Ce au ajuns în România de azi copiii informatori și colaboratori ai fostei Securități ?

Modelul recrutării copiilor de către poliţia politică comunistă nu este unul autohton. Este cunoscută povestea şi legenda lui Pavlik Morozov, care şi-a denunţat părinţii la NKVD în 1930 şi Pavlik a ajuns erou sovietic, după ce a fost omorît de ”bandiţi contrarevoluţionari” doi ani mai tîrziu, fiind în realitate ucis chiar de unchiul său, după condamnarea şi executarea părinţilor pe care îi dăduse pe mîna poliţiei secrete sovietice. STASI, serviciul est-german de securitate a ridicat la rang de ”artă” această ”muncă informativă” cu elevii şi studenţii, care a creat adevărate drame familiale, odată cu dechiderea arhivelor poliţiei politice din fosta RDG, prin dimensiunea fenomenului.   

Aceleaşi drame s-au petrecut, fără îndoială, aidoma şi la noi – dar nu le cunoaştem încă decît superficial, pentru că arhivele au rămas tăcute în privinţa colaboratorilor minori ai Securităţii din România comunistă. 

foto: Mediafax

Dar nu avem voie nici să iertăm şi cu atît mai puţin să uităm noi, cei care am supravieţuit, în numele celor care au căzut victimă regimului comunist.

După estimările mele, din cei 136.000 de informatori şi colaboratori ai Securităţii, cîţi erau activi în decembrie 1989, în jur de 25.000 erau ”persoane de sprijin din rîndul elevilor”.

Mi-e teamă că această armată de copii ai Securităţii face corp comun cu cea a ”progresiştilor” care au înlocuit patria cu ”corectitudinea politică” şi pentru care memoria nu mai contează, e inutilă şi chiar periculoasă.

Ceea ce contează e doar ”tipul nou de politică” şi viitorul pe care vor să le impună, în numele unor noi valori ale lumii, care nu au legătură cu credinţa şi tradiţia. Ateismul militant şi ostentativ, cît şi altele din atributele lor sînt mult mai asemănătoare trăsăturilor ”omului nou” şi ei nici măcar nu se feresc să ascundă acest fapt.

 Pînă unde poate merge iertarea?

 Securitatea a pregătit o armată de nu mai puţin de cinci divizii de copii, care-şi spionau părinţii şi profesorii, ca un exerciţiu pentru activitatea lor ulterioară în slujba regimului, ca ”urechi” exersate ale poliţiei politice şi, cei mai merituoşi, drept viitoare cadre ale acesteia. Un proces întrerupt aparent de revoluţia din 1989 – pentru că mare parte a lor, cum s-a întîmplat şi cu informatorii ”majori”, au fost preluaţi, odată cu ofiţerii care i-au avut în legătură, de noile servicii de informaţii din România, clădite pe ruinele Securităţii.

Alianţa USR-PLUS, tolerantă cu copiii-turnători

 O asemenea atitudine a adoptat liderul USR Dan Barna în august 2019, cînd în protocolul Alianţei USR-PLUS s-a ”strecurat” o prevedere care îi exonera pe colaboratorii-minori ai Securităţii de vină şi şi le permitea să ocupe funcţii de conducere în interiorul acesteia. Prevederea a fost eliminată numai la reacţia negativă a societăţii, care a arătat cu degetul tocmai spre politica de cadre a Alianţei, care promovează în special tineri – nu cumva au ceva de ascuns, cu toată tinereţea lor aparent inocentă şi străiniă de compromisuri?  

 În urma scandalului, liderii politici ai Alianţei au dat înapoi şi au menţinut interdicţia de a ocupa funcţii, pentru toţi foştii colaboratori ai Securităţii, indiferent de vîrstă. Alianţa are o reprezentantă de marcă la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, pe Germina Nagâţ, fosta şefă a Departamentului de Investigaţii, care are încă o puternică înrîurire asupra acestui departament.

Portretul-robot al ”persoanei de sprijin din rîndul elevilor” 

 Un copil ori adolescent care avea la Revoluţie între 14 şi 18 ani are acum între 44 şi 48 de ani, se află în deplină maturitate. Nu m-aş mira ca unii dintre ei să fi avut o ascensiune ”controlată” şi ei să constituie, de fapt, ”coloana vertebrală”, adevărata ”Armată a Cincea” a ”statului paralel”, despre care atît de mult s-a vorbit în România ultimilor ani.

Şi aşa s-ar putea explica multe, inclusiv senzaţia că trăim într-o lume în care istoria nu ne aparţine, aşa cum suna aserţiunea celebră a unui ofiţer KGB: ”unii scriu istoria; noi o facem”.  Mă uit cu mirare la tinereţea unor generali din serviciile secrete, la cea a multora dintre magistraţii care judecă uneori dosare ”grele” şi a unor politicieni de succes la o vîrstă la care alţii nici nu şi-au făcut debutul politic şi mă întreb, nu odată, asupra trecutului lor: au fost printre ”persoanele de sprijin” ale Securităţii ”din rîndul elevilor”, cadrele ei de mîine, recrutate printr-o politică internă şi secretă a Departamentului Sescurităţii Statului, în anii regimului Ceauşescu? 

  Portretul-robot al unui asemenea ”copil de suflet” al Securităţii mi s-a părut a fi acela al unei judecătoare între două vîrste, care într-unul din multele procese care mi-au fost intentate la începutul anilor 2000 de către securişti ”grei”, precum Ristea Priboi sau generalul Marian Ureche, m-a întrebat, destul de arţăgoasă, de ce cred eu că Securitatea a fost o instituţie care a făcut ”lucruri rele”, deşi avea în faţa ei o lege în acest sens, în baza căreia ar fi trebuit să judece.

Citiți integral articolul accesând:

https://monitorulapararii.ro/istoria-fara-perdea-cinci-divizii–de-copii-turnatori-la-securitate-au-cucerit-la-trei-decenii-dupa-1989-viitorul-romaniei

Foto: Marius Oprea (n. 22 mai 1964, Târgoviște), este un istoric, poet și eseist român, membru al Uniunii Scriitorilor din România. A studiat istoria la Universitatea din București. Este autorul unei teze de doctorat cu tema Rolul și evoluția Securității (1948-1964).

În prezent este președintele Centrului de Investigare a Crimelor Comunismului (CICC).

Publicitate