asasinat de NKVD în noaptea de 2/3 februarie 1944.

Asasinii i-au înscenat sinuciderea, lăsând o scrisoare de adio adresată de savant soţiei. Numai că Moroşan n-a fost căsătorit niciodată şi n-a avut niciun urmaş…

 

În memoria lui Nicolae Moroşan

 
În mediile oamenilor de ştiinţă basarabeni, cu afinităţi proruse, persistă ipoteza că Nicolae Moroşan s-ar fi sinucis.

Leonid Cemortan, membru al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, i-a făcut lui Moroşan un portret deloc măgulitor, aproape pe placul regimului sovietic, în articolul “Drama intelectualilor basarabeni de stânga, publicat în anul 2000:

“Tragic a fost destinul lui Nicolae Moroşanu, savant de renume internaţional (cercetări în domeniul geografiei naturale, geologiei şi paleontologiei istorice).

Pentru a-l atrage de partea lor, autorităţile sovietice i-au oferit postul de profesor la Institutul Pedagogic din Chişinău şi l-au numit director al Muzeului de Etnografie şi Istorie Naturală, promovându-l şi deputat în Sovietul Suprem al R.S.S.M. În timpul războiului, el, ca deputat al corpului legislativ al republicii, a fost evacuat în adâncul Rusiei. În februarie 1944 se sinucide la Moscova, scăpând astfel de situaţia de ostatic al regimului stalinist”.

Ca un fapt divers, academicianul Leonid Cemortan, care face asemenea aprecieri despre Nicolae Moroşan, nu este nici istoric şi nici arheolog, ci teatrolog…

La comemorarea a 50 de ani de la tragica sa dispariţie, slujba de pomenire a lui Nicolae Moroşan a fost săvârşită în decorul auster al Bisericii Colţea din Bucureşti, pe 3 februarie 1994. 

Au participat elitele arheologiei româneşti, între care cei mai mari specialişti în paleolitic de la Chişinău, Iaşi şi Bucureşti:

dr. Alexandru Păunescu, de la Institutul de Arheologie “Vasile Pârvan”;

dr. Nicolae Chetraru, de la Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei; Ilie Borziac, colaborator ştiinţific principal la Institutul de Arheologie şi Istorie Veche din Chişinău;

dr. Vasile Chirica, de la Institutul de Arheologie Iaşi;

dr. Anatolie David şi Tudor Obada, de la secţia de paleozoologie a Institutului de Zoologie din Chişinău;

dr. Costin Rădulescu, membru corespondent al Academiei Române, directorul Institutului de Speologie “Emil Racoviţă” din Bucureşti.

Dacă Moroşan a murit ca un erou al neamului românesc, fără să-şi trădeze ţara, cele două obiective pentru care a fost asasinat vor fi realizate de cozile de topor dispuse să colaboreze cu trupele de ocupaţie sovietice.

La Radio Moscova vor vorbi în favoarea sovieticilor Valter Roman şi Ana Pauker, iar resursele minerale ale tarii noastre vor fi jefuite de sovromuri, inclusiv prin semnătura ministrului Bujor Almăşanu.

Sovromcuarţit a exploatat rezervele de uraniu ale României, pe care le-a exportat în URSS, în contul despăgubirilor de război.

În intervalul 1952-1960, din România au luat drumul URSS, 17.000 tone de uraniu metalic, utilizat în cea mai mare parte la programul nuclear militar sovietic, pentru fabricarea bombelor şi rachetelor atomice.

Iurie Colesnic – ziarul Timpul; Gardianul.ro

15/01/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , | Lasă un comentariu

Originea legendei vampirului Dracula. Defăimarea lui Vlad Țepeș

Poster promoting the 1958 film adaptation of Dracula

Vlad Țepeș – între faimă și defăimare. Originea legendei despre Dracula vampirul

 

Vlad Țepeș s-a bucurat de un renume european manifestat printr-o abundentă producție literară, răspândită încă din a doua jumătate a veacului al XV-lea în centrul și Răsăritul continentului.

Personalitatea sa complexă, puternică și oarecum contradictorie a devenit celebră încă din timpul vieții când Matia Corvin, regele maghiar care primise mari subsidii din partea Apusului pentru a susține lupta antiotomană, a inițiat o campanie de propagandă menită a justifica abandonarea acțiunii la care se angajase.

În acest scop, regele Ungariei a încurajat difuzarea în Europa a așa numitelor narațiuni germane(săsești) care urmăreau compormiterea domnitorului vlah, din cauza măsurilor aspre întreprinse de acesta împotriva negustorilor sași.

Drept răzbunare, povestirile au ales și au prezentat din viața lui Țepeș – cu multe exagerări- doar faptele de cruzime, înfățișându-le fără explicații.

Lipsa motivelor îl făcea pe Țepeș să pară drept un om care își urmărea doar satisfacerea instinctelor criminale și exprimarea celor mai sadice idei de tortură.

 

 Matei Corvin

„După anul 1456 de la nașterea lui Hristos, Dracula a săvârșit multe lucruri stranii, înspăimântătoare și barbare.

Apoi bătrânul guvernator al Ungariei porunci uciderea lui Dracula cel bătrân. Și Dracula cu fratele său și-a lepădat credința lor și au făgăduit și jurat să treaca la creștinism pe care să-l apere și să-l păstreze.

În același an Dracula a fost înscăunat domn în Valahia și porunci uciderea voievodului Laslo, care el însuși fusese domn aici.

Îndată după aceea Dracula a dat foc în Transilvania și în Țara Bârsei în satul cu numele Benești și a luat cu el, în țara lui în Valahia, femei și bărbați, tineri și bătrâni ferecați cu lanțuri de fier și aici i-a tras pe toți în țeapă.

De asemenea, a poruncit ca toți bărbații tineri care au fost trimiși în țara sa pentru învățarea limbii să fie închiși într-o cameră și să fie arși; aceștia să fi fost vreo patru sute.

Apoi a făcut pace și în același timp a pus să fie trași în țeapă negustori și cărăuși din Țara Bârsei.

 

 Vlad Tepes

El a stârpit de asemenea un neam întreg și a tras în țeapă de la cel mai tânăr până la cel mai bătrân.

Și pe unii din oamenii săi i-a aruncat dezbrăcați într-o groapă până la brâu și apoi a poruncit să fie străpunși, pe câțiva i-a înfipt și i-a jupuit.

Apoi l-a prins pe Dan cel tânăr și i-a poruncit să sape groapa și a pus să i se cânte după legea creștinească și a poruncit să i se taie capul lângă această groapă.

De asemenea, au fost trimiși în Valahia soli din regatul Ungariei și Saxoniei și Transilvaniei, în număr de 55.

Pe aceștia, Dracula i-a lăsat să aștepte 5 săptămâni și porunci să li se facă acestora țepi pentru adăpost; astfel că aceștia s-au aflat în mare neliniște.

Aceasta a făcut-o pentru că îi era frică de trădare. Între timp, merse în Țara Bârsei și distruse grânele și toate cerealele; porunci să fie arse și porunci prinderea populației și o duse în afara Brașovului, așa numit, astfel a lucrat Dracula la capela Sf. Iacob.

El a poruncit să se ardă mahalaua orașului și pe când se făcu dimineață în ziua următoare, porunci tragerea în țeapă lângă capelă sub munte, a femeilor și bărbaților, tinerilor și bătrânilor și s-a așezat la mijloc printre ei și a luat cu bucurie masa de dimineață.

 

 Bran, “castelul lui Dracula”

Apoi a poruncit arderea bisericii Sf. Bartolomeu și toate podoabele și potirele dinlăuntru le-a luat acasă. Mai mult, el a trimis pe unul din căpitanii săi în satul numit Codlea, ca să-l ardă.

Dar acel căpitan nu a putut da foc satului din cauza împotrivirii țăranilor și se reîntoarse acasă la Dracula și grăi: Eu nu am putut îndeplini ceea ce mi-ai poruncit. Pe loc porunci tragerea în țeapă a acelui căpitan.

De asemenea, negustori și alți oameni cu mărfurile lor venind din Țara Bârsei către Dunăre la Brăila – aceștia au fost în număr de șase sute – pe aceștia toți Dracula a poruncit să fie trași în țeapă și a poruncit să li se ia bunurile.

De asemenea, a pus să se facă un cazan mare și deasupra a făcut scânduri cu găuri și a pus oamenii să vâre capetele prin acestea și astfel i-a închis și a pus să se umple cazanul cu apă și sub cazan a pus să se facă un foc mare și astfel a lăsat oamenii să urle amarnic până ce ei chiar au fiert și murit.

Înspăimântătoare, îngrozitoare, de nespus torturi a născocit el. A pus să fie trași împreună în țeapă mamele cu pruncii sugând la sân până ce pruncii mureau zbătându-se la sânul mamelor; el a spintecat apoi mamelor sânii și a împins pruncii cu capetele prin aceștia și astfel i-a tras în țeapă pe amândoi […]”

Aceste narațiuni s-au bucurat de o mare atenție în țările germane la sfârșitul veacului al XV-lea și în primele decenii ale secolului următor, când au fost tipărite numeroase ediții în limba germană.

 

malvado

Paralel și independent de aceste invenții bolnăvicioase au fost și alte tradiții ce-i lăudau lupta pentru întronarea dreptății și fapta vitejească. În aceste producții literar-istorice cruzimea lui Țepeș nu mai este nemotivată precum în narațiunile germane, fiind pusă în slujba unui ideal politic de întronare a dreptății și a cinstei.

În afara unor cornicari străini precum A. Bonfini sau L. Chalcocondil, această latură a personalității lui Țepeș a mai fost pusă în lumină și de autorul necunoscut la povestirilor slavone privitoare la viața lui Dracula manifestând mare admirație pentru voievod, aceasta înregistrând și câteva legende despre viața și faptele sale, prezentându-l ca un domn aspru, dar drept.

Aceste legende au răspândit în Răsărit imaginea unui alt Dracula, văzut ca un model de suveran autoritar, un justițiar care folosea măsurile cele mai dure pentru întărirea puterii centrale, pentru întronarea ordinii și a cinstei în țara pe care o conducea.

 

Tepes si solii turci

 

 

 

“A fost în Țara Muntenească un voievod creștin de credință grecească, anume Dracula pe limba românească, iar pe a noastră, diavol, atât era de rău. Precum i-a fost numele, așa și viața.

VII. Odată a venit un oarecare negustor străin din Țara Ungurească la cetatea lui. Și după porunca lui a lăsat căru]a lui pe ulița orașului, înaintea casei și marfa lui în căruță, iar el însuși dormea în casă.

Și a venit cineva și a furat din căruță 160 de ducați de aur. Negustorul s-a dus la Dracula, și i-a spus de pierderea aurului. Darcula i-a spus: „Du-te, în această noapte vei afla aurul“.

Și a pornit să se caute hoțul prin tot orașul, spunând: „Dacă nu se afla hoțul, atunci voi nimici tot orașul“. Și a poruncit ca să aducă aurul său, să-l așeze în căruțâ în timpul nopții și a mai adăugat un zlot. Negustorul sculându-se, a găsit aurul și a numărat o dată și de două ori; s-a aflat un zlot mai mult.

Și s-a dus la Dracula și i-a spus: „Stăpâne, am găsit aurul. Și iată, este un zlot mai mult, care nu este al meu“.

Atunci au adus și pe hoț cu aurul. Și a spus negustorului: „Mergi în pace, dacă nu mi-ai fi spus despre un zlot, eram gata să te pun în țeapă cu acest hoț“. […]

Grosi  polonezi

IX. Odată mergând el pe drum a văzut la un oarecare siromah (sărac) o cămașe foarte ruptă. Și l-a întrebat: „Oare ai femeie?“ El a răspuns: „Am, stăpâne“.

El a spus: „Du-mă în casa ta, s-o văd“. Și a văzut pe femeia lui, tânără fiind și sănătoasă. Și a spus bărbatului ei: „Oare ați semănat in“? El a răspuns: „Stăpâne am mult in“ și i-a arătat mult in.

Și a spus femeii lui: „De ce ești leneșă față de bărbatul tău; el este dator să semene și să are și să te hrănească, iar tu ești datoare să faci bărbatului tău îmbrăcăminte curată și frumoasă, iar tu nici cămașă nu vrei să-i faci, sănătoasă fiind la trup. Tu ești vinovată, iar nu bărbatul tău. Dacă bărbatul nu ar fi semănat in, atunci bărbatul tău ar fi fost vinovat“.

Și a poruncit să-i taie mâinile și trupul ei să-l puie în țeapă. […]“.

 

XI. Odată a venit la dânsul un sol de la craiul unguresc Matiiaș, om mare, boier, de neam polon și i-a poruncit să stea cu el la masă între leșurile acelea. Și lângă dânsul se afla o țeapă foarte groasă și înaltă, aurită peste tot.

Și a întrebat Dracula pe sol: „Spune-mi, de ce am făcut așa această țeapă“?

Solul atunci s-a înfricoșat tare și a spus: „Stăpâne, așa mi se pare, vreun om mare a greșit în fața ta și vrei să-i faci moarte mai cu cinste decât a celorlalți“.

Dracula a spus: „Adevărat ai spus. Tu ești solul regal al marelui stăpân, pentru tine am făcut această țeapă“.

El a răspuns: „Stăpâne, dacă voi fi făptuit ceva vrednic de moarte, fă ce vrei, căci ești judecător drept, nu tu vei fi vinovat de moartea mea, ci eu singur“.

Dracula a râs și a spus: „Dacă nu mi-ai fi răspuns așa, în adevăr ai fi fost pe această țeapă“.

Și l-a cinstit mult și l-a dăruit și i-a dat drumul, spunând: „Ție în adevăr se cuvine să umbli în solie de la mari stăpânitori, căci ești învățat să vorbești cu stăpânitorii cei mari, alții să nu îndrăznească, ci mai
întâi să fie învățați cum să stea de vorbă cu stăpânitorii cei mari“.

Trasi  in teapa

Altă latură a personalității lui Țepeș a fost vitejia sa, a cărei faimă s-a răspândit mai ales în sud-estul Europei, cel mai expus primejdiei otomane, unde lupta sa a reprezentat un exemplu demn de urmat. Unul dintre cele mai frumoase omagii l-a adus umanistul polonez de origine italiană Filippo Buonaccorsi – Calimachus, care-l compara pe Țepeș cu vestitul Skanderbeg, numindu-l într-un context “maximum illum inperatorem et ducem Vladisium Draculam”.

Unii specialiști de istorie militară, de pildă francezul M. de Follard din veacul al XVIII-lea l-au considerat pe Țepeș drept unul dintre cei mai mari căpitani ai secolului său, argumentându-și afirmația prin celebrul atac de noapte.

La începutul secolului al XIX-lea, Johann Christian Engel, care pentru alte personalități ale istorie a avut cuvinte elogioase- este de amintit vibranta evocare făcută de el lui Mihai Viteazul – a pus în circulație narațiunile germane privitoare la Dracula, publicându-le în “Geschichte der Moldau und Walachey “(1804).

Pentru cititorii acestei lucrări, redactată cu multă seriozitate altminteri, Vlad Țepeș a redevenit un tiran crud și sângeros.

Câteva versuri ale lui Victor Hugo l-au evocat apoi pe domnitor, dar celebritatea a fost asigurată de romanul Dracula (1897), al scriitorului irlandez Bram Stoker, aflat la originea multor legende actuale privind la contele-vampir (domnitorul nu era conte).

Bram Stoker

Apropiindu-ne de prezent, opere de ficțiune literară și pelicule cinematografice au implantat, în conștiița publicului neavizat și dornic de senzație din întreaga lume, această imagine unilaterală a unei personalități puternice dar care era însetată de sânge nevinovat.

Vlad Țepeș a fost oricum un om al epocii sale. În tot evul mediu european, au existat regi autoritari care au făcut mult mai multe fapte de cruzime decât domnitorul nostru.

surse :

Istoria românilor, vol IV, editura Enciclopedică, București, 2001

Bogdan Murgescu, Istoria României în texte, editura Corint, București, 2001

istorie-pe-scurt.ro

Textul narațiunilor germane

29/10/2014 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: