Cele mai vechi oraşe româneşti

 

 

Istoria spaţiului românesc este vastă, milenară; numeroase izvoare istorice atestă aici existenţa unor aşezări umane încă din Preistorie.

Totuşi, aşezările de tip urban s-au dezvoltat mai târziu, în Antichitate, iar unele dintre oraşele de astăzi sunt moştenitoarele chiar acelor urbe dacice, romane sau medievale.

Cu o istorie continuă de secole, acestea încă păstrează vestigiile trecutului glorios şi sunt depozitarele memoriei spaţiului în care s-au dezvoltat.

 

 

 

Constanţa

 

Oraşul Constanţa, cunoscut în latină Tomis Constantiana, împreună cu regiunea din jur, este cel mai vechi oraş de pe teritoriul României.

Prima atestare documentară datează încă din 657 î.Hr., când aici s-a înfiinţat o colonie grecească, numită Tomis.

A fost cucerită de romani în 71 î.Hr. şi redenumită Constantiana, după sora împăratului Constantin cel Mare. Oraşul s-a dezvoltat mult în secolul al XIII-lea, cu ajutorul negustorilor italieni care dominau Marea Neagră.

În timpul dominaţiei otomane, Constanţa a decăzut la nivelul unui sat unde oamenii se ocupau mai mult cu pescuitul şi creşterea animalelor.

În secolul XIX a revenit la măreţia apusă, după ce s-a construit calea ferată şi portul, devenind principalul centru pentru exportul grânelor.

După Războiul de Independenţă, când Dobrogea a devenit parte a Regatului României, Constanţa, fiind principalul port al statului, a crescut continuu, astăzi fiind cel mai mare port din bazinul Mării Negre şi al patrulea din Europa.

În judeţul Constanţa se află alte aşezări vechi, precum Istria (Histria), cea mai veche aşezare urbană din spaţiul românesc, şi Mangalia (Callatis).

 

Mangalia

 

 

Mangalia de astăzi. Cetatea Callatis, cum era ea denumită odinioară, a fost o colonie întemeiată cu peste 25 de secole în urmă de negustorii şi navigatorii greci, atraşi de poziţia favorabilă şi de schimbul avantajos cu băstinaşii geţi.

Colonia a fost fondată pe locul unei aşezări getice cunoscută sub numele de Acervetis sau Cerbatis, pe un teren fertil aflat în vecinătatea mării şi a unui lac cu apă dulce, actualul Lac Mangalia.

De-a lungul istoriei, aşezarea a avut mai multe nume: Cerbatis, Acervatis, Callatis, Pangalia, Mankalia sau Mangalia.

Primii care s-au stabilit aici au fost tracii, întemeind aşezarea cunoscută sub numele de Acervatis sau Cerbatis.

Pe locul fostei aşezări trace, grecii acostaţi aici vor construi cetatea care avea să rămână în istorie sub numele de Callatis/Mangalia.

 

 

 

 

 

Alba Iulia

 

 

Alba Iulia este unul dintre oraşele reprezentative ale României. Izvoarele istorice indică existenţa pe teritoriul oraşului de azi a unor aşezări preistorice din mileniul V î.Hr. (în partea de nord a fost descoperită o aşezare neolitică locuită de triburi de păstori şi agricultori, iar în alte puncte ale oraşului au fost scoase la iveală obiecte din epoca bronzului).

Primii care au construit aici o aşezare de tip urban au fost dacii, care au pus bazele Apoulonului. După cucerirea romană a Daciei, Apoulonul a fost transformat în castru roman, numit Apulum.

Pe locul castrului a fost construită, ulterior, cetatea medievală Bălgrad.

Treptat, Alba Iulia a devenit unul dintre cele mai importante centre urbane din Regatul Ungariei, aici stabilindu-se şi reşedinţa episcopală.

La 1 noiembrie 1599 Mihai Viteazul a intrat în Alba Iulia şi a înfăptuit prima unire politică a celor trei principate româneşti. Iar trei secole mai târziu, la 1 decembrie 1918, a fost semnată Declaraţia de la Alba Iulia prin care se înfăptuia Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România.

În 1922 a avut loc aici încoronarea cuplului regal Ferdinand I şi Maria, în faţa Catedralei Încoronării.

La 1 decembrie 1990, la Alba Iulia s-a sărbători pentru prima oară Ziua Naţională a României.

 

Sighişoara

 

 

Oraşul Sighişoara, al cărui centru istoric este inclus în patrimoniul mondial UNESCO, este un spaţiu aparte, depozitar al culturii şi istoriei de secole.

Aşezarea a fost întemeiată de coloniştii germani, invitaţi în Transilvania de regele Geza al II-lea. Cronicarul Georg Krauss menţionează că în 1191 locul pe care s-a dezvoltat Sighişoara era locuit, deşi prima atestare documentară a oraşului e în 1280, sub numele de Castrum Sex. În 1367, Sighişoara e menţionată ca „civitas”, adică oraş. După ce în 1298 e menţionat cu numele german, Schespurch/Schäßburg, în 1435 e atestat numele românesc, care a pătruns în română pe filieră maghiară, fiind o adaptare a numelui Segesvar.

Istoria oraşului e tumultoasă. În 1241 a avut loc marea năvălire tătară, când cetatea nu era fortificată.

Zidul ridicat ulterior, cu o lungime de 950 de metri, a avut o înălţime iniţială de 4 metri, dar a fost înălţat în secolul XV cu încă 4 metri.

A avut 14 turnuri, care aparţineau câte unei bresle, şi patru bastioane. Astăzi mai există nouă turnuri şi trei bastioane, cel mai cunoscut e Turnul cu Ceas.

 

 

Cluj-Napoca

 

 

Claudius Ptolemeu a făcut prima atestare documentară a unei aşezări pe teritoriul de azi al Clujului, vorbind despre „una dintre cele mai însemnate localităţi din Dacia, cu numele Napuca”. Prima atestare a Napocii romane e din perioada imediat următoare războaielor de cucerire a Daciei, din 107-108. Napoca devine aşezare urbană în timpul împăratului Hadrian, în 124, sub numele de Municipium Aelium Hadrianum Napoca.

Ajunge capitala provinciei şi e ridicată la rangul de colonia – Colonia Aurelia Napoca. După retragerea administraţiei romane din Dacia, viaţa urbană înfloritoare încetează.

În perioada medievală, Clujul e atestat documentar în 1167, sub denumirea de Castrum Clus. Cetatea Regală Castrum Clus a dobândit o organizare urbană până în secolul al XV-lea.

În 1405, oraşul a primit dreptul de oraş liber de la Sigismund de Luxemburg, devenit regele Ungariei. Treptat, Clujul a devenit un centru pentru producția și schimbul de mărfuri.

Rolul meseriașilor în muncile orașului a crescut, dezvoltându-se mai multe bresle meșteșugărești. Cetatea Clujului și-a câștigat până în secolul al XV-lea recunoașterea europeană.

 

 

Sibiu

 

 

Primele aşezări din zona Sibiului de azi par să fi fost castrul roman Cedonia, din zona cartierului Guşteriţa, şi o aşezare de origine slavă.

Orașul a fost colonizat după mijlocul secolului al XII-lea de coloniștii sași din teritoriul Rin-Mosela.

Prima mențiune a cetății a fost făcută în data de 20 decembrie 1191 sub numele Cibinium într-un document ecleziastic emis de papa Celestin al III-lea.

Prima atestare documentară în forma Hermannstadt datează din anul1223, dar există și mențiuni ale numelui Villa Hermanni. În anul 1241 a fost atacat, cucerit și parțial distrus în marea invazie tătară.

În secolul al XIV-lea Sibiul a devenit un mare centru de comerț și timp de secole a fost cea mai importantă cetate germană din Transilvania. Meșteșugarii din oraș erau organizați în bresle, în 1376 fiind cunoscute un număr de 19 bresle.

În anul 1366 Sibiul a fost declarat „oraș”. Aici a fost publicat, în anul 1544, Catehismul Luteran, prima carte tipărită în limba română.

Din 1692, odată cu creșterea influenței austriece, Sibiul devine capitala Transilvaniei.

Aceasta este o perioadă înfloritoare a orașului, cele mai reprezentative construcții din această perioadă fiind Palatul Brukenthal și Biserica romano-catolică „Sfânta Treime”.

 

 

Pe teritoriul Romaniei – un oraş mai vechi decât piramidele egiptene

 

 

 

 

Pentru că vorbim despre cele mai vechi oraşe din ţara noastră, merită menţionată o descoperire recentă de senzaţie a arheologilor români făcută  în judeţul Hunedoara.

Este vorba despre un oraş imens, cel mai vechi din Transilvania, despre care se spune chiar că ar fi mai mai vechi decât piramidele egiptene.

De cele mai multe ori, arheologii români au ocazia de a descoperi istoria României ascunsă sub straturi de pământ doar când autorităţile vor să mai construiască câteva ceva.

Despre noua aşezare se crede că ar fi fost ridicată pe la anul 4200 î.Hr., înainte să apară piramidele din Egipt (2630 – 2611 î.Hr.). Aşezarea a fost descoperită în timp ce muncitorii săpau pentru amenajarea autostrăzii Sibiu-Nădlac.

Arheologii au dat peste rămăşiţele unei aşezări ce pare a preceda  piramidele egiptene

Situl arheologic, aflat în Turdaş, judeţul Hunedoara, se întinde pe nu mai puţin de 100 de hectare, cuprinde fortificaţii, cartiere, iar printre ruine au fost găsite multe vase şi statuete valoroase.

Rămâne de văzut dacă autorităţile române vor înţelege importanţa descoperirii şi vor aloca fonduri pentru dezvoltarea proiectului.

 

Surse: historia.ro; Timpul.md

 

Publicitate

O NOUA DESCOPERIRE SENZATIONALA ÎN TIMPUL EXCAVARILOR DE LA TURDAS ! ÎNSCRISURI DACICE PE UN TROVANT ! VIDEO

MIRCEA CHELARU: 

„Pietrele dacilor au inceput sa vorbeasca din nou„.

Da! am fost acolo! Va trimit in premiera absoluta ceea ce am vazut la Turdas (n.n. – luni, 24 septembrie 2012), pe traseul excavatiilor autostrazii. Am fost cu prof. Victor Craciun si senatorul Avram Craciun, alaturat fotografului Virgil Jireghie, de la Arad.
Priviti inscrisurile si comparati-le cu cele de la Tartaria si Otelenii de Iasi!

Sau chiar cele de pe inelul de aur de la Ezerovo. Este numitorul comun al existentei noastre inteligente de peste 20 de mii de ani. Constatarile sunt numeroase, dar vom dezvolta public subiectul.
Am facut acest demers pentru ca exista deja emisa ipoteza descarcarii arheologice, ceea ce ar fi inca un gest criminal asupra identitatii noastre ancestrale!
Scriu toate acestea pentru a se sti si spre a se actiona!
Iata cum, asa cum spunea fondatorul constiintei nationale, unicul Eminescu, „Pietrele au inceput sa vorbeasca”. Si nu numai de azi sau de ieri.
Bucurati-va!

Gen. (r) doctor MIRCEA CHELARU, Vicepresedinte al Ligii Culturale Romane

Nota red. Mesajul si fotografiile au fost transmise presei, inclusiv cotidianului „Cuvantul liber” din Targu-Mures, miercuri, 26 septembrie 2012.

„Era un popor brav acela care a impus tribut superbei imparatese de marmura a lumii – Roma.

Era un popor nobil acela a carui cadere te imple de lacrimi, iar nu de disperare, iar a fi descendentul unui popor de eroi, plin de noblete, de amor de patrie si libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n-a fost si nu va fi rusine niciodata”. (Mihai Eminescu).
Pentru cei nefamiliarizati cu trimiterile despre care face vorbire distinsul meu prieten, gen. Mircea Chelaru, autorul informatiei atat de pretioase, precizez cele de mai jos.

„Descoperirea sinelui adanc al parintilor celor mai vechi e supremul act de orgoliu al unui neam”. (Nicolae Iorga)

In 1961, cercetatorul clujean N. Vlassa a descoperit in sapaturile arheologice intreprinse in satul Tartaria (judetul Alba, intre Alba Iulia si Orastie), trei tablite de lut ars (teracota), parte integranta din stravechea „cultura Turdas”, care, impreuna cu tot atat de stravechea cultura Vinca, alcatuiesc un complex cultural neolitic propriu sud-estu1ui Europei.

Printr-un consens arheologic unanim s-a ajuns la concluzia ca tablitele apartin mileniului VI — V i.e.n.
Doua tablite sunt acoperite cu reprezentari stilizate de animale, copaci si diferite obiecte. Cea de-a treia, de forma discoidala, cuprinde patru grupuri de semne, despartite prin linii.

Foloseste o modalitate de scris pictografica. Este considerata ca fiind cea mai apropiata de o scriere adevarata. O buna parte din semnele continute pe ea se regasesc in literele din inscriptiile arhaice grecesti (dar si la scrierile feniciana, etrusca, veche italica, iberica).

Observand similitudini intre tablitele gasite la Tartaria si scrierile de pe tablitele sumeriene de la Uruk si Djemdet Nasr, cele din urma datand de la sfarsitul mileniului IV si inceputul mileniului III i. Hr., N. Vlassa a luat in considerare ipoteza conform careia si tablitele de la Tartaria ar fi vestigii ale unei scrieri stravechi legate de scrierea sumeriana.

Tablitele de la Tartaria ar fi insa mai vechi cu un mileniu decat monumentele scrierii sumeriene, fiind cele mai vechi scrieri din lume gasite pana-n prezent.

2. Inelul de aur de la Ezerovo (Bulgaria), cu inscrisuri in limba tracica.

3. In comunicarea despre „Trovantii de Buzau-Pietrele vii de la Ulmet-Bozioru”, istoricul Diana Gavrila, ghid turistic in zona, ne lamureste ca termenul se refera la niste bolovani uriasi (concretiuni), „o adunatura de pietricele de dimensiuni diferite, legate intre ele printr-un ciment carbonatic. In principiu sunt gresii cu o textura mai dura decat a stratului in care se dezvolta.

Termenul de trovant este specific literaturii noastre si a aparut prima data in 1907, in lucrarea «Tertiarul din Oltenia», a naturalistului Gh. Munteanu Murgoci. Din Romania si pana in Noua Zeelanda, din Antarctica si pana in Groenlanda, trovantii starnesc uimire si admiratie.

In Romania pot fi vazuti in judetul Valcea, unde exista un muzeu in aer liber, la Cluj – pe Dealul Feleacului, in Muntii Buzaului – la Ulmet, langa Sibiu si in Hunedoara. (Au fost gasiti si in exploatarile miniere de suprafata din judetul Mehedinti, Cariera Husnicioara!).

Poetul Ion Gheorghe si regretatul arheolog Dinu Rosetti considerau ca o parte din concretiunile grezoase sunt artefacte lucrate din pasta litica, inspirate dupa natura. Dupa aceste forme, omul, incepand cu cel primitiv, si-ar fi creat o intreaga mitologie, si tot de aici ar fi nascut si fantasticele povesti cu Feti – Frumosi, Ilene Cosanzene, balauri sau zmei. In zona Valcii sunt numiti «balatruci», cuvant ce vine din vechea ariana si s-ar traduce «rasucirile lui Baal», un stravechi zeu solar.

Trovantii de la Costesti-Valcea prezinta niste particularitati interesante: cei foarte mici sunt friabili si au niste excrescente ce creeaza senzatia de radacini. In urma ploilor, pe suprafata celor mari apar un fel de basici, adica se formeaza niste pui de trovanti, care imita perfect «parintii» pe care cresc. Se crede ca aceste pietre sunt vii. Ele sporesc cu 4-5 cm la 1.200 de ani, dar se si inmultesc, asa cum spun oamenii locului, «puiaza». Sau, trovantii ar putea fi o misterioasa trecere de la regnul mineral la cel vegetal.

Altii sustin ca bolovanii acestia ar avea origini supranaturale sau ar fi marturii ale existentei unor civilizatii extraterestre foarte avansate.
Filosofiile si religiile din antichitate admiteau ca pietrele au o energie anume, care interfereaza cu energia umana. Astfel, samanii uzau de ele in cadrul descantecelor, considerandu-le pietre din care se revarsa divinul, crezand in proprietatile lor terapeutice. Le foloseau si pentru a insoti sufletele in calatoria spre vesnicie.

In trecutul nu prea indepartat, ardelenii asezau uneori trovanti in cimitire, la capataiele celor dragi.
Datorita aspectului sferic al unora dintre trovanti, oamenii ii considerau a fi oua uriase de dinozaur. Multa vreme pietrele vii au fost considerate fosile de plante sau de animale, fiind foarte cautate de catre paleontologi, pentru colectiile de fosile continute in miezul lor.

In alte tari exista trovanti uriasi, ce ajung pana la 3m in diametru, si unii presupun c-ar fi de fapt animale preistorice pietrificate. Si, uite asa, transformarea in stana de piatra nu ar mai fi doar o actiune de basm.
Taranii din zona Muntilor Buzaului obisnuiesc sa aduca un bolovan la portile gospodariilor lor, pentru ca, din mosi – stramosi se stie – acestia aduc spor si indestulare.

Paracelsus, vestitul medic alchimist, sustinea, in secolul XV, ca pietrele ar avea memorie, ele detinand un vast univers de cunostinte. Ele stiu totul despre originea formarii Pamantului si-a Cerului.

Memoria lor este infinita si in ele regasim intreaga istorie a Universului. Dar pentru a le-ntelege, pentru a le deslusi tainele, trebuie sa ai un suflet pur, trebuie sa inveti ca sa le simti.
Concretiuni grezoase s-ar fi observat si in solurile lunar si martian. Se numesc ,,afinele”, datorita formei si culorii. Nu este cunoscuta textura lor, si nici cine a determinat, «cresterea prin imitare». Fantastica lume a trovantilor ramane insa necunoscuta. Oamenii de stiinta nu au reusit inca sa desluseasca misterul formarii acestora. Ei nu fac decat sa tot emita ipoteze”.

„Da, am zis-o si o voi repeta pana voi putea fi auzit, ca misiunea noastra este sa dam stiintelor arheologice pe omul Carpatilor preistoric, anteistoric”. (Cezar Bolliac)

Am insistat asupra acestor „roade ale Pamantului” – sperand ca am reusit sa va trezesc interesul – deoarece, dupa parerea mea, uriasa sfera cu inscrisuri dacice asupra careia ne atentioneaza, inclusiv in imagine, domnul gen. (r.) dr. Mircea Chelaru este tocmai un trovant, probabil cu functie de piatra tombala, deoarece, dupa cum am aflat, „in trecutul nu prea indepartat, ardelenii asezau uneori trovanti in cimitire la capataiele celor dragi”.

 Specialistii vor afla, cu siguranta, varsta pietrei vii si noima cuvintelor scrise in urma cu… – e o simpla presupunere – peste cinci milenii, de stramosii  nostri daci.

MARIANA CRISTESCU

Articol disponibil la :  clipa.com// -O-NOUA-DESCOPERIRE-SENZATIONALA-206-N-TIMPUL-EXCAVARILOR-DE-LA-TURDAS-206-NSCRISURI-DACICE-PE-UN-TROVANT.aspx