CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Mărturii despre primele zile ale stăpânirii sovietice în Basarabia

 

 

După ce, la 28 iunie 1940, la ora 7 dimineața, tancurile sovietice au trecut Nistrul, primele avioane ale ocupanților au aterizat pe aeroportul din Chişinău în jurul orei 16:30.

În scurt timp după aceasta, lucrătorii de partid încadrați în procesul de bolşevizare a Basarabiei şi-au adus aici și familiile.

Băștinașii își aminteau că bărbaţii sovietici erau îmbrăcați în pantaloni strâmţi de „porosină” (pânză de sac), purtau cămăşile peste pantaloni, încheiate până la ultimul nasture, și erau încinşi cu nişte şireturi.

Femeile se chiteau toate în rochii de cit alb, cu floricele mici. Deși nu-și puneau ciorapi, ele se încălțau în papuci.

În straiele astea, umblau cu toții după mâncare şi băutură. În anul acela, recolta a fost bogată și de-ale gurii se găsea din belşug, scrie  Mariana S. Țăranu  în https://www.timpul.md.

La început, magazinele erau ticsite cu mărfuri, dar peste o lună în ele nu mai era nimic…

Vestimentaţia şi cultura alimentară a soţiilor ofiţerilor ruşi sunt descrise în memoriile Claudiei Cobasnean:

„Cel mai mare şoc pentru noi a fost să vedem cum soţiile ofiţerilor ruşi, îmbrăcate în cămăşi de noapte (pe care le credeau rochii elegante), mergeau la piaţă. Toată lumea râdea pe ascuns. Istoria cu măslinele a înconjurat întreaga Basarabie.

Degrabă după acea zi tragică, au fost scoase în vânzare măslinele rămase în depozite. Se formaseră cozi imense. Noi nu ştiam de aşa ceva.

Stând în rând, două rusoaice vorbesc:

„Nu ştiu ce găsesc moldovenii în măslinele astea, că eu am luat două kg de măsline şi două de zahăr şi le-am fiert, şi nu mi-a ieşit dulceaţă”.

Nu se atingeau doar de pălării și cravate

Și Gleb Drăgan vorbește despre obiceiurile stranii ale familiilor ofițerilor sovietici, în lucrarea sa autobiografică „Deportații. Tragedii basarabene”:

„Cel mai mult îi impresionaseră alimentele. După ce ani de zile nu văzuseră pe la ei decât magazine goale, ajunşi aici, cumpărau cantităţi enorme de alimente; tot ce le era refuzat la ei acasă.

Spre uimirea localnicilor, cumpărau zeci de mosorele de aţă, zeci de metri de panglici, vase de bucătărie…

Tot aşa dăduseră năvală în magazinele de încălţăminte, uluiţi de ce pot găsi. În schimb nu se atinseseră de pălării şi de cravate, embleme ale „burgheziei”. Se petrecuseră şi scene nostime.

Nişte rusoaice ieşiseră pe stradă în cămăşi de noapte de mătase sau de milaneză, crezând că sunt rochii. Sau umblau caraghios, din neobişnuinţă, cu pantofi cu toc. Dar ţineau cu orice preţ să fie elegante.”

„În centru văzuseră camioane cu soldaţi. Stăteau smirna (nemişcaţi n.r.), uitându-se drept înainte, ca şi cum nu i-ar fi interesat nimic. Şi la colţuri pe străzi erau postaţi soldaţi cu arma la picior. Aveau o beretă neobişnuită pe cap, pusă într-o parte; bluza kaki strânsă în talie cu o curea lată; pantalonii bufaţi erau băgaţi în cizme scurte, nelustruite.

Oamenii treceau uitându-se curios la ei, dar soldaţii nu le dădeau nicio atenţie. Şi, dacă unul punea vreo întrebare unui soldat, el răspundea scurt şi hotărât: „Guleai! Guleai!” (Du-te și te plimbă! – n.r.), scrie Gleb Drăgan.

Același autor subliniază că lucrătorii de partid n-au creat o impresie mai bună decât soldații.

„Civilii îi uimiseră pe localnici şi mai mult decât militarii. Mai ales cu îmbrăcămintea lor urâtă, demodată, sărăcăcioasă. Bărbaţii purtau cămeşi şi pantaloni din pânză, în picioare tenişi sau chiar târlici. Femeile – rochii de stambă cu un model vechi de 15-20 de ani; în picioare fără ciorapi, cu sandale urâte, scâlciate. Militarii şi civilii fuseseră încartiruiţi pe la casele mai arătoase ale localnicilor… Şi aşa, mulţi moldoveni, mai ales intelectualii, se pomeniseră cu un militar sau cu o familie de sovietici în casele lor”, notează Drăgan.

Din a doua zi de ocupație până pe 15 iulie 1940, au fost impuse restricții de deplasare. Între orele 20:00-6:00, era interzis accesul în localităţile urbane, iar, în intervalul de ore 23:00-5:00, se interzicea deplasarea prin oraş.

Oamenii aveau de ales între viață și slănină, ouă și vin

În afară de cumpărăturile pe care le făceau în cantități uriașe, în primele ore după ocuparea Basarabiei, soldaţii şi lucrătorii de partid s-au dedat la jafuri atât din locurile publice, cât şi din cele private.

În lucrarea sa, „Siberia acasă”, Margareta Spânu-Cemârtan relatează despre aceasta: „În Chişinău erau multe maşini încărcate cu soldaţi, care se opreau drept în uşile magazinelor, unde erau gălăgioşi şi confiscau produse, le încărcau la repezeală şi plecau mai departe. Lumea era buimăcită şi speriată. Vânzătorilor care se împotriveau, soldaţii le puneau pistolul la tâmplă”.

Aceeaşi soartă au avut-o şi gospodăriile private, mai ales după ce infractorii au fost eliberaţi din închisori. Ecaterina Străjescu din s. Vertiujeni, r-nul Teleneşti, își amintea: „…era în noaptea după ce noi, copiii, întâmpinaserăm ziua soldaţii cu steluţe roşii în frunte.

A sosit un detaşament dintre cei eliberaţi din puşcărie, le spuneau calmuci. Erau îmbrăcaţi în pufoaice, caraghioşi la înfăţişare şi răutăcioşi. Au venit la nana în toiul nopţii şi au început să strige, să-i ameninţe cu armele că-i împuşcă, dacă nu le dă slănină, ouă şi vin. Biata nana stătea înmărmurită de frică pe o laviţă sub icoane.

A urmat o împuşcătură şi nana s-a prăvălit, şi icoana a căzut peste ea. Pe băbaca l-au scos afară. Unul a pus mitraliera pe capul lui ca pe un suport şi a început a trage în aer cerând vin. El le-a dat.

A deschis larg uşile la beci şi au cărat cu căldările cât au dorit. Spre ziuă băbaca a scos cepurile de la poloboace. A curs şi tot vinul, dar el ştia că în nopţile următoare soldaţii n-o să mai aibă la ce veni… Ouă şi slănină n-au mai găsit, cu toate că au cotrobăit toată casa”.

Dacă te pronunțai contra „eliberatorilor”, erai împușcat

  În unele sate, administrația locală s-a pronunțat public împotriva expansionismului sovietic.

În cadrul celor două adunări ale sătenilor din Hâșdieni, raionul Glodeni, în 28 iunie și 4 august 1940, primarul Mihail Mutâlică a vorbit fără ocolișuri despre ocuparea Basarabiei, accentuând că toate etniile au drepturi egale.

În consecință, la mijlocul lui august, acesta a fost arestat. Pe 22 februarie 1941, Judecătoria Supremă a RSSM a lăsat în vigoare sentinţa Judecătoriei Bălţi din 30 ianuarie, același an, prin care Mutâlică era condamnat la pedeapsa capitală și confiscarea averii.

Un caz similar a avut loc pe 28 iunie 1940 în s. Trifăneşti, judeţul Soroca, unde Vasile Sofica își îndemna sătenii să opună rezistenţă Armatei Roşii și intenţiona să dea foc podului de peste Răut, pentru a opri înaintarea tancurilor sovietice.

Peste câteva zile, a fost și el arestat, iar apoi a fost condamnat la moarte.

Primele mitinguri ale sovieticilor

 

Odată sosiți în Basarabia, sovieticii organizau adunări în fiecare localitate. Ei anunțau oamenii că s-a schimbat orânduirea și îi obligau să o recunoască.

Susţinătorii bolșevicilor, cunoscuţi în localitate, țineau discursuri prin care denigrau statul român, plângându-se de viaţa grea pe care au dus-o pe parcursul a 22 de ani. Totodată, deținătorii de arme urmau să le predea la sovietul sătesc.

Cei care nu se supuneau acestui ordin au fost pedepsiți la ani grei de Gulag.

La 29 iunie 1940, la Chișinău, autoritățile sovietice au organizat un mare miting, la care au participat 100 000 de oameni, inclusiv Nikita Hrușciov, pe atunci prim-secretar al CC al PC(b) din Ucraina, S. Timoșenko, comisarul poporului pentru apărare din URSS, L. Mehlis, șeful Direcției politice generale a Armatei Roșii și S. Burlacenko, președinte al Comitetului revoluționar provizoriu din Basarabia.

În aceeaşi zi, și în alte localităţi au fost organizate mitinguri. Gherasim Păduraru, locuitor al s. Roșieticii Vechi, care ulterior a devenit preot la Chișinău și s-a opus până la moarte regimului sovietic, scria în romanul său „Taina porților zăvorâte”: „Chiar a doua zi după ce au trecut armatele rusești prin satul nostru, am fost chemați toți oamenii din sat la miting.

În fața lumii a vorbit un rus în rusește, iar moș Axinte Chivriga ne traducea în românește.

A vorbit foarte mult rusul, însă toată cuvântarea lui se rezuma la următoarele: că am scăpat de boieri, că pământul de azi înainte e al nostru și stăpâni în țară la noi, cică, vor fi muncitorii și țăranii”.

24/05/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ISTORIA CARE NU SE UITĂ: Cum s-a eliberat poporul Lituaniei de ocupanții sovietici

 

 

 

 

 

 

MEMORABILELE ZILE DE 11-13 ianuarie 1991. Cum s-a eliberat Lituania de ocupaţia sovietică.

În zilele de 11-13 ianuarie 1991, ca urmare a declarației de reînființare a statului Lituania, prin care fosta Republică Sovietică Socialistă Lituaniană îşi declara independenţa faţă de URSS, KGB şi armata sovietică au declanşat ample atacuri împotriva unor instituţii lituaniene şi populaţiei civile care manifesta în sprijinul independenţei naţionale.

În urma acțiunilor armatei sovietice şi a trupelor speciale din cadrul KGB, cel puțin 14 civili şi-au pierdut viaţa şi peste 600 au fost răniți. Principalele atacuri s-au produs în capitala Vilnius, dar au existat acţiuni represive şi în orașele Alytus, Šiauliai, Varėna și Kaunas.

Lituania îşi declarase independența față de Uniunea Sovietică la 11 martie 1990. Ca în toate republicile anexate de URSS care şi-au declarat independenţa în acea perioadă, serviciile secrete sovietice au creat situaţii de instabilitate şi tensiune politică, dublată de o acută penurie de energie și lipsuri economice, în scopul subminării încrederii opiniei publice în statul proaspăt restaurat. (Şi în România s-a aplicat acelaşi plan după decembrie 1989, înrăutăţirea traiului zilnic, disoluţia instituţiilor şi devalizarea economiei naţionale fiind coordonate prin agenţi implantaţi la toate nivelurile oficiale de URSS, pentru a decepţiona populaţia şi a genera nostalgie faţă de defunctul regim comunist – nota autorului). La acestea, s-a adăugat o blocadă economică impusă de URSS din aprilie şi până la sfârşitul lui iunie.

Minorităţile etnice filoruse şi Partidul Comunist Lituanian au fost folosite de  KGB pentru a crea tensiuni şi instabilitate (strategie utilizată de altfel şi în Republica Moldova, dar şi în alte foste republici sovietice devenite independente).

1289752449sausioivykiaiTensiunile au fost escaladate rapid în primele zile ale lui 1991. În primele zile ale anului 1991, instabilitatea a fost escaladată prin amplele proteste ale muncitorilor ruși, polonezi și de alte naționalități din fabricile din Vilnius, care au protestat faţă de scumpirea bunurilor de larg consum, acuzând o falsă discriminare etnică. Human Rights Watch sesiza cu acel prilej că guvernul sovietic coordona o campanie de propagandă şi diversiune în scopul agitării unor conflicte interetnice, aşa cum avea să se întâmple şi în Georgia, Moldova ş.a..

La 8 ianuarie situaţia politică internă din Lituania se agravează. În urma unei întrevederi cu preşedintele sovietic Mihai Gorbaciov care ameninţase cu represalii armate, primul ministru al guvernului lituanian, Kazimira Prunskienė, demisionează în urma divergenţelor cu preşedintele anticomunist Vytautas Landsbergis. Premierul opta pentru cedare în faţa URSS, în vederea evitării unei băi de sânge, în timp ce preşedintele susţinea rezistenţa.

Tot la 8 ianuarie, mișcarea comunistă Iedinstvo, a rusofonilor, a organizat o manifestaţie, încercând să forţeze pătrunderea în Consiliului Suprem al Lituaniei, fiind respinşi de forţele de ordine. În ciuda faptului că în aceeași zi Consiliul Suprem votase stoparea creșterii prețurilor, protestele și diversiunile comuniştilor s-au intensificat. Preşedintele Landbergis avea să susţină un discurs televizat și radiodifuzat, cerând susținătorilor independenței să apere principalele clădiri guvernamentale și de infrastructură.

226657În zilele de 8 și 9 ianuarie, unități militare sovietice au fost aduse în Lituania pe calea aerului. Între ele se afla şi temuta unitate specială Grupul Alpha și parașutiștii din Divizia a 76-a Aeropurtată cu sediul la Pskov. Conducerea URSS a oferit ca explicație oficială asigurarea ordinii constituționale și aplicarea legii în RSS Lituaniană, pe care o considerau încă parte a Uniunii Sovietice.

La 10 ianuarie, preşedintele sovietic Gorbaciov a adresat  Consiliului Suprem o cerere oficială de restaurare a constituției URSS în Lituania și anularea tuturor legilor guvernului anticomunist, ameninţând cu iminenţa unei intervenţii militare.


În dimineaţa zilei de 11 ianuarie, conducerea sovietică a prezentat preşedintelui Consiliului Suprem, Vytautas Landsbergis și premierului Albertas Šimėnas, un ultimatum din partea „Congresului Democratic al Lituaniei”, o structură prosovietică, solicitând îndeplinirea cererilor liderului rus Gorbaciov. Ultimatumul expira la ora 15:00 a aceleiaşi zile. În jurul prânzului, unităţi militare ale armatei sovietice şi KGB ocupau deja Ministerul Apărării și Casa Presei din Vilnius, dar şi alte instituţii din Alytus și Šiauliai. În faţa rezistenţei civililor împotriva ocupării Casei Presei, armata sovietică a folosit muniție de război, rănind mai multe persoane.

După ora expirării ultimatumului, Juozas Jermalavičius, liderul Diviziei Ideologice a Partidului Comunist din Lituania,  a proclamat ca guvern legitim al ţării aşa numitul Comitet Național de Salvare al RSS Lituaniene (ce asemănare cu Frontul Salvării Naţionale din România lui Decembrie 1989, o structură inspirată tot de exponenţii URSS de la Bucureşti!…).

646x404La 16:40, ministrul de externe sovietic primea din partea omolugului său lituanian Algirdas Saudargas o notă diplomatică prin care acesta își exprima îngrijorarea față de violențele comise de armata sovietică pe teritoriul ţării sale. În acest timp, armata sovietică continuase să ocupe obiective strategice ale infrastructurii de transport și comunicație, precum releul TV de la Nemenčinė, dispeceratul gării Vilnius, blocând fluxurile feroviare.

În timpul nopții de 11 spre 12 ianuarie, în plenul Consiliului Suprem, preşedintele Vytautas Landsbergis a anunțat că a încercat fără succes contactarea preşedintelui URSS, Mihail Gorbaciov. Comanda operaţiunilor militare sovietice în Lituania a fost preluată de ministrul adjunct al Apărării Uniunii Sovietice, generalul Vladislav Acealov, sosit în Lituania.

Încurajaţi de atitudinea bravului preşedinte anticomunist Landbergis, cetăţenii lituanieni au ieşit în stradă, încercuind sediile principalelor instituţii: Consiliul Suprem, Comitetul de Radio și Televiziune, turnul TV din Vilnius și principala centrală telefonică. Rezistenţa dârză a societăţii civile lituaniene a dezorientat conducerea sovietică, aceasta fiind sigură că represaliile militare vor descuraja orice opoziţie a anticomuniştilor.

 

asalt-tv-Vilnius

Foto: Armata Roşie ia cu asalt televiziunea lituaniană apărată de civili.

 

În cursul nopţii, armata sovietică a ocupat Detașamentul Special de Poliție al RSS Lituaniene (OMON), din apropierea capitalei, încercând fără succes să ocupe clădirea Academiei de Poliție din capitală.

La postul de trecere a frontierei de la Varėna au avut loc ciocniri armate.

În jurul orei 22:00, noi coloane de vehicule blindate sovietice erau scoase din bazele militare aferente capitalei şi introduse în centrul oraşului. 

Activiștii Partidului Comunist instruiau în acest timp grupările de muncitori în vederea „evenimentelor speciale” ce aveau să se producă. La miezul nopții, o altă coloană de tancuri s-a îndreptat spre turnul TV.

 

 

sausio-13-tankas2

Tancurile sovietice strivesc manifestanţii paşnici.

În noaptea dinspre 13 ianuarie 1991 începe represiunea armată la turnul de televiziune din Vilnius. S-a tras cu gloanţe oarbe, iar tancurile și soldații au încercuit instituţia începând să tragă cu muniție de război în mulțimea adunată în jurul clădirii.

Tancurile au trecut direct prin liniile demonstranților, strivindu-i pe unii dintre ei. Paisprezece oameni au murit în acest atac, majoritatea împușcați și câțiva striviți de tancuri.

Un parașutist sovietic (Viktor Șațkih) a fost ucis de un glonte ricoșat. Megafoanele montate pe blindate au transmis mesajul lui Juozas Jermalavičius: „Broliai lietuviai, nacionalistų ir separatistų vyriausybė, kuri priešpastatė save liaudžiai, nuversta.

Eikite pas savo tėvus, vaikus!” („Frați lituanieni! Guvernul naționalist și separatist care a oprimat poporul a fost răsturnat! Mergeți la părinții și copiii voștri!”).

La ora 2, după ce la Comitetul de Radio și Televiziune s-a tras în clădire, peste mulțime, transmisiunea TV a fost întreruptă, ultima secvență filmată arătând un soldat sovietic venind spre cameră și oprind-o.

La ora 2:30, un mic studio TV din Kaunas a început emisia. Un tehnician al programelor locale difuzate din Kaunas o dată pe săptămână a apărut în direct cerând ajutorul pentru a difuza în toată lumea în cât mai multe limbi relatări despre cum armata și tancurile sovietice ucid oameni neînarmați în Lituania.

Într-o oră, studioul s-a umplut cu mai mulți profesori universitari transmițând în mai multe limbi. Micul studio din Kaunas a primit un telefon de amenințare din partea diviziei militare sovietice din oraș.

La ora 4 dimineața, studioul a primit vestea că un post suedez de știri a recepționat emisiunea și că a transmis veștile în toată lumea.

A urmat un nou apel al diviziei sovietice, un comandant anunțând că studioul nu va fi ocupat dacă nu va mai transmite emisiuni; ambele apeluri au fost difuzate în direct.

După două atacuri, o mulțime numeroasă (20.000 de oameni noaptea și peste 50.000 dimineața) de susținători ai independenței s-au adunat în jurul clădirii Consiliului Suprem. S-au ridicat baricade anti-tanc și s-au pregătit structuri defensive în clădirile învecinate.

S-au înființat capele provizorii. Oamenii din mulțime s-au rugat, au cântat și au strigat slogane pro-independență.

În faţa rezistenţei uluitoare a poporului lituanian, trupele sovietice nu au mai atacat, retrăgându-se.

Imediat după atacuri, Consiliul Suprem a publicat o scrisoare deschisă adresată popoarelor Uniunii Sovietice și întregii lumi prin care a denunțat atacurile și a cerut guvernelor străine să constate faptul că Uniunea Sovietică a comis un act de agresiune împotriva unei națiuni suverane.

După primele relatări din Lituania, guvernul Norvegiei a făcut apel la Națiunile Unite. Guvernul Poloniei și-a exprimat solidaritatea cu poporul lituanian și a denunțat acțiunile armatei sovietice.

Burial_ceremony_of_January_13_events_victims_in_Vilnius_(2)Înmormântarea victimelor represiunii sovietice de la Vilnius.

După evenimente, președintele URSS, Mihail Gorbaciov, a încercat să ofere explicaţii penibile, afirmând că„muncitorii și intelectualii”lituanieni s-au plâns de emisiuni antisovietice și că au încercat să discute cu parlamentul republicii, dar că au fost refuzați și bătuți, și că, după aceea, au cerut comandantului militar din Vilnius să-i protejeze.

După obiceiul sovietic de neasumare a răspunderii politice, ministrul apărării Dmitri Iazov, ministrul de interne Boris Pugo și preşedintele Gorbaciov au afirmat că nimeni din Moscova nu a dat ordin să se utilizeze forța în Vilnius.

Iazov a minţit că naționaliștii încearcă să formeze o dictatură „burgheză” și că demonstranții au deschis focul primii.

A doua zi au avut loc manifestări de susținere în multe orașe (Kiev, Riga, Tallinn).

Deși ocupația și raidurile militare au continuat mai multe luni după aceea, nu au mai avut loc ciocniri importante după 13 ianuarie.

Reacția energică din partea Occidentului și reacția forțelor democratice rusești i-au pus pe Președintele și pe guvernul URSS într-o poziție dificilă. Aceasta a influențat negocierile ruso-lituaniene concretizate prin semnarea unui tratat la 31 ianuarie.

În timpul unei vizite a unei delegații oficiale lituaniene în Islanda din 20 ianuarie, ministrul de externe al acestei țări, Jón Baldvin Hannibalsson, a declarat:

„Guvernul meu analizează în mod serios posibilitatea stabilirii de relații diplomatice cu Republica Lituania.” Islanda s-a ținut de promisiune și, la 4 februarie 1991, la doar trei săptămâni după atacuri, a recunoscut independența Lituaniei.

Aceste evenimente au avut impact și asupra victoriei susținătorilor independenței în referendumul din 9 februarie 1991, la care s-au prezentat 84,73% din alegători din care 90,47% au votat în favoarea independenței. Străzile din zona turnului TV din Vilnius au fost botezate după victimele atacului.

În 1996, Mikoláš Burokiavicius și Juzoas Jermalavicius, secretari ai CC al Partidului Comunist din RSS Lituaniană, au fost condamnați, alături de alte patru persoane, la pedepse de la 8 la 12 ani de închisoare în legătură cu evenimentele din 1991.

Cunoaşterea corectă a dramaticelor evenimente istorice care au însoţit procesul de obţinere a independenţei Lituaniei ne poate ajuta să înţelegem mai bine ceea ce s-a întâmplat şi în alte zone ale spaţiului fostei Uniuni Sovietice, precum şi mecanismele întrebuinţate de aceasta pentru păstrarea supremaţiei asupra popoarelor şi teritoriilor subjugate.

Astfel, există multe similitudini între evenimentele din 1990-1991 din Lituania şi ceea ce s-a întâmplat în acei ani în ţări precum Georgia sau Republica Moldova, unde Moscova a întrebuinţat instabilitatea politică şi criza economică indusă pentru decepţionarea populaţiei şi generarea nostalgiei faţă de „stabilitatea” din perioada sovietică, dar şi amorsarea unor conflicte interetnice stimulate, ca pretext pentru intervenţia militară în numele „apărării minorităţilor rusofone”.

Aşa au apărut enclavele separatiste din Abhazia şi Osethia, dar şi cea din Transnistria, în urma sângerosului război fabricat de ruşi în 1992, în zona Nistrului.

Tot în această cheie trebuie înţelese şi evenimentele din decembrie 1989 din România, atunci când GRU şi KGB au generat o sângeroasă diversiune, pentru a evita repetarea scenariului de la Berlin, Praga, Budapesta şi Varşovia, unde forţele anticomuniste reuşiseră să dea jos comuniştii „reformişti” cu care Gorbaciov înlocuise conducerile staliniste ale regimurilor comuniste, în încercarea de a salva socialismul cu surogatul intitulat pompos „Perestroika”.

Diversiunea „teroriştilor” a permis rămânerea la putere a exponenţilor Moscovei, în frunte cu Iliescu, Silviu Brucan, Petre Roman, Saşa Bârlădeanu, Gelu Voican Voiculescu ş.a..

Tot astfel trebuie înţeleasă şi cruda represiune neocomunistă din iunie 1990, care cu preţul asumat al izolării României pe plan internaţional, a înăbuşit în sânge manifestaţiile anticomuniste ce forţau înscrierea României în foaia de parcurs prooccidentală pe care celelalte state din fostul lagăr comunist apucaseră deja.

În Republica Moldova şi astăzi serviciile secrete descendente ale KGB întreţin o acută instabilitate politică şi o criză economică, împiedicând o integrare reală a Moldovei în structurile euro-atlantice ori o unificare a acesteia cu România, pentru rămânerea acestei republici în zona de influenţă rusă.

Influenţa pe care muzica şi artiştii au avut-o în mobilizarea maselor în revoluţia lituaniană, trebuie să ne facă să înţelegem de ce promotori ai spiritului naţional prin cântec, precum Doina şi Ion Aldea-Teodorovici ori Nicolae Sulac, au fost făcuţi să dispară, aparent în urma unor banale accidente ori îmbolnăviri subite, metode consacrate de altfel de serviciile secrete ruse.

Există dovezi că și în România de după decembrie 1989, agenţii de influenţă ai Uniunii Sovietice au întreţinut la toate nivelurile o instabilitate politică pe care şi astăzi o resimţim, pentru a crea în rândul populaţiei o decepţie acută faţă de ideea de democraţie şi economie de piaţă, dar şi faţă de Occident.

De asemenea, există dovezi că, în cea mai mare parte, devalizarea economiei româneşti s-a produs în perioada anilor 1990, în care România se afla în continuare sub influenţa Moscovei, agenţii acesteia inducând blocarea investiilor vestice care ar fi putut eficientiza industria românească (amintiţi-vă sloganul „Nu ne vindem ţara”, cu care neocomuniştii au instigat muncitorimea începând cu 1990, alungînd investitorii veniţi pentru a retehnologiza ramurile industriale autohtone, aşa cum făcuseră în Germania de Est, Polonia şi Cehia), scrie  Florin Dobrescu pe situl /www.buciumul.ro/ cum-s-a-eliberat-poporul-lituanian-de-ocupatia-sovietica.

(Cea mai mare parte a informaţiilor din acest material au fost preluate din Wikipedia)

21/03/2020 Posted by | ISTORIE | , , , , , , | Un comentariu

Un adevăr istoric: România nu a atacat URSS la 22 iunie 1941, ci a răspuns agresiunii sovietice începută la 26-28 iunie 1940.VIDEO

 

 

 

 

Imagini pentru raptul basarabiei 1940 photos

 

 

 

„Istoriografia românească a declarat ziua de 22 iunie 1941 drept ziua în care țara noastră a început bătălia pentru eliberarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord, teritorii care fuseseră răpite României prin ultimatumul sovietic de la 28 iunie 1940. Mai mult, istoriografia a reținut ordinul viitorului Mareșal Antonescu drept începutul unei bătălii juste, atât din punct de vedere moral, cât și juridic, pentru recuperarea unor teritorii pierdute prin forță și abuz.

Cu toate acestea, în Rusia și în spațiul ex-sovietic, dar și în Occident, se susţine o variantă a istoriei în care România este portretizată ca un stat care a comis o agresiune împotriva unui stat suveran, asociindu-se în acest sens cu Germania nazistă”.

Prin actul de la 22 iunie 1941 România nu a fost stat agresor. Războiul sovieto-român s-a declanșat la data de 28 iunie 1940 și nu la 22 iunie 1941.

„Nu pot fi socotit agresor, fiindcă România era în stare de război cu U.R.S.S. din 1940 iunie, când Rusia a fost agresorul. Acceptarea ultimatumului nu a fost decât o retragere strategică și politică la care recurge orice țară, orice om, când este surprins fără sprijin și nu este în măsură de a se apăra” (Mareşal Ion Antonescu, 15 mai 1946).

„Împrejurările geopolitice ale raptului teritorial comis de U.R.S.S. împotriva României în iunie 1940 sînt de notorietate. Se impune însă ca acestea să fie amintite – fără a cerceta în profunzime mecanismul complex creat de diplomația Pactului din 23 august 1939 în scopul izolării complete a României – pentru a explica acel context încare s-au derulat evenimentele ce fac obiectul prezentului studiu.

Pregătirile diplomatice începuseră cu multă vreme în urmă. Un moment „cheie” în evoluțiile politice a fost semnarea primului Protocol adițional secret la Pactul sovieto-german de neagresiune (23 august 1939), în cuprinsul căruia „Partea Sovietică accentuează interesele sale în Basarabia”.

Cavaleria romana trece Nistrul iulie 1941

Pe fundalul victoriilor germane în Franța, la 23 iunie 1940 – a doua zi după capitularea Franței -, Molotov îi comunică lui Schulenburg pretențiile Moscovei în legătură cu Basarabia și îi menționează că guvernul sovietic intenționează „soluționarea pe cale pașnică, însă este decis să întrebuințeze forța în caz că guvernul român refuză o înțelegere pașnică”.

Pretențiile sovietice se extindeau „și asupra Bucovinei, care are o populație ucraineană”.

Concomitent cu activitatea diplomatică, U.R.S.S. desfășura ample dislocări de trupe la frontierele române, în ultima decadă a lunii iunie, în districtele militare Liov, Kiev și Odessa se aflau dislocate – conform datelor serviciilor de specialitate ale armatei române – 3-5 divizii infanterie, 10-11 divizii cavalerie, 10-11 brigăzi C.L., 9-10 brigăzi aviatice.

Situația era de natură să îngrijoreze guvernul român, drept pentru care ambasadorul României la Moscova a primit instrucțiuni, în ziua de 26 iunie, să comunice ambasadorului Reichului că „în cercurile militare românești situația este considerată ca foarte serioasă, căci nimeni nu-și poate explica prezența a 24 divizii sovietice la granițele noastre și nici pregătirea efectuată pe teren de aceste trupe”, astfel de pregătiri nefăcîndu-se „decît în ajunul unor operații ofensive”.

Era vorba, în primul rînd, de capacitarea spionajului și a diversiunii, încare forța militară sovietică se sprijinea pe ajutorul larg al minoritarilor din Basarabia. Cu consimțamîntul Germaniei, Ribbentrop comunicase acceptul german la 25 iunie – și al Italiei, la 26 iunie, Molotov remite lui Gheorghe Davidescu, ministrul României la Moscova, după ora 22.00 prima notă ultimativă prin care „guvernul U.R.S.S. propune guvernului regal al României:

1. să înapoieze cu orice preț U.R.S.S. Basarabia;
2. să transmită U.R.S.S. partea de nord a Bucovinei cu frontierele potrivit cu harta alăturată”, așteptând răspunsul părții române în cursul zilei de 27 iunie.în ciuda intenselor pregătiri ale sovieticilor – de altminteri, prompt sesizate de factorii responsabili români -regele Carol al II-lea nota în jurnalul său că știrea ultimatumului „m-a trăsnit ca o lovitură de măciucă și m-a revoltat în cel mai înalt grad”.

Dar consemnarea regelui trebuie interpretată ca o meschinărie ieftină, pentru că numai de surpriză nu se poate vorbi cu întregul siste democratic intern prăbușit și cu sistemul de alianțe căzut în fantasmagorie. Consultarea reprezentanților statelor Axei la București va genera ideea acceptării ultimatumului sovietic, idee ce se va adopta la Consiliul de Coroană,convocat în 27 iunie la orele 12.00, datorită conjuncturii externe complet nefavorabile României. Carol al II-lea notează referitor la aceasta:

„Ceea ce face poziția noastră mult mai gravă este că n-avem siguranța pe granițele Ungariei și Bulgariei și riscăm o situație foarte critică dacă vom fi atacati pe trei fronturi”.

Se impune a adăuga faptul că în aceeași zi guvernul maghiar înainta directorului Departamentului Politic German un memorandum în care se arăta că „Ungaria dorește sau mai degrabă intenționează să realizeze îndeplinirea revendicărilor ei justificate cu privire la România […]”.

Tot la 27 iunie ministrul Bulgariei la Berlin prezintă și el un memorandum prin care dorea să afle punctele de vedere ale guvernului german „cu privire la satisfacerea ulterioară a revendicărilor Bulgariei”.

În consecință, guvernul român va formula un răspuns prin care „declară că este gata să procedeze imediat și înspiritul cel mai larg, la discuțiunea amicală și de comun acord, a tuturor problemelor emanînd de la guvernul sovietic”.

Răspunsul român nu a fost de natură să mulțumească guvernul sovietic, în seara zilei de 27 iunie, Gheorghe Davidescu transmitea la București faptul că Molotov i-a comunicat lui Schulenburg că „guvernul sovietic nu este dispus a se prelungi termenul și că, în lipsa unui răspuns pozitiv, trupele sovietice își vor începe operațiunile la miezul nopții”, pentru ca în cursul nopții de 27/28 iunie să-i fie remisă cea de-a doua notă ultimativă prin care se cerea guvernului român ca „în decurs de 4 zile, începînd de la ora 14.00, după ora Moscovei, la 28 iunie să se evacueze teritoriul Basarabiei și Bucovinei de trupe române”, acesta fiind simultan ocupat de Armata Roșie.

De asemenea, se cerea ca încă din prima zi, 28 iunie, „trupele sovietice să ocupe următoarele puncte: Cernăuți, Chișinău, Cetatea Albă. Răspunsul părții române era așteptat „nu mai târziu de 28 iunie, ora 12.00 ziua”.

Sfătuit de miniștrii Axei să cedeze, izolat în plan intemational de intensa activitate diplomatică sovieto-germană, guvernul român a fost nevoit să accepte condițiile dure impuse de Moscova. Imediat după ora 14.00, în ziua de 28 iunie, trapele sovietice au trecut Nistrul ocupînd – pînă la 3 iulie – Basarabia și nordul Bucovinei.

Din primele zile de la prezentarea notelor ultimative au ieșit în evidență două aspecte.

In primul rând a fost vorba de ritmul rapid de înaintare al trupelor sovietice, care atinseseră cu elementele motorizate râul Prut la 30 iunie, în loc de 3 iulie, ora 13.00, după cum se convenise.

Trupele sovietice au avut o atitudine ostilă, deschizând focul, luând prizonieri și dezarmând unitățile române întilnite, capturând material de război în valoare de 2.750.900.803 lei și sechestrind trenurile de evacuare. Un al doilea aspect a avut în vedere depășirea cadrului teritorial fixat pe harta care însoțea nota ultimativă – „un teritoriu din Vechiul Regat”.

Ministrul român la Moscova i-a arătat lui Molotov că problema Herței „agravează considerabil situația, dat fiind că trupele sovietice au intrat adînc în teritoriul Vechiului Regat al României”.

Molotov a replicat că problema va fi în atenția comisiei de la Odessa, deși „rezolvarea ei i se pare dificilă”. Ulterior – cu toate că Berlinul s-a declarat de acord cu nemulțumirea României – guvernul sovietic a precizat că „nu consimte la schimbarea liniei «acceptate» în Bucovina”.

În consecință, derularea evenimentelor, așa cum a fost ea prezentată sintetic mai sus, permite formularea unei concluzii importante pentru încadrarea exactă a atitudinii României și a armatei sale în cursul perioadei 1939-1941:

Presiunile și acțiunile militare exercitate de Moscova s-au constituit într-un act de agresiune, asemănător celor împotriva Austriei și Cehoslovaciei, făcute de Germania, chiar dacă au fost acoperite de înțelegeri, acorduri și cedări în fața unui ultimatum. Gheorghe Tătărescu nota la l mai 1943:

„Tactica Kremlinului a considerat în chip permanent chestiunea Basarabiei ca un izvor de agitație internațională,ca o problemă destinată să fie actualizată după nevoile politicii externe a Sovietelor. Guvernul Uniunii Sovietice recunoscuse totuși unirea Basarabiei în 1929, când semnează la Moscova Protocolul pentru punerea anticipată în vigoare a pactului Briand-Kellogg, care stabilea renunțarea la actele de război a statelor semnatare, și în 1933,cînd semnează la Londra pactele pentru definirea agresorului. El recunoscuse din nou unirea Basarabiei cu România prin intrarea Sovietelor în Societatea Națiunilor”.

Mult mai important este însă faptul că între 1918 și 1941, U.R.S.S. a încălcat în permanență legile internaționale, provocînd 197 incidente de frontieră, cu deschiderea focului, omorând 31 de grăniceri români și rănind 22.

În raportul înaintat de Corpul grănicerilor către Marele Stat Major în 1942 se sublinia: „Nu trebuie uitat și posteritatea (trebuie) să știe că, timp de 23 de ani, la frontiera cu Uniunea Sovietică nu a fost liniște, nici pace. Acolo, bravii grăniceri au înfruntat zi de zi provocările mârșave și atacurile lașe ale bolșevicilor”.

În timpul procesului său, mareșalul Ion Antonescu a înaintat Tribunalului Poporului un memoriu (15 mai 1946) în care făcea și următoarea afirmație:

„Nu pot fi socotit agresor, fiindcă România era în stare de război cu U.R.S.S. din 1940 iunie, când Rusia a fost agresorul. Acceptarea ultimatumului nu a fost decât o retragere strategică și politică la care recurge orice țară, orice om, când este surprins fără sprijin și nu este în măsura de a se apăra”.

Deși aserțiunea mareșalului era exactă, în coordonatele sale generale, ea se oprea totuși la jumătatea drumului. Și anume, agresorul a fost indubitabil U.R.S.S. în 1940, dar trecerea Nistrului din ordinul mareșalului, de data asta împotriva unui stat aflat în alianță cu Marea Britanie și sprijinit de S.U.A., dincolo de granițele statului, nu va putea fi niciodată calificată altfel decît ca agresiune.

De altfel, României i s-a declarat război de către marile democrații occidentale numai după acest act.

Până atunci, România era considerată țară ocupată, deși ea purta război, însă doar pe teritoriul Basarabiei.

Dar la fel de clară este și situația de stat agresat în care se afla România în 1940, prin încălcarea prevederilor Convenției pentru definirea agresiunii (Londra, 3 iulie 1933) și Convenţiei pentru definirea agresiunii, semnată între România, U.R.S.S., Cehoslovacia, Turcia și Iugoslavia, la 4 iulie 1933. România a ratificat convențiile și a depus instrumentele de ratificare la Moscova, la 16 octombrie 1933, primul,și la 17 februarie 1934, al doilea.

Atât prima cât și a doua convenție stipulau la articolul 3:

„Nici un considerent de ordin economic, politic, militar sau de altă natură nu poate servi drept scuză sau justificare pentru agresiunea prevăzută la articolul 2”, iar articolul 2, alin. 2, menționa:

„în consecință, va fi considerat drept agresor într-un conflict internațional, sub rezerva acordurilor în vigoare între părțile în conflict, statul care, primul, va comite una din următoarele acțiuni: […] 2. invadează cu forțele sale armate, cu sau fără declarație de război, teritoriul unui alt stat”.

Anexele celor două convenții (cu text identic) detaliază astfel articolul 3: (semnatarii – n.r.) „Declară că nici un act de agresiune în sensul articolului 2 al zisei Convenții nu va putea fi justificat de vreuna din circumstanțele următoare:

A. Situația internă a unui stat, de exemplu: Structura politică, economică sau socială; lipsurile pretinse în organizarea administrativă; tulburări provenite din cauza grevelor, revoluțiilor, contrarevoluțiilor sau războiului civil.
B. Comportarea internațională a unui stat, de exemplu: Violarea sau pericolul de violare a drepturilor sau intereselor materiale sau morale ale unui stat străin sau ale cetățenilor săi; ruperea relațiilor economice sau diplomatice; boicoturi financiare sau economice, controverse cu privire la obligațiile economice, financiare sau de altă natură fată de statele străine; incidente de frontieră care nu formează nici unul din cazurile de agresiune prevăzute în articolul 2”.

Citind cu atenție ambele note ultimative trimise României de către U.R.S.S. se poate constata ușor încălcarea acestor convenții; termenele fixe de reactie, tonul dur și trecerea la acțiuni diversioniste, provocări și propagandă pentru război s-au constituit în amenințare cu folosirea forței, iar prin depășirea prevederilor înțelegerii convenite sub amenințare, în folosirea efectivă a forței, ocuparea de teritoriu străin și agresiune.

În această privință, mareșalul Antonescu avea perfectă dreptate, „în dimineața zilei de 29 iunie, când rușii au intrat în Herța, comandantul garnizoanei, căpitanul român Boroș, și-a permis să atragă atenţia că sunt într-un teritoriu din Vechea Românie neprevăzut în ultimatum.

Această «mare îndrăzneală» pe care și-a permis-o bravul căpitan Boroș a fost «răsplătită» de către ruși cu omorîrea lui, a încă doi ostași și cu rănirea gravă a sublocotenentului Dragomir. […] În legătură cu acest moment, din telegrama nr. 5 871 a Armatei a 3-a expediată la data de 29 iunie 1940, ora 10, mai aflăm că rușii la ora 12 așteptau răspunsul comandantului de corp de armată de la Cernăuți, unde fusese trimis un car de luptă după ordine noi”.

Mai mult decât atât, în afară de ocuparea tinutului Herța, care nu era prevăzută în ultimatum, Uniunea Sovietică a trecut și la alte agresiuni armate, după termenul așa-numitului acord:

„Demersurile făcute de guvernul român la Moscova pentru a obține retragerea trupelor sovietice din localitatea Herța, ocupată de tancurile sovietice la 29 iunie 1940, au fost respinse de sovietici”.

În timp ce la București se făceau eforturi diplomatice pentru retragerea liniei de demarcație în această localitate, trupele sovietice din zonă încercau zilnic să ocupe noi teritorii din nordul Moldovei și în sudul Bucovinei, dînd naștere la numeroase incidente, așa cum au fost cele din Covul de Sus și Sadău sau cele din sectorul Siret-Tereblecea-Sinăuţii de Jos – Dersca.

Trupele sovietice au provocat un incident între 26 – 28 octombrie 1940, în urma căruia s-au instalat în ostroavele Salangic, Dalerul Mare și Dalerul Mic, la sud de brațul Chilia.

Ocuparea acestor ostroave a avut loc în urma unor scurte lupte în care sovieticii au atacat cu forte superioare și în care românii au avut morti și prizonieri.

La 5 noiembrie trupele sovietice au ocupat ostrovul format din brațul Măsura și canalul Gura Stari-Stambul care controla ieșirea la Mare”. Dar chiar documentele sovietice tratează ocuparea teritoriilor românești drept act de război: Raportul acţiunilor trupelor Frontului de Sud la eliberarea (sic!) Basarabiei și Bucovinei de Nord, întocmit de mareșalul Timoșenko, la capitolul V se prevedea:

„înștiințarea trupelor despre punerea în stare de război a fost făcută de către Statul Major al Regiunii în răstimp de 15 minute prin consiliile militare ale armatelor și prin comandantii marilor unități și unităti subordonate nemijlocit. Direcțiile privind concentrarea trupelor spre linia frontierei aufost date pe 10.6.40 de la orele 15.04 până la 21.45 […].

Prin semnarea Actului final de la Helsinki (1975) și a celui al Conferinței de la Paris (1990), România a recunoscut status-quo-ul frontierelor, dar încadrarea juridică a agresiunii U.R.S.S. împotriva României are importanță pentru a delimita exact în timp raportul agresor-agresat, astfel că istoriografia românească este îndreptățită să afirme că războiul sovieto-român s-a declanșat la data de 28 iunie 1940 și nu la 22 iunie 1941.

Perioade lungi de non beligeranță între inamici, între agresiune și ripostă au mai existat în istoria modernă a războaielor, în funcție de capacitatea celui agresat de a riposta. Japonia a atacat U.R.S.S. în 1938, iar aceasta a ripostat în 1945, pentru că, dacă nu se acceptă acest interval, înseamnă că, la 8 august 1945, U.R.S.S. a încălcat prevederile Tratatului de neutralitate încheiat la 13 aprilie 1945 cu Japonia și a efectuat un act de agresiune, ceea ce ar face din Insulele Kurile în mod clar un teritoriu japonez ocupat ilegal de Rusia!

În privința stării de beligerantă instaurate la sfîrșitul lunii iunie 1940 între U.R.S.S. și România, Convenția privitoare la deschiderea ostilităților – Haga, 18 X 1907 – articolul l precizează:

„Puterile contractuale recunosc că ostilitățile între ele nu trebuie să înceapă fără un avertisment prealabil neechivoc, ce va avea forma unei declarații de război motivată, fie aceea a unui ultimatum cu declarație de război condiționata”.

Rusia era parte semnatară a acestei convenții”.

 

Acest text  este un fragment din volumul «Armata, Mareșalul și evreii», ediția I, Editura Rao, 1998, autor Alex Mihai Stoenescu.

 

 

 

 

23/06/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: