CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Din vremea Domnului Moldovei Eustatie (Istrate) Dabija Vodă

 

La 13 brumar 1661, în sunetul asurzitor al „puşcilor“ şi sâneţelor, în dangătul clopotelor şi în uralele mulţimii, intra în capitala Moldovei noul domn investit la Stambul cu tuiurile domneşti – însemnele puterii.

Era Eustatie (Istrate) Dabija Vodă, boier de ţară de prin Ţinutul Putnei, învestit de predecesorul său Gheorghe Ştefan cu demnitatea de mare vornic al Ţării de Sus.

Pana sa devina domnitor, in 1657 Dabija era vornic si mai avusese rangurile de paharnic si ban.

Câştigând competiţia cu alţi boieri  prin străduinţă, dar şi prin pungile cu bani – să fi fost vreo 200 mii de galbeni – ale soţiei sale, Dafina Doamna, Eustatie Dabija Vodă îşi începe domnia sub cele mai bune auspicii.

Martor al evenimentelor, cronicarul moldovean Ion Neculce va scrie mai târziu:

„Venit-au Dabija Vodă în scaunul domnesc la Iaşi, tuturor cu bucurie de bună părere pentru domn bun de boieriu de ţară. Şi era tuturor cu bine. Şi nu era niciun boieriu în prepus sau în minciuni la acest domn, nici ţara nu era împresurată cu dările pre acea vreme.“

A domnit în Moldova în perioada septembrie 1661 – 11 septembrie 1665 .

Cronica spune ca Istrati Dabija era fiul lui Sava Cristea Dabija, „popa ot Cruce”, de bun neam de boieri moldoveni. 

 Neculce îl descrie astfel :  „acest domnu avè obicei, cînd şidè la masă şi vidè niscaiva oameni săraci dvorind prin ogradă, învăţa de lua cîte doao, trii blide de bucate din masa lui şi le trimetè acelor oameni acolo în ogradă, de mînca acei oameni. […] Aşişdere el bè vin mai mult din oală roşie decît din păhar de cristal, dzicînd că-i mai dulce vinul din oală decît din păhar”.

Noul domn era bun şi milostiv, ţinea dese divanuri de judecată, uneori întreaga zi, pentru ca împricinaţii să nu aştepte prea mult, iar atunci când nu erau cauze urgente „trebuiau să umble fustaşii domneşti prin târg să strângă împricinaţii“.

Şi pentru că avea nevoie de bani – să nu uităm că alegerea sa ca domn a costat o sumă uriaşă –, „deşi era de locul său din Ţinutul Putnei şi ştiind el încă din boierie că au oamenii săraci dobândă bună din vie“, a introdus o nouă dajdie – pogonăritul, o dare care a stârnit nemul­ţumiri pentru că podgorenii mai plăteau vinericiul şi vădrăritul.

Eustratie Dabija a fost ultimul domnitor care a batut moneda moldoveneasca. 

El a reînfiinţat monetăria de la Suceava, emisiunile monetare începînd în anul 1662 şi continuînd, după unele surse, pînă prin 1680.

În timpul domniei sale s-au bătut şilingi de aramă, numiţi popular „şalăi”  de la schilling, insa  trebuie spus, că şilingii lui Eustratie Dabija semanau  izbitor de mult ca design cu şilingii polonezi contemporani ai lui Ioan al II-lea Cazimir.

 În monetărie s-au mai bătut falsuri ale mai multor monede europene.

În Cronica racoviţeană, atribuită lui Nicolae Muste, citim despre aceşti şilingi:

„Era bănărie în Cetatea Sucevei, care era de la Dabija-vodă, şi făcea şalăi de aramă, cari numai aici, în ţară, îmblau, 4 şalăi la un banu bunu”.

La 1662, împreună cu Seraskierul turc și cu domnitorul Grigore I Ghica al Munteniei, domnul moldovean a luat parte la campania turcilor din Ungaria şi Bosnia.

https://i0.wp.com/www.portalestoria.net/IMAGES%2088/grigore%20I%20ghica.jpg

Domnul Ţării Româneşti Grigore I Ghica (1 septembrie 1660 – noiembrie (după 27) 1664 şi februarie 1672 – noiembrie 1673).

Amândoi domnii au „dat dosul“, cum se spune, drept care Grigorie Ghica a fugit la Veneţia, iar Eustatie Dabija a scăpat de acuzaţii dând, după obiceiul pământului, bani buni marelui vizir.

 A avut ca soție pe Dafina (Catrina)  și o fiică, Anastasia  (Nastasia).

Dafina era fiica boierului Mihai Furtună și fusese anterior căsătorită cu Dumitru Buhuș Vistiernicul.

Domnitorul Eustratie Dabija și Dafina Doamna au  îndeplinit dorinta Testamentara a domnului Miron Barnovschi,  finalizand  pe cheltuiala lor constructia  Mănăstirii Bîrnova și înzestrînd-o cu odoare de preț: cărți de cult, icoane și candele.

Începînd din anul 1662, Mănăstirea Bîrnova a fost închinată pe rand Patriarhiei Ierusalimului, Muntelui Athos, Muntelui Sinai, Patriarhiei din Constantinopol și Patriarhiei din Alexandria, fiind administrată de către călugării greci vreme  de 200 de ani.

Eustratie Dabija a murit pe 11 septembrie 1665, „și neplinindu bine 4 ani a domniei lui, fiindu şi om bătrîn, au plătit şi el datoria cè de opştie, de-au muritu”, după cum zice cronicarul.

A fost înmormîntat la  mănăstirea Bîrnova.

Cronicarul Ion Neculce menționează că „l-a dus cu toată boerimea cu mare cinste, de l-au îngropat la mănăstirea lui, în Bărnova, care este de dînsul, isprăvită; iară din temelia ei a fost început-o Bărnovscki Vodă a o zidire, și n-a apucat să o isprăvească, că a perit la Poartă”.

 Nicolae Iorga  consemnează : „Istrati Dabija, un bun bătrân beţiv, muri în Scaun pentru că vârsta-i era prea înaintată ca să-l mai poată atinge nenorocirea maziliei“

Şi pentru că, spune cronicarul, „el be mai mult din oală roşie… dzicând că-i mai dulce vinul din oală decât din păhar“ şi pentru că la curte „când se încingea cheful de la chindie şi ţinea până în zori“, Mihai Eminescu l-a nemurit în „Umbra lui Istrate Dabija-Voievod” :

„Se certe ungurii şi leşii …
Ce-mi pasă mie? La Cotnari
Eu chefuiam cu cimpoieşii,
Cu măscărici şi lăutari
Şi sub umbrarele de cetini
Norodu-ntreg  juca şi bea.
Iar eu ziceam ! Să bem, prietini,
Să bem pân’nu vom mai putea.“

Surse:

Stelian Ciocoiu – REVISTA LUMEA SATULUI, NR.22, 16-30 NOIEMBRIE 2011; http://romaniancoins.org ; moldovenii md.

12/09/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

O inscripţie din timpul lui Ștefan cel Mare

 

 

Lumea unei inscripţii din timpul lui Ștefan cel Mare

Pentru a înțelege mai adânc țara și istoria nu sunt trebuincioase întotdeauna, cred, tomurile grave și stufoase ale tratatelor academice, nici deslușirea savantă – în nuanțe, aluzii și detalii – a unor acte solemne, a unor hrisoave sau cronici.

Despre dramaticele evenimente care, acum o jumătate de mileniu, au dus la una dintre cele mai mari bătălii pentru indepedență din istoria românească – mă gândesc la lupta lui Ștefan cel Mare din locul, cu nume de rezonanță și înțelesuri, al Războienilor – au vorbit, la timpul lor și în posteritate, cronicari și soli, istorici și poeți.

Știm astăzi aproape în amănunt cum, în fruntea ordiilor otomane, călca pământul Moldovei, venind dinspre Adrianopol și Dunăre, însuși cuceritorul Bizanțului, al doilea dintre sultanii cu numele de Mahomed, cel ce voia să șteargă pata rușinii pe care cu numai un an înainte o suferiseră oștile sale la Vaslui, în fața oastei moldovenești evocate de Marx undeva, în paginile scrierilor sale, drept o „oaste de țărani” gata să-și apere glia.

Știm bine, de asemenea, cum singur în fața Turcului, așteptând zadarnic ajutorul acelei Europe ce se crezuse o clipă amenințată, dar care își uitase prea curând temerile, Ștefan cel Mare a adăstat și a întâlnit, la 26 iulie 1476, lângă Codrii Neamțului, la Valea Albă, pustiitoarea armată invadatoare, cum s-a retras în adâncul pădurilor, cum și-a adunat – după spusa cronicarului – „păsătorii din munți și argații” și cum a silit în cele din urmă pe sultan să se retragă la rându-i lăsând în urmă, dincolo de jale și lacrimi, o Moldovă liberă.

Despre pierderile mari de ostași ai Semilunei ne vorbește chiar un martor ocular, italianul Angiolello, despre imensul pericol prin care îi trecuse țara grăia voievodul, prin ambasadorii săi, în cetatea Veneției – „m-au găsit singur pe mine, cu toți ostașii mei împrăștiați ca să-și apere casele” -, despre evenimentele acestea au scris nu puțin, la noi și aiurea, contemporanii și urmașii.

Dar nimic, absolut nimic, îmi pare, nu poate evoca mai exemplar faptele decât graiul simbolului plastic pe care-l reprezenta, pe chiar locul bătăliei, lăcașul înălțat douăzeci de ani mai târziu, în 1496, de către voievod, ca și graiul potolit, măsurat – cum e graiul românului -, în maiestuoasă și severă cadență, parcă de sorginte latină, de adâncă și pioasă reculegere pentru jertfele luptei, care este cel al inscripției dedicatorii aflate deasupra intrării amintitei ctitorii pe care până astăzi călătorul o poate cerceta în părțile Războienilor:

„În zilele bine cinstitorului… Io Ștefan Voievod… fiul lui Bogdan Voievod, în anul 6984 (= 1476), iar al domniei sale anul curgător, s-a ridicat puternicul Mahmet, împăratul turcesc, cu toate puterile sale răsăritene…”.

Dând ocol simplei biserici ștefanine, amintitoare de cele din Borzești sau din târgul Pietrei – una dintre numeroasele ctitorii datorate celui mai mare domn al Moldovei, dar poate cea mai plină de ecoul luptelor lui necurmate -, ceva din freamătul așteptării, din încleștarea și din vuietul luptei te cuprinde aievea.

„Și au ajuns până aici – continuă inscripția – la locul numit Pârâul Alb. Și noi, Ștefan Voievod, și cu fiul nostru, Alexandru, am ieșit înaintea lor aici și am făcut mare război cu ei, în luna iulie 26; și… au fost înfrânți creștinii de păgâni. Și au căzut acolo mulțime mare de ostași ai Moldovei. Atunci și tătarii au lovit țara Moldovei din partea aceea…”

Cunosc puține texte ale literaturii românești din toate vârstele ei, în care câteva propoziții să-ți poată aduce înainte imagini de luptă sângeroasă, de apărare îndârjită, de moarte eroică, de durere reținută.

Și dincolo de toate – la douăzeci de ani după bătălia pe care inscripția și lăcașul o prăznuiesc -, prin chiar gestul ctitorului voievodal rămâne pilduitoare o atât de directă afirmare a cultului românesc pentru libertate, pentru o libertate ce nu și-a uitat niciodată jertfiții, pe cei de la Rovine și de la Călugăreni, de la Oituz și de la Mărășești, din atâtea și atâtea locuri, din câmpia dunăreană până la trecătoarea carpatică.

Departe, în timp, preț de cinci veacuri de luptă intrată în istoria poporului nostru sub numele Văii Albe, al Pârâului Alb și al Războienilor, ne aflăm, de fapt, nespus de aproape în inimă, de acea vară fierbinte a luptelor „ostașilor Moldovei”, cei rechemați în mintea și în conștiințele noastre de modesta inscripție medievală.

autor: acad. Razvan Theodorescu

sursa: Revista Clipa

10/06/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: