CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Bizarul război pentru independenţă al Ucrainei de la începutul secolului trecut. VIDEO

Harta republicii ucrainene în timpul războiului pentru independenţă

 

 

 

Războiul de independenţă al Ucrainei a fost, de fapt, o înşiruire de mai multe conflicte, de obicei incluse, istoric vorbind, în războiul civil din Rusia de după revoluţia bolşevică şi a durat trei ani, din 1917 până în 1921, ducând la înfiinţarea unui vremelnic stat ucrainean independent care, ulterior, a devenit parte a Uniunii Sovietice – URSS, cu numele de Republica Sovietică Socialistă Ucraineană.

După ce bolşevicii ucraineni preiau puterea în urma revoluţiei din Kiev, învingând trupele ţariste din Districtul Militar Kiev, se declară independenţa Ucrainei faţă de Rusia, dar organul reprezentativ, Rada, devine dominat de naţionalişti, iar bolşevicii creează un stat ucrainean „concurent” la Harkiv/Harkov – Republica Populară Ucraineană, cu sprijin rusesc.

Între cele două entităţi are loc un conflict, dar comuniştii, mult mai dotaţi cu tehnică şi superiori numeric, ocupă oraşe importante, înfiinţând republici sovietice la Odessa şi Doneţk-Krivoi-Rog.

În paralel, armata condusă de Nestor Mahno formează în sudul Ucrainei un aşa-numit „Teritoriu Liber”, cu un regim anarhist. Ulterior, acesta se aliază cu bolşevicii.

La 9 februarie 1918, Gărzile Roşii – armata bolşevică ocupă Kievul. Naţionaliştii din Rada se evacuează la Jitomir şi cer sprijin militar Germaniei Imperiale. Este momentul în care România readuce în teritoriul ei Basarabia şi Bucovina.

Puterile Centrale, respectiv Germania şi Austro-Ungaria, vin în sprijinul naţionaliştilor ucraineeni şi îi alungă pe bolşevici, ocupând Kievul la 1 martie 1918.

Două zile mai târziu este semnat Tratatul de la Brest-Litovsk, prin care încetează ostilităţile pe Frontul de Est, iar Ucraina rămâne sub influenţă germană.

Ostilităţile continuă în estul Ucrainei, unde bolşevicii, împreună cu formaţiuni paramilitare ţărăneşti numite „Armatele Verzi” şi cu anarhiştii din Armata Revoluţionară Insurecţională refuză să se supună germanilor.

Pe 29 aprilie are loc o lovitură de stat condusă de generalul Pavlo Skoropadsky proclamă Hatmanatul Ucrainei, o entitate conservatoare, care anulează toate iniţiativele ideologice socialiste.

Hatmanatul îşi păstrează o oarecare neutralitate, deşi sub influenţa Berlinului, nedeclarând război Aliaţilor.

Ucraina devine şi un loc de refugiu pentru cei care fugeau din calea bolşevicilor din Rusia. În noiembrie 1918, după ce Puterile Centrale sunt declarate înfrânte în Primul Război Mondial, germanii se retrag din Ucraina, iar Skoropadsky părăseşte Kievul, refugiindu-se la Berlin. Puterea în Ucraina este preluată de un Directorat de orientare socialistă.

Imediat după înfrângerea Germaniei, sovieticii anulează Tratatul de la Brest-Litovsk, armatele lor invadând Ucraina.

În paralel, ucrainenii din Galiţia, ocupată de Austro-Ungari, proclamă Republica Populară a Ucrainei de Vest, militând pentru unirea cu Republica Populară Ucraineană, în vreme ce polonezii din aceeaşi regiune, concentraţi în zona Lwov-ului, doresc unirea cu proaspăta Republică Polonă.

 

 

Pe 22 ianuarie 1919, Ucraina de Vest se uneşte cu Ucraina, dar Galiţia de Est este cucerită de polonezi în octombrie, acelaşi an.

România, confruntată la rândul ei cu naţionalismul ucrainean şi revolutia bolsevică, a trebuit sa intervină în mai multe “zone fierbinţi” pentru a stabiliza situaţia în teritoriile situate la graniţele sale :

  • Bucovina, unde a trebuit sa intervina in sprijinul populatiei romanesti si impotriva incercarilor deputatilor ucraineni la Viena (vara lui 1917) de a include Bucovina, Galitia si Rusia Subcarpatica într-o provincie autonomă în cadrul unui stat federal şi ulterior intenţiilor nou formatului stat ucrainean (19 octombrie 1918) de a anexa aceste regiuni.

  • In urma proclamarii Unirii, la 27 octombrie (consfinţită la Congresul General al Bucovinei din 28 noiembrie), guvernul roman a hotarat sa trimită divizia a 8-a sub comanda generalului Iacob Zadik, care la 11 noiembrie 1918 a intrat în Cernăuţi.

    Naţionaliştii ucraineni au încercat în mai multe rânduri să alipeasca Bucovina unor formaţiuni statale ucrainene. Astfel, în noiembrie 1918, a fost  proclamata o republică ucraineană cu capitala la Cotmani, în nordul Bucovinei, care urma sa fie alipită Ucrainei, proiect impiedicat de intrarea trupelor române în Bucovina.  

  • Pocuţia (partea de sud a actualei regiuni Ivano-Francovsk din Ucraina). In ianuarie 1919 comandamentul aliat şi Polonia cer Romaniei sa ocupe Galitia Orientala si sa o mentina pana la sfarsitul negocierilor de pace de la Paris, iar intre 20 mai şi 24 august vor intra sub ocupatia trupelor romane (Divizia 7 infanterie condusa de generalul Iacob Zadik) orasele Kolomyja (Colomeea), Obertyn, Sniatin, Kuty, Mielnica, Korodenko, Kosow, lucru care a provocat o reactie dezaprobatoare din partea ucrainenilor (“1919: Ocuparea Pocutiei de catre Armata Româna “ .

Armata română, sub comanda generalului Prezan, a avut si un puternic sprijin evreiesc (Consiliul Evreiesc din Pocutia ceruse la 22 iulie 1919 ca ,,armatele române sa rămână în Pocuţia”), însă România nu a cerut Antantei anexarea Pocuţiei, preferand sa o cedeze in final Poloniei, prin semnarea la Riga in martie 1921 a tratatului care stabileste granita Poloniei incluzand Pocuţia şi Lvovul.

Aflaţi mai multe în articolul “Totul despre românii din Pocuţia” : http://www.mdn.md/index.php?day=1405 .

O alta încercare a fost formarea unui stat ucrainean condus de arhiducele Wilhelm de Habsburg,  în Galiţia, cu capitala la Lvov si care ar fi inglobat si Bucovina.

Însă şi de această dată, intervenţia rapidă si conjugată a armatelor române şi poloneze în Pocuţia în vara lui 1919, a dus la arestarea arhiducelui de către militarii români.

La mijlocul lui decembrie 1918, o forţă multinaţională aflată sub comandă franceză debarcă la Odessa şi la Sevastopol, apoi la Kerson şi Nikolaev.

Campania este confuză, nereuşindu-se să se facă mai nimic din cauza lipsei de unitate şi comportamentului faţă de populaţie al forţelor anti-bolşevice.

Francezii nu au sprijin clar nici din partea ucrainenilor naţionalişti, care îi consideră doar „forţe străine”, nici chiar din partea Parisului, ei fiind înfrânţi de trupele „roşii” şi fiind obligaţi să se retragă din Crimeea.

 

La începutul lui 1919, bolşevicii lansează o ofenisvă puternică împotriva centrului şi estului Ucrainei aflate sun directoratul lui Simon Petliura, reinstaurându-se guvernul sovietic urcainean, pe 15 martie instaurându-se Republica Sovietică Socialistă Ucraineană.

Dar ofensiva „albilor” (trupe pro-ţariste) din sudul Rusiei şi Urali, care ameninţa existenţa noului stat comunist sovietic face ca estul Ucrainei să fie ocupat, în primăvara şi vara lui 1919, de trupele anti-bolşevice ale Armatei de Voluntari a lui  Anton Denikin şi ale Armatei de Don.

  • La 16 august 1919, in acord cu maresalul Jozef Pilisudski si cu Ignacy Paderewski, contele A. Skrzynski a prezentat oficialilor romaniprima propunere concreta si oficiala privind ocuparea militara imediata a Ucrainei de catre trupele romane si polone. Se avea in vedere o gestionare polono-roman a Ucrainei, administratia romaneasca fiind propusa pentru un teritoriu cuprins între Nistru, Nipru si Marea Neagra, fara o limita nordica clara, variata cea mai probabil fiind delimitarea de administratia polona pe paralela orasului Lvov. Interesul Romaniei si Poloniei era evitarea bolsevizarii Ucrainei prin asigurarea  „stabilitatii la frontierele rasaritene”. Exista si varianta efortului minim, propusa de partea polona :”teritoriile ocupate si administrate” sa fie folosite ulterior ca „zone tampon”.

  • la 20 septembrie 1919, Skrzynski, devenit ministru plenipotentiar al Poloniei la Bucuresti, a revenit cu un nou proiect de colaborare: stabilirea in Ucraina a unui protectorat sub egida Societatii Natiunilor, dupa ocuparea ei de catre alianta polono-romana. Desi era deja in conflict militar cu Sovietele si diplomatic cu Lituania, Polonia a incercat sa atraga Romania intr-o alianta creand impresia ca avea aprobarea Aliatilor, asa cum facuse Romania in luptele cu Ungaria bolsevica.  

  • Insă raspunsul primului ministru roman, Ionel C.Bratianu, a fost respingerea oficiala a acestui plan si continuarea negocierilor pentru o alianta politica si militara romano-polona, mai ales ca semnalele ministrului roman la Varsovia, Alexandru Florescu, calificau oferta polona de „o imprecizie si o fantezie pe care socotesc ca se cuvine a nu le lua în seama decât sub beneficiu de inventar”.

  • În octombrie 1919, România transmite Poloniei ca nu doreste anexarea Ucrainei ci sa sprijine o Ucraina independenta, prin “raporturi directe” cu Directoratul de la Kiev, lucru ce a starnit ingrijorarea Poloniei si acuze la adresa României de abandon al “politicii rasaritene comune”.

  • De asemenea, Polonia a atras atentia României ca ocuparea si administrarea la comun a Ucrainei este cheia unei alianţe “de neclintit” intre cele 2 ţări, sporind pacea si securitatea regionala si contribuind la sporirea prestigiului celor doi viitori “lideri regionali”. Reacţia este analizata si catalogata intr-un amplu raport, datat 7 noiembrie 1919, realizat de generalul Florescu: : „Polonia nu s-a decis înca sa renunte la niste visuri de marire pe care le hranesc amintirile unui trecut glorios si un sovinism exagerat. Polonia, în momentul de fata, nu pare a fi înca destul de coapta pentru a oferi un reazem de asa natura încât sa poata fi transformat în alianta.”

  • Dupa semnarea tratatului din 1920, care transforma statul ucrainean intr-o posesiune polona, Pilsudski a retras, in favoarea sa, initiativa in relatiile cu Semion Petliura; seful statului polonez considera indispensabila participarea Bucurestiului la solutionarea problemei ucrainene, dorind sa creeze un condominiu romano-polonez, economic si politic. Asfel se planifica  constituirea unuiProtectorat Polono-Roman asupra Ucrainei, sub egida Societatii Natiunilor, si pentru a salva vecinul comun de la est de pericolul bolsevic, Ucraina constituindu-se astfel in zona-tampon.

  • In urma ocuparii Kievului de catre polonezi, generalul Tadeusz Rozwadowski propunea in timpul vizitei sale la Bucuresti dinmai 1920 o granita care avantaja Romania, conform planului francez prezentat mai sus, oferta fata de care Regele Ferdinand si-a declarat intentia de a o accepta intervenind cu armata romana in sprijinul celei polone. Insa liderii politici, in special ai Partidului National Liberal, au manifestat prudenta, refuzand oferta, sprijinind insa interesele polone pe plan international si tranzitand prin porturile de la Marea Neagra armamentul aliat destinat Poloniei.

Victoria forţelor antibolşevice este vremelnică, din iarnă până la începutul anului 1920 Urcaina fiind reocupată de bolşevici.

În aprilie 1920, ceea ce a mai rămas din Directoratul lui Petliura şi bucata sa de teritoriu caută şi găseşte alianţa Poloniei. În schimbul ajutorului dat împotriva sovieticilor, Petliura recunoaşte anexarea Galiţiei.

Ofensiva polono-ucraineană face ca centrul şi sudul statului să fie recuperat de la bolşevici, ocupându-se inclusiv Kievul, la 7 mai 1920.

Trupele sovietice organizează o contraofenisvă în zona Jitomir, aruncându-i efectiv pe polonezi afară din Ucraina, cu excepţia Lwov-ului.

  • Infrangerile armatei poloneze în centrul Ucrainei, retragerea din fata bolsevicilor si  replierea in fata Varsoviei in august 1920, au amânat discuţiile pentru incheierea unui tratat româno-polonez.

În paralel, bolşevicii sunt înfrânţi de polonezi la porţile Varşoviei. De această situaţie profită trupele „albe” conduse de generalul Vranghel,care, reocupă sudul Ucrainei.

La 12 octombrie 1921, se semnează armistiţiul sovieto-polon. În paralel, forţele ucrainene ale lui Petliura plănuiesc o contraofensivă în centrul Ucrainei, dar sunt atacaţi de bolşevici. Pacea semnată între URSS şi Polonia, la 18 martie 1921, încheie efectiv relaţia dintre poloni şi Petliura.

Sovieticii recunosc controlul Poloniei asupra Galiţiei şi Volâniei de Vest, în schimbul cedării către Ucraina Sovietică a teritoriilor centrale estice şi sudice.

Având asigurată pacea pe frontul vestic, bolşevicii pornesc o campanie pentru lichidarea rămăşiţelor armatelor „albe”.

Directoratul lui Petliura continuă să controleze o parte din forţele armate, lansând acţiuni de gherilă.

La 17 noiembrie 1921 trupele sale sunt încercuite şi distruse.

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/06/14/dupa-primul-razboi-mondial-romania-a-refuzat-sa-ocupe-ucraina/

https://www.google.ro/search?q=1919+razboiul+de+independenta+al+ucrainei+photos 

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

http://www.tribuna.ro/stiri/descopera-lumea/razboaiele-mai-putin-cunoscute-ale-europei-iv-125815.html

http://www.rumaniamilitary.ro/viitorul-ucrainei-in-contextul-parteneriatului-romano-polonez-o-re-editare-a-situatiei-din-1919

04/07/2017 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ISTORIE RESTITUITA: SEPARATISTII UCRAINENI DIN ROMANIA (1941-1944)

 

 

 

 

 

MIŞCAREA IREDENTISTĂ UCRAINEANĂ DIN BUCOVINA 1941-1944

Desi activitatea politica in timpul guvernarii antonesciene a fost cu desavirsire interzisa, totusi,  au activat mai multe forte politice de opozitie,  democrata, antiguvernamentale, antistatale sau subversive.

Dupa eliberarea de catre unitatile Armatei Romane a nordului Bucovinei de sub ocupatia sovietica (iulie 1941) si reinstaurarea autoritatilor romanesti, in aceasta provincie, forta politica cea mai puternica o constituia miscarea iredentista Ucraineana.

Ciudat, dar inainte de a avea un stat, nationalistii Ucraineni au avut revendicari teritoriale fata de Polonia, Cehoslovacia, Rusia sovietica si Romania.

In 1916 la Viena, a aparut lucrarea lui Stepan Rudnyckyj, ” Ukraina, Land und Volk”, in care autorul, exponent al opiniei publice ucrainene, scria ca Basarabia, Bucovina si Maramuresul, sunt teritorii istorice Ucrainene:

“In Basarabia hotarul Ucrainei Mari porneste de la bratul Chiliei si de la Delta Dunarii, mlastinoasa si plina de lacuri, unde salasluiesc astazi urmasii cazacilor Zaporojeni, trece pe la Ismail, atinge limanul Nistrului la Cetatea Alba si de acolo o ia pe Nistru in sus pina la Dubasari, de unde atinge in curbe indefinite Orheiul, Baltile si continua pe obcina dintre Nistru si Prut, atinge acest fluviu la Sulita Noua.

In Bucovina, hotarul teritorial Ucrainean atinge mai intii vechea fruntarie Austriaca catre Romania, cuprinde orasele Siret si Radauti, se indoaie apoi intr-o curba spre Cernauti pentru a continua apoi intr-un semicerc deschis spre sud-vest si vest spre Storojinet, Vicov, Moldovita, Cirlibaba, pina la izvoarele Ceremusului Alb, unde trece In Ungaria.

In Maramures, hotarul Ucrainei ar duce dealungul Visaului pina la Tisa si de acolo dea-lungul Tisei pe la Sighet pina la Vascau, unde trece Tisa si duce pe coama Gutinului pina la Palod pe riul Tur, unde fruntaria Romano-Ucraineana se termina si incepe cea Maghiara.”

Dupa cum putem observa, hotarul rivnit de ucrainenii nationalisti,  a fost stabilit de sovietici in 1940 si restabilit in 1944, aceasta fiind inca o dovada la teza, precum ca, inspiratorii si autorii cerintelor de a ceda nordul Bucovinei au fost cercurile nationaliste  ucrainene de la Kremlin.

In nordul Bucovinei, care alaturi de Basarabia era considerat teritoriu istoric ucrainean, miscarea nationalistilor ucraineni a fost cea care s-a manifestat cel mai intens, dar si mai ingrijorator prin indrazneala cu care a actionat, fiind poate primejdia cea mai mare pentru integritatea Statului Roman.

Dar, pina a vorbi despre actiunile ucrainenilor nationalisti in nordul Bucovinei, vom prezenta un scurt istoric al luptei ucrainenilor,  pentru constituirea lor intr-un stat independent.

Asadar, lupta pentru obtinerea independentei de stat a ucrainenilor (fata de Rusia sovietica), au luat amploare in timpul razboiului civil din Rusia (1918-1922), fiind conduse de Semion V. Petliura (1879, care  la 25 mai 1926, a fost omorit la Paris de agentul N.K.V.D., Svartbart) si Evghen Konovalet (1891-1938, comandant al unei divizii de puscasi infanteristi Sicevie Strilti (puscasii din Sici – regiune in jurul careia trebuiau sa se uneasca toate paminturile considerate  ucrainene si sa se formeze Statul Ucrainean independent).

In 1918, nationalistii ucraineni au declarat in mod oficial razboi, atit Rusiei (indiferent daca liderii acesteia urmau sa fie Taristi sau comunisti), cit si conducerii bolsevice ucrainene.

Ca rezultat al luptelor cumplite (in urma carora sate intregi de nationalisti ucraineni au fost rase de pe fata pamintului si peste un milion de oameni au cazut victime ale acestor confruntari), ucrainenii nationalisti au fost infrinti, fiind siliti sa se retraga in Polonia, iar fruntasii miscarii au mers in Germania, unde planuiau sa puna din nou mina pe Ucraina intr-un razboi viitor.

In Germania, liderii ucrainenilor nationalisti s-au bucurat de un sprijin foarte larg din partea autoritatilor de la Berlin: Evghen Konovalet s-a intilnit de doua ori cu Adolf Hitler, care i-a propus ca un grup de ucraineni nationalisti sa urmeze cursurile scolii Partidului nazist din Leipzig, pentru a fi cit mai bine pregatiti politic si militar in lupta antibolsevica.

Catre anul 1934, Ucrainenii aveau in Germania doua brigazi militare, cu un efectiv de circa 2.000 de combatanti, potentiali luptatori intr-un eventual razboi Germano-sovietic, care era mult asteptat.

Actiunea politica si de propaganda era coordonata de Organizatia Ucrainenilor Nationalisti (O.U.N.), fondata In ianuarie 1929, la Viena.

Liderul organizatiei era Evghen Konovalet, iar ideologul miscarii, D. Dontov, fondatorul nationalismului Ucrainean integral.

O.U.N. avea o aripa tinara In frunte cu Stepan Bandera si Kosterev, iar generatia mai veche era reprezentata de Evghen Konovalet si adjunctul lui, colonelul Andrei Melnik.

Majoritatea membrilor O.U.N. erau studenti si elevi din Galitia si alte regiuni ale Ucrainei de Vest. Cuiburi ale acestei organizatii au fost formate In Polonia si In alte state europene, unde erau Ucraineni.

Printre membrii O.U.N. erau multi intelectuali, emigranti ucraineni, printre care: Evghen Malaniuk, Oleg Oljici, Olena Taliga, Bogdan Kravtin, s.a.

La Inceputul anului 1939, O.U.N. numara circa 20.000 de membri, iar scopul urmarit era de a crea Statul Independent Ucrainean, bazat pe economie privata si cooperatista.
Dupa ce l-a lichidat in 1926 pe Semion Petliura, conducerea de la Kremlin si-a propus drept scop lichidarea noului lider al ucrainenilor nationalisti, deoarece Konovalet reprezenta o primejdie reala, pentru ca se pregatea de razboi impotriva sovietelor, sprijinit de nemti.

Stalin a hotarit: “sa decapitam miscarea fascismului ucrainean in ajunul razboiului si sa-i obligam pe banditi sa se anihileze unii pe altii intr-o lupta pentru putere”.

Ordinul stalinist a fost executat de agentul N.K.V.D. Pavel Sudoplatov la 23 mai 1938, la Rotterdam. Acesta era originar din Ucraina si dupa ce a capatat Increderea conducerii O.U.N., s-a intilnit cu Konovalet intr-un restaurant din Rotterdam pentru discutii “amicale”, unde i-a adus si un “cadou” o cutie cu bomboane, in care se afla o bomba instalata de serviciile speciale sovietice.

La scurt timp, Sudoplatov a parasit restaurantul si peste vreo zece minute bomba a detonat, atentatul reusind cu succes.

Dupa moartea lui Konovalet, asa dupa cum preconiza Stalin, O.U.N. s-a scindat in doua sectiuni: una condusa de Andrei Melnik si alta de Stepan Bandera.

In Romania interbelica, interesele politice ale Ucrainenilor din Romania erau promovate de Partidul National Ucrainean (U.N.P.), infiintat In 1926 si condus de Vladimir Zalozetzcki.

Partidul avea drept scop:

1) evitarea pericolului deznationalizarii;

2) faurirea “Ucrainei Mari”;

3) introducerea limbii ucrainene in scoli si redeschiderea Universitatii Ucrainene din Cernauti.

Eforturi deosebite erau depuse pentru realizarea punctului 2.

Dupa cum se mentiona intr-un referat al Biroului Studii din Directia Generala a Politiei Romane, intocmit in 1936, “intreaga miscare iredentista ucraineana din tara este dirijata de Partidul National-Ucrainean de sub presedintia domnului Vladimir Zalozetzcki, care sub firma de partid politic al Ucrainenilor din tara, nu cauta sa serveasca numai interesele culturale si economice ale Ucrainenilor, ci urmareste realizarea Ucrainei Mari, formata din Galitia, Rusia Subcarpatica, Bucovina si Ucraina.

Prin iredenta, Ucrainenii de la noi nu urmaresc numai dezlipirea teritoriilor locuite de populatie Ucraineana, dar cauta cu o perseverenta criminala sa dea Bucovinei de Nord caracterul unui teritoriu autohton, apartinind numai lor.

In ziarele lor, in manifestatiunile lor culturale ca: reprezentatiuni teatrale, conferinte, sezatori, excursiuni si carti, afirma totdeauna drepturile Ucrainenilor asupra Bucovinei”.

Ucrainenii din Romania interbelica mai aveau un sir de organizatii si cercuri studentesti, care, de asemenea, activau in scopul dezvoltarii culturii si spiritului national: Ukrainska Volia, Partidul Social Democrat Ucrainean, Partidul National Taranesc Ucrainean, Narodni Dim, Ruska Besida, Ukrainska Scola, Misciansky Chor, Cobzar, Dovbus, Luh, etc.

In vara anului 1940, Romania a avut de suferit grave pierderi teritoriale. Basarabia si nordul Bucovinei au fost anexate de Uniunea Sovietica.

La intrarea autoritatilor militare sovietice in nordul Bucovinei, membrii-ilegalisti ai O.U.N. si Armata Revolutionara Ucraineana (U.P.A.) a O.U.N., au opus o puternica rezistenta in fata bolsevicilor, considerind nordul Bucovinei drept teritoriu istoric Ucrainean.

Mai intens s-a actionat in regiunea localitatilor Vijnita, Vascauti, Putila, Zastavna si Chitmani.

La revenirea autoritatilor romanesti in iulie 1941 in nordul Bucovinei, ucrainenii din Bucovina constituiau cea mai numeroasa minoritate etnica.

 Acestia, pe parcursul celui de-al Doilea Razboi Mondial, dominati de ideea iredentista  a crearii Statului Independent Ucrainean, in care sa intre Bucovina, Basarabia si chiar Maramuresul, s-au manifestat ostil fata de autoritatea Romaneasca.

Razboiul antisovietic a readus in rindul Ucrainenilor speranta crearii Ucrainei Independente, caci ocupatia sovietica a nordului Bucovinei din iunie 1940, a adus in rindul ucrainenilor o bucurie de scurta durata, fiindca nu au primit mai multe drepturi si nu si-au indeplinit visul crearii Ucrainei independente.

Fiind solidari cu intentiile Germaniei si Romaniei fata de U.R.S.S, priveau cu multa simpatie trupele germano-romane eliberatoare., insa intentiile autoritatilor romane, de a-si reinstaura administratia in nordul Bucovinei, i-au facut sa-si manifeste “o oarecare rezerva”, care la scurt timp a luat forma unei rezistente.

Chiar la intrarea trupelor Romane In Cernauti, ucrainenii au organizat fata de primirea solemna a Armatei eliberatoare, o contra-manifestatie, purtind pe strazile orasului drapele ucrainene si portrete ale fruntasului ucrainean Petliura.

Situatia era intr-atit de incordata, incit populatia romaneasca a fost nevoita sa renunte la primirea solemna a Armatei.

Deoarece unii ucraineni erau inarmati, s-a incercat evitarea oricarui incident. Chiar si acum cind erau deja dezrobiti din jugul bolsevic, ucrainenii, dupa cum afirma profesorul Torontiu, reprezentantul bucovinenilor la Bucuresti, n-au avut niciodata sentimente prietenesti fata de poporul roman.

Pina la reinstalarea autoritatii romane in teritoriul Bucovinei eliberate, ucrainenii au format garzi nationale, care au mentinut ordinea publica si au impiedicat devastarile.

Inarmate cu arme provenite de la sovietici, garzile au luptat contra trupelor bolsevice in retragere, impiedicindu-le sa aplice tactica “pamintului ars”.

Nu s-au abtinut si de la unele acte abuzive, in special contra Evreilor, omorind si maltratind mai multe persoane.
Astfel de garzi au fost organizate la Stanesti, Banila pe Ceremus, Vilancea, Zamostea (jud. Storojinet), Cotul Vinatori, Jucica Veche, Lujeni, Mamaesti, Cernauca, Rohozna si Sirauti (jud. Cernauti), etc.

un judetul Storojinet, garzile au fost constituite de catre studentul ucrainean Timus din oraselul Vascauti.

La intrarea Armatei eliberatoare in localitatile locuite in majoritate de Ucraineni, a fost arborat pe linga drapelele Roman si German, si drapelul ucrainean.

Dupa inaintarea trupelor romano-germane (si raminerea localitatilor ucrainene fara nici o autoritate), minoritarii ucraineni au numit imediat din rindul conationalilor primari si functionari, care au inceput sa administreze comunele folosind numai limba ucraineana.

Corpul administrativ (format exclusiv din ucraineni) actiona in baza instructiunilor primite de la Centrala Ucrainenilor nationalisti din Cozmeni (jud. Cernauti), ceea ce putea duce la subminarea extinderii suveranitatii Romanesti asupra acestor teritorii.

In aceste comune, reinstaurarea autoritatilor romane a intilnit mari greutati. La intrarea unitatilor Jandarmeriei, ucrainenii s-au aratat nemultumiti de venirea “din nou” a administratiei Romane, garzile refuzind de la bun inceput sa depuna armele, opunind rezistenta.

In urma interventiilor lui Alexandru Riosanu, imputernicit al generalului Antonescu pentru administrarea teritoriilor din Bucovina eliberata si a prefectului judetului Storojinet, s-a ajuns la un compromis: garzile au fost dezarmate si trecute sub comanda si controlul sefilor de posturi de jandarmi, iar ucrainenii in schimb, si-au mentinut aparatul administrativ si drapelul pe institutiile publice.

Ulterior, dovedindu-se ca ucrainenii isi organizau clandestin formatiuni armate, s-au luat masuri pentru dezarmarea si desfiintarea lor, iar primarii ucraineni au fost inlocuiti cu primari romani , iar drapelele ucrainene date jos, mentinerea ordinii publice trecind exclusiv in grija jandarmilor.

Fiind indemnati de fruntasii lor sa fie pregatiti “pentru rasturnarea oricarei autoritati straine”, ucrainenii nu dadeau ascultare administratiei romanesti, crezind ca aceasta s-a instalat provizoriu.

Manifestind o puternica romanofobie, nu ocoleau sa-si insulte concetatenii de origine etnica romana. In acest sens, ministrul Justitiei, C. Stoicescu sublinia ca, “in Cernauti, ucrainenii persista in atitudinea lor dusmanoasa fata de tot ce este romanesc”.

Iar inspectorul general N. Rusu, din Ministerul Culturii Nationale si Cultelor, dupa vizitarea orasului Siret, jud. Radauti, relata ca, pretutindeni se vorbeste ucraineste (fapt care se petrecea foarte rar pe timpul stapinirii Austriece), numeroase femei (si copii) sunt incinse cu brie nationale (in culorile galben-albastre), iar propaganda ucraineana “nu a fost nicicind atit de pronuntata”.

“Am inteles” conchidea N. Rusu, “ca ne gasim intr-un focar, care a inceput sa arza cu furie”.

Tendinta de a vorbi numai in ucraineana se accentua pe parcursul timpului din ce in ce mai mult. Taranii refuzau sa-si trimita copiii la scoala, pentru a nu-i invata romaneste.

De educatia lor se ocupau organizatiile nationaliste, educindu-i prin citirea diferitelor carti patriotice. Aceiasi situatie era atestata si in perioada interbelica: la 24 ianuarie 1921 seful Serviciului Special de Siguranta Cimpulung raporta:

“Acestia (ucrainenii) ne urasc atit de mult incit, desi stiu romaneste la perfectie, cind vorbesti cu ei spun ca nu stie decit ruseste.Acest fapt denota ca-n judetele de peste Prut se face propaganda ucraineana cu scop vadit contra statului. In circumscriptia noastra ii avem in continua supraveghere pe citiva intelectuali. Seful serviciului, Giossan”.

Multi dintre minoritarii ucraineni au declarat autoritatilor rezistenta pasiva: refuzau sa participe la reconstructia podurilor distruse (motivind ca nu au carute), sabotau lucrarile agricole si se eschivau de la plata impozitelor, nu-si dadeau concursul la subscriptiile “Darul Soldatului” si “Ajutorul de Iarna”.

Totodata manifestau nemultumiri de ordin social-economic, fiindca, dupa cum sustineau, au fost:

 

a) indepartati din serviciu functionarii de origine ucraineana ramasi sub ocupatia sovietica;

b) sistate pensiile pensionarilor ramasi in Bucovina ocupata;

c) lipsiti (este adevarat ca doar pentru inceput) de dreptul de a face comert, de a vinde-cumpara pamint, etc.

Cei nemultumiti de noua autoritate, au fost lasati liberi sa plece din Bucovina. Ucrainenii (precum si cei de alte etnii) originari din Ucraina, care se aflau la revenirea autoritatilor Romane in Basarabia si in nordul Bucovinei, dar si ucrainenii bucovineni si basarabeni, puteau pleca in teritoriile istorice ucrainene, restul urmind sa fie treptat evacuati In Ucraina dupa stabilirea aranjamentelor privind schimbul de populatie.

Ucrainenii periculosi pentru siguranta Statului Roman (in special cei ce sprijineau ideea iredentista din Bucovina), urmau sa fie internati in lagar.

Pe parcursul operatiunii de identificare si internare a acestora, jandarmii erau atentionati “sa fie cu tact si sa nu se procedeze decit legal si in caz bine dovedit cu energie”.
La recensamintul din 1941, unii ucraineni din oportunitate s-au declarat “romani” (nationalistii Ucraineni prin amenintari la adresa conationalilor incercau sa preintimpine aceasta actiune), iar altii s-au declarat “germani” in timpul recensamintului populatiei de origine etnica germana (in vederea constituirii grupului etnic german din Bucovina), deoarece, dupa cum se considera, aceasta le deschidea noi perspective pentru viitor.

Populatia majoritar ucraineana din nordul Bucovinei, buna organizare si activitate a nationalistilor ucraineni, a format o miscare, care pina atunci nu s-a manifestat atit de puternic si care asculta de ordinele Organizatiei Ucrainenilor Nationalisti, ce isi avea sediul In Guvernamintul General (in teritoriul Statului polonez desfiintat in septembrie 1939).
In urma proclamarii, fara succes, a Statului Ucrainean Independent (deoarece autoritatile Germane nu l-au recunoscut) la 30 iunie 1941, la Lemberg, de catre Stepan Bandera, si a divergentelor interne (care au inceput dupa moartea lui Evghen Konovalet), O.U.N. s-a divizat oficial in doua fractiuni: banderista (O.U.N.) , sub conducerea lui Stepan Bandera si melnikista (O.U.N. – M), in frunte cu colonelul Andrei Melnik.

Banderistii luptau pentru crearea Ucrainei Mari fara concursul german, avind lozinca: “Ucraina independenta prin singe ucrainean”.

Ei urmareau sa produca o miscare impotriva statelor ocupante ale teritoriilor Ucrainene, fiind gruparea cea mai refractara.

Acest plan urma sa fie realizat prin:

1. pregatirea maselor pentru rezistenta pasiva si sabotaj economic fata de autoritatile Germane si Romane, pentru ca astfel sa le determine sa mearga la colaborare si concesiuni politice si teritoriale;

2. comiterea de atentate contra sefilor de autoritati germane si romane, (ca protest fata de stapinirea Romaneasca a Bucovinei) pentru a periclita relatiile Romano-Germane. Erau sustinuti de studenti, elevi, liceeni si liber profesionisti.

Sediul banderistilor bucovineni se afla la Cernauti.

In cadrul acestei fractiuni era un curent moderat, care isi limita actiunile la demersuri diplomatice, pretinzind ca aveau un specific “national-socialist”.
Melnilkistii sustineau politica germana, avind ferma convingere ca autoritatile de la Berlin vor facilita crearea unui Stat Ucrainean si numai alaturi de Germania se va realiza acest deziderat.

Preconizau sa organizeze un plebiscit in toate teritoriile populate de Ucraineni, dupa care, in urma acordului general al populatiei, sa contopeasca aceste teritorii (inclusiv si nordul Bucovinei) intr-un singur organism teritorial, administrativ si politic Ucrainean.
Prin ponegriri, informatii false si defaimatoare, aceste doua grupari luptau pentru intiietate in conducerea miscarii de eliberare nationala.

In Bucovina era sprijinita actiunea banderistilor. Dupa cum informa la 29 ianuarie 1942 Inspectoratul Jandarmeriei Cernauti, “gruparea melnikista din cauza lipsei unor elemente energice si hotarite, si datorita aspiratiunilor sale evolutive, nu prea are ascendent asupra Ucrainenilor din nordul Bucovinei”.

Teritoriul in care activau ucrainenii iredentisti (nationalisti), fara a face vreo deosebire intre curentele sus mentionate, cuprindea (zona de frontiera): Valea Ceremusului, de la Iablonita – Vijnita, pina la Oraseni si restul frontierei conventionale cu Guvernamintul General, de la Oraseni – Ivancauti – Babin, pina la Schit si (zona interioara), cu centre importante la Cernauti, Lentesti, Lujeni, Tg. Nistrului, Cozmeni si Seletin.

Conform unei note informative a Comitetului de conducere a iredentei ucrainene din Cernauti, adresata la sfirsitul lui august 1942, conducerii din Lemberg, situatia numerica a iredentistilor ucraineni din Bucovina se prezenta astfel: 92 de intelectuali, 32 de comercianti, 38 de persoane ocupate in intreprinderile comerciale si 2.098 de agricultori, in total 2.260 de membri.

Manifestarile active ale minoritarilor ucraineni se datorau si sprijinului pe care il aveau din partea germanilor. La inceput insa, se credea ca sunt sprijiniti ocult de catre unguri.

Pe linga Comandamentul Militar German din Bucovina (Deutsche Ostkommandatur) a fost constituit Consiliul National al Ucrainenilor (C.N.U.) din care faceau parte dr. Dutceak Vasile, (avocat), Haras Nicolae (director de scoala, pensionat), dr. Kirilov Anton (avocat), Dzuleba N., (ing. silvic), dr. Krauciuk Stepan (avocat), dr. Huzar Vladimir (medic), Karbulitki N. (director de scoala, pensionat), toti consilieri si Bendak Dimitrii (ing. chimist), In calitate de presedinte.

Consiliul desfasura o vie activitate atit pe plan intern, cit si pe plan extern, urmarind scopul de a demonstra forurilor Germane ca, minoritatea Ucraineana din Bucovina este nemultumita de administrarea Romaneasca, staruind in a-i convinge pe Germani si a-i determina sa hotarasca in favoarea alipirii nordului Bucovinei si Basarabiei la viitorul Stat Ucrainean sau trecerii acestor teritorii sub protectoratul German.

Aproape zilnic erau prezentate plingeri la Comandamentul German din Cernauti, In care nationalistii Ucraineni invinuiau autoritatile Romane de persecutii, maltratari si ilegalitati de orice fel.

Frecvent inaintau memorii conducerii de la Berlin In care cereau autonomie politica, economica si culturala.

Liderii ucrainenilor bucovineni au intervenit si la ministrul de stat German Pflaumer (venit in Romania in calitate de consilier pentru organizarea administrativa a Basarabiei si Bucovinei) si au inaintat memorii Ambasadei germane de la Bucuresti, au participat la consfatuirile O.U.N. din strainatate.

In perioada interbelica, reclamatiile unor persoane si organizatii din strainatate si din Tara (care de obicei nutreau sentimente revizioniste si iredentiste anti-Romanesti) impotriva politicii guvernelor Romane fata de minoritati erau destul de frecvente.

In majoritatea cazurilor ele erau neintemeiate si nu plecau de la insasi minoritarii din Bucovina.

Referitor la aceasta situatie, Ion Antonescu, Conducatorul Statului Roman, a ordonat la 9 decembrie 1941, “ca aceasta stare de lucruri sa inceteze”.

Ordinul a fost executat prin dizolvarea C.N.U., care a dus la proteste inversunate din partea iredentistilor Ucraineni.

In raportul Guvernamintului Provinciei Bucovina pentru luna ianuarie 1942, se spunea ca, “desfiintarea Biroului ucrainean (C.N.U.) din Comandatura Germana […], a produs o mare nemultumire in rindurile acestei minoritati, in special intre conducatori”.

De comun acord cu Consulatul German de la Cernauti, li s-a interzis conducatorilor Ucraineni sa mai depuna plingeri la autoritatile germane, iar Comandamentul German din localitate nu trebuia sa le mai dea curs acestor demersuri, care erau indreptate in contra intereselor romanesti.

La sfirsitul anului 1941, conducerea iredentistilor ucraineni din Bucovina a inaintat autoritatilor romane un memoriu, in care si-au inserat plingerile:

1) organele politiei aresteaza si interneaza o multime de Ucraineni sanctionati pentru activitate comunista, dar care de fapt erau cunoscuti ca fiind infocati antibolsevici;

2) sunt arestati si internati cei ce au reusit sa dezerteze din Armata Rosie;

3) Directiile scolare secundare refuza sa inscrie pe copiii ucraineni la scoala, motivind cu lipsa locurilor vacante; in scolile primare este suspendata predarea limbii ucrainene;

4) pensionarilor ucraineni, care constrinsi fiind, au lucrat sub ocupatia sovietica, nu li se plateste pensia;

5) jandarmii forteaza pe taranii si meseriasii ucraineni sa munceasca fara plata pe gospodariile lor;

6) jandarmii interzic Ucrainenilor sa vorbeasca Ucraineste, etc.

La toate acestea, Inspectoratul de Jandarmi Cernauti a dat urmatoarele explicatii:

1) toti cei arestati si internati pentru activitati comuniste, au fost condamnati in baza unor dovezi concrete;

2) un jandarm a fost gasit vinovat pentru lovire si ridicare de bunuri dintr-o locuinta;

3) copiii Ucrainenilor din contra, sunt “ademeniti prin diferite mijloace” sa vina la scoala;

4) pensiile nu erau platite nimanui, avind loc trierea pensionarilor care au lucrat sub regimul de ocupatie; restul invinuirilor imputate nu corespundeau adevarului.

Conducerea O.U.N. din Lemberg, fiind Ingrijorata de sciziunea miscarii, (care facea imposibila realizarea idealurilor nationale), a organizat la sfirsitul lunii octombrie 1942, la Lemberg o consfatuire, cu participarea gruparilor melnikista si banderista.

La intrunire au fost prezenti Zenon Kuzela, presedintele Institutului Ucrainean din Lemberg, Demetro Levitki, presedintele Comitetului National din Lemberg si colonelul Omelcenko, presedintele Misiunii nationale ucrainene la Berlin.

In urma discutiilor din cadrul acestei Intruniri, s-a ajuns la o impacare aparenta, banderistii urmind sa se subordoneze gruparii melnikiste, alcatuind sectiunea terorista, care sa se ocupe si de organizarea celulelor in toate teritoriile locuite de Ucraineni.

Insa, catre mijlocul lunii decembrie 1942, intelegerea de la Lemberg nu mai era valabila, ucrainenii impartindu-se in doua tabere: pro si contra impacarii.

Aceste divergente i-au facut pe liderii miscarii sa lanseze citeva apeluri catre Ucraineni, indemnindu-i la “unitate politica”.

O alta conferinta, care de asemenea a urmarit realizarea unitatii politice a miscarii nationalistilor ucraineni, a avut loc in septembrie 1943 la Berlin.

Si de aceasta data tratativele dintre cele doua tabere au esuat, miscarea Ucraineana raminind divizata pina dupa sfirsitul razboiului.

Pina la aceste intruniri, in august 1939, la Roma, a avut loc a doua Mare Adunare a O.U.N., la care au dominat melnikistii si, ca rezultat, Andrei Melnik a fost ales lider al Organizatiei.

Insa In februarie 1940, la Krakow, a avut loc o intrunire la care au fost abrogate hotaririle Adunarii de la Roma si a fost alcatuit programul revolutionar al O.U.N., care trebuia realizat de gruparea lui Stepan Bandera.

Cu concursul german, O.U.N. a organizat Legiunea nationalistilor Ucraineni, formata din corpurile Nachtigal si Roland. Legiunea trebuia sa-si dea concursul la administrarea teritoriilor ocupate de trupele Germane si avea mai putin de 600 de militari.

Dupa proclamarea (esuata) a independentei Statului Ucrainean, Stepan Bandera si alti lideri banderisti au fost arestati de autoritatile germane si internati in lagarele de concentrare Sachsen-Hausen si Oranienburg.

A fost internat in lagar si Andrei Melnik.

Dupa arestarea celor doi lideri, fractiunile miscarii erau conduse din Lemberg: gruparea melnikista prin dr. Levitki si banderista prin B. Iaworski, activitatea lor fiind extinsa si asupra Bucovinei.

La 10 decembrie 1942, B. Iaworski a vizitat Cernautiul, unde s-a intilnit cu banderistii din zona, spunindu-le ca, in viitor vor actiona dupa directivele din Lemberg si ca Bucovina, Galitia si Ucraina Subcarpatica vor forma, in acest sens, un tot intreg.

Catre mijlocul anului 1943, idealurile Ucrainenilor nationalisti ramineau in continuare nerealizate.

Multi nu mai credeau in reusita gruparii banderiste, care s-a dovedit a fi foarte promitatoare in anul 1941.

Astfel ca, in vara anului 1943, o buna parte a nationalistilor Ucraineni si-au Indreptat sperantele catre conducatorii Biroului de Propaganda Ucraineana din Londra, Iakov Makohin si profesorul Kiselevski.

Acestia sfatuiau pe fruntasii ucraineni din Galitia si Bucovina sa mearga ca voluntari in Armata Germana si Romana, si dupa ce vor primi arme si vor fi instruiti, sa declanseze impreuna cu populatia civila, o grandioasa rascoala In spatele frontului, incercind constituirea Statului Ucrainean.

Tot in anul 1943, toamna, in unele cercuri ucrainene, in frunte cu dr. Kirilov, se discuta perspectiva intelegerii minoritatii ucrainene cu Statul Roman.

Activitatea iredentei Ucrainene din Bucovina, dupa cum am spus, se desfasura conform directivelor O.U.N.

Organizarea executivului pe teren avea o structura ierarhica bine determinata, constituirea caruia a inceput pe timpul ocupatiei sovietice, fiind desavirsita dupa 5 iulie 1941 (eliberarea nordului Bucovinei de sub regimul sovietic).

Conducerea centrala si-a stabilit sediul la Cernauti, sub denumirea de “Krai” (tinut), fiind condusa de Mihai Colotelo, denumit “Kraiovei”.

Al doilea organ de conducere regionala purta denumirea de “Oblasti” (regiune), cu sediul tot la Cernauti, denumit si “Monte Karlo”.

Imputernicirile lui erau extinse asupra nordului Bucovinei si anume, asupra judetelor Cernauti, Storojinet si comunelor Ucrainene din judetul Radauti, toate sub conducerea lui Miroslav Haiduk.

Centrala conducerii judetului Storojinet, denumita “Okruh” (district), avea sediul in comuna Lucavatul de Sus si era sub conducerea lui Gheorghe Polamariuk. Urmatoarea subdiviziune era “Nadraionul”.

De obicei, judetul se impartea in trei “nadraioane”, care era format din trei “Raioane”, acestea la rindul sau fiind formate, din cite 2-3 “Pidraioane”. “Pidraioanele” erau alcatuite din “stanesni” si conduse de cite un “stanesnii”. “Zvenul”, era cea mai mica subunitate, format din 3 persoane si condus de un “zvenevoi”.

Trei sau mai multe “zvenouri” formau o “stanesni”.

Cele mai active subdiviziuni ale miscarii Bucovina erau in judetul Storojinet, si anume, in localitatile Vijnita, Visnicioara, Bahna, Cernatesti, Berhomet pe Siret, Lucavat pe Siret, Catrineni, s.a.

Fiecare membru purta ascunsa o insigna, “trizub” (care reprezenta simbolul national ucrainean) si avea un carnet de membru (carnete de membru similare erau si la Ucrainenii nationalisti din Transnistria, aveau pe ele un “trizub” si inscriptia: “Vom redobindi statul Ucrainean sau vom pieri luptind pentru el”).

Drapelul militantilor Ucraineni era alcatuit din doua fisii: albastra si galbena, cu un “trizub” de aur pe cimpul albastru. O.U.N. avea si steag propriu rosu-negru, cu o cruce rosie pe cimpul negru (culoarea rosie simbolizind singele, iar cea neagra pamintul, ceea ce insemna ca “pamintul va fi al nostru (al Ucrainenilor), numai atunci cind vom varsa singe pentru el”).

Imnul Ucrainenilor era “Sce ne vmerla Ukraina (Ucraina Inca nu a murit)”, iar marsul “Rodelis mi (Ne-am nascut noi)”.

Sarbatorile nationale erau: Ziua ideii Ucrainene (22 ianuarie – in aceasta zi, in anul 1918 a fost proclamata la Kiev, independenta Ucrainei); Ziua de nastere a lui Taras Sevcenko (23 martie, nascut in anul 1814); Ziua Conducatorului; Ziua Armei (31 august – in aceasta zi, in 1919 s-au unit armatele Ucrainene, formind Armata Statului Ucrainean) si Ziua Eroilor.

In teren, tendinta miscarii Ucrainene era ca in fiecare localitate sa existe “un om de-al nostru, un sediu al nostru, un grup de oameni ai nostri si miscarea noastra”. In fiecare casa sa existe “trizub” si portretele conducatorilor, o carte de cintece si una de istorie a Ucrainei. Societatile O.U.N. (este vorba de Prosvita /societate culturala/, Sici, Jenocea, Slujba Ukraini, etc.), precum si bibliotecile, si expozitiile, militia si celelalte organe de stat, trebuiau sa fie in miinile Ucrainenilor.

Doar asa, precum si printr-o instructie ideologica si de profilaxie (de interzicere a fumatului si a consumului de alcool), O.U.N. dorea sa creeze un tip nou de Ucrainean: un luptator pentru libertatea Ucrainenilor, un creator al vietii noi Ucrainene.
O.U.N. era in mare parte finantata de Marele Stat Major al Armatei Germane. De asemenea, o sursa financiara o reprezentau cotizatiile membrilor si primea sume mari de bani de la Ucrainenii din S.U.A. si Canada, pentru renasterea Statului Ucrainean.

(De mentionat ca, atunci cind liderii O.U.N. se aflau refugiati in Germania, inainte de razboi, “comunitatea ucraineana era foarte saraca si nu prea huzurea”).

O parte a mijloacelor financiare se acumula in interiorul organizatiei, este vorba de cotizatiile membrilor, care se colectau lunar intru sustinerea propagandei si procurarea armamentului, necesar declansarii “revolutiei nationale”.

Pentru a-si mari fondurile, O.U.N., punea in vinzare timbre postale, carti ilustrate in culori si cu simboluri nationale, manifeste, insigne, brosuri, calendare, etc.
Dupa declansarea razboiului antisovietic, O.U.N. a introdus un impozit national, la care trebuiau sa contribuie nu numai membrii miscarii, dar si toti etnicii Ucraineni, inclusiv si cei din Bucovina.

Potrivit informatiilor detinute de Inspectoratul General de Politie Cernauti, contributia taranilor Ucraineni din nordul Bucovinei la acest “impozit national” pentru anul 1942/1943 a constituit circa 20.000 de lei.

Banii erau incasati de subunitatile primare si centralizate de jos in sus, conform structurii ierarhice.

Din cauza frontierei slab pazite dintre Bucovina si Guvernamintul General, In teritoriul Romanesc reusea sa patrunda, in cantitati mari si in numar mare, material propagandistic si propagandisti.

Tot materialul de propaganda era adus in zona compact locuita de Ucraineni din apropierea frontierei (in regiunea de pe Valea Ceremusului), de unde pornea din comuna in comuna spre interior.

Trupele Germane din Bucovina contribuiau si ele la transportarea sau depozitarea materialului de propaganda.

Aproape zilnic veneau din Galitia in comunele Bucovinene misionari Ucraineni. Acestia isi indemnau conationalii sa vorbeasca numai ucraineste, chiar si cu reprezentantii autoritatilor.

Isi manifestau deschis ostilitatea fata de autoritatea Romaneasca, promovind o puternica campanie de Romanofobie, sfatuiau pe tarani sa saboteze muncile agricole, iar pe mobilizatii Ucraineni sa dezerteze din armata, etc.

Aceeasi propaganda era dusa si de activistii locali (studenti, invatatori, preoti): lansau diverse zvonuri alarmiste, provocind ingrijorarea si neincrederea populatiei fata de autoritati.

Pentru a “mari” numarul Ucrainenilor, cautau sa convinga locuitorii de origine etnica Hutana sa se numeasca “Ucraineni”.

Fotografiau diverse scene din viata cotidiana, pe care le interpretau cum le convenea, ca mai apoi sa le trimita In Galitia pentru a fi exploatate propagandistic.

In manifestele si brosurile cu caracter iredentist si nationalist ucrainean raspindite in Bucovina, populatia ucraineana era chemata sa se pregateasca de “ziua razboiului”, pentru formarea Statului Ucrainean.

Indemnau la violenta, anarhie si nesupunere, sfatuiau conationalii sa se penetreze In aparatul administrativ.

Mai multi tineri Ucraineni din Bucovina au plecat in Galitia, unde au fost pregatiti si specializati in diferite domenii (in special in economie).

La fel, au plecat In Galitia si functionarii care nu au fost reprimiti in serviciu In Bucovina dupa revenirea autoritatilor Romane. Toti acestia urmau sa fie folositi in institutiile de stat din Bucovina, cind aceasta va fi inglobata in viitorul Stat Ucrainean Independent.

A fost raspindita cartea colonelului Andrei Melnik, “Cum a murit Olga Besarabova”, in care eroina povestirii s-a jertfit In lupta pentru crearea Ucrainei Mari, chemind cititorul sa-i urmeze exemplul.

Printre lucrarile istorice folosite ca tribune pentru propaganda, era si cea a lui D. Dorosenko, Istoria Ucrainei, (In limba Ucraineana), Lemberg-Krakowia, 1942, despre care Revista Bucovinei (nr. 12, decembrie 1942, p. 477) scria ca, faptele expuse in aceasta lucrare “oscileaza Intre neserios si jignitor” si a lui G. Leibbrandt, Ukraine, Berlin, 1942.

Legaturile dintre organizatiile Ucrainene erau intretinute prin curieri, care faceau cursa: Cernauti – Galitia – Berlin; Cernauti – Bucuresti, etc.

Ucrainenii din Germania transmiteau prin curieri diverse instructiuni conationalilor din teritoriile “ocupate”, tot prin ei aflau despre activitatea iredentista, starea de spirit a populatiei din acele teritorii.

Cele mai preferate puncte de trecere ale curierilor din Bucovina erau Rastoace, Vijnita, Milie, Vascauti si Babin, unde existau toate conditiile necesare pentru libera actiune (vaduri mici ale Ceremusului, lunci dese, sate populate de Ucraineni de mare incredere, etc.

S-au depus eforturi pentru a desfasura campania de propaganda nu numai cu materialele si resursele venite de peste hotare, dar si cu cele din Bucovina.

In toamna anului 1941, nationalistii Ucraineni preconizau sa Inceapa publicarea (clandestina) in Bucovina a ziarului de propaganda Zvinok (Clopotul).

La Cernauti au fost infiintate organizatiile cultural- propagandistice Bandera, precum si un cor cu orchestra numit Zelena Bukovina, care cutreiera Bucovina si Galitia in scop de propaganda.

Fata de actiunile propagandistilor Ucraineni, In decembrie 1941, administratia Romaneasca a luat masuri ca “toti cei ce au intocmit si au raspindit manifeste iredentiste, precum si cei ce adreseaza plingeri oficiale altor autoritati locale decit celor Romanesti, sa fie arestati si trimisi in lagarul de la Tg. Jiu”.

In baza acestei decizii, pina la 4 februarie 1942, au fost intocmite liste cu cetatenii romani de origine etnica Ucraineana, care au activat in contra intereselor Statului Roman, listele incluzind 123 de persoane.

La 14 ianuarie 1942, in sedinta Consiliului de Ministri (de Colaborare), la care au participat Guvernatorii Provinciilor Basarabia, Bucovina si Transnistria, maresalul Antonescu a dat urmatoarea dispozitie:

“Ucrainenii, care activeaza politiceste, cari continua sa faca propaganda, cari fac manifestatii de orice natura, cu steaguri, etc. ii bagati In lagar.

Cine a trecut frontiera dincolo, nu mai are voie sa se intoarca; cine s-a intors clandestin, va fi impuscat. Cand a trecut frontiera si-a pierdut cetatenia si nu se mai poate intoarce in tara. Inca odata va spun sa procedati energic, sa fiti fara crutare”.

Maresalul Antonescu a mai dat dispozitii in acest sens:

“Cui nu-i place in tara Romaneasca, sa plece. Cine se amesteca sa traga consecintele. Deci, Ministerul de Interne le va da un avertisment si daca continua sa mai aiba gura, afara din tara, sau in lagar”; “Sa fie toti arestati, care calca legile Statului, oricine i-ar proteja, judecati cu precadere si inchisi definitiv”, etc.
In perioada 1 aprilie 1942-1 aprilie 1943 au fost deferiti justitiei (459), condamnati (42), internati (54), trecuti peste frontiera (421) si evacuati in Transnistria (3.415), 4.391 de minoritari, in cea mai mare parte, Ucraineni. In semestrul I al anului 1943, In judetul Cernauti, au fost identificati 1.200 de iredentisti Ucraineni, in jud. Storojinet – 607, In jud. Hotin – 116, In jud. Cimpulung – 50, jud. Suceava – 59 si in jud. Radauti – 208. Pina la data de 15 decembrie 1943, Curtea Martiala Cernauti a clasat (234), achitat (319), condamnat corectional (26), la munca silnica (74), la moarte (5) si erau in curs de judecare (118), si cercetare (155), un total de 931 de iredentisti ucraineni.

Nu a fost admisa reintoarcerea unor refugiati Ucraineni care au plecat in Germania, impreuna cu etnicii Germani (in perioada de ocupatie sovietica a nordului Bucovinei), deoarece erau cunoscuti ca fiind infocati iredentisti.

De mentionat ca, dupa eliberarea Basarabiei si nordului Bucovinei, ziarul Ucrainean Jittia, care aparea la Bucuresti (nr. 20 din 5 octombrie 1941), a publicat urmatoarea informatie: “Ukrainskii wesnek” (Berlin, in rubrica “Din Inalta Conducere O.U.N.”), aduce la cunostinta tuturor Ucrainenilor din Bucovina si Basarabia (refugiati), sa se intoarca urgent in tara si propriul lor pamant”.

Chiar si in urma pedepselor aplicate unor nationalisti Ucraineni si a interdictiilor impuse de autoritatile Romane, spiritele iredentistilor nu s-au temperat, ci din contra, ei au devenit si mai indirjiti si mai dornici de a lupta. Pentru a calma situatia din nordul Bucovinei, la 1 iunie 1943, Ion Antonescu a luat decizia:

“Toti Ucrainenii cari fac orice fel de agitatii sa fie transportati cu familiile In Transnistria pe Bug. Pamanturile si casele lor sa fie date in folosinta Romanilor.

Decizia o da Guvernamintele. Executia o face prin Ministerul de Interne in acord cu Transnistria”.
Pentru a solutiona intrucitva problema Ucraineana din Bucovina, V. Dimitriuc, fost Subsecretar de Stat, originar din Bucovina, a propus la 27 februarie 1942, sa se organizeze o miscare “benevola” a populatiei ucrainene din Bucovina spre Transnistria.

Autorul mentiona ca, pentru reusita actiunii, Guvernamintul Transnistriei trebuie sa lanseze un apel catre populatia Ucraineana din Basarabia si Bucovina ca sa vina in “bogata provincie a Transnistriei”, unde li se vor acorda loturi de pamint mult mai mari decit le au in cele doua provincii.

Insa, aceasta propunere s-a dovedit a fi nepotrivita momentului, urmind ca realizarea ei sa aiba loc doar dupa finele razboiului. In schimb, Ucrainenilor Bucovineni li s-a propus In septembrie 1942, sa mearga benevol la munca remunerata in Germania, (propunere ce era valabila si pentru Romani).

Actiunea nationalistilor Ucraineni a scazut aparent pentru o scurta perioada doar catre luna iulie 1943, iar in septembrie 1943 Corpul de Graniceri din Bucovina informa ca, “Ucrainenii continua a fi ostili si trimit scrisori de amenintare jandarmilor” (la Vijnita, Banila, Ispas).

Promptitudinea si insistenta actiunilor Ucrainene se explica si prin existenta In Galitia invecinata a unor formatiuni militare Ucrainene, care le dadeau mult curaj si incredere Ucrainenilor din Bucovina. Cu atit mai mult ca, acestea erau incadrate cu multi Ucraineni Bucovineni.

Dupa reinstaurarea administratiei Romanesti in nordul Bucovinei, multi tineri Ucraineni au plecat in grupuri In Galitia pentru a se inrola in Armata Ucraineana, care se forma In localitatea Kosov.

Numai la sfirsitul lunii iulie 1941, au plecat circa 800-900 de tineri. Pentru a mari afluxul voluntarilor in formatiunile militare din Galitia, in teritoriul Bucovinei erau raspindite manifeste, care chemau tinerii sa se inroleze in Armata Ucraineana, care va lupta pentru crearea Ucrainei Mari.

Autoritatile Romanesti cu nimic nu au impiedicat plecarea lor, chiar din contra, au incurajat-o: la 11 august 1941, legiunile de jandarmi din Bucovina au primit urmatorul ordin: “Veti acorda tot sprijinul tinerilor Ucraineni ce parasesc tara pentru a se inrola in armata Ucraineana.

Veti lua masuri pentru a li se ridica cetatenia Romana. Acestor tineri nu li se mai permite intoarcerea in tara”.

Autoritatile Romane nu au reactionat in nici un fel nici in iulie 1941, cind o misiune Germana a instruit in comuna Frumosul, jud. Cimpulung, tineri Ucraineni din intreaga Bucovina, care mai apoi au fost dusi in Ucraina.
Cu toate ca le-a fost interzis sa mai revina in Bucovina, unii dintre cei plecati In Galitia au reusit sa vina acasa “in vacanta” trecind fraudulos frontiera.

Aici, plini de mindrie, cutreierau satele in uniforma de politisti Ucraineni si distribuiau material de propaganda conationalilor.

Defilau pe strazile oraselor, laudindu-se prietenilor ramasi in Bucovina cu realizarile lor; nu scapau nici o ocazie pentru a-i intimida pe gardienii publici.

In vederea Indepartarii acestei stari de lucruri, maresalul Antonescu a dat urmatoarele ordine prin rezolutii (scrise pe mai multe rapoarte ale institutiilor de Stat):

“Sa fie toti arestati si bagati in lagar. Sa se discute si la Consiliul de Colaborare”; “Sa fie pusi la locul lor. Sa li se interzica uniforma. Sa nu faca premilitarie, ci munca de folos obstesc” (ordinul se referea la cei ce nu plecasera peste hotare, dar purtau uniforme); Sa fie arestati si bagati in lagare.

Sa fie arestati fara ezitare si condamnati pentru port ilegal de arme si pentru intrare in tara ilegal.

Ce asteptati, sa va imboldesc sa executati legile tarii? Ordine noi si drastice sa se dea imediat”; “Cine este prins cu arme, sa fie imediat sanctionat cu toata asprimea legii.

Generalul Calotescu (guvernatorul Bucovinei) sa dea ordonanta clara si sa le anunte fara ezitare. Orice act de sabotare in spate trebuie reprimat la timp”.

Toate aceste dispozitii ale maresalului Antonescu au fost date in lunile ianuarie-februarie 1942.

La mijlocul anului 1943, in Galitia a fost formata divizia Ucraineana Vinatori Galitieni SS (“SS” – abreviere de la “Sicevie Strilti” – puscasii din Sici).

Aceasta formatiune (cu un efectiv de 1.000 de oameni), sub presiunea sperantelor pierdute In posibilitatea crearii Statului Ucrainean pe cale politica si exclusiv cu ajutorul Germaniei, profitind de slabirea puterilor Axei, a declansat la 14 iulie 1943 in Galitia, o actiune armata contra autoritatilor germane, care urma sa fie extinsa si asupra Bucovinei dupa un plan stabilit din timp, insa a fost inabusita de germani.

Asa dar, incepind cu anul 1943, nationalistii Ucraineni au trecut la solutia fauririi Statului Ucrainean independent prin lupta armata, iar in Bucovina iredenta ucraineana a declansat lupta de gherila; “In locul activitatii lente a izbucnit lupta fatisa, glontul luind locul manifestelor atitatoare, iar bandele armate, pe cel al clandestinismului”.

Majoritatea tinerilor Ucraineni, care au fost mobilizati in Armata Romana, dupa perioada de instruire dezertau.

Unii dintre ei s-au constituit in bande armate, cu scopul de a intimida autoritatile.

Astfel, in iunie 1943, au fost semnalate in padurile comunelor Rastoace si Marinceni, jud. Storojinet sl Gura Putilei, jud. Radauti, bande de Ucraineni, formate din infractori si dezertori din Armata Romana, avind un caracter politic.

Bandele erau formate din circa 25 de tineri si aveau drept scop, atacarea autoritatilor Romanesti, dezorientarea si hartuirea granicerilor Romani.

Se aprovizionau cu cele necesare de la populatie, prin concursul benevol din partea acesteia sau prin constringere.
Pentru a preveni eventualele actiuni subversive a bandelor armate Ucrainene, organele de siguranta Romanesti au luat sub control toate punctele strategice (drumurile, podurile, etc.). Au fost intarite posturile de jandarmi cu noi efectiv si s-au organizat echipe speciale de jandarmi.

Legiunile de jandarmi au elaborat “ipoteze” de actiune si efectuau razii. Aceste masuri, precum si vigilenta necontenita a formatiunilor politienesti, nu au admis producerea unor acte teroriste de amploare.

Catre anul 1944, aspiratiile ucrainenilor nationalisti la independenta si suveranitate au fost spulberate.

Cu toate acestea, actiunile lor s-au activizat mult dupa reocuparea nordului Bucovinei de catre Armatele sovietice, cind au venit in acest teritoriu mai multi membri ai O.U.N.-U.P.A. din Galitia, dind lupte crincene cu partizanii sovietici, iar apoi cu trupele regulate si cele ale N.K.V.D.

Conform datelor sovietice, numeroase ciocniri intre gruparile armate ale Ucrainenilor nationalisti si fortele speciale sovietice au avut loc imediat dupa sfirsitul razboiului: in ianuarie 1945 – 24, in februarie – 17 si in martie – 5.

Imediat dupa razboi, nationalistii Ucraineni detineau sub control 150.000 de km.2 In perioada postbelica regimul stalinist a intreprins in toata Ucraina, in special, in partea de Vest, 9.238 de operatiuni de reprimare, in urma carora au fost omoriti 34.000 si luati prizonieri 46.000 de combatanti Ucraineni nationalisti.

Contra formatiunilor Ucrainenilor nationalisti autoritatile sovietice au mobilizat In nordul Bucovinei, in primavara anului 1945, 35.000 de soldati din trupele regulate, precum si trupele interne si de granita ale N.K.V.D. (Comisariatul Afacerilor Interne), militia si trupele speciale ale N.K.G.B. (Comisariatul Securitatii Statului).

Din rindul localnicilor au fost formate potere de “exterminare”: la 15 martie 1945 au fost organizate 17 batalioane (2.162 persoane) si 314 brigazi (cu un efectiv de 2.607 persoane).

Pe parcursul anilor 1944-1945 au fost lichidati (de catre potere) 780 de nationalisti Ucraineni si 1.079 luati prizonieri.

Anihilarea miscarii nationalistilor Ucraineni din nordul Bucovinei nu a fost o operatiune tocmai usoara pentru autoritatile sovietice, ea finalizindu-se catre prima jumatate a anului 1950, ultimele grupari armate ucrainene actionind in raioanele Vijnita si Putila.

Paralel cu anihilarea gruparilor armate ostile, sovieticii au purces si la “pedepsirea popoarelor” care s-au manifestat antisovietic pe timpul Razboiului Germano-sovietic din anii 1941-1945, prin deportarea lor in regiunile indepartate ale Uniunii Sovietice (printre care erau Romanii Basarabeni, popoarele Caucazului: Cecenii, Ingusii, Calmicii, s.a., precum si ucrainenii nationalisti concentrati In vestul Ucrainei, denumiti “ounovti” de la “O.U.N.”).

Conform datelor istoricilor ucraineni, in perioada septembrie 1944-iulie 1947, au fost deportati 703,5 mii de Ucraineni din intreaga Ucraina (printre care multi nationalisti).

Intr-un film documentar prezentat la 9 iunie 1999 de televiziunea centrala a Ucrainei (UT-1) se spunea ca, in perioada 1944-1953 din Ucraina de Vest au fost deportati 104.000 Ucraineni nationalisti si simpatizanti ai O.U.N.

Alte date sunt prezentate in Revista de istorie a Moldovei: pina la mijlocul lunii iulie 1949, au fost deportati 95.552 de “ounovti” (dintre care 22.569 de barbati, 48.583 de femei si 24.400 de copii), iar In 1951 In lagarele Siberiei de Vest erau 53.206 “ounovti” si in lagarele din Siberia de Est – 38.199, in total 91.405 ucraineni nationalisti.

In toata perioada luptei cu nationalismul Ucrainean, sovieticii au deportat si exterminat 3 milioane de nationalisti ucraineni.

La 15 octombrie 1959, Stepan Bandera a fost omorit la Munchen de agentul serviciilor speciale sovietice B. Stasinski, iar Andrei Melnik a decedat in Luxemburg, in 1964, dupa ce in 1959 a incercat constituirea Congresului Ucrainean Mondial si a Uniunii Mondiale a Ucrainenilor.

In 1946 a fost luata hotarirea de a demobiliza formatiunile U.P.A. Pe parcursul activitatii sale, O.U.N. a organizat 14,5 mii de diversiuni si acte teroriste, in care au fost omoriti 30.000 de inamici.

Dupa moartea comandantului U.P.A., R. Suhevici (la 5 martie 1950) rezistenta armata a Ucrainenilor din vestul Ucrainei a mers spre declin.
Cu toate ca in mare parte ucrainenii au manifestat ostilitate fata de autoritatea romaneasca din Bucovina, Statul Roman a avut o atitudine corecta fata de ei, acceptindu-i in administratie, economie, etc., fiind combatut doar iredentismul ucrainean.

Aceasta atitudine i-a facut pe multi ucraineni ca in momentul evacuarii administratiei romanesti din Bucovina (martie 1944), sa-si impartaseasca soarta cu cea a refugiatilor Romani.

Articol publicat in: Partide politice si minoritati nationale din Romania in secolul XX. Vol. II. Coordonatori: Vasile Ciobanu, Sorin Radu. Ed. “Tehno-Media”, Sibiu, 2007, pp. 147-168.

 

Sursa:Moldovlah blog

23/07/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Despre minoritatea romaneasca din Ucraina si despre ucrainienii din Romania

 

 

 

 

Ukraine

Nation Maps belarus hungary moldova poland romania russia russia serbia slovakia
 

Românii din Ucraina

 

 

 

Conform datelor ultimului recensământ din 2001, în Ucraina, 258.619 dintre persoane s-au declarat “moldoveni”, iar 155.130 persoane s-au declarat români sau au declarat în calitate de limbă maternă, limba română. Aceştia trăiesc risipiţi de istorie în trei regiuni importante ale Ucrainei: Cernăuţi, Transcarpatia şi Odessa.

 

 

Generalităţi

 

 

Majoritatea absolută din cei 32.152 de etnici români din Transcarpatia trăieşte compact între Tisa şi Carpaţii ucraineni, la graniţa cu România. Etnicii români trăiesc în principal in raioanele Teaciv (Teceu) – 21.300 de persoane (12,4% din populaţia raionului, faţă de 11,7 % în 1989) şi Rahiv (Rahău) – 10.500 de persoane (11,6% din populaţia raionului, faţă de 11,2% în 1989).

Circa 300 de etnici români există şi în alte raioane din regiunea Transcarpatia. Cele două raioane reprezintă un areal românesc compact din Ucraina şi constituie populaţia majoritară absolută ân 13 localităţi.

 

 

Învăţământul

 

 

În raioanele Teceu şi Rahău funcţionează 11 unităţi cu predare în limba română, două şcoli mixte (româno-ucrainene) din care 7 şcoli medii de nivel I-II (primar-gimnazial), 6 de nivel I-III (primar-gimnazial-liceal) şi un liceu, respectiv Şcoala nr. 2 din Slatina declarată de către autorităţile ucrainene drept liceu, dar care întâmpină dificultăţi în activitatea sa din lipsă de cadre specializate.

Toate aceste şcoli însumează 4.541 de elevi şi 357 de cadre didactice.

În raionul Teceu sunt înregistraţi un total de 2975 de elevi şi 225 de cadre didactice (Apşa de Jos – 1.001 elevi/67 cadre didactice, Podişor – 200/18, Valea Malului – 75/10, Topcino – 260/16, Strâmtura – 366/27, Bouţu Mic – 124/13, Cărbuneşti – 209/15, Slatina – 566/47, la liceul din Slatina fiind înscrişi în acte 25 de elevi).

În raionul Rahău sunt înregistraţi 1.566 de elevi şi 132 de cadre didactice (Biserica albă – 311 elevi/34 de cadre didactice, Apşa de Mijloc – 908/60, Dobric – 193/15, Plăiuţ – 154/23).

În 13 dintre aceste şcoli, la conducere se află ca directori etnici români, astfel: Valentina Borca – Apşa de Jos, Gheorghe Opriş – Bouţu Mic, Dumitru Buga – Bouţu Mare, Mihai Popovici – Strâmtura, Larisa Kovaci – Podişor, Galina Dumitraş – Valea Malului, Mihai Opriş – Slatina, Rodica Kamerzan – Topcino, Mihai Clementiev – Biserica Albă, Gheorghe Marina – Apşa de Mijloc, Ioan Huzău – Dobric, Dan Nuţu – Plăiuţ.

În cadrul Universităţii Naţionale din Ujgorod funcţionează o secţie de învăţământ superior în limba română unde, o dată la doi ani, sunt alocate 10 locuri pentru potenţialii studenţi de etnie română, însă calitatea actului de predare datorită slabei dotări didactico-materiale lasă mult de dorit.

Organizaţii româneşti

 

 

În Transcarpatia se află constituite mai multe organizaţii aparţinând românilor maramureşeni, unele cu o activitate mai febrilă, altele existente doar declarativ, astfel:

-Asociaţia social-culturală “George Coşbuc’’, fondată în 22 octombrie 1989, înregistrată pe 24 ianuarie 1990 şi reînregistrată oficial pe 24 iulie 1994, având ca preşedinte pe Gheorghe Opriş.

-Societatea culturală “Ioan Mihaly de Apşa”, înregistrată pe 18 august 1999, la Teceu, având ca preşedinte pe Vasile Iovdi.

-Uniunea Regională “Dacia” din Transcarpatia, înregistrată în anul 2001, având ca preşedinte pe Ion Botoş.

-Asociaţia Primăriilor româneşti din dreapta Tisei, înregistrată în anul 2004, având ca presedinte pe Gheorghe Berinde, primar în localitatea Biserica Albă.

-Societatea Tineretului Român “Mihai Eminescu”, înregistrată pe 2 septembrie 2003, la Ujgorod, al cărei preşedinte este Ion Bococi, dar despre a cărei activitate nu se cunoaşte nimic concret.

 

 

Probleme

 

 

În Transcarpatia, apar cu unele intermitenţe şi cu mari dificultăţi de ordin financiar două publicaţii în limba română, “Apşa” (de unde au fost culese, de altfel, majoritatea acestor date statistice) şi “Maramureşenii”, însă tipărirea acestora a încetat în ultima perioadă datorită dificultăţilor de ordin financiar-material.

În schimb, deşi reduse ca număr de ore de difuzare, românii beneficiază de programe tv şi radio în limba maternă oferite de departamentul de resort din cadrul Societăţii de stat de televiziune şi radio din Ujgorod.

Numai că etnicii români se plâng că programele nu sunt reprezentative şi cu adevărat atrăgătoare, iar singura consolare vine de la programele tv ce mai pot fi recepţionate cu chiu cu vai de pe teritoriul României.

Românii din Transcarpatia nu suferă doar din aceste cauze, ci şi pentru că fondul de carte în limba română, în ciuda unor eforturi făcute, râmâne în continuare insuficient, la fel ca şi schimburile socio-culturale cu fraţii din România…(date culese de pe reinvierea.wordpress.com).

 

 

Ucrainienii din Romania

 

 

Ucrainenii sunt al treilea grup etnic minoritar din Romania ca marime, numarand 61.350 de persoane conform recensamantului din 2002, adica aproximativ 0,3% din totalul populatiei. Ii gasim mai ales in nordul tarii, in zonele de langa granita cu Ucraina.

Mai mult de jumatate din ucrainienii din Romania se afla in Judetul Maramures, un numar semnificativ de ucrainieni se gasesc in judetul Suceava (8.506 persoane) si – surprinzator – pe locul trei se afla judetul Timis (7.261 persoane).

In judetul Tulcea au fost numarati 1.279 ucraineni. In 13 comune din Romania, ucrainenii detin o majoritate absoluta sau relativa.

Fiind o minoritate etnica recunoscuta oficial, ucrainenii au un scaun asigurat in Camera Deputatilor.
Ştefan Tcaciuc a ocupat aceasta pozitie din 1990 pana la moartea sa in 2005, cand a fost inlocuit de catre Ştefan Buciuta.

La liceul “Taras Sevcenko” din Sighetu Marmatiei se preda in limba ucraineana.

In unele regiuni, ucrainenii sunt numiti: “rusini”,”ruteni” (in Maramures si Banat), “hutuli” (in Bucovina) sau “haholi” (in Dobrogea).

 In trecut erau deseori numiti “rusi” sau “rusnaci” (nu in sens peiorativ!), denumire acordata in general slavilor rasariteni.

Astfel, unele localitati din nordul Carpatilor Rasariteni poarta toponime care deriva din cuvantul “rus”: Ruscova, Rusii Bargaului, Rus, Campulung rusesc, Rusii-Munti, Rusii Manostioara si altele.

 

 

Sursa: timocpress.info  (Serbia)

 

10/05/2015 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: