CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Cum s-a ajuns la dezastrul flotei de pescuit oceanic a României? VIDEO

Imagini pentru pescadoare photos

 

 

România furată | Unde a dispărut flota de pescuit oceanic a României?

 

În România, activitatea de pescuit maritim profesional se limitase până în anul 1964 la Marea Neagră, având ca ambarcaţii mahoanele cherhanalelor şi traulerele mici (şi învechite) ale „Întreprinderii Piscicole” din Brăila şi ale „Întreprinderii de Industrializare şi de Desfacere a Peştelui” din Tulcea, care aduceau la mal tonaje mici de peşti bentici cum ar fi sturionii, morunii, calcanii, cambulele, şi de peşti pelagici printre care dominau chefalii, stavrizii şi hamsiile.

Oferta era mult inferioară cererii. În anii 1964-1965 au fost comandate şantierelor navale din Japonia două mari traulere oceanice : „Constanţa” şi „Galaţi”.

În primii trei ani de activitate, cele două nave au pescuit împreună o medie anuală de 6.620 tone de peşte oceanic: acest succes a încurajat guvernul să dezvolte flota de pescuit până la 20 de traulere şi de 3 nave frigorifere de transport în 1973.

În 1972 producţia medie anuală pe navă activă era de de 2.864 de tone, adică o medie zilnică de 19,4 tone.  

Estimată la un miliard de dolari americani, Compania Română de Pescuit Oceanic a eşuat în anii de tranziţie.

IPO Tulcea era, în 1990, un adevărat colos, fiind proprietara celei de-a cincea flote de pescuit a lumii.

Potrivit fostului director general Ion Crişan, compania (devenită CRPO SA) avea 50 de traulere, 12 nave frigorifice de transport „Polar”, două tancuri petroliere şi peste 10.000 de angajaţi.

A existat un plan magistral, despre care din păcate nimeni nu vorbește, care a pus România la finalul anilor ’70 pe harta geostrategică a lumii.

Fosta noastră flotă, distrusă cu mare atenție și perseverență după 1989, odată cu înlăturarea lui Ceaușescu de la putere, făcuse parte din acest mare proiect strategic.

Un aspect aproape necunoscut este acela că statul român folosea ca paravan pentru operațiuni de trafic cu armament destinat  statelor din Africa, navele frigorifice tip Polar şi flota de pescadoare.

În 2016 fostul director executiv al Companiei de Pescuit Oceanic, Florin Adetu, avea să declare pentru Digi24 că Romînia comunistă a livrat armament în Mauritania și Republica Angola, iar Nicolae Zărnescu, fost adjunct al Securității Tulcea recunoștea operațiunile explicând că era vorba despre “armament ușor, lansatoare de grenade, automate, mitraliere, cartușe.”

Statele africane erau doar zone de tranzit pentru că armamentul avea ca utilizator final armata irakiană a lui Saddam Hussein, este de părere Ovidiu Ohanesian.

Această situație poate explica tensiunile din 1987 atunci când marina militară iraniană aproape a scufundat cargoul românesc „FUNDULEA” în strâmtoarea Ormuz, iar în ziua următoare a atacat un petrolier care naviga sub numele fals “DACIA.”

Mai multe sinistre absolut suspecte în care au fost implicate navele noastre de pescuit, rămase secrete până în ziua de azi, întăresc ipoteza unor operațiuni acoperite ale statului român pe relația cu statele afircane.

În cartea “Western Sahara: War, Nationalism, and Conflict Irresolution” scrisă de Stephen Zunes și Jacob Mundy, publicată în 2010 la editura Syracuse din New York se menționează că în anul 1986 un trauler românesc a fost scufundat de combatanții Frontului Polisario în apele Republicii Mauritania.

Evenimentul nu este cunoscut în flota noastră. Sunt poate prea puțini cei care au auzit de această scufundare iar majoritatea erau angajați atunci la IPO Tulcea.

Singura sursă documentară care face puțină lumină în speță este “Evoluția flotei comerciale și de pescuit a României între anii 1944 – 1989” lucrare rămasă nepublicată a comandorului de marină Ionescu Ovidiu – Victor. Aici apare consemnată nava „PARÎNG” din structura “Flotei Românești de Pescuit Expediționar” construită în 1981 în Șantierul Naval Brăila,  despre care se precizează că “a fost bombardată și incendiată în anul 1986 în Africa.”

 

Cu doar câteva luni înainte, avusese loc un eveniment similar, îngropat și mai bine de autoritățile de la București, despre care nici până azi nu se cunoaște mare lucru.

Este vorba despre scufundarea în 1985 a traulerului “POSTĂVARUL”, o navă nou intrată în dotarea IPO Tulcea, de 3971 TRB (tonaj registru brut), construită în 1984 la Șantierul Naval Brăila în 1984.

Singura mărturie despre sinistru aparține tot economistului Mircea Grigore, care a fost implicat aparent întâmplător în ambele dezastre, de la care am aflat astfel că la data de 8 martie 1985 traulerul “POSTĂVARUL” naviga între Nouakchott, capitala Mauritaniei și Insulele Capului Verde moment în care a fost lovit de o altă navă.

Mircea Grigore a povestit în 2012 pentru site-ul agenției de presă a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași că a fost vorba de o coliziune intenționată și că traulerul românesc a fost lovit cu bună știință de un vapor de capacitate mai mare:

“La 8 martie 1985, nava noastră, Postăvarul a fost lovită de o navă mult mai mare, ziua la amiază, la ora 14.00. Cred că a fost un sabotaj. Am fost loviți la tribord iar când nava care ne-a lovit s-a retras vasul nostru s-a dus la fund.”

După impact, „POSTĂVARUL” s-a scufundat rapid, în aproximativ 40 de minute, în zona Capului Blanc. Șansa marinarilor au fost bărcile de salvare japoneze montate la bordul traulerului românesc care s-au deschis la contactul cu apa.

Supraviețuitorii au fost “pescuiți” din ocean chiar de către echipajul navei care-i scufundase și debarcați în portul Nouakchott. Se pare că au existat și victime dar numărul acestora nu este cunoscut.

“CERNA” atacată pe coasta Senegalului

Au fost şi alte incidente grave în afara acestor două exemple despre modul în care se desfășura la momentul respectiv activitatea de pescuit oceanic a fostei noastre flote, riscurile la care era supus personalului navigant fiind mai mult decât evidente.

În epocă s-a mai vorbit la nivel neoficial și despre atacarea, în 1987, a navei “CERNA”, tip Supertrauler Atlantic, clasa Prometei, urmărită și atacată cu mitraliere pe coasta Senegalului.

La întoarcerea în țară “CERNA” prezenta găuri de glonț la nivelul copastiei. Și acest eveniment a rămas tot la secret.

 

 

 

 

Imagini pentru flota de pescuit a romaniei photos

 

Întrebarea unde a dispărut flota” de nave maritime a României are în sine un caracter manipulator : flota n-a dispărut, navele noastre au fost vândute la bucată sau în grup, second-hand sau la fier vechi, ipotecate la bănci pentru a credita afaceri private, distruse din punct de vedere tehnic sau abandonate prin diferite porturi.

Cei implicați și responsabili de acest jaf fără precedent în istoria marinei române au ajuns directori la societăți private, oameni de afaceri cunoscuți, politicieni importanți sau pensionari de lux, care controlează justiția și mijloacele de informare.

 

Falimentul flotei de pescuit oceanic a fost declanşat în 2008, după o serie de tranzacţii cumplit de păguboase.

 Cele 64 de pescadoare şi nave frigorifice polar au fost fie gajate în favoarea unor aşa-zişi investitori străini, fie vândute la preţ de garsonieră.

Flota oceanică, mândria unei ţări mici care nici măcar nu avea ieşire la ocean, dar se lupta cu marile puteri ale lumii în domeniul pescuitului industrial, a ajuns o amintire.

„Nicio masă fără peşte!” era reclama omniprezentă în programele televiziunii comuniste româneşti.

Peştele, congelat sau conservat, era singurul aliment pe care îl găseai în toate alimentarele. Iar asta pentru că România avea, încă din anii ’60, flotă de pescuit oceanic.

Întreprinderea de Pescuit Oceanic, cu sediul la Tulcea, a fost înfiinţată în 1964. Era în subordinea Centralei de Pescuit din Ministerul Agriculturii.
 

Averea acesteia o plasa  între primele cinci flote de pescuit oceanic din lume care avea  misiuni pe toate oceanele planetei.

Navele fuseseră construite, la comanda statului comunist, în Japonia, Germania, Polonia şi Rusia.

O parte dintre ele au fost construite în  România,la şantierele navale de la Constanţa, Tulcea sau Mangalia.

La Revoluţie, Întreprinderea de Pescuit Oceanic avea în proprietate şi baza navală Midia, care era, încă, în construcţie.

„Până în ’77-’78 s-a ajuns la 64 de nave. Apogeul a fost 64 de nave, în care erau incluse şi 12 nave de transport frigorific. Din scripte, în jur de 5.700 de angajaţi,” spune Ioan Giurgiuvanu, fost comandant al Flotei de Pescuit Oceanic.

Navele aduceau în România stavrid, macrou, sardină, cod şi hering. În total, pentru o producţie zilnică de 500 de tone de peşte lucrau 6 mii de oameni.

 Valoarea unui pescador era estimată în jur de 12 milioane de dolari la vremea respectivă.

Deci, dacă înmulţim 50 de pescadoare, să zicem, cu o valoare medie de 10 milioane înseamnă 500 de milioane de dolari, care la vremea respectivă a fost o sumă foarte mare.
Polarele costau în jur de 14 milioane de dolari unul.

Pe baza a ceea ce am auzit eu peste 1 miliard de dolari, la vremea respectivă, cu tot cu investiţia de la Midia.”

Faptul că România a avut a cincea flotă de pescuit a lumii a ajuns o amintire .
În ultimele sfert de secol, producţia de peşte a României a scăzut de la 100.000 de tone pe an la mai puţin de 11.000 de tone pe an.

Practic, cu largul concurs al autorităţilor statului, România a reuşit ca, în numai un sfert de secol, să piardă 95% din producţia de peşte, să piardă toată flota de pescuit, să ruineze toate fabricile de conserve, să lase de izbelişte sute de mii de hectare de luciu de apă şi să ajungă în situaţia ca necesarul de consum al populaţiei să depindă, în proporţie de 92%, de importuri,deşi ţara noastră are o suprafaţă de luciu de apă impresionantă: peste o jumătate de milion de hectare.

Institutul Naţional de Statistică arată că, în 1990, România exploata în scop piscicol circa 90% din cele peste 500.000 de hectare de luciu de apă, la care se adăugau cei 76.000 de kilometri de râuri şi 1.075  de kilometri de Dunăre.

Toate acestea, aducea o producţie de peşte de 60.000 de tone, dintre care 50.000 de tone era comercializate în stare proaspătă, iar restul mergea la fabricile de conserve din Galaţi, Tulcea, Sulina şi Constanţa.  

Aceleaşi fabrici primeau spre procesare şi circa 120.000 de tone de peşte oceanic, din cele 150.000 de tone capturate anual de cele 50 de pescadoare din administrarea Întreprinderii de Pescuit Oceanic (IPO) Tulcea.

Aşa se face că, în acel moment, piaţa românescă avea asigurat integral consumul (circa 110.000 de tone), din producţie proprie, iar la export mergeau cam 100.000 de tone anual.

 Costurile acestui dezastru sunt estimate la circa trei miliarde de euro, dintre care aproape un miliard de euro înseamna doar valoarea flotei de pescuit oceanic, care a dispărut pur şi simplu, iar restul valoarea fabricilor de conserve din peşte falimentate şi a luciului de apă distrus.

 

CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2014/10/09/un-dosar-nerezolvat-disparitia-flotei-romaniei-a-patra-ca-marime-din-lume/

 

 

 

 

 

 

https://adevarul.ro/locale/galati/romania-avut-cincea-flota-pescuit-lumii-ajuns-importam-92-necesarul-tarii-1_58e226f65ab6550cb8ec09c6/index.html

 

https://ro.wikipedia.org/wiki/Flota_%C8%99tiin%C8%9Bific%C4%83_%C8%99i_de_pescuit_a_Rom%C3%A2niei

http://constanta.ro/2018/02/07/destinul-zbuciumat-al-navelor-din-fosta-flota-de-pescuit-oceanic-atacate-cu-artilerie-de-trupele-polisario-si-mitraliate-de-teroristii-senegalezi/

Reclame

09/07/2018 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

14 noiembrie 1878 -Ziua Dobrogei. Proclamația Principelui României Carol I de Hohenzollern, prin care se consfințea unirea Dobrogei cu Ţara

 

 

 

 

Trecerea Dunării de trupele române, 1878

 

  14 noiembrie este ziua unirii Dobrogei cu România. Este ziua în care, la Brăila, în anul 1878 s-au desfășurat festivitățile prilejuite de punerea în aplicare a art. 46 al Tratatului de la Berlin, prin care străvechiul teritoriu românesc dintre Dunăre și Marea Neagră revenea la Patria-mamă.

 

La sfârşitul războiului dus de România şi Rusia împotriva Imperiului Otoman, situaţia Dobrogei era dezolantă: majoritatea musulmanilor părăsiseră provincia, o mare parte dintre cerchezii care fuseseră  colonizaţi de turci după 1864 s-a dedat la jafuri, distrugeri, crime, terorizând populaţia rămasăşi au avut loc numeroase răfuieli între creştini şi musulmani.

În marea lor majoritate, românii au rămas la locurile lor şi au adoptat o atitudine paşnică şi tolerantă. Între 1877-1878 s-a instaurat o administraţie provizorie rusească.

Imediat după preluarea teritoriului de către administraţia românească s-a trecut la reorganizarea şi reconstruirea provinciei.

A fost abolită dijma otomană şi introdus un sistem mai uşor de taxe, iar prin decret domnesc au fost garantate proprietăţile locuitorilor care fuseseră abandonate în timpul războiului.

La 1/13 iulie 1878  a fost semnată forma finală a Tratatului de la Berlin,  care în articolele 22-46 prevedea  dispoziţii  referitoare la România. Marile puteri recunoşteau independenţa totală a României faţă de Imperiul Otoman şi îi atribuiau Dobrogea, formată din insulele care alcătuiau Delta Dunării, sangiacul Tulcei cu districtele Kilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hârşova, Kiustenge şi Medgidia, precum şi ţinutul „la sud de Dobrogea” până la o linie care pleca de la vest Silistra şi până la Mangalia. De asmenea revenea la ţară  şi Insula Şerpilor.

Teritoriul care a revenit României avea o suprafaţă de 15 776 kmp, o populaţie de 226.000 locuitori (dintre care 127.000 erau musulmani) și putea asigura României controlul sectorului fluvial Galaţi-Tulcea-Sulina, a gurilor de vărsare ale Dunării, precum şi accesul la Marea Neagră de la vărsarea braţului Chilia până la 5 km sud de Mangalia.

Cei mai mulţi erau tătarii (71.000), urmaţi de turci (49.000), români (47.000), bulgari (30.000), iar restul erau evrei, greci, armeni, ruşi, circasieni şi germani.  

Autorităţile române s-au retras din judeţele Ismail, Cahul şi Bolgrad, care intraseră în componenţa Moldovei din 1856 şi apoi a României, ca urmare a păcii încheiate de marile puteri cu Rusia.

  Conform dispoziţiilor Tratatului de la Berlin, la 1 octombrie 1878, Rusia a ocupat acest teritoriu din Basarabia de Sud,

 

 

 

 

 

 

În acelaşi timp partea română a început pregătirile pentru unirea Dobrogei cu România. Au fost alocate fondurile necesare reorganizării administrative, iar în paralel s-a stabilit o delegaţie română pe lângă comisia europeană însărcinată cu fixarea frontierei româno-bulgare. 

La 14 noiembrie 1878 a fost  citită Proclamația către dobrogeni a Principelui României Carol I de Hohenzollern, care consfințea preluarea de către România a administrației Dobrogei:

„Locuitori de orice naţionalitate şi religie, Dobrogea – vechea posesiune a lui Mircea cel Bătrân – de astăzi face parte din România. Voi de acum atârnaţi de un Stat unde nu voinţa arbitrară, ci numai legea dezbătută şi încuviinţată de naţiune hotărăşte şi ocârmuieşte. Cele mai sfinte şi mai scumpe bunuri ale omenirii: viaţa, onoarea şi proprietatea sunt puse sub scutul unei Constituţii pe care ne-o râvnesc multe ţări străine. Religiunea voastră, familia voastră, pragul casei voastre vor fi apărate de legile noastre şi nimeni nu le va putea lovi, fără a-şi primi legitima pedeapsă… Armata română, care intră în Dobrogea, nu are altă chemare decât a menţine ordinea şi, model de disciplină, de a ocroti paşnica voastră vieţuire.

Salutaţi dar cu iubire drapelul român, care va fi pentru voi drapelul libertăţii, drapelul dreptăţii şi al păcii. În curând provincia voastră, pe cale constituţională, va primi o organizaţie definitivă, care va ţine seama de trebuinţele şi moravurile voastre, care va aşeza pe temelii statornicite poziţia voastră cetăţenească. Iubiţi ţara la a cărei soartă este lipită de acum şi soarta voastră.”

 

 

 

Harta modificărilor frontierelor statelor Europene în urma tratatului de la Berlin 1878

Harta modificărilor frontierelor statelor Europene în urma tratatului de la Berlin 1878

Preluarea acestei provincii a fost posibilă în urma semnării tratatului de pace de la Berlin (1/13 iulie 1878) și San Stefano (19 februarie / 3 martie 1878), tratate ce au pus capăt Războiului Ruso-Turc de la 1877-1878, cunoscut și ca Războiul de Independență al României.

La data de 13 noiembrie, Principele Carol I și prim-ministrul Ion. C. Brătianu au stabilit ultimele dispoziții pentru intrarea armatei române în Dobrogea. 

A fost emis şi un ordin de zi către armată, căreia Domnitorul îi ordona:

„Soldaţi! Puterile Mari europene, prin Tratatul de la Berlin, au unit cu România Dobrogea, această veche posesiune a părinţilor noştri de mai înainte. Azi veţi pune piciorul pe acest pământ care devine din nou românesc! Însă acum veţi merge în Dobrogea, nu în calitate de cuceritori, ci de amici, ca fraţi ai locuitorilor, care de azi înainte sunt concetăţenii noştri. Soldaţi!

În această nouă Românie veţi găsi o populaţie care în cea mai mare parte este deja românească. Însă veţi găsi şi locuitori de alt neam şi alte credinţe. Toţi aceştia, care devin membri ai Statului român, au aceleaşi drepturi la protecţiunea ţi dragostea voastră…Aşadar, drum bun soldaţi şi Dumnezeu să vă aibă în pază. Gândul meu vă însoţeşte neîntrerupt. Trăiască România!”

 

 Cum a trăit Carol I zilele de dinaintea luării în stăpânire a Dobrogei. Monarhul a trecut Dunărea doar când armata a dat undă verde

 Foto: Regele României Carol I de Hohenzollern 1866-1914 (n.1839 – d.1914)

 

 După aproape 500 ani de stăpânire otomană neîntreruptă, străvechiul pământ românesc al Dobrogei revenea la sânul României.

Marea miză, independenţa de stat a României, fusese câştigată. Ţara a pierdut, însă, Basarabia de sud, primind la schimb o provincie strategică pentru echilibrul Europei: Dobrogea, cu braţele Dunării şi cu ieşirea la Marea Neagră. 

În dimineața zilei de 14 noiembrie 1878 principele  Carol I, după ce a călătorit o noapte întreagă, a ajuns la Brăila. Acolo a fost primit de Ion C. Brătianu, generalul G. Angelescu – comandandul Diviziei militare ce urma să intre în Dobrogea, prefectul județului, primarul Brăilei și consilieri locali și de un mare număr de cetățeni ai orașului.

Au fost organizate mai multe festivităţi. S-au ţinut discursuri iar    Episcopul Mechidesec al Dunării de Jos a oficiat un Te Deum în faţa unui altar improvizat. Prinţul Carol a defilat în fruntea trupelor prin mulţimea care arunca flori. Apoi,trupele române reprezentate de  regimentele 4, 5 şi 7, un regiment de artilerie şi Regimentul 2 Roşiori, comandate de generalul Gheorghe Anghelescu, cel care avea să conducă prima divizie a Dobrogei, s-au îndreptat spre port.

Proclamația dată cu prilejul intrării Dobrogei în componenţa statului român afirma angajamentul solemn al respectării legilor țării, a religiei minorităților și a proprietăților, a ordinei și disciplinei.

După încheierea festivităţilor oficialitățile, împreună cu Principele Carol I și prim-ministrul Ion. C. Brătianu, au traversat Dunărea pe vasul Ștefan cel Mare și au păşit pe pământul Dobrogei, la Ghecet.

Aici au fost întâmpinați de numeroși localnici dobrogeni: români, turci, tătari și bulgari.

 De la Ghecet, Carol I s-a întors în capitală pentru a deschide întrunirea Corpurilor Legiuitoare, însă nu înainte de a ura drum bun trupelor militare care plecau spre Măcin.

Autoritățile civile și militare ale statului român au ajuns la Măcin, apoi la Babadag, după care, în ziua de 18 noiembrie, au intrat în Tulcea. În orașul Constanța au ajuns în ziua de 23 noiembrie 1878.

În calitate de prefecți au fost numiți R. Opran la Constanţa şi G. Ghica la Tulcea.

Proclamaţiile regale, care îndemnau la înţelegere şi respect, au fost două documente fundamentale ale căror intenţii se vor regăsi şi în legile privind Dobrogea – Legea din 1880 pentru organizarea Dobrogei sau «Constituţia Dobrogei», cum o numea Kogălniceanu, şi Legea pentru regularea proprietăţii imobiliare în Dobrogea.

Carol I continua astfel politica lui Cuza faţă de ţinutul dintre Dunăre şi Mare, pe care îl considera «mărgăritar al Coroanei României». Regele Carol I îşi dorise mult Dobrogea, cu riscul pierderii în urma Războiului de Independenţă de la 1877 a Basarabiei de sud, cu judeţele Cahul, Ismail şi Bolgrad. Era conştient că regiunea va aduce ţării un avantaj strategic şi economic de primă mână: ieşirea la Marea Neagră. Şi mai ştia că o Românie modernă nu se poate construi fără o ieşire la Marea Neagră, fără un pod maiestuos peste Dunăre şi fără un oraş comercial care să valorifice zestrea naturală a litoralului.

Unirea Dobrogei cu Patria Mamă a reprezentat, după unirea Moldovei cu Țara Românească din 1859, o nouă și importantă etapă în procesul de desăvârșire a unității de stat a românilor, proces încheiat prin Marea Unire din 1 decembrie 1918 de la Alba Iulia.

 

Din anul 2015 data de 14 noiembrie a fost instituită prin lege „Ziua Dobrogei”.

 

 

 

Surse:

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Unirea_Dobrogei_cu_Rom%C3%A2nia

http://www.istoria.md/articol/656/14_noiembrie,_istoricul_zilei#1878

14/11/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Averea spionului Moruzov.


Parintele spionajului romanesc a acumulat o avere fabuloasa care s-a pierdut, in mod misterios, dupa ce a fost arestat si asasinat.
Mihail Moruzov, parintele serviciilor secrete romanesti, a detinut in judetul Tulcea o avere fabuloasa, pe care a pierdut-o dupa ce a fost arestat de Ion Antonescu. Celebrul spion cunoscut sub numele de „Marele Anonim” stapanea zeci de imobile si suprafete intinse de teren. Dupa sapte decenii de la suprimarea lui Moruzov, in Tulcea se mai duc dispute aprige pentru averea spionului.
 Pentru ca bunurile acestuia nu au fost confiscate cu acte legale, mostenitorii lui Moruzov nu le pot revendica. Vila in care Moruzov avea „statul major” a fost folosita de Ceausescu, ajungand acum „cuibusor de nebunii” al politicienilor. Imobile ajunse in administrarea unor institutii se ruineaza, iar un lider local al PSD face afaceri imobiliare banoase de pe urma unui spital construit de Moruzov.
 
Motivul acestor divergente este reprezentat de proprietatile uriase pe care Moruzov le-a avut in nordul Dobrogei. Succesele profesionale obtinute de serviciul sau l-au facut pe Mihail Moruzov, conform istoricului Troncota, „un om foarte influent pe care toata lumea il adula, cautand sa-i obtina bunavointa si protectia”.
 Cert este ca statutul de spion-vedeta manifestat mai ales in timpul regimului lui Carol al II-lea i-a permis lui Moruzov sa acumuleze o avere fabuloasa, iar documentele din arhive arata ca cea mai mare parte a acestei averi s-a aflat in judetul Tulcea.
 
Documentele detinute de Arhivele Statului arata ca Mihail Moruzov detinea in 1940, cand a fost arestat din ordinul lui Ion Antonescu, foarte putine bunuri pe numele sau. Este vorba doar de 50 de hectare de livada si vie si o vila situate pe malul lacului Somova, in vecinatatea orasului Tulcea.
In ziua in care Moruzov a fost incarcerat la Jilava, oamenii lui Antonescu au dispus punerea sub sechestru nu doar a celor 50 de hectare de teren si a vilei aflate, cu acte in regula, in proprietatea spionului, ci si a altor bunuri presupune a fi apartinut sefului spionajului.
 
Este vorba de proprietatile din judetul Tulcea aflate in patrimoniul Fundatiei „Marele Anonim”, despre care rapoartele Chesturii Tulcea spun ca ar fi fost „un paravan in spatele caruia Moruzov isi finanta actiunile ilegale”. Patrimoniul fundatiei insuma aproape 500 hectare de teren agricol, amplasat in mai multe zone din nordul Dobrogei, si zece imobile situate in orasul Tulcea si in satul Zebil.

 Surprinzator este faptul ca procurorii si agentii secreti trimisi de Antonescu in misiune la Tulcea sa-l deposedeze de avere pe Moruzov au inventariat toate aceste bunuri despre care au consemnat ca ar fi apartinut „Marelui Anonim” (cum era poreclit Moruzov), dar nu a fost emis un act de confiscare a lor si de trecere a acestora in patrimoniul statului, cum ceruse, imperativ, maresalul Antonescu. Istoricii sustin ca ordinul lui Antonescu de saracire a sefului spionajului nu s-ar fi infaptuit pentru ca autoritatile nu au pus mana pe actele de proprietate ale acestor bunuri si astfel nu ar fi avut baza legala pentru ordinul de confiscare. Istoricii mai presupun ca Moruzov ar fi aflat din timp de iminenta sa arestare si a distrus dosarele agentilor sai secreti, iar actele de proprietate ale terenurilor si imobilelor detinute le-a ascuns sau a facut contracte fictive de vanzare-cumparare pe care le-a lasat la vedere.

Cert este ca vila si livada de pe malul lacului le-a transferat pe numele fiicei sale, Aurora Florina Moruzov, si apoi a redactat un contract fictiv de vanzare-cumparare pe numele unei servitoare. Despre vila de pe malul lacului Somova din municipiul Tulcea, istoricii spun ca ar fi gazduit statul major al spionajului din Delta.
Fostul spital, cumparat de PSD cu 10.000 de dolari
Moruzov a mai donat, in 1937, cladirea de pe strada Corneliu Gavrilov autoritatilor sanitare din Tulcea pentru a fi facut un spital. In respectivul imobil a functionat, pana in 1970, cel mai important spital al orasului. Comunistii au mutat spitalul, iar cladirea primita in dar de la Moruzov a fost transformata in „centru teritorial de calcul”. CJ Tulcea, care administreaza imobilele spitalelor tulcene, sustine ca nu ar exista vreun act de donatie din partea lui Moruzov pentru respectivul imobil, desi la Arhivele Statului exista acest document. 

Ignorarea actului de donatie nu este intamplatoare. In 1991, imobilul care cuprinde cateva mii de metri patrati de birouri a fost trecut in patrimoniul unei societati cu capital de stat. In 2002, fostul APAPS a privatizat SC Centrul Teritorial de Calcul Tulcea. Cumparatorul fostului spital al lui Moruzov este Constantin Mitache, vicepresedinte al PSD Tulcea, care a platit la APAPS pentru achizitionarea imobilului aproximativ 10.000 de dolari. Acum cladirea este inchiriata, in mare parte, unor institutii subordonate CJ Tulcea, care platesc o chirie lunara, din bugetul judetean, firmei lui Mitache, de 16 euro/metru patrat.
Muzeu al inceputului spionajului romanesc
 
Alte trei imobile din satul Zebil au devenit sedii ale primariei, ale scolii si ale CAP. Sediile fostului CAP si cel al scolii au devenit ruine. Localnicii spun ca in ele se mai afla inca mobilier si obiecte care i-au apartinut lui Mihail Moruzov. Satenii intentioneaza sa transforme fostul sediu al CAP in „muzeu al inceputului spionajului romanesc”. Viceprimarul Vasile Teliceanu a declarat ca „un astfel de muzeu ar putea schimba destinul satului situat pe malul lacului Babadag. Detinem suficiente obiecte care au apartinut lui Moruzov si familiei acestuia care ar putea sa constituie inceputurile unui muzeu de acest fel. Autoritatile locale refuza sa investeasca in reabilitarea cladirii care ar putea sa devina o atractie turistica si sa transforme satul intr-unul tuirstic”.
 
In prezent, satenii investesc, pe cont propriu, in acest proiect. Ei doneaza bani pentru repararea cladirii viitorului muzeu si pentru realizarea unui bust al spionului Moruzov.  

Sculptura a fost contractata de localnici si va fi amplasata in curtea casei din Zebil, unde a copilarit Mihail Moruzov. Teliceanu a mai declarat ca acest proiect este zadarnicit de autoritati pe motiv ca nu ar exista actele de proprietate ale imobilului si ale terenului din curtea casei.
Mostenitor fara mostenire
Aurora Florina Moruzov, singurul mostenitor in viata al lui Mihail Moruzov, a declarat ca, desi detine acte autentice pentru cele mai multe proprietati ale tatal sau, nu a redobandit averea respectiva. „Am reusit sa dovedesc in instanta nevinovatia tatalui meu care a fost acuzat de regimul Antonescu de insusirea ilegala a unor bunuri publice si ca ar fi cheltuit ilegal sume foarte mari de bani din bugetul statului. Mi-au trebuit aproape doua decenii pentru a demonstra ca tata nu a comis vreo ilegalitate.
In privinta proprietatilor, cei din instanta sustin ca nu are ce sa retrocedeze, pentru ca nu exista acte de confiscare”, a spus Aurora Moruzov.
Casa parohiala, confiscata de comunisti
Casa parohiala a lui Simion Moruzov, tatal spionului, care a pastorit credinciosii ortodocsi din cartierul rusesc al Tulcei timp de patru decenii, a fost transformata de autoritatile comuniste in „centru de colectare a sangelui”. Imobilul de pe strada Pacii din curtea Bisericii Rusesti din Tulcea a fost construit de Moruzov prin intermediul Fundatiei „Marele Anonim”. Conform documentelor de la Arhivele Statului, fundatia a donat cladirea bisericii punand conditia ca „imobilul sa devina casa parohiala si sa fie utilizat exclusiv de Simion Moruzov, preot paroh la aceasta biserica, pe parcursul vietii acestuia”. 

Comunistii au confiscat in 1948 aceasta casa parohiala si au transformat-o in centru de recoltare a sangelui si in dispensare medicale. In urma cu un deceniu, Protoeria Tulcea a redobandit imobilul ruinat. In loc sa-l faca din nou casa parohiala, cum scrie in actul de proprietate, Protoeria si, mai nou, Episcopia Tulcea au transformat imobilul donat de Moruzov in centru comercial.
Statul ia imobilele fara acte legale
Desi nu au existat acte legale de confiscare, averea lui Moruzov si a „Marelui Anonim” a ajuns in stapanirea unor institutii ale statului. Vila, livada si un alt imobil din preajma lacului Somova au fost preluate de „Domeniile Statului”, iar dupa 1950, de Departamentul Agriculturii de Stat. Astfel, in 1970 vila a ajuns in patrimoniul PCR, cu statut de „casa de oaspeti a secretarului general al partidului”. La inceputul anilor ‘90 casa si un hectar de livada au fost preluate de CJ Tulcea. In urma cu mai bine de un deceniu, vila Moruzov a luat foc in timpul unei petreceri organizate de politicienii locali pentru sefi din Ministerul de Interne.
In timpul chiolhanului, un general din MI a tras cu rachete de avertizare, iar o astfel de racheta a cazut pe acoperisul de stuf al vilei si imobilul a ajuns scrum.Autoritatile locale au musamalizat cazul, pompierii au scris in actele de constatare ca ar fi fost vorba de un scurtcircuit, iar CJ Tulcea a declarat imediat vila distrusa de incendiu „obiectiv turistic de interes judetean”.
 Astfel, CJ Tulcea a accesat de la UE peste un milion de euro (fonduri Phare), bani folositi la repararea stricaciunilor produse de incendiu. Dupa ce a fost reparata, vila nu a mai fost destinata circuitului turistic, ci a devenit „casa de oaspeti” a CJ Tulcea, fiind folosita de politicienii locali pentru organizarea unor petreceri simandicoase.
Respectivul imobil este revendicat in prezent de presupusi proprietari. CJ Tulcea se judeca de mai bine de un deceniu cu reprezentantii familiei Anton stefan, care pretind ca ar fi cumparat vila de la Moruzov. Fiica lui Mihail Moruzov nu confirma insa tranzactia.
 Constantin Cabuz, secretarul CJ Tulcea, a recunoscut ca administratia judetului a inscris in patrimoniul judetean vila Moruzov, care este casa de oaspeti, si un hectar de livada din preajma acesteia, precum si doua imobile din satul Zebil, administrate de Directia de Protectie Sociala, care sunt utilizate pentru ingrijirea persoanelor cu dizabilitati.
„Vila Moruzov am primit-o, prin transfer, de la protocolul de stat, iar cladirile din Zebil prin hotarari de guvern. Statutul juridic al acestor proprietati este neclar”, a declarat Cabuz. Un imobil de pe strada Corneliu Gavrilov din Tulcea a fost preluat de o scoala, iar altul de pe aceeasi strada a continuat sa gazduiasca un spital.
Cel mai flexibil serviciu secret din Europa
Mihail Moruzov s-a nascut si a copilarit in satul Zebil din judetul Tulcea, iar familia acestuia a trait in aceasta localitate, precum si in orasul Tulcea. Fiu al unui preot din Zebil, Mihail Moruzov, desi nu avea studii militare, a reusit sa organizeze in 1917, in Delta Dunarii, unul dintre cele mai flexibile servicii secrete din Europa. Cu doar 16 agenti, Moruzov controla din punct de vedere informativ nu doar gurile Dunarii, ci si un teritoriu pe o raza de sute de kilometri, aflat dincolo de granita Romaniei cu Uniunea Sovietica si la sud de Dunare, in Balcani. Arhivele serviciilor secrete atesta ca Moruzov a reusit sa se infiltreze atat de bine in Armata Rosie, incat „puterea sovietelor” l-a numit comandantul unei mari unitati a armatei sovietice, pe care seful spionajului romanesc a dizolvat-o rapid, lasand Moscova fara o prezenta militara organizata in preajma Deltei.
Istoricul Cristian Troncota sustine ca, infuriate de aceasta umilinta, autoritatile sovietice au pus la cale un sabotaj  economic asupra Romaniei pe care Moruzov l-a dejucat magistral. Sovieticii ar fi planuit o criza economica pentru tara noastra, aruncand pe pe piata financiara romaneasca 12 milioane de ruble false. Moruzov a aflat de acest plan si a interceptat primul milion de ruble adus de rusi in Romania. Sovieticii s-au prins ca planul lor fusese dejucat si au stopat actiunea.
 
Fundatia cu 500 de hectare de teren
La aproape sapte decenii de la asasinarea  sa  din ordinul lui Ion Antonescu, „parintele serviciilor secrete romanesti” Mihail Moruzov, face inca obiectul unor dispute in judetul Tulcea.
 

 

Sursa:Romania lbera.ro
Neculai Amihulesei

 

 

 

30/01/2010 Posted by | DIVERTSMENT | , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

   

%d blogeri au apreciat asta: