MASONERIA, PLANUL SECRET„MARBURG”ȘI FINANȚAREA ACȚIUNII DE INSTAURARE A COMUNISMULUI ÎN RUSIA

MASONERIA „TATĂL” COMUNISMULUI

În 1829 iluminista engleză Frances „Fanny” Vright ţine o serie de conferinţe la New York, la care participă inclusiv iluminaţii americani, susţinători ai lui Weishaupt.

Cei prezenţi sunt informaţi că Iluminaţii doresc să unească grupurile nihiliste şi ateiste cu toate celelalte organizaţii subversive şi să formeze o Organizaţie Internaţională care va primi numele de „Comunism”, scrie Teodor FILIP în https://doxpress.wordpress.com.

A fost alcătuit un comitet, format din Clinton Roosevelt – strămoş direct al lui F. D. Roosevelt -, Charles Dana şi Horace Greelcy, însărcinat cu strângerea de fonduri pentru această acţiune.
În 1843 este creată în SUA organizaţia B’nai B’rith (Fiii Alianţei), lojă exclusiv rezervată evreilor. Ea a înfiinţat loja israelită „Alianţa Drepţilor”, care a devenit societatea secretă „Liga Comuniştilor”.

Marx şi Engels confirmă în prefaţa la ediţia a doua a Manifestului Comunist, că această societate i-a însărcinat cu redactarea şi publicarea unui program teoretic şi practic al partidului. De reţinut că, pe 17.11.1845, Karl Marx a devenit membru al Lojii Socialiste din Bruxelles.

În 1864, La Londra, în sediul Marii Lojă Unite a Angliei (Freemasons’ Hall) au loc discuţii care au dus la înfiinţarea primei Internaţionale Comuniste. Lideri: K. Marx şi cneazul Bakunin, francmason de gradul 32 în ritul Scoţian Antic şi Acceptat.
„Internaţionalismul proletar sub forma socialismului a dat un nou avânt ideilor masonice. Războiul franco-german şi căderea lui Napoleon al III-lea favorizează preluarea puterii în Franţa de către masoni.

Din guvernul celor 11, 7 erau francmasoni. La 18 martie 1871 se proclamă Comuna din Paris. Victoria finală aparţine însă masonilor conservatori, conduşi politic de Adolphe Thiers. Această victorie duce la separarea comuniştilor de masonerie. Comuniştii îşi vor crea organizaţii proprii, paramasonice.

Ei vor prelua de la masonerie principiul internaţionalismului proletar, deviza „Libertate, egalitate, fraternitate” şi unele simboluri masonice (de exemplu steaua cu cinci colţuri” (1).
Profesorul suedez şi francmason Zimmermann a declarat la o Convenţie Masonică din Winterhur: „Marxismul este cel mai nobil fenomen al secolului XX”.

Un alt francmason proeminent a considerat marxismul ca fiind „o filozofie a francmasoneriei, o ştiinţă socială pentru controlul maselor”.

PLANUL „MARBURG” PENTRU INTRODUCEREA COMUNISMULUI

La începutul secolului XX, marii bancheri de pe Wall Street: Jacob Schiff, J.P. Morgan, Otto Kahn, Paul Warburg, John D. Rockefeller, Edward Henry Harriman ;I Frank Vanderlip au înfiinţat un cartel prin care au „comunizat” state importante.

Prin organizaţii oculte l-au scos în faţă pe Lenin care avea să declanşeze moda tiraniei totalitare individuale, asumată sub cauză generoasă. Nu pot fi de acord cu cei care consideră că bolşevismul transformat apoi în stalinism, comunism, socialism multilateral-dezvoltat, a avut iniţial, un filon umanist, pentru înlăturarea situaţiei mizere a maselor populare, a unor naţiuni întregi.

Multe popoare au plătit scump vina de a se fi lăsate înşelate de cea mai odioasă şi mai bine elaborată minciună „cea care promitea bunăstarea tuturor făcându-i să dispară tocmai pe cei care reprezentau forţa vitală a unei naţiuni: preoţi, intelectuali, liderii vieţii economice şi politice, ţărani avuţi tocmai graţie hărniciei lor şi care, angajându-se în luptă cu ciuma roşie aveau să ducă un cumplit război timp de 72 de ani” (2).
Nu voi intra în amănuntele modului în care a fost finanţată, şi cu cât, „revoluţia bolşevică”, desfăşurarea ei, nici izbucnirea Primului Război Mondial.

În schimb voi oferi câteva informaţii în premieră. Cartelul marilor bancheri internaţionali a întocmit „Planul Marburg”.

La New York acest sindicat al „bancherilor internaţionali” a fost numit „Trust of money” („Trustul banilor”), care a finanţat şi revoluţia lui Pancho Villa din Mexic, în urma căreia SUA au luat de la Spania un vast teritoriu.
Există o documentaţie foarte vastă privind implicarea acestui cartel al „bancherilor internaţionali” în revoluţia chineză condusă de Sun Yat-sen. Bancherul Charles B. Hill, care conducea trei filiale ale lui „Westinghouse”, este cel care a tratat direct cu Sun Yat-sen aspectul financiar al revoluţiei.
În 1905 a finanţat „duminica sângeroasă” de la St. Petersburg, condusă de Părintele Sapon, un agent al Ohranei – poliţia secretă rusă.

Prin banca suedeză NYA Banken, condusă de bancherul promarxist Olof Aschberg, au finanţat apoi instaurarea comunismului în Rusia, la 7.11.1917.
„Acelaşi Charles B. Hill a folosit filiera „Westtinghouse” din Rusia pentru a-i finanţa generos pe bolşevici. În 1923 – când URSS şi-a creat prima bancă internaţională „Ruskombank” – asociatul lui J. P. Morgan, bancherul suedez Olof Aschberg a devenit Preşedintele băncii sovietice, iar Max May, vicepreşedinte la „Guaranty Trust (J. P. Morgan), a preluat funcţia de director al „Ruskombank”.

Primul ambasador sovietic în SUA – Ludwig Matens – a fost susţinut financiar de „Guaranty Trust” al lui J. P. Morgan” (3).
Bolşevismul a fost prima formă de „globalizare” prin crearea unei structuri supranaţionale. Cominternul nu este altceva decât „bunicul” Uniunii Europene.
W. B. Thompson, unul din bancherii ce va finanţa generos propagarea „revoluţiei bolşevice” în alte ţări, printre care şi România, era directorul lui „Federal Reserve” al SUA.

În mai 1918 acesta va înfiinţa în SUA o ligă pentru întrajutorarea şi cooperarea cu Rusia, iar Edwin Gay, de la Departamentul Comerţului de Război va expedia Departamentului de Stat, în iunie 1918, un memorandum în care recomandă „relaţii comerciale şi prieteneşti mai strânse între SUA şi Rusia”.

Mai prevedea că dacă populaţia din regiunile controlate de bolşevici va avea condiţii economice mai bune, aceasta va accepta puterea bolşevică fără a se opune.

Că apoi situaţia s-a schimbat mult în rău este o altă poveste…
Despre delegaţia „Crucii Roşii” americane, debarcată la Petersburg la 7.08.1917 iarăşi nu se vorbeşte nimic. Formată din 36 de „medici” şi „asistenţi medicali”, afişând scopuri pur umanitare, această delegaţie debarcase direct de pe Wall Street şi era condusă de „medicul” William Boyce Thompson, directorul lui Federal Reserve a SUA.

Alături de el mai erau încă 25 dintre cei mai mari oameni de afaceri, industriaşi şi bancheri americani.

Cele 10 cadre medicale autentice s-au înapoiat în America la începutul lunii septembrie 1917. În august, cei 26 de „medici” sunt primiţi în audienţă de Lenin şi se pun la cale toate detaliile pentru puciul planificat.
Thompson va deschide prima secţie de spionaj economic bolşevic în SUA cu sediul la New York, în aceeaşi clădire în care îşi aveau birourile 22 dintre cei mai influenţi bancheri de pe Wall Street.

GENERALUL LUDENDORFF: „RUSIA TREBUIE DOBORÂTĂ”

Pentru instalarea lui Lenin au conlucrat două puteri: SUA şi Germania. America avea nevoie să exploateze resursele uriaşe ale Rusiei.

Cu Germania, Lenin a propus un „troc” lui Max Warburg şi serviciului secret al acestei ţări: Germania să-l ajute să preia puterea la Petersburg, iar el, Lenin, va încheia o pace separată, în condiţiile propuse de germani.

Ceea ce s-a şi întâmplat la Brest-Litovsk, în 1918.
Decizia Germaniei de a sprijini „revoluţia” din Rusia avea un interes aparte: intrarea SUA în război de partea Angliei era iminentă, motiv pentru care germanii aveau interesul să încheie urgent o pace separată cu Rusia. Deci cu Estul, pentru a obţine „pacea separată” de la Brest Litovsk.
„Către mijlocul lui aprilie, germanii au luat o decizie sinistră. Ludendorff îşi cobora vocea când venea vorba despre ea. E adevărat, trebuie ţinut cont şi de riscurile disperate pe care comandanţii militari germani şi le asumaseră.

Ei se găseau în aceeaşi stare de spirit care îi condusese la declanşarea unui război submarin, ştiind prea bine că acesta va provoca intrarea în război a Statelor Unite contra Germaniei. Totuşi, nu fără un sentiment de teroare, au îndreptat împotriva Rusiei arma cea mai respingătoare dintre toate: Lenin. L-au transportat pe Lenin din Elveţia în Rusia, într-un vagon plumbuit…” (4).
Istoricii uită sistematic să vorbească despre o problemă. Max Warburg şi colonelul Nicolai din serviciul secret german au creat „legende” pentru câţiva zeci de ofiţeri ai acestui serviciu cărora le-au dat nume ruseşti şi i-au trimis la Petrsburg, ca experţi în organizarea puciului.

Ulterior, pe tot parcursul Războiului Civil, aceştia au ocupat funcţii de conducere în Armata Roşie, iar până în 1921 au asigurat securitatea şi gardarea conducerii bolşevice. De remarcat că acelaşi Max Warburg a finanţat şi Pravda.
În memoriile sale de război, generalul Ludendorff scrie că „el şi statul major au visat adesea să realizeze revoluţia rusă, care trebuia să uşureze sarcinile militare ale Germaniei” şi se preocupau de organizarea „unei propagande menite să răspândească în armata rusă germenii unei campanii pacifiste”. Şi mai scrie: „Expediindu-l pe Lenin în Rusia, guvernul nostru şi-a asumat o mare răspundere .

Această călătorie era justificată din punct de vedere militar, deoarece trebuia că Rusia să fie doborâtă. Dar guvernul nostru ar fi trebuit să ia măsuri ca să nu i se întâmple şi Germaniei acelaşi lucru”.
La mai bine de şapte decenii de la apariţia memoriilor generalului Lunderdorff, Marin C. Stănescu şi Costin Feneşan tipăreau la Bucureşti lucrarea „Lenin şi Troţki versus Ludendorff şi Hoffmann”, aducând la lumină documente „păstrate” cu grijă de guvernanţii roşii români, documente ce se află la Arhivele Naţionale Bucureşti, Colecţia C.C. al P.C.R., fond nr. 50, dosar 447, care sunt tratate cu indiferenţă de marii istorici ai comunismului. În baza acestora, reiese că activitatea „tătucului popoarelor” şi a acoliţilor acestuia, nu a fost tocmai patriotică.
Nu intru în amănuntele modului în care acest set de documente a ajuns, în primăvara anului 1920, în posesia organelor române de contrainformaţii, iar apoi la autorităţile de decizie ale statului. Autenticitatea acestor documente a fost confirmată de experţi internaţionali.

MAREA TRĂDARE BOLŞEVICĂ

În urma victoriei revoluţiei bolşevice din octombrie politica agresivă faţă de Antanta s-a intensificat. Normele dreptului internaţional au fost încălcate în mod grosolan. Echipe mixte de supraveghere, germano-bolşevice şi bolşevico-austriece au trecut la supravegherea directă a reprezentanţelor diplomatice ale statelor Antantei la Petrograd, dar şi la arestarea unor şefi ai acestora, cum a fost cazul trimisului român Constantin Diamandy.
Din numeroasele documente, cum ar fi şi Raportul liderului bolşevic Armand Joffe, reiese că, la şedinţa din 29.12.1917, generalul Max Hoffmann ceruse colaborarea bolşevicilor pentru ca armata română să accepte imediat încheierea unei păci „democratice” cu Germania.

În cadrul şedinţei, Troţki, pe atunci ministru de Externe, şi-a exprimat regretul că nu au nici un mijloc ”de a influenţa Statul Major român”.

„În replică, generalul Hoffmann a evidenţiat necesitatea şi posibilitatea „trimiterii unor agenţi de încredere în rândurile armatei române (acelaşi lucru s-a întâmplat în Valea Jiului, când au fost trimişi agenţi NKVD pentru organizarea „nucleelor muncitoreşti” – nota T.F.), arestarea misiunii române la Petrograd (peste câteva zile s-a şi întâmplat – nota T.F.), şi luarea unor măsuri privind anihilarea regelui român şi a organelor de comandă ale armatei române” (2).

Krîlenko, comandantul-şef al trupelor bolşevice, a trimis în România, la 21.01.1918 un comando sub conducerea unui faimos terorist – Grigorii Semionovici Roşal, pentru a duce la îndeplinire cele stabilite.

La Iaşi, însă, într-o conlucrare perfectă, ofiţeri ai serviciilor de contraspionaj române, ruse şi franceze i-au atras într-o capcană, i-au capturat şi executat după legile nescrise ale războiului.
Colaborarea pe plan militar între bolşevici şi germani s-a soldat cu trădare din partea primilor, în urma căreia au avut de suferit trupele aflate pe câmpul de luptă. Urmările suportate de Armata română în urma trădării aliatului său, Rusia bolşevică, este un subiect ce va trebui aprofundat.

Pornind de la documentele nou apărute. Consider de o importanţă excepţională Nota secţiei de Informaţii din Petrograd a Marelui Stat Major german adresată lui Troţki la 12.01.1918, căruia i se aduce la cunoştinţă că ordinul de la Berlin era „pentru alegerea (în Comitetul Executiv al Partidului bolşevic) a următoarelor persoane: Troţki, Lenin,, Zinoviev, Kamenev…”
Prin prisma celor prezentate consider că teza potrivit căreia apariţia proletariatului, dar mai ales definirea lui ca o pătură socială conştientă de propria menire, capabilă să-şi creeze propria doctrină se dovedeşte a fi în întregime falsă.

Lenin şi acoliţii săi au fost plătiţi regeşte ca să distrugă Imperiul ţarist şi să instaureze bolşevismul „coafat” apoi în comunism În România „coafat” în „socialismul care creează societatea multilateral dezvoltată”.
Prima grijă a nucleului instalat la Petrograd a fost decretarea amnistiei generale. Imediat după lovitura de stat, „populaţia revoluţionară” a eliberat circa 300.000 de deţinuţi de drept comun, care au creat adevărate tulburări de masă. Mulţi dintre aceştia au devenit viitoarele „cadre de nădejde” ale partidului.

Acest aspect vă aduce aminte de ceva, stimaţi cititori? Între „capitalismul occidental” şi „bolşevismul sovietic”, ambele creaţii ale Masoneriei, au existat dintotdeauna legături strânse, avantajoase pentru ambele părţi., lucru ascuns cu grijă. Bancherii internaţionali au tratat direct cu guvernele impuse de ei, atât din punct de vedere financiar cât şi economic.

Astfel, prin înţelegeri directe cu guvernul sovietic americanilor le-a fost garantată exploatarea pe termen lung a bogăţiilor Rusiei. Cu garanţii guvernamentale. General Electrics, spre a da un singur exemplu, va obţine un contract deosebit de avantajos din punct de vedere financiar pentru electrificarea Rusiei.

„Lampa lui Ilici” despre care am învăţat în şcoală a fost o altă minciună a propagandei bolşevice.
Majoritatea masonilor din întreaga lume susţineau regimul de violenţă al sovieticilor. Colaborarea cu bolşevicii a continuat.

Mulţi masoni francezi au oferit ajutorul lor comuniştilor sovietici.
Un aspect mai puţin cunoscut este faptul că masonii bolşevici aveau nevoie de sacrificii umane în ritualurile pe care le făceau.

„Din dispoziţia lui Lenin, aceştia au sacrificat oameni către demonul Molok, aşa după cum relatează fostul lider Georges Solomon, care a părăsit tabăra bolşevicilor (el chiar a scris cartea „Printre cârmuitorii roşii”, apărută la Stockholm în 1930 – nota T. F.)

La cartierul general al securităţii – Ceka din Kiev – în 1920 exista o cameră care avea un bazin, altă dată plin cu caraşi roşii. Acest bazin era umplut cu sângele rezultat din sacrificiile umane. De-a lungul pereţilor erau amplasate cârlige de care erau atârnate corpurile umane.

În 1932, Marele Orient s-a întrunit în Convenţia extraordinară de la Paris, unde preşedintele Gason Bergler a afirmat: „Ni s-a raportat personal de către fratele Radek din Marele Orient din Rusia faptul că guvernul sovietic intenţionează să menţină o legătură strânsă cu francmasoneria mondială, şi ni se solicită totodată să îi influenţăm pe fraţii americani să facă tot ceea ce le stă în putinţă pentru a determina guvernul Roosevelt să recunoască puterea sovietică.

Reprezintă o datorie morală pentru noi aceea de a-i susţine pe fraţii ruşi, şi împreună cu ei să continuăm lupta împotriva duşmanului comun” (6).
Vă mai prezint un scurt aspect al acestei colaborări în domeniul politicului, ascuns cu foarte mare grijă de cei interesaţi. La începutul anilor ’30, Iagoda, devenit celebru ca director al NKVD-ului, se afla în America.

Era în strânse legături cu Kenneth Durand, şeful serviciului de spionaj înfiinţat de Thompson la New York. Acesta l-a pus în legătură cu Joseph Lash, membru al Partidului Comunist american.

În noiembrie 1932, Iagoda îi trimite o scrisoare „tătucului” Stalin, în care îl sfătuia să finanţeze campania electorală a lui F. D. Roosevelt, ceea ce s-a şi întâmplat. Iagoda a avut legături strânse şi permanente cu familia locatarului de la Casa Albă, cu Departamentul de Stat.

Timp de 10 ani şi-a cultivat aceste relaţii după care a fost numit director al NKVD!!!
La intervenţia masonilor francezi şi a lui Iagoda, la începutul anului 1933, Statele Unite au recunoscut puterea sovietică.

Următorul pas pentru guvernul sovietic a fost legalizarea activităţii lojelor masonice pe teritoriul ţării.

Publicitate

Uniunea Sovietică a fost prima țară din lume și istorie care a adoptat revoluția sexuală drept politică de stat. VIDEO

Revoluția sexuală, politică de stat a bolșevicilor

Citim în articolul How sexual revolution exploded (and imploded) across 1920s Russia, preluat de https://inliniedreapta.net/revolutia-sexuala-politica-de-stat-a-bolsevicilor, că Rusia Sovietică a fost prima țară din lume și din istorie care a adoptat revoluția sexuală drept politică de stat.

Timp de aproape un deceniu, între 1917 și sfârșitul anilor 1920, rușii au fost încurajați la dezinhibiție totală și desfrâu, iar familia tradițională a fost delegitimizată și stigmatizată, ca instrument arhaic al oprimării capitaliste.

Efectele au fost atât de destructive încât bolșevicii au fost nevoiți să renunțe la acest experiment social și să revină la căsătoria și normele sexuale tradiționale.

După ce au dat foc la casă, bolșevicii au înțeles că stabilitatea și dezvoltarea unei societăți sunt imposibile atunci când cetățenii devin slujitori ai instinctului sexual.

Sau, în terminologia timpului, s-a arătat că planul cincinal la producția de oțel nu poate fi realizat de oțelari și oțelărese al căror centru de procesare a lumii înconjurătoare se află undeva sub linia brâului.

În schimb, revoluția sexuală este extrem de eficientă ca armă de distrugere în masă. De aceea bolșevicii au exportat-o în Occident, timp de decenii, fie prin marxismul cultural inițiat de Școala de la Frankfurt, fie prin sponsorizări și infiltrări la destinație, operate discret și eficient de către KGB. Rezultatul este încurajator: balamucul sexual a devenit normă științifică și cuprinde toate sferele sociale.

După un secol de la inovația bolșevică lumea și-a dat pantalonii jos și s-a întors cu fundul gol în sus. Ce s-a găsit acolo? Un număr nelimitat de sexe; o tabletă de lut inscripționată cu pronume noi și atotcuprinzătoare, care să înlocuiască binarul perimat al lui “el” si “ea”; și, la o ascultare atentă cu stetoscopul, a fost recepționat un SOS al elevilor din școala primară.

Ei cer insistent să afle cele mai noi tehnici de masturbare și probleme noi de aritmetică, care să-i pregătească mai temeinic pentru viața de adult. De exemplu, problema din manualul de a II-a – “Dacă Ana are 3 mere și mănâncă 2 pere, câte mere îi rămân?” – să fie înlocuită cu “Dacă Ana vrea să fie Costel, care centru de schimbare de sex i-ați recomanda? Această problemă o puteți rezolva împreună cu mămicile sau tăticii voștri.”

Revoluția sexuală din prezent aplică rețeta din trecut și de aceea primul pas este acela de a slăbi și compromite căsătoria dintre un bărbat și o femeie. În numeroase țări occidentale, cum ar fi Germania, Franța, Marea Britanie, Canada și altele, a fost legiferată căsătoria între persoane de același sex. Apoi a urmat ostracizarea și linșarea socială a persoanelor și instituțiilor care se opun revoluției sexuale, mai ales la îndoctrinarea și siluirea fizică și morală a copiilor și tinerilor.

Acum este rândul României să aleagă între normalitate și bolșevism sexual. Spre deosebire de alte țări (cum ar fi cele de mai sus) în care mariajul homosexual a fost impus de politicieni, fără consimțământul cetățenilor, românii au șansa de a alege în cadrul unui referendum național.

Dacă aleg să-și păstreze integritatea fizică și mentală (pentru că în cele din urmă despre asta este vorba) vor face cel mai mare bine posibil generațiilor viitoare și vor transmite un mesaj de speranță tuturor occidentalilor a căror normalitate a fost deturnată. Războiul cu bolșevismul sexual nu se va fi încheiat, dar ar fi o etapă câștigată.

Ar fi și o izbândă demnă de Centenar: în al sutelea an de la formarea României contemporane să fim victorioși pe câmpul de luptă al identității noastre sociale. Și, legat de acest lucru, se merită amintit un episod istoric al acelui timp, foarte relevant pentru situația din prezent: în urmă cu aproape o sută de ani, în 1919, armata română a desființat dictatura bolșevismului sexual din Ungaria.

Béla Kun s-a născut pe 20 februarie 1886, într-un sat din Transilvania. Fiu al unui funcționar evreu, Kun a fost de timpuriu atras de ideile marxiste, iar la Budapesta a devenit activ politic și a frecventat cercuri social-democrate.

La începutul primului război mondial s-a înrolat în armata austro-ungară și în 1916 a devenit prizonier de război al armatei țariste. După revoluția din octombrie 1917 a trecut de partea bolșevicilor și a primit instructaj în tactici revoluționare.

L-a cunoscut pe Lenin, care, impresionat de potențialul lui Kun, l-a trimis în Ungaria pentru a pregăti revoluția. Pe 20 decembrie 1918 a înființat Partidul Comunist Maghiar și, cu toate că la scurt timp după aceea a fost întemnițat de guvernul lui Mihály Károlyi, i s-a permis să-l conducă din închisoare.

Pe 20 martie 1919 Kun a fost eliberat, iar a doua zi a fost numit comisar al afacerilor externe, în cadrul unui nou guvern de coaliție între social-democrați și comuniști. La foarte scurt timp după aceea comuniștii i-au îndepărtat pe social-democrați de la guvernare, Kun a devenit șef de stat și a fost proclamată Republica Sovietică Maghiară.

Apoi a urmat instaurarea bolșevismului sexual. În funcția de comisar adjunct pentru cultură a fost numit György Lukács, un intelectual marxist care a pus în aplicare planul său de “terorism cultural”.

Programa școlară a fost schimbată și, inclusiv pentru clasele mici, au fost introduse ore de “educație sexuală” în care elevii erau învățați despre superioritatea “amorului liber”, tehnici de penetrare sexuală, natura perimată a monogamiei, rolul opresiv al familiei în obținerea plăcerilor fizice și irelevanța religiei, care inhibă libertatea sexuală deplină.

Copiii erau încurajați să ia în derâdere autoritatea părinților și moralitatea tradițională.

În cele din urmă regimul lui Béla Kun s-a prăbușit pe 1 august 1919, după intervenția armatei române în Ungaria. Ajunși la Budapesta românii nu au arborat drapelul românesc, de teamă să nu inflameze opinia publică locală.

În schimb, au înălțat o opincă pe un catarg de steag. Mi se pare cea mai frumoasă și hâtră formă de justiție poetică: cea mai grotescă formă de bolșevism călcată în picioare de umila opincă românească.

Nu știu cât de întâmplător e faptul că emblema opincii este speculată în derâdere de un clasic în viață, care declamă dezgustat: “România în ițari, cu opinci și cu ochelari de cal: Anunțatul referendum este de un penibil nebun. Paseism neghiob, idilism rural, pășunism în zdrențe.”

 Ne întristează să fim dojeniți atât de aspru dar nu-i bai, noi tot nu ne rușinăm de opincile noastre; le avem de la cei care ne-au dat o țară în păstrare, în urmă cu o sută de ani.

Explozia (și implozia) revoluției sexuale în Rusia anilor 1920

Gheorghi Manaev și Daniel Cealyan

“Au apărut recent, la Moscova, oameni goi-goluți purtând banderole pe care citesc Jos rușinea! Un astfel de grup a fost văzut urcându-se într-un tramvai. Tramvaiul s-a oprit, iar publicul era indignat”, scrie Mihail Bulgakov, faimosul scriitor rus, în jurnalul său din 1924. Cu doar 15 ani înainte femeile nu se gândeau să iasă afară într-o rochie până la genunchi. Dar s-au petrecut oare aceste schimbări peste noapte?

Societatea rusă pre-revoluționară, mai ales în capitalele de provincie, nu era puritanică. Un soldat anonim, născut la sfârșitul secolului al XIX-lea, rememorează:

“La 10 ani eram deja expus la tot felul de comportamente desfrânate… Imaginile pornografice nu erau chiar o raritate”.

Îmbrăcatul în straiele sexului opus, travestiul și petrecerile homosexualilor erau populare în cercurile artistice și chiar unii nobili erau cunoscuți ca fiind homosexuali.

Viața de petrecere, care implica adesea mai mulți parteneri, era o distracție obișnuită pentru unii. Cu toate acestea, homosexualitatea era o infracțiune penală… până când bolșevicii au venit pe scenă.

Din punct de vedere ideologic, eliberarea sexuală a fost una dintre armele esențiale în lupta împotriva Ortodoxiei și împotriva ordinii vechi, în general.

Printre bolșevicii timpurii, propagandista cheie a unei noi ordini familiale a fost Alexandra Kollontai, revoluționar rus și, mai târziu, diplomat.

Există o teorie populară, adesea atribuită lui Kollontai – cea a “paharului de apă”.

Ea afirma că dragostea (și, în consecință, sexul) ar trebui să fie la îndemâna oricui, la fel de ușor de obținut ca un pahar cu apă. Aceasta este totuși o simplificare prea mare a ideii lui Kollontai.

Alexandra Kollontai

Kollontai a promovat conceptul de “femeie nouă” – o persoană eliberată de opresiunea căsătoriei, a muncii în gospodărie și a activității de a crește copii; toate acestea trebuiau să fie preluate de societate și de stat.

Statul ar trebui să se ocupe de educația copiilor (inclusiv de cea sexuală), va impune o mișcare pentru înființarea unei industrii naționale de catering, va asigura locuințe la comun, îi va lua în grijă pe orfani și așa mai departe.

Din punctul de vedere al lui Kollontai și dragostea trebuia eliberată – parteneriatul civil ar fi trebuit să ia locul căsătoriei tradiționale.

Evident, bolșevicii își construiau politica în ce privește familia conform celor mai progresiste linii directoare – ceva ce nu a fost văzut în Occident timp de decenii.

Cu toate acestea, responsabilitatea era acordată acum individului, iar o libertate atît de cuprinzătoare era pur și simplu prea mult pentru societatea rusă agricolă, abia urbanizată, din anii 1920.

“Cu privire la abolirea căsătoriei” și “Cu privire la parteneriatul civil, copiii și proprietatea” au fost printre primele decrete ale sovieticilor din 1918. Nunțile bisericești au fost desființate și a fost introdus parteneriatul civil. Divorțul a devenit o chestiune de preferință personală. Avorturile au fost legalizate.

Toate acestea au implicat o liberalizare totală a relațiilor de familie și sexuale. Acest lucru a inaugurat cea mai decadentă perioadă din istoria recentă a Rusiei.

Foto: O plajă pentru nudiști la Moscova în apropierea catedralei Christos Mântuitorul și a Kremlinului în 1920.

Atitudinea relaxată față de nudism era semnul viu al timpurilor: pe malul râului Moscova, lângă Catedrala lui Hristos Mântuitorul, s-a format o plajă de nudiști, în genul căreia Europa vestică nu îndrăznea să viseze la vremea respectivă.

Societatea “Jos rușinea!”, menționată mai sus, organiza numeroase marșuri, iar unul dintre acestea a strâns un număr de 10.000 de persoane.

Alexander Trușnovici, un monarhist, își amintește una dintre întâlnirile lor: “Jos cu filistinii! Jos cu preoții înșelători! Nu avem nevoie de haine! Noi suntem copii ai soarelui și ai aerului! – așa zbiera un purtător de cuvânt gol pușcă, cocoțat pe o scenă din piața principală a orașului Krasnodar.

Trecând seara pe lângă acest loc am văzut scena demontată… și cineva îl burdușea zdravăn pe copilul soarelui și al aerului“.

Toate aceste evoluții extreme au avut loc în timp ce Rusia era încă în mijlocul războiului mondial, iar apoi al războiul civil.

Amnistiile din 1917, 1919, 1920 și de mai târziu au eliberat un număr mare de infractori, într-o țară în care puterea de stat abia începea să se formeze. Acestor mase de infractori li s-au alăturat soldații dezertori și lăsați la vatră.

Începând cu anii 1920 violul a luat proporțiile unei epidemii. Pentru o vreme, violența sexuală față de fostele femei de viță nobilă sau burgheze a fost considerată drept “justiție de clasă” printre bărbații proletari.

Între timp, până la 20% din populația de sex masculin a Rusiei a contractat boli venerice (deși în Rusia țaristă, la începutul secolului, acest procentaj a fost de 25% – 27%).

Noile legi privind căsătoria și atmosfera generală de rupere cu trecutul au încurajat promiscuitatea și abordarea complet dezinhibată a sexului, de neconceput în urmă cu câțiva ani.

Foto: Stânga – “Fiecare mascul comunist poate și trebuie să-și satisfacă nevoile sexuale”/ Dreapta – “Fiecare femeie comunistă trebuie să-l ajute, altfel este o filistină”

Societatea sovietică a produs o generație periculoasă de orfani fără adăpost – rapoartele oficiale arată că, până în 1923, jumătate dintre copiii născuți la Moscova fuseseră concepuți în afara căsătoriei și mulți dintre ei au fost abandonați în copilărie.

Pendulul revoluției sexuale trebuia să se miște înapoi – iar dacă nu, trebuia să fie tras cu forța.

Deja în prima jumătate a anilor 1920, când eliberarea sexuală se afla încă în plină desfășurare, sovieticii au început să promoveze valorile tradiționale… din nou.

În 1924, psihiatrul Aron Salkind publică volumul “12 porunci sexuale ale proletariatului revoluționar”, în care se spunea că “dragostea trebuie să fie monogamă”, “relația sexuală trebuie să fie doar legătura finală în lanțul de sentimente profunde și complicate care leagă doi oameni în dragoste”.

În timp ce susținătorii sloganului “Jos rușinea!” mărșăluiau goi pe străzile din Moscova, Nicolai Semașko, comisarul poporului pentru sănătatea publică, scria că un astfel de comportament “trebuie condamnat în modul cel mai categoric…

Într-un moment în care monstruozitățile capitaliste, cum ar fi prostituția și huliganismul, nu au fost încă eliminate, nudismul în public induce imoralitatea… De aceea consider că este absolut necesar să oprim imediat această rușine, cu metode represive, dacă este necesar…”

Liderii sovietici nu doreau ca populația să-și irosească energia pe destrăbălare. Au fost introduse restricții severe. Grupurile pentru drepturile femeii au intrat în declin.

În plus, femeile nu prea mai aveau nevoie acum de educația pentru care feministele luptaseră cu îndârjire: de îndată ce femeia a fost eliberată de societatea tradițională patriarhală pe care bolșevicii au urmărit o să elimine, ea a fost adusă înapoi în bucătărie, să gătească pentru muncitorul care îi era soț.

Afiș revoluționar : Jos sclavia în bucătărie. O viață nouă!

Între timp, rațiile de alimente primite de la fabrică au început să fie redistribuite, ceea ce a făcut ca gătitul la domiciliu să devină o necesitate.

“Noua femeie” a lui Kollontai a fost nouă doar pentru un deceniu.

Familia a devenit din nou unitatea de bază a societății. Decretele emise înainte au fost revocate unul după altul. În cele din urmă, homosexualitatea a fost re-criminalizată în 1934, iar interzicerea avortului a fost reintrodusă în 1936.

Bineînțeles că acest lucru nu a dus la diminuarea valorii propagandistice a ideii de eliberare a femeii. În fond, ea putea acum “să le facă pe toate” – să îndeplinească sarcina comunistă de înfăptuire a revoluției, fiind în același timp mamă, soție, bucătar și femeie de serviciu.

De-a lungul deceniilor următoare sexualitatea și erotica au fost complet evitate de cultura și societatea sovietică – și, luând în considerare acest lucru, nu este de mirare faptul că societatea rusă a devenit atât de ipocrită față de sex. Următoarea revoluție sexuală a avut loc abia în anii 1990.

Articol original: How sexual revolution exploded (and imploded) across 1920s Russia

CITIȚI ȘI :

Revoluția sexuală, bolșevicii și „emanciparea moravurilor” în Rusia sovietică. VIDEO

Revoluția sexuală, bolșevicii și „emanciparea moravurilor” în Rusia sovietică. VIDEO

 

  Foto: Afişe sovietice de epocă – Stânga: „Fiecare mascul comunist poate și trebuie să-și satisfacă nevoile sexuale”/ Dreapta : „Fiecare femeie comunistă trebuie să-l ajute, altfel este o filistină”.

 

Se obișnuiește să se spună că revoluția sexuală își are originile pe la mijlocul anilor 60, când mișcarea hippie (sex, droguri și rock-n-roll) a apărut în Occident.

De fapt  „rebeliunea senzualității” (termenul lui Lenin) a fost mult timp unul dintre fundamentele statalității în URSS, am putea spune chiar un pilon al țării socialismului victorios, scrie https://svpressa.ru/.

„Senzualitatea și sexualitatea” au fost discutate la congresele partidului bolșevic cu mult timp înainte de revoluție. Și nu numai că au fost discutate…

La al III-lea Congres al RSDLP, Leon Troțki a  dezvoltat chiar o nouă teorie a relațiilor de gen, care urma să fie pusă în practică în cazul unei victorii bolșevice, iar Vladimir Lenin însuși scria în 1904 că „emanciparea spiritului senzualității, energia îndreptată nu către valorile pseudo-familiale, va ajuta la aruncarea acestui cheag asupra cauzei victoriei socialismului”.

Psihologul german W. Reich în lucrarea sa Revoluția sexuală (1934, prima ediție) cita din corespondența dintre Troțki și Lenin (1911) pe această temă.

Troțki: „Fără îndoială, opresiunea sexuală este principalul mijloc de înrobire a omului. Atâta timp cât există o astfel de opresiune, nu se poate vorbi de libertate reală. Familia, ca instituție burgheză, și-a depășit complet utilitatea. Trebuie să le vorbim mai mult lucrătorilor despre asta …

 Lenin i-a răspuns:  … ”Și nu numai familia. Toate interdicțiile referitoare la sexualitate trebuie anulate … Avem multe de învățat de la sufragiști: chiar și interdicția asupra iubirii de același sex trebuie ridicată. „

Concepțiilor bolșevice  în domeniul sexului și-au găsit aplicabilitatea odată cu victoria revoluției din 1917, când a devenit posibil să pună în aplicare  rapid teoria în practică.

  Ține-o așa, tovarăși!

Multe dintre concepțiile bolșevicilor în domeniul „legislației sexuale” par chiar și astăzi  super-liberale. La scurt timp după celebrele decrete „Despre pace” și „Despre împropietărire”, au fost emise decretele lui Lenin (19 decembrie 1917) „Despre abolirea căsătoriei” și „Despre desființarea pedepsei pentru homosexualitate” (aceasta din urmă – ca parte a decretului „Despre căsătoria civilă, copii și actele de stare civilă „).

Ambele decrete prevedeau pentru femei „ autodeterminarea sexuală”, și introduceau „dreptul femeii la libera alegere a numelui și a locului de reședință”. Conform acestor decrete, „unirea sexuală” (a doua denumire era  „unirea căsătoriei”) putea fi ușor de încheiat, dar și ușor de dizolvat.

În 1919, directorul Institutului de Igienă Socială din Rusia, Batkis,  declara cu satisfacție:

„Căsătoria și dizolvarea ei au devenit o chestiune exclusiv privată … Se poate vedea, de asemenea, că numărul de perversiuni sexuale, violuri, abuzuri sexuale etc. s-au redus mult datorită emancipării morale „.  

Aceeași ”emancipare morală” a mers atât de departe încât a provocat o surpriză imensă în întreaga lume.

Scriitorul Herbert Wells, care la acea vreme a vizitat Moscova revoluționară, se întreba dacă nu cumva era era prea simplu  tratată problema sexualității în țara socialismului victorios.

Alături de datele legate de revoluție, în Rusia sovietică și mai târziu și URSS se celebrau și alte evenimente.   

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Pe 19 decembrie 1918, o procesiune de lesbiene a sărbătorit  la Petrograd  aniversarea decretului „Despre desființarea căsătoriei”.

Troțki susținea în memoriile sale că Lenin a reacționat cu bucurie la această veste: „ La aceeași  manifestație au purtat pancarte pe care scria „Jos rușinea”.

Acest apel a găsit în cele din urmă o aplicare concretă în iunie 1918, când câteva sute de reprezentanți ai ambelor sexe au mers complet goi prin centrul Petrogradului.

Gol pusca, impodobit doar cu o panglica pe care scria „Jos cu rusinea!”, oratorul acelui eveniment striga in piata din Krasnodar de la tribuna: „Jos cu burghezia! Jos cu minciunile popimii! Noi, comunarzii, nu avem nevoie de haine, care sa ne acopere frumusetea corpului! Noi suntem copiii soarelui si ai aerului!”

Țara sexului victorios

Schimbarea relației dintre sexe a devenit omniprezentă. De exemplu, atunci când s-a întrerupt o relație de familie cu copiii, pensia alimentară a fost plătită doar timp de șase luni și numai dacă unul dintre parteneri era șomer sau cu dizabilități. 

Legislația privind sexul în anii postrevoluționari a fost în continuă evoluție, actualizată, completată.

Astfel, Alexandra Kollontai, membru al Comitetului Central al partidului una dintre teoreticienele revoluției sexuale  scria:

„Cu cât durează mai mult criza sexuală, cu atât devine mai cronică”, adaugând că: „Educația sexuală în școli ar trebui să înceapă de la 12-13 ani. În caz contrar, vom întâlni din ce în ce mai multe excese precum, de exemplu, sarcina timpurie. Nu este neobișnuit când această vârsta fertilității are astăzi 14 ani.  Prima femeie-ambasador din lume făcea agitație pentru „iubire libera”. Ea propovaduia ideea actului sexual „ca un pahar de apa” (actul sexual este ca si cum ai bea un pahar cu apa). 

Guvernul bolșevic a trimis directive către regiuni privind introducerea educației sexuale în școli, care însă   se confruntă cu obstacole legate de „inerția gândirii”  și lipsa de sexologi și profesori calificați.

Dacă primul obstacol a fost cu adevărat problematic pentru a face față, atunci al doilea – lipsa profesorilor de sex  putea fi rezolvată. Sexologi din străinătate, în special din Germania, au contactat Rusia iar din 1919 până în 1925, aproximativ 300 de astfel de specialiști din străinătate au ajuns în URSS. 

  Halle Fanina un sexolog german își amintea că în 1925 „URSS  mi-a apărut într-adevăr ca ceva fantastic.   Întreaga lume, și în special Germania, ar trebui să fie gelos pe ceea ce s-a întâmplat aici. Sexologia aplicată și psihologia au avansat atât de mult aici, încât există suficient  material  pentru a fi studiat timp de câțiva ani. ”

Apropo, URSS a fost prima țară din lume în care teoriile lui Sigmund Freud legate de sexualitate au fost recunoscute oficial.

În același timp, discuțiile despre argumentele pro și contra amorului liber nu încetau. Interesante erau în acest sens argumentele unui lucrător de partid, un anume tovarăș Markov la o conferința „Despre igiena socială” din 1924:

„Vă avertizez că un dezastru colosal se apropie de noi în sensul că am înțeles greșit conceptul de„ iubire liberă ” … Dacă războiul ne-a dat o mulțime de persoane cu dizabilități, atunci dragostea gratuită  ne va recompensa cu monștri și mai mari.

Dar astfel de argumente au fost deocamdată înecate în corul general al vocilor aprobatoare. În URSS, cărțile și broșurile despre acest subiect erau publicate în milioane de exemplare (cea mai vândută în 1925 a fost  broșura „Reflexele sexuale”. Se organizau și  seminarii.

La începutul anilor 1920 s-a înregistrat, de asemenea, o creștere accentuată a nașterilor nelegitime.

În 1923, Lîsenko, un lucrător de partid din Moscova, cita cifre din care reieșea cu claritate că în capitală   cel puțin jumătate dintre copii s-au născut în afara căsătoriei.

Familia în sine ca „unitate socială” era înlocuită de conceptul de „cuplu” (astăzi o astfel de conviețuire este denumită în mod obișnuit „parteneriat civil”).

În același timp, problema contracepției era deosebit de actuală. Avortul era încurajat, deoarece „elibera femeia”…

Producția de prezervative a crescut de mai multe ori comparativ cu nivelul înregistrat în perioada pre-revoluționară. Academicianul Pavlov desfășura experimente de sterilizare pe câini, în speranța de a transfera în viitor rezultatele lor la oamenii sovietici .

Mulți șarlatani din știință promovau  noi contraceptive, inseminarea artificială pentru femei, pastile pentru creșterea potenței etc.

Directivele „privind igiena socială” au fost lăsate de autoritățile centrale de la Moscova factorilor de decizie  provinciali care au trebuit să hotărască  singuri ce fel de politică sexuală să urmeze., iar soluțiile acestora au fost adesea destul de interesante …

De exemplu, în provincia Riazan, autoritățile au emis în 1918 un decret „Cu privire la naționalizarea femeilor”, iar la Tambov în 1919 o decizie  „Cu privire la distribuirea femeilor”.

În Vologda, au fost puse în aplicare următoarele prevederi: „Fiecare membru al Komsomolului, sau elevă care au primit o ofertă de la un komsomolist sau un muncitor de a face sex, trebuie să o îndeplinească. În caz contrar,  nu merită titlul de student proletar „.

 

Prototipul familiei suedeze

 

Dar, bineînțeles, revoluția sexuală a fost întruchipată cel mai complet și mai viu în ambele capitale ale Rusiei socialiste – Moscova și Petrograd. 

Suntem obișnuiți să gândim că „familia suedeză”, adică coabitarea multor persoane de ambele sexe este o invenție pur suedeză. Se pare că această invenție este a noastră, pur rusească.

  Batkis în broșura sa „Revoluția sexuală în Uniunea Sovietică” scria în 1923 :

„Sarcina pedagogiei sexuale în URSS este aceea de a educa oameni sănătoși, cetățeni ai societății viitoare în deplină armonie între impulsurile naturale și marile sarcini sociale care îi așteaptă … Comuna proletară și libertatea relațiilor sexuale ar trebui să-i ajute în acest sens ”.

Raționamentul a fost că, din moment ce căsătoria este o relicvă a trecutului burghez, comuna komsomolistă este familia viitorului.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Comunele Komsomoliste erau obișnuite în acea perioadă. În mod voluntar, o astfel de „familie” era formată de obicei din 10-12 persoane de ambele sexe.

 La fel ca în  „familia suedeză”, într-un astfel de colectiv exista o gospodărie  și o viață sexuală comună.

Iată ce scrie psihologul contemporan Boris Besht despre acest lucru: „Separarea în cupluri intime permanente nu era permisă.

Spre deosebire de omologii suedezi, nașterea de copii  nu era binevenită, deoarece creșterea lor putea distrage tinerii comunarzi de la construirea viitorului luminos.

Dacă totuși se năștea un copil, el era  trimis la un internat … Treptat, comuna sexuală s-a răspândit în toate marile orașe ale țării.  

În acest sens, comuna de muncă a GPU pentru persoanele fără adăpost din Bolșev, creată în 1924 la ordinul  personal  al lui Dzerzhinsky, a fost considerată un exemplu. Ea reunea aproximativ 1.000 de infractori minori cu vârste cuprinse între 12 și 18 ani, dintre care aproximativ 300 erau fete.

Educatorii comunitari au salutat „experiențele sexuale comune”, fetele și băieții trăind în aceleași  dormitoare.

Astfel, această comună din Bolșev a fost (și rămâne) cea mai mare „familie suedeză” din istorie.  

 

„De la zori la amurg”

 

Așa și-a numit psihologul german Wilhelm Reich articolul său, dedicat eșecului revoluției sexuale din URSS.

Într-adevăr, odată cu ridicarea la putere a lui Stalin la sfârșitul anilor 1920, revoluția sexuală s-a stins . Ca de obicei, a fost invocată pentru a justifica acest lucru autoritatea lui Lenin.  A început să fie citată conversația lui Lenin cu Klara Zetkin: „Pentru mine așa-numita„ nouă viață sexuală ”a tinerilor – și deseori a adulților – pare destul de des burgheză, pare un fel de casă burgheză de toleranță”.

Industrializarea a început să ceară ca individul să-și cheltuiască energia nu pe divertismente sexuale, ci pentru construirea comunismului.

  Opinia publică a început din nou să încline spre ideea că „familia este unitatea societății” și că  baza ordinii este monogamia.

Legislația sovietică nu a rămas în urmă. Odată cu adoptarea constituției staliniste, decretul „Despre desființarea căsătoriei” și-a pierdut forța.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 În 1934, avortul a fost interzis , iar  în luna martie a aceluiași an, Kalinin a semnat o lege care interzicea și pedepsea relațiile sexuale între bărbați. Imediat după aceea, au început arestările în masă ale homosexualilor în orașele mari ale URSS.

Educația sexuală în rândul tinerilor a fost întreruptă, iar activitatea științifică pe această temă a fost restrânsă. 

A venit  momentul în care  în URSS când orice cetățean putea declara cu mândrie: „Nu există sex în țara noastră …”