CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Uniunea Sovietică a fost prima țară din lume și istorie care a adoptat revoluția sexuală drept politică de stat. VIDEO

Revoluția sexuală, politică de stat a bolșevicilor

Citim în articolul How sexual revolution exploded (and imploded) across 1920s Russia, preluat de https://inliniedreapta.net/revolutia-sexuala-politica-de-stat-a-bolsevicilor, că Rusia Sovietică a fost prima țară din lume și din istorie care a adoptat revoluția sexuală drept politică de stat.

Timp de aproape un deceniu, între 1917 și sfârșitul anilor 1920, rușii au fost încurajați la dezinhibiție totală și desfrâu, iar familia tradițională a fost delegitimizată și stigmatizată, ca instrument arhaic al oprimării capitaliste.

Efectele au fost atât de destructive încât bolșevicii au fost nevoiți să renunțe la acest experiment social și să revină la căsătoria și normele sexuale tradiționale.

După ce au dat foc la casă, bolșevicii au înțeles că stabilitatea și dezvoltarea unei societăți sunt imposibile atunci când cetățenii devin slujitori ai instinctului sexual.

Sau, în terminologia timpului, s-a arătat că planul cincinal la producția de oțel nu poate fi realizat de oțelari și oțelărese al căror centru de procesare a lumii înconjurătoare se află undeva sub linia brâului.

În schimb, revoluția sexuală este extrem de eficientă ca armă de distrugere în masă. De aceea bolșevicii au exportat-o în Occident, timp de decenii, fie prin marxismul cultural inițiat de Școala de la Frankfurt, fie prin sponsorizări și infiltrări la destinație, operate discret și eficient de către KGB. Rezultatul este încurajator: balamucul sexual a devenit normă științifică și cuprinde toate sferele sociale.

După un secol de la inovația bolșevică lumea și-a dat pantalonii jos și s-a întors cu fundul gol în sus. Ce s-a găsit acolo? Un număr nelimitat de sexe; o tabletă de lut inscripționată cu pronume noi și atotcuprinzătoare, care să înlocuiască binarul perimat al lui “el” si “ea”; și, la o ascultare atentă cu stetoscopul, a fost recepționat un SOS al elevilor din școala primară.

Ei cer insistent să afle cele mai noi tehnici de masturbare și probleme noi de aritmetică, care să-i pregătească mai temeinic pentru viața de adult. De exemplu, problema din manualul de a II-a – “Dacă Ana are 3 mere și mănâncă 2 pere, câte mere îi rămân?” – să fie înlocuită cu “Dacă Ana vrea să fie Costel, care centru de schimbare de sex i-ați recomanda? Această problemă o puteți rezolva împreună cu mămicile sau tăticii voștri.”

Revoluția sexuală din prezent aplică rețeta din trecut și de aceea primul pas este acela de a slăbi și compromite căsătoria dintre un bărbat și o femeie. În numeroase țări occidentale, cum ar fi Germania, Franța, Marea Britanie, Canada și altele, a fost legiferată căsătoria între persoane de același sex. Apoi a urmat ostracizarea și linșarea socială a persoanelor și instituțiilor care se opun revoluției sexuale, mai ales la îndoctrinarea și siluirea fizică și morală a copiilor și tinerilor.

Acum este rândul României să aleagă între normalitate și bolșevism sexual. Spre deosebire de alte țări (cum ar fi cele de mai sus) în care mariajul homosexual a fost impus de politicieni, fără consimțământul cetățenilor, românii au șansa de a alege în cadrul unui referendum național.

Dacă aleg să-și păstreze integritatea fizică și mentală (pentru că în cele din urmă despre asta este vorba) vor face cel mai mare bine posibil generațiilor viitoare și vor transmite un mesaj de speranță tuturor occidentalilor a căror normalitate a fost deturnată. Războiul cu bolșevismul sexual nu se va fi încheiat, dar ar fi o etapă câștigată.

Ar fi și o izbândă demnă de Centenar: în al sutelea an de la formarea României contemporane să fim victorioși pe câmpul de luptă al identității noastre sociale. Și, legat de acest lucru, se merită amintit un episod istoric al acelui timp, foarte relevant pentru situația din prezent: în urmă cu aproape o sută de ani, în 1919, armata română a desființat dictatura bolșevismului sexual din Ungaria.

Béla Kun s-a născut pe 20 februarie 1886, într-un sat din Transilvania. Fiu al unui funcționar evreu, Kun a fost de timpuriu atras de ideile marxiste, iar la Budapesta a devenit activ politic și a frecventat cercuri social-democrate.

La începutul primului război mondial s-a înrolat în armata austro-ungară și în 1916 a devenit prizonier de război al armatei țariste. După revoluția din octombrie 1917 a trecut de partea bolșevicilor și a primit instructaj în tactici revoluționare.

L-a cunoscut pe Lenin, care, impresionat de potențialul lui Kun, l-a trimis în Ungaria pentru a pregăti revoluția. Pe 20 decembrie 1918 a înființat Partidul Comunist Maghiar și, cu toate că la scurt timp după aceea a fost întemnițat de guvernul lui Mihály Károlyi, i s-a permis să-l conducă din închisoare.

Pe 20 martie 1919 Kun a fost eliberat, iar a doua zi a fost numit comisar al afacerilor externe, în cadrul unui nou guvern de coaliție între social-democrați și comuniști. La foarte scurt timp după aceea comuniștii i-au îndepărtat pe social-democrați de la guvernare, Kun a devenit șef de stat și a fost proclamată Republica Sovietică Maghiară.

Apoi a urmat instaurarea bolșevismului sexual. În funcția de comisar adjunct pentru cultură a fost numit György Lukács, un intelectual marxist care a pus în aplicare planul său de “terorism cultural”.

Programa școlară a fost schimbată și, inclusiv pentru clasele mici, au fost introduse ore de “educație sexuală” în care elevii erau învățați despre superioritatea “amorului liber”, tehnici de penetrare sexuală, natura perimată a monogamiei, rolul opresiv al familiei în obținerea plăcerilor fizice și irelevanța religiei, care inhibă libertatea sexuală deplină.

Copiii erau încurajați să ia în derâdere autoritatea părinților și moralitatea tradițională.

În cele din urmă regimul lui Béla Kun s-a prăbușit pe 1 august 1919, după intervenția armatei române în Ungaria. Ajunși la Budapesta românii nu au arborat drapelul românesc, de teamă să nu inflameze opinia publică locală.

În schimb, au înălțat o opincă pe un catarg de steag. Mi se pare cea mai frumoasă și hâtră formă de justiție poetică: cea mai grotescă formă de bolșevism călcată în picioare de umila opincă românească.

Nu știu cât de întâmplător e faptul că emblema opincii este speculată în derâdere de un clasic în viață, care declamă dezgustat: “România în ițari, cu opinci și cu ochelari de cal: Anunțatul referendum este de un penibil nebun. Paseism neghiob, idilism rural, pășunism în zdrențe.”

 Ne întristează să fim dojeniți atât de aspru dar nu-i bai, noi tot nu ne rușinăm de opincile noastre; le avem de la cei care ne-au dat o țară în păstrare, în urmă cu o sută de ani.

Explozia (și implozia) revoluției sexuale în Rusia anilor 1920

Gheorghi Manaev și Daniel Cealyan

“Au apărut recent, la Moscova, oameni goi-goluți purtând banderole pe care citesc Jos rușinea! Un astfel de grup a fost văzut urcându-se într-un tramvai. Tramvaiul s-a oprit, iar publicul era indignat”, scrie Mihail Bulgakov, faimosul scriitor rus, în jurnalul său din 1924. Cu doar 15 ani înainte femeile nu se gândeau să iasă afară într-o rochie până la genunchi. Dar s-au petrecut oare aceste schimbări peste noapte?

Societatea rusă pre-revoluționară, mai ales în capitalele de provincie, nu era puritanică. Un soldat anonim, născut la sfârșitul secolului al XIX-lea, rememorează:

“La 10 ani eram deja expus la tot felul de comportamente desfrânate… Imaginile pornografice nu erau chiar o raritate”.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este image-13.jpeg
Revoluţia sexuală de azi – continuarea camuflată a comunismului de ieri – Buciumul

Îmbrăcatul în straiele sexului opus, travestiul și petrecerile homosexualilor erau populare în cercurile artistice și chiar unii nobili erau cunoscuți ca fiind homosexuali.

Viața de petrecere, care implica adesea mai mulți parteneri, era o distracție obișnuită pentru unii. Cu toate acestea, homosexualitatea era o infracțiune penală… până când bolșevicii au venit pe scenă.

Din punct de vedere ideologic, eliberarea sexuală a fost una dintre armele esențiale în lupta împotriva Ortodoxiei și împotriva ordinii vechi, în general.

Printre bolșevicii timpurii, propagandista cheie a unei noi ordini familiale a fost Alexandra Kollontai, revoluționar rus și, mai târziu, diplomat.

Există o teorie populară, adesea atribuită lui Kollontai – cea a “paharului de apă”.

Ea afirma că dragostea (și, în consecință, sexul) ar trebui să fie la îndemâna oricui, la fel de ușor de obținut ca un pahar cu apă. Aceasta este totuși o simplificare prea mare a ideii lui Kollontai.

Alexandra Kollontai
Alexandra Kollontai

Kollontai a promovat conceptul de “femeie nouă” – o persoană eliberată de opresiunea căsătoriei, a muncii în gospodărie și a activității de a crește copii; toate acestea trebuiau să fie preluate de societate și de stat.

Statul ar trebui să se ocupe de educația copiilor (inclusiv de cea sexuală), va impune o mișcare pentru înființarea unei industrii naționale de catering, va asigura locuințe la comun, îi va lua în grijă pe orfani și așa mai departe.

Din punctul de vedere al lui Kollontai și dragostea trebuia eliberată – parteneriatul civil ar fi trebuit să ia locul căsătoriei tradiționale.

Evident, bolșevicii își construiau politica în ce privește familia conform celor mai progresiste linii directoare – ceva ce nu a fost văzut în Occident timp de decenii.

Cu toate acestea, responsabilitatea era acordată acum individului, iar o libertate atît de cuprinzătoare era pur și simplu prea mult pentru societatea rusă agricolă, abia urbanizată, din anii 1920.

“Cu privire la abolirea căsătoriei” și “Cu privire la parteneriatul civil, copiii și proprietatea” au fost printre primele decrete ale sovieticilor din 1918. Nunțile bisericești au fost desființate și a fost introdus parteneriatul civil. Divorțul a devenit o chestiune de preferință personală. Avorturile au fost legalizate.

Toate acestea au implicat o liberalizare totală a relațiilor de familie și sexuale. Acest lucru a inaugurat cea mai decadentă perioadă din istoria recentă a Rusiei.

Nude beach near cathedral of Christ the Savior and the Moscow Kremlin, 1920s

Foto: O plajă pentru nudiști la Moscova în apropierea catedralei Christos Mântuitorul și a Kremlinului în 1920.

Atitudinea relaxată față de nudism era semnul viu al timpurilor: pe malul râului Moscova, lângă Catedrala lui Hristos Mântuitorul, s-a format o plajă de nudiști, în genul căreia Europa vestică nu îndrăznea să viseze la vremea respectivă.

Societatea “Jos rușinea!”, menționată mai sus, organiza numeroase marșuri, iar unul dintre acestea a strâns un număr de 10.000 de persoane.

Alexander Trușnovici, un monarhist, își amintește una dintre întâlnirile lor: “Jos cu filistinii! Jos cu preoții înșelători! Nu avem nevoie de haine! Noi suntem copii ai soarelui și ai aerului! – așa zbiera un purtător de cuvânt gol pușcă, cocoțat pe o scenă din piața principală a orașului Krasnodar.

Trecând seara pe lângă acest loc am văzut scena demontată… și cineva îl burdușea zdravăn pe copilul soarelui și al aerului“.

Toate aceste evoluții extreme au avut loc în timp ce Rusia era încă în mijlocul războiului mondial, iar apoi al războiul civil.

Amnistiile din 1917, 1919, 1920 și de mai târziu au eliberat un număr mare de infractori, într-o țară în care puterea de stat abia începea să se formeze. Acestor mase de infractori li s-au alăturat soldații dezertori și lăsați la vatră.

Începând cu anii 1920 violul a luat proporțiile unei epidemii. Pentru o vreme, violența sexuală față de fostele femei de viță nobilă sau burgheze a fost considerată drept “justiție de clasă” printre bărbații proletari.

Între timp, până la 20% din populația de sex masculin a Rusiei a contractat boli venerice (deși în Rusia țaristă, la începutul secolului, acest procentaj a fost de 25% – 27%).

Noile legi privind căsătoria și atmosfera generală de rupere cu trecutul au încurajat promiscuitatea și abordarea complet dezinhibată a sexului, de neconceput în urmă cu câțiva ani.

A project for a performance in 1920s. The posters read:

Foto: Stânga – “Fiecare mascul comunist poate și trebuie să-și satisfacă nevoile sexuale”/ Dreapta – “Fiecare femeie comunistă trebuie să-l ajute, altfel este o filistină”

Societatea sovietică a produs o generație periculoasă de orfani fără adăpost – rapoartele oficiale arată că, până în 1923, jumătate dintre copiii născuți la Moscova fuseseră concepuți în afara căsătoriei și mulți dintre ei au fost abandonați în copilărie.

Pendulul revoluției sexuale trebuia să se miște înapoi – iar dacă nu, trebuia să fie tras cu forța.

Deja în prima jumătate a anilor 1920, când eliberarea sexuală se afla încă în plină desfășurare, sovieticii au început să promoveze valorile tradiționale… din nou.

În 1924, psihiatrul Aron Salkind publică volumul “12 porunci sexuale ale proletariatului revoluționar”, în care se spunea că “dragostea trebuie să fie monogamă”, “relația sexuală trebuie să fie doar legătura finală în lanțul de sentimente profunde și complicate care leagă doi oameni în dragoste”.

În timp ce susținătorii sloganului “Jos rușinea!” mărșăluiau goi pe străzile din Moscova, Nicolai Semașko, comisarul poporului pentru sănătatea publică, scria că un astfel de comportament “trebuie condamnat în modul cel mai categoric…

Într-un moment în care monstruozitățile capitaliste, cum ar fi prostituția și huliganismul, nu au fost încă eliminate, nudismul în public induce imoralitatea… De aceea consider că este absolut necesar să oprim imediat această rușine, cu metode represive, dacă este necesar…”

Liderii sovietici nu doreau ca populația să-și irosească energia pe destrăbălare. Au fost introduse restricții severe. Grupurile pentru drepturile femeii au intrat în declin.

În plus, femeile nu prea mai aveau nevoie acum de educația pentru care feministele luptaseră cu îndârjire: de îndată ce femeia a fost eliberată de societatea tradițională patriarhală pe care bolșevicii au urmărit o să elimine, ea a fost adusă înapoi în bucătărie, să gătească pentru muncitorul care îi era soț.

Afiș revoluționar : Jos sclavia în bucătărie. O viață nouă!

Între timp, rațiile de alimente primite de la fabrică au început să fie redistribuite, ceea ce a făcut ca gătitul la domiciliu să devină o necesitate.

“Noua femeie” a lui Kollontai a fost nouă doar pentru un deceniu.

Familia a devenit din nou unitatea de bază a societății. Decretele emise înainte au fost revocate unul după altul. În cele din urmă, homosexualitatea a fost re-criminalizată în 1934, iar interzicerea avortului a fost reintrodusă în 1936.

Bineînțeles că acest lucru nu a dus la diminuarea valorii propagandistice a ideii de eliberare a femeii. În fond, ea putea acum “să le facă pe toate” – să îndeplinească sarcina comunistă de înfăptuire a revoluției, fiind în același timp mamă, soție, bucătar și femeie de serviciu.

De-a lungul deceniilor următoare sexualitatea și erotica au fost complet evitate de cultura și societatea sovietică – și, luând în considerare acest lucru, nu este de mirare faptul că societatea rusă a devenit atât de ipocrită față de sex. Următoarea revoluție sexuală a avut loc abia în anii 1990.

Articol original: How sexual revolution exploded (and imploded) across 1920s Russia

CITIȚI ȘI :

10/07/2021 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Revoluția sexuală, bolșevicii și „emanciparea moravurilor” în Rusia sovietică. VIDEO

Stânga - "Fiecare mascul comunist poate și trebuie să-și satisfacă nevoile sexuale"/ Dreapta - "Fiecare femeie comunistă trebuie să-l ajute, altfel este o filistină"

 

  Foto: Afişe sovietice de epocă – Stânga: „Fiecare mascul comunist poate și trebuie să-și satisfacă nevoile sexuale”/ Dreapta : „Fiecare femeie comunistă trebuie să-l ajute, altfel este o filistină”.

 

Se obișnuiește să se spună că revoluția sexuală își are originile pe la mijlocul anilor 60, când mișcarea hippie (sex, droguri și rock-n-roll) a apărut în Occident.

De fapt  „rebeliunea senzualității” (termenul lui Lenin) a fost mult timp unul dintre fundamentele statalității în URSS, am putea spune chiar un pilon al țării socialismului victorios, scrie https://svpressa.ru/.

„Senzualitatea și sexualitatea” au fost discutate la congresele partidului bolșevic cu mult timp înainte de revoluție. Și nu numai că au fost discutate…

La al III-lea Congres al RSDLP, Leon Troțki a  dezvoltat chiar o nouă teorie a relațiilor de gen, care urma să fie pusă în practică în cazul unei victorii bolșevice, iar Vladimir Lenin însuși scria în 1904 că „emanciparea spiritului senzualității, energia îndreptată nu către valorile pseudo-familiale, va ajuta la aruncarea acestui cheag asupra cauzei victoriei socialismului”.

Psihologul german W. Reich în lucrarea sa Revoluția sexuală (1934, prima ediție) cita din corespondența dintre Troțki și Lenin (1911) pe această temă.

Troțki: „Fără îndoială, opresiunea sexuală este principalul mijloc de înrobire a omului. Atâta timp cât există o astfel de opresiune, nu se poate vorbi de libertate reală. Familia, ca instituție burgheză, și-a depășit complet utilitatea. Trebuie să le vorbim mai mult lucrătorilor despre asta …

 Lenin i-a răspuns:  … ”Și nu numai familia. Toate interdicțiile referitoare la sexualitate trebuie anulate … Avem multe de învățat de la sufragiști: chiar și interdicția asupra iubirii de același sex trebuie ridicată. „

Concepțiilor bolșevice  în domeniul sexului și-au găsit aplicabilitatea odată cu victoria revoluției din 1917, când a devenit posibil să pună în aplicare  rapid teoria în practică.

  Ține-o așa, tovarăși!

Multe dintre concepțiile bolșevicilor în domeniul „legislației sexuale” par chiar și astăzi  super-liberale. La scurt timp după celebrele decrete „Despre pace” și „Despre împropietărire”, au fost emise decretele lui Lenin (19 decembrie 1917) „Despre abolirea căsătoriei” și „Despre desființarea pedepsei pentru homosexualitate” (aceasta din urmă – ca parte a decretului „Despre căsătoria civilă, copii și actele de stare civilă „).

Ambele decrete prevedeau pentru femei „ autodeterminarea sexuală”, și introduceau „dreptul femeii la libera alegere a numelui și a locului de reședință”. Conform acestor decrete, „unirea sexuală” (a doua denumire era  „unirea căsătoriei”) putea fi ușor de încheiat, dar și ușor de dizolvat.

În 1919, directorul Institutului de Igienă Socială din Rusia, Batkis,  declara cu satisfacție:

„Căsătoria și dizolvarea ei au devenit o chestiune exclusiv privată … Se poate vedea, de asemenea, că numărul de perversiuni sexuale, violuri, abuzuri sexuale etc. s-au redus mult datorită emancipării morale „.  

Aceeași ”emancipare morală” a mers atât de departe încât a provocat o surpriză imensă în întreaga lume.

Scriitorul Herbert Wells, care la acea vreme a vizitat Moscova revoluționară, se întreba dacă nu cumva era era prea simplu  tratată problema sexualității în țara socialismului victorios.

Alături de datele legate de revoluție, în Rusia sovietică și mai târziu și URSS se celebrau și alte evenimente.   

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Pe 19 decembrie 1918, o procesiune de lesbiene a sărbătorit  la Petrograd  aniversarea decretului „Despre desființarea căsătoriei”.

Troțki susținea în memoriile sale că Lenin a reacționat cu bucurie la această veste: „ La aceeași  manifestație au purtat pancarte pe care scria „Jos rușinea”.

Acest apel a găsit în cele din urmă o aplicare concretă în iunie 1918, când câteva sute de reprezentanți ai ambelor sexe au mers complet goi prin centrul Petrogradului.

Gol pusca, impodobit doar cu o panglica pe care scria „Jos cu rusinea!”, oratorul acelui eveniment striga in piata din Krasnodar de la tribuna: „Jos cu burghezia! Jos cu minciunile popimii! Noi, comunarzii, nu avem nevoie de haine, care sa ne acopere frumusetea corpului! Noi suntem copiii soarelui si ai aerului!”

Țara sexului victorios

Schimbarea relației dintre sexe a devenit omniprezentă. De exemplu, atunci când s-a întrerupt o relație de familie cu copiii, pensia alimentară a fost plătită doar timp de șase luni și numai dacă unul dintre parteneri era șomer sau cu dizabilități. 

Legislația privind sexul în anii postrevoluționari a fost în continuă evoluție, actualizată, completată.

Astfel, Alexandra Kollontai, membru al Comitetului Central al partidului una dintre teoreticienele revoluției sexuale  scria:

„Cu cât durează mai mult criza sexuală, cu atât devine mai cronică”, adaugând că: „Educația sexuală în școli ar trebui să înceapă de la 12-13 ani. În caz contrar, vom întâlni din ce în ce mai multe excese precum, de exemplu, sarcina timpurie. Nu este neobișnuit când această vârsta fertilității are astăzi 14 ani.  Prima femeie-ambasador din lume făcea agitație pentru „iubire libera”. Ea propovaduia ideea actului sexual „ca un pahar de apa” (actul sexual este ca si cum ai bea un pahar cu apa). 

Guvernul bolșevic a trimis directive către regiuni privind introducerea educației sexuale în școli, care însă   se confruntă cu obstacole legate de „inerția gândirii”  și lipsa de sexologi și profesori calificați.

Dacă primul obstacol a fost cu adevărat problematic pentru a face față, atunci al doilea – lipsa profesorilor de sex  putea fi rezolvată. Sexologi din străinătate, în special din Germania, au contactat Rusia iar din 1919 până în 1925, aproximativ 300 de astfel de specialiști din străinătate au ajuns în URSS. 

  Halle Fanina un sexolog german își amintea că în 1925 „URSS  mi-a apărut într-adevăr ca ceva fantastic.   Întreaga lume, și în special Germania, ar trebui să fie gelos pe ceea ce s-a întâmplat aici. Sexologia aplicată și psihologia au avansat atât de mult aici, încât există suficient  material  pentru a fi studiat timp de câțiva ani. ”

Apropo, URSS a fost prima țară din lume în care teoriile lui Sigmund Freud legate de sexualitate au fost recunoscute oficial.

În același timp, discuțiile despre argumentele pro și contra amorului liber nu încetau. Interesante erau în acest sens argumentele unui lucrător de partid, un anume tovarăș Markov la o conferința „Despre igiena socială” din 1924:

„Vă avertizez că un dezastru colosal se apropie de noi în sensul că am înțeles greșit conceptul de„ iubire liberă ” … Dacă războiul ne-a dat o mulțime de persoane cu dizabilități, atunci dragostea gratuită  ne va recompensa cu monștri și mai mari.

Dar astfel de argumente au fost deocamdată înecate în corul general al vocilor aprobatoare. În URSS, cărțile și broșurile despre acest subiect erau publicate în milioane de exemplare (cea mai vândută în 1925 a fost  broșura „Reflexele sexuale”. Se organizau și  seminarii.

La începutul anilor 1920 s-a înregistrat, de asemenea, o creștere accentuată a nașterilor nelegitime.

În 1923, Lîsenko, un lucrător de partid din Moscova, cita cifre din care reieșea cu claritate că în capitală   cel puțin jumătate dintre copii s-au născut în afara căsătoriei.

Familia în sine ca „unitate socială” era înlocuită de conceptul de „cuplu” (astăzi o astfel de conviețuire este denumită în mod obișnuit „parteneriat civil”).

În același timp, problema contracepției era deosebit de actuală. Avortul era încurajat, deoarece „elibera femeia”…

Producția de prezervative a crescut de mai multe ori comparativ cu nivelul înregistrat în perioada pre-revoluționară. Academicianul Pavlov desfășura experimente de sterilizare pe câini, în speranța de a transfera în viitor rezultatele lor la oamenii sovietici .

Mulți șarlatani din știință promovau  noi contraceptive, inseminarea artificială pentru femei, pastile pentru creșterea potenței etc.

Directivele „privind igiena socială” au fost lăsate de autoritățile centrale de la Moscova factorilor de decizie  provinciali care au trebuit să hotărască  singuri ce fel de politică sexuală să urmeze., iar soluțiile acestora au fost adesea destul de interesante …

De exemplu, în provincia Riazan, autoritățile au emis în 1918 un decret „Cu privire la naționalizarea femeilor”, iar la Tambov în 1919 o decizie  „Cu privire la distribuirea femeilor”.

În Vologda, au fost puse în aplicare următoarele prevederi: „Fiecare membru al Komsomolului, sau elevă care au primit o ofertă de la un komsomolist sau un muncitor de a face sex, trebuie să o îndeplinească. În caz contrar,  nu merită titlul de student proletar „.

 

Prototipul familiei suedeze

 

Dar, bineînțeles, revoluția sexuală a fost întruchipată cel mai complet și mai viu în ambele capitale ale Rusiei socialiste – Moscova și Petrograd. 

Suntem obișnuiți să gândim că „familia suedeză”, adică coabitarea multor persoane de ambele sexe este o invenție pur suedeză. Se pare că această invenție este a noastră, pur rusească.

  Batkis în broșura sa „Revoluția sexuală în Uniunea Sovietică” scria în 1923 :

„Sarcina pedagogiei sexuale în URSS este aceea de a educa oameni sănătoși, cetățeni ai societății viitoare în deplină armonie între impulsurile naturale și marile sarcini sociale care îi așteaptă … Comuna proletară și libertatea relațiilor sexuale ar trebui să-i ajute în acest sens ”.

Raționamentul a fost că, din moment ce căsătoria este o relicvă a trecutului burghez, comuna komsomolistă este familia viitorului.

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru desene Erotic Sovietice photos

 

 

 

 

 

 

Comunele Komsomoliste erau obișnuite în acea perioadă. În mod voluntar, o astfel de „familie” era formată de obicei din 10-12 persoane de ambele sexe.

 La fel ca în  „familia suedeză”, într-un astfel de colectiv exista o gospodărie  și o viață sexuală comună.

Iată ce scrie psihologul contemporan Boris Besht despre acest lucru: „Separarea în cupluri intime permanente nu era permisă.

Spre deosebire de omologii suedezi, nașterea de copii  nu era binevenită, deoarece creșterea lor putea distrage tinerii comunarzi de la construirea viitorului luminos.

Dacă totuși se năștea un copil, el era  trimis la un internat … Treptat, comuna sexuală s-a răspândit în toate marile orașe ale țării.  

În acest sens, comuna de muncă a GPU pentru persoanele fără adăpost din Bolșev, creată în 1924 la ordinul  personal  al lui Dzerzhinsky, a fost considerată un exemplu. Ea reunea aproximativ 1.000 de infractori minori cu vârste cuprinse între 12 și 18 ani, dintre care aproximativ 300 erau fete.

Educatorii comunitari au salutat „experiențele sexuale comune”, fetele și băieții trăind în aceleași  dormitoare.

Astfel, această comună din Bolșev a fost (și rămâne) cea mai mare „familie suedeză” din istorie.  

 

„De la zori la amurg”

 

Așa și-a numit psihologul german Wilhelm Reich articolul său, dedicat eșecului revoluției sexuale din URSS.

Într-adevăr, odată cu ridicarea la putere a lui Stalin la sfârșitul anilor 1920, revoluția sexuală s-a stins . Ca de obicei, a fost invocată pentru a justifica acest lucru autoritatea lui Lenin.  A început să fie citată conversația lui Lenin cu Klara Zetkin: „Pentru mine așa-numita„ nouă viață sexuală ”a tinerilor – și deseori a adulților – pare destul de des burgheză, pare un fel de casă burgheză de toleranță”.

Industrializarea a început să ceară ca individul să-și cheltuiască energia nu pe divertismente sexuale, ci pentru construirea comunismului.

  Opinia publică a început din nou să încline spre ideea că „familia este unitatea societății” și că  baza ordinii este monogamia.

Legislația sovietică nu a rămas în urmă. Odată cu adoptarea constituției staliniste, decretul „Despre desființarea căsătoriei” și-a pierdut forța.

 

 

 

 

 

 

 

Revoluţia sexuală de azi – continuarea camuflată a comunismului de ieri – Buciumul

 

 

 

 

 

 

 În 1934, avortul a fost interzis , iar  în luna martie a aceluiași an, Kalinin a semnat o lege care interzicea și pedepsea relațiile sexuale între bărbați. Imediat după aceea, au început arestările în masă ale homosexualilor în orașele mari ale URSS.

Educația sexuală în rândul tinerilor a fost întreruptă, iar activitatea științifică pe această temă a fost restrânsă. 

A venit  momentul în care  în URSS când orice cetățean putea declara cu mândrie: „Nu există sex în țara noastră …”

 

 

 

 

 

 

21/09/2020 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Revoluția Bolșevică a fost sprijinită de Wall Street

 

 

 

 

 

Foto: Antony Cyril Sutton (14 februarie 1925 – 17 iunie 2002) istoric,economist,profesor și scriitor britanic și american, autorul cărţii „Wall Stret şi revoluţia bolşevică”.

 

Între cărțile de succes  publicate de Sutton, „Wall Street și Revoluția Bolșevică” este aceea care  a  detaliat documentat implicarea marilor rechini financiari de pe Wall Street în sprijinirea revoluției bolșevice.

Sutton a concluzionat că această acţiune a fost o parte a programului „de lungă durată a elitelor de putere economică” de cultivare a colectivismului și de promovare a „socialismului corporatist” pentru a asigura „obținerea monopolului  bogăției”.

O dovadă impresionantă a participării occidentale în faza incipientă a creșterii economice sovietice, este pomparea cu tehnologie occidentală menită să  dezvolte economia sovietică.

Antony C. Sutton susține că „dezvoltarea economică sovietică în perioada 1917-1930 a fost  în mod esențial dependentă de ajutorul tehnologic occidental”.

 

 

 

 

 

 

 

Wall Street și Revoluția Bolșevică

 

 

Istoria căderii Imperiul Țarist, în februarie 1917, și a preluării puterii de către bolșevici, câteva luni mai târziu, a fost, pentru multă vreme, tributară explicațiilor standard furnizate de ideologia marxistă .

Prăbușirea catastrofală a ultimei autocrații ortodoxe era pusă pe seama condițiilor economice și sociale dezastruoase din Rusia începutului de secol al XX-lea.

Triumful comuniștilor în octombrie nu a fost nici el pe deplin explicat.

O mână de fanatici, exilați la începuturile lui 1917 prin toate colțurile lumii, fără niciun fel de susținere populară seminificativă, a reușit, în mai puțin de un an, să ajungă la conducerea celui mai mare imperiu al lumii.

Desigur că este doar un fel de a spune că Lenin&co. controlau într-adevăr Rusia.

În afara celor două mari orașe, St. Petersburg și Moscova, unde erau bine organizați, bolșevicii se aflau sub asediul Albilor, al celor rămași credincioși țarului și al țăranilor.

Până și Lenin recunoștea, în anul 1921, că sfârșitul revoluției este aproape.

Dar, cu toate acestea, demența comunistă a continuat, iar până la Antony Sutton, și chiar și după, au lipsit explicațiile convingătoare pentru această improbabilă victorie.

De asemenea, este destul de familiară povestea călătoriei lui Lenin din Elveția în Rusia, sub patronajul armatei germane, dar prea puține alte detalii au fost oferite de istorici.

 

 

 

Foto: „Tovarăşii” Troţki” şi Lenin

 

 

 

Despre revenirea lui Troțki din SUA nu se pomenește aproape nimic în istoriile curente.

Ori acești oameni, ca să luăm doar cele mai reprezentative exemple, nu erau niște anonimi, ci nihiliști cunoscuți serviciilor de informații, comuniști aflați în căutarea revoluției mondiale.

Înainte de a ajunge în Statele Unite, Troțki, de pildă, a fost expulzat din Franța și Spania, iar pe drumul de întoarcere în Rusia a fost reținut de poliția canadiană tocmai deoarece era suspectat că va încerca să destabilizeze guvernul provizoriu rus.

Cum a fost posibil voiajul revoluționarilor pribegi și instaurarea comunismului, în lipsa aparentă a unei susțineri financiare, demonstrează Wall Street și Revoluția Bolșevică.

Bref, establishmentul anglo-saxon a furnizat bani, recunoaștere oficială, tehnologie, arme, logistică și servicii de relații publice.

Așadar, comuniștilor li s-a oferit aproape totul.

În 1917, de pildă, Lenin îi recomanda Angelicăi Balabanoff, responsabilă de Internaționala Comunistă din Stockholm, să cheltuiască fără scrupule financiare pentru agenția de (dez)informații de acolo.

„Avem fonduri suficiente la dispoziție”, o asigura părintele revoluției. Înainte de a se îmbarca spre Rusia, Troțki trăia pe picior mare în New York.

Deși nu avea nicio sursă de venit consistentă, avea la dispoziție o limuzină cu șofer, un apartament excelent și ajuta cu bani revoluționarii ruși.

Ba mai mult, în momentul în care a fost reținut de poliția canadiană, în aprilie 1917, avea asupra sa 10 000 de dolari.

Toate sursele oficiale confirmă că Troțki a primit un pașaport american prin intermediul președintelui Woodrow Wilson, iar eliberarea sa din custodia canadiană s-a realizat la presiunile guvernului britanic.

Și după „luna de miere” relațiile au rămas mai mult decât prietenești, în pofida hărțuirilor de fațadă.

În martie 1918, ambasadorul american în Rusia, David Francis, trimitea o telegramă la Washington, în care își informa superiorii:

„Troțki cere cinci ofițeri americani ca inspectori pentru armata care trebuie organizată pentru apărare și, de asemenea, cere operatori de căi ferate și echipament.” 

La momentul acela, președintele Woodrow Wilson hotărâse deja, în mod oficial, ca SUA să se abțină de la orice intervenție în Revoluția Comunistă, ceea ce însemna, în practică, să nu intervină împotriva bolșevicilor.

În paralel cu toată această acrobație de imagine, oficialii admi- nistrației Wilson, în tandem cu reprezentanții Wall-Street, lucrau pentru recunoașterea legitimității guvernului sovietic.

Consilierul președintelui Wilson, colonelul Edward M. House, recomanda suprimarea prin mijloace informale a articolelor din presa americană în care bolșevicii erau portretizați ca dușmani ai Americii, iar oficialii de frunte ai J.P. Morgan executau demersuri similare.

„Forma de guvernământ sovietic este cea mai potrivită pentru poporul rus” îi scria lui Wilson, în octombrie 1918, William Saunders, directorul adjunct al Rezervelor Federale New York și președinte al American International Corporation (un vehicul de investiții al grupului J.P. Morgan și al familiei Rockefeller).

De asemenea, Ivy Lee, fondatorul relațiilor publice și omul de PR al grupului Rockefeller, se străduia din răsputeri pentru a obține o îmbunătățire a imaginii sovieticilor în rândul opiniei publice americane.

Nu au lipsit nici ajutoarele directe, făcute în văzul lumii, fără stânjeneală, cum au fost cei un milion de dolari oferiți bolșevicilor de William Boyce Thompson, președintele Rezervei Federale din New York, pentru a-și răspândi ideile în Germania și Austria.

Același Thompson, împreună cu Thomas Lamont, unul dintre partenerii J.P. Morgan, au fost responsabili pentru palinodia cabinetului britanic condus de Lloyd George, inițial vehement antibolșevici, ulterior, în urma discuțiilor purtate cu cei doi bancheri, favorabili lui Lenin și Troțki.

Probele incriminatoare abundă în cartea lui Sutton, care aduce exemplu după exemplu despre această monstruoasă coaliție.

Paradoxal, poate, pentru cei deprinși cu falsele opoziții ale cărților de istorie și economie mainstream, nu era nimic nefiresc în acest mariaj al demiurgilor capitaliști cu titanii revoluției.

Chiar în Wall Street și Revoluția Bolșevică se vorbește, în treacăt, este adevărat, dar nu mai puțin documentat, despre implicarea acelorași corporații și personaje în revoluția chineză a lui Sun Yat Sen, în Revoluția din Panama și în activitățile revoluționare mexicane ale lui Caranza și Villa.

Explicația lui Sutton pentru interesul neobișnuit al bancherilor în succesul bolșevismului țintește spre distrugerea competiției.

Rusia reprezenta, înainte de 1917, economia cu cea mai rapidă creștere economică din lume, cu o datorie externă mică, inflație practic inexistentă, datorată etalonului aur, și cu o econo- mie inovativă.

Potrivit lui Sutton, din punct de vedere tehnologic, Rusia se putea compara în acel moment cu orice țară din lume.

Așadar, era întrucâtva natural ca Wall-Street-ul să vadă un rival de temut în Imperiul Țarilor. Monopoliștii din SUA erau în căutarea unui monopol global și cel mai sigur monopol era un stat de tip sovietic.

Aici trebuie să luăm în considerare că acest ajutor dat mișcărilor revoluționare a debutat mai devreme, în timpul Războiului Ruso-Japonez și, mai apoi, în decursul Revoluției de la 1905.

Jacob Schiff, partener al companiei Kuhn, Loeb&co., a fost chiar decorat de către guvernul japonez datorită contribuției financiare la succesul armatelor nipone.

Schiff a mers până într-acolo încât s-a asigurat că prizonierii de război ruși primesc în detenție literatură revoluționară și subversivă, deoarece obiectivul său declarat era distrugerea monarhiei din cauza persecutării evreilor.

Din acest punct de vedere, cel de-al doilea apendice al cărții reprezintă în sine o contribuție istorică majoră, pentru că respinge teoria conspira- ției evreiești, susținută în epocă, printre alții, de Winston Churchill, și subliniază rolul minor pe care bancherii cu origini iudaice l-au jucat în Revoluția din Octombrie, prin comparație cu oligarhia WASP.

Ba mai mult, același Schiff, de pildă, s-a poziționat împotriva bolșevicilor în lunile tulburi ale anului 1917.

Spre sfârșitul vieții, odată cu publicarea volumului despre societatea secretă Skull&Bones, Sutton va avansa dincolo de explicația strict materialistă.

Corporațiile bancare erau interesate să exploateze Rusia, au jucat un rol covârșitor în economia sovietică, au realizat planul cincinalului bolșevic, au ridicat fabrici și uzine după modelul celor din SUA, doar că mai mari, au negat fără rușine că în URSS există lagăre de muncă forțată, însă filosofia acestor acțiuni nu o reprezenta stricto sensucăutarea profitului, ci dialectica.

 Vechea idee hegeliană, conform căreia istoria avansează prin conflicte (teză-antiteză), a luat forma unui proces controlat, în care adversarii sunt creați și manipulați de aceleași entități (bancare) spre realizarea unei utopii colectiviste.

„Ceea ce ne diferențiază, pe voi, radicalii, și pe noi, cei care avem opinii opuse, nu este atât scopul, cât mijloacele”, declara, în 1924, directorul American International Corporation, Otto H. Kahn, în fața unei adunări de socialiști americani.

La scară mai mică, această competiție dirijată este suficient de cunoscută în sistemele democratice parlamentare, unde, frecvent, companii sau personaje private stipendiază fără discriminare ideologică toate forțele politice relevante.

Sutton, de pildă, demonstrează implicarea acelorași cămătari care finanțau bolșevismul internațional în organizarea unor ligi anti-comuniste în SUA.

Chiar și în cazul Războiului Civil din Rusia, el arată cum bancherii nu s-au ferit să dea o mână de ajutor forțelor conduse de Amiralul Kolceak, deși finanțarea, sub formă de împrumut în acel caz, era văzută mai degrabă ca o plasă de siguranță, în cazul în care bolșevicii urmau să piardă disputa militară.

Cu alte cuvinte, ca și în cazul unor credite obținute de guvernul țarist în timpul războiului, nu există nicio dovadă a unui colaboraționism ideologic sau de altă natură mai profundă.

În acest context, singura obiecție, minoră totuși, care s-ar putea aduce acestei capodopere istorice este presupoziția libertariană prin care autorul are tendința, uneori, să interpreteze evenimentele.

De aici apare, cred, și lipsa de nuanțe asupra monarhiei țariste, văzută ca fiind la fel de coruptă ca și guvernele care au succedat-o, precum și lumina extrem de favorabilă în care sunt descrise Armatele Verzilor.

În loc de concluzie

După ultimele sale cercetări, Antony Sutton era de părere că întreaga istorie a ultimelor două secole trebuie rescrisă.

E dificil, după ce parcurgi Wall Street și Revoluția Bolșevică, să contești acest punct de vedere.

Cu precădere istoria secolului trecut ne-a fost prezentată ca o gigantică luptă între un (fals) bine și rău, între pseudo-alternative ireconciliabile, manipulate de aceiași eterni sforari.

Pentru a depăși acest nivel precar de privitori ai umbrelor din peșteră și a încerca o terapie intelectuală, un prim început îl constituie aflarea adevărului istoric.

Iar cartea profesorului Sutton are această calitate foarte greu de găsit în modernitate (https://magazin.anacronic.ro/)

 

 

06/07/2019 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: