Leon Troțki, revoluția bolșevică, și sprijinul de care s-a bucurat în rândurile marii finanțe americane

Foto: Lev Davidovich Bronstein – scriitor și lider comunist cunoscut sub numele de LeonTroțki (n.7 noiembrie 1879 – d.21 august 1940).

Cine a fost Leon Troțki?

Leon Trotski a fost teoretician comunist, prolific scriitor, lider al Revoluției bolșevice din Rusă din 1917 , comisar al poporului pentru afacerile externe sub Lenin (1917-1918), apoi șef al Armatei Roșii în calitate de comisar al armatei și afacerilor navale (1918- 1924).

Exilat din Uniunea Sovietică, după ce a pierdut lupta pentru putere cu Stalin, care a devenit succesorul lui Lenin, Troțki a fost asasinat brutal în 1940 .

Copilăria lui Leon Troțki

Leon Trotsky (născut Lev Davidovich Bronstein sau Bronshtein) în localitatea Yanovka (în ceea ce este acum Ucraina), a trăit împreună cu tatăl său, David Leontyevich Bronstein (un agricultor evreu prosper) și mama sa, Anna, până la vârsta de opt ani, când părinții l-au trimis la școală la Odesa.

Istoricul și scriitorul Jennifer Rosenberg, consemnează în publicația https://ro.eferrit.com/leon-trotki,că, după ce s-a mutat la Nikolaev în 1896, în ultimul an de școală, viața tânărului Troțki a început să se transforme.

La vârsta de 17 ani, Troțki sa familiarizat cu marxismul și a început să renunțe la școală pentru a strânge legăturile cu exilați politici și pentru a citi broșuri și cărți ilegale.

S-a înconjurat cu alți tineri care gândeau, citeau și discutau materiale revoluționare și nu a durat mult până când discuțiile pasive despre revoluție s-au transformat în acțiuni revoluționare.

În 1897, Troțki a colaborat pentru înființarea Uniunii Sovietice a Muncitorilor din Rusia, motiv pentru care în ianuarie 1898 a fost arestat.

Troțki în Siberia

După doi ani de închisoare, Troțki a fost d eportat în Siberia și s-a căsătorit cu Alexandra Lvovna, o revoluționară care fusese de asemenea condamnată la patru ani de exil în Siberia. În timp ce erau în Siberia, au avut împreună două fiice.

În 1902, după efectuarea a doi dintre cei patru ani de exil,Troțki a decis să fugă, lăsându-și soția și fiicele în urmă. El a fugit cu un pașaport fals, pe care a scris numele Leon Troțki, fără să știe că acesta va fi pseudonimul pe care îl va folosi pentru tot restul vieții. Numele „Troțki” fusese numele șefului închisorii din Odessa prin care trecuse.

Troțki și Revoluția Rusă din 1905

Troțki a reușit să emigreze la Londra, unde sa întâlnit și a colaborat cu Vladimir LENIN la ziarul revoluționar al social-democraților ruși, Iskra .

În 1902, Troțki s-a întâlnit cu viitoarea sa a doua soție, Natalia Ivanovna, cu care se va căsători anul următor și cu care va avea doi fii.

Când știrea despre Duminica sângeroasă din Rusia (ianuarie 1905) a ajuns la Troțki, el a decis să se întoarcă în Rusia.A petrecut cea mai mare parte din 1905 scriind numeroase articole pentru broșuri și ziare al căror scop era acela de a inspira, a încuraja și a întări protestele și revoltele care au zdruncinatr puterea țarului în timpul Revoluției ruse din 1905.

La sfârșitul anului 1905, Troțki devenise lider al revoluției.

Deși revoluția din 1905 a eșuat, Troțki însuși a numit-o mai târziu o „repetiție” pentru Revoluția Rusă din 1917.

Înapoi în Siberia

În decembrie 1905, Troțki a fost arestat pentru rolul său în Revoluția Rusă din 1905.A fost din nou condamnat la exil în Siberia în 1907 și, încă o dată, a scăpat. De data aceasta, el a fugit în februarie 1907 prin peisajul înghețat al Siberiei, cu o sanie trasă de reni.

A petrecut următorii zece ani în exil, trăind în diverse orașe, inclusiv Viena, Zurich, Paris și New York.

Troțki pleacă din New York pentru a desăvârși revoluția

Leon Troțki, scria în New York Times, 13 decembrie 1938:”Vei avea o revoluție, o revoluție teribilă. Ce curs va avea, depinde mult de ceea ce Dl. Rockefeller îi spune Dlui. Hague să facă. Dl. Rockefeller este un simbol al clasei conducătoare americane și Dl. Hague (un politician din New Jersey) este un simbol al instrumentelor sale politice”.

Din https://www.anacronic.ro, care a reprodus un fragment din excelentul volum al regretatului economist Antony Sutton, „Wall-Street și Revoluția Bolșevică”, aflăm că în 1916, anul care a precedat Revoluția Rusă, internaționalistul Leon Troțki a fost izgonit din Franța, datorită participării sale la conferința de la Zimmerwald, însă fără îndoială și pentru articolele sale polemice scrise pentru Nashe Slovo, un ziar rusesc tipărit în Paris.

În septembrie 1916 Troțki a fost escortat politicos de către poliția franceză, la granița cu Spania.

Câteva zile mai târziu poliția din Madrid l-a arestat și pus într-o celulă tip „clasa I” la un preț de 1,5 peseta pe zi. Ulterior Troțki a fost dus la Cadiz, apoi în final la Barcelona unde a fost plasat la bordul companiei spaniole transatlantice de vapoare Monserrat. Troțki și familia sa au traversat Oceanul Atlantic și a ajuns în New York pe 13 ianuarie, 1917.

Și alți troțkiști au traversat Atlanticul spre vest. Un grup troțkist a obținut o influență imediat în Mexic, suficientă pentru a scrie Constituția Querétaro pentru guvernul revoluționar Carranza, dând astfel Mexicului distincția dubioasă a fi primul stat din lume care a adoptat o Constituție de tip sovietic.

Cum a supraviețuit Troțki, care știa numai germană și rusă, în America capitalistă? Potrivit autobiografiei sale, „Viața mea”, „Singura mea profesie în New York a fost cea a unui socialist revoluționar”.

Cu alte cuvinte, Troțki a scris ocazional articole pentru Novy Mir, ziarul socialist rus din New York. Știm că apartamentul familiei Troțki din New York avea frigider și telefon și familia se plimba ocazional cu o limuzină cu șofer.

Acest mod de viață i-a pus în încurcătură pe cei doi tineri Troțki. Când au mers odată într-o ceainărie băieții își întrebau mama de ce nu vine șoferul?”. Stilul de viață al lui Troțki nu pare compatibil cu venitul declarat. Singurele fonduri primite în 1916 și 1917 admise de Troțki au fost 310 de dolari și Troțki a spus că „a împărțit cei 310 dolari la 5 imigranți care se întorceau în Rusia”.

Totuși, Troțki a plătit pentru o cabină de clasa I în Spania, a călătorit cu familia din Europa în Statele Unite, a obținut un apartament excelent în New York – plătind chiria pe 3 luni – și folosea o limuzină cu șofer. Toate acestea din veniturile lui de revoluționar sărac pentru câteva articole în ziarele rusești puțin circulate precum Nashe Slovo din Paris și Novy Mir din New York!

Joseph Nedava estimează venitul lui Troțki din 1917 la 12 dolari pe săptămână „suplimentat de unele onorarii din conferințe”. Troțki a fost în New York în 1917 pentru 3 luni, în perioada ianuarie-martie. Aceasta înseamnă un venit de 144 de dolari de la Novy Mir și, să spunem, un altul de 100 de dolari în onorarii de conferință, pentru un total de 244 de dolari.

Din acești 244 de dolari Troțki a putut să dea 310 dolari prietenilor săi, să-și plătească apartamentul din New York, să-și întrețină familia și să aibă cei 10.000 de dolari care i-au fost confiscați în aprilie 1917 de autoritățile canadiene în Halifax. El pretinde că cei care spun că a avut și alte surse de venituri sunt „bârfitori” care răspândesc „calomnii stupide” și „minciuni”, însă dacă nu cumva juca la cursele de cai din Jamaica, e greu de explicat situația sa.

Evident, Troțki avea surse de venituri nedeclarate. Care era sursa?

În „Drumul către siguranță” autorul Arthur Willert spune că Troțki și-a câștigat traiul lucrând ca electrician pentru Studiourile de Film Fox.

Alți autori s-au referit la alte ocupații, însă nu există evidențe că a fost remunerat din alte activități decât din cele de scris și vorbit. Multe cercetări s-au centrat pe faptul verificabil că atunci când a părăsit New York în 1917 pentru Petrograd, pentru a organiza faza bolșevică a revoluției, a plecat cu 10.000 de dolari.

În 1919 Comisia Overman din Senatul SUA a cercetat propaganda bolșevică și banii germani din Statele Unite și întâmplător a dat peste sursa celor 10.000 de dolari ai lui Troțki. Ancheta comisiei Overman asupra colonelului Hurban, atașatul Washington în legația cehă, a produs următorul dialog:

Col. Hurban: Poate că Troțki a luat bani din Germania, însă nu recunoaște.

Lenin nu va nega. Miliukov a probat că a primit 10.000 de dolari de la unii germani în timp ce era în America. Miliukov avea proba, însă a negat. Troțki a negat, deși Miliukov avea proba.

Senatorul Overman: A fost acuzat că Troțki a primit 10.000 de dolari aici.

Col. Huban: Nu-mi amintesc cât era suma, dar știu că a fost o chestiune între el și Miliukov.

Senatorul Overman: Miliukov a probat acest lucru?

Col. Huban: Da, domnule.

Senatorul Overman: Știi de unde i-a luat?

Col. Huban: Îmi amintesc că erau 10.000 de dolari; însă nu contează. Vorbesc despre propaganda lor. Statul german cunoștea Rusia mai bine ca oricine și știau că ar putea distruge armata rusă cu ajutorul acestor oameni.

(La 5:45 după amiaza subcomisia a luat o pauză până, miercuri, 19 februarie, la 10:30 dimineața).

Este remarcabil cum comisia a luat brusc o pauză înainte ca sursa fondurilor primite de Troțki să fie consemnată în arhivele Senatului. Când lucrările s-au reluat a doua zi, Troțki și cei 10.000 de dolari ai săi nu mai erau un subiect de interes pentru Comisia Overman. Mai târziu vom prezenta evidențe privind finanțarea activităților germane și revoluționare în SUA de către casele financiare din New York; sursele celor 10.000 de dolari ai lui Troțki vor intra iar în atenție.

O sumă de 10.000 de dolari de origine germană este menționată într-o telegramă britanică oficială către autoritățile navale canadiene din Halifax, care cerea ca Troțki și compania să fie lăsați la S.S. Kristianiafjord.

Din raportul serviciilor de informații britanice aflăm că Gregory Weinstein, care în 1919 a devenit un membru important al Biroului Sovietic din New York, a colectat în New York fonduri pentru Troțki.

Aceste fonduri proveneau din Germania și au fost oferite via Volks-zeitung, un cotidian german din New York și subvenționat de statul german. În timp ce fondurile lui Troțki sunt oficial raportate ca fiind germane, Troțki a fost implicat activ imediat în politica americană înainte de a pleca din New York pentru Rusia și revoluția de acolo.

În 5 martie 1917, ziarele americane vorbeau de creșterea posibilității unui război cu Germania; în aceeași seară în care Troțki a propus o rezoluție la o întâlnire a Partidului Socialist local „cerând socialiștilor să încurajeze grevele și să se opună recrutării în eventualitatea unui război cu Germania”.

Leon Troțki a fost numit de New York Times „un revoluționar rus exilat”. Louis C. Fraina, care a co-sponsorizat rezoluția lui Troțki, mai târziu – sub pseudonim – a scris o carte necritică despre imperiul financiar Morgan numită „Casa Morgan”. Propunerea Troțki-Fraina i s-a opus facțiunea Morris Hillquit, și ulterior Partidul Socialist a votat împotriva rezoluției.

O săptămână mai târziu, pe 16 martie, în timpul demisiei țarului, Leon Troțki a fost intervievat în birourile Novy Mir. Interviul conținea o declarație profetică despre revoluția rusă:

„… comisia care a înlocuit conducerea demisă în Rusia nu reprezintă interesele sau scopurile revoluționarilor, care probabil i-ar fi scurtat timpul și ar fi ales oameni care să ducă mai departe democratizarea Rusiei”.

„Oameni care vor aduce mai degrabă democratizarea în Rusia” vizează menșevicii și bolșevicii care atunci erau în exil și trebuiau să se întoarcă în Rusia. Comisia temporară a fost numită „Guvern Provizoriu”, un nume, despre care trebuie să remarcăm, a fost folosit de la începutul revoluției din martie și nu a fost aplicat după evenimente de către istorici.

Președintele Woodrow Wilson și un pașaport pentru Troțki

Președintele Woodrow Wilson a fost zâna cea bună care i-a oferit lui Troțki un pașaport de întoarcere în Rusia „să continue” revoluția. Acest pașaport american a fost însoțit de un permis rus de intrare și de o viză britanică de tranzit. Jennings C. Wise, în Woodrow Wilson:

Discipolul Revoluției, face comentariul pertinent că „istoricii nu trebuie să uite niciodată că Woodrow Wilson, în ciuda eforturilor poliției britanice a făcut posibil ca Leon Troțki să intre în Rusia cu pașaport american”.

Președintele Wilson i-a facilitat lui Troțki intrarea în Rusia și în același timp birocrați grijulii de la Departamentul de Stat, preocupați de cum pot intra în Rusia acești revoluționari, au încercat unilateral să accelereze procedurile de eliberare a pașaportului. The legația din Stockholm a telegrafiat pe 13 iunie 1917 Departamentului de Stat, imediat după ce Troțki trecuse granița ruso-finlandeză „Legația a informat confidențial birourile de pașapoarte ruse, englezești și franceze de la granița rusă, Tornea, care era foarte îngrijorată de trecerea de persoane suspecte cu pașapoarte americane”.

Acestei telegrame Departamentul de Stat i-a răspuns în aceeași zi că „Departamentul e preocupat în mod special de emiterea de pașapoarte pentru Rusia”; de asemenea, departamentul a autorizat cheltuieli de către legație pentru a înființa un birou de control al pașapoartelor în Stockholm și să angajeze „cetățeni americani responsabili” în munca de control. Însă pasărea a fugit din coteț. Menșevicul Troțki și bolșevicul Lenin erau deja în Rusia pregătind „continuarea revoluției”. Rețeaua de pașapoarte a prins numai păsări legitime. De exemplu, pe 26 iunie, 1917, Herman Bernstein, un ziarist reputat din New York în drumul său spre Petrograd pentru a reprezenta New York Herald, a fost reținut la granița și i-a fost refuzată intrarea în Rusia.

Mai târziu, în mijlocul lui august în 1917 ambasada rusă din Washington a cerut Departamentului de Stat (și acesta a fost de acord) „să prevină intrarea în Rusia a infractorilor și anarhiștilor…din care unii au ajuns deja în Rusia”. Prin urmare, datorită tratamentului preferențial al lui Troțki, când S.S. Kristianiafjord a plecat din New York pe 26 martie, 1917, Troțki era la bord și cu pașaport american – în compania altor revoluționari troțkiști, finanțiști Wall Street comuniști americani și alte persoane interesante, dintre care puțini îmbarcați pentru afaceri uzuale. Această mulțime pestriță de pasageri a fost descrisă de Lincoln Steffens, editorialistul american astfel:

Lista pasagerilor era lungă și misterioasă. Troțki era la timonă cu un grup de revoluționari; era un revoluționar japonez în cabina mea. Erau o mulțime de olandezi care se grăbeau către casă din Java, singuri oameni inocenți de la bord. Restul erau mesageri de război, 2 de pe Wall Street pentru Germania….

De remarcat, Lincoln Steffens era la bord în drum către Rusia, la invitația explicită a lui Charles Richard Crane, un susținător și fost președinte al comisiei de finanțe a Partidului Democrat. Charles Crane, vice președinte al companiei Crane, a organizat compania Westinghouse în Rusia, era membru al misiunii de bază în Rusia și nu a făcut mai puțin de 23 de vizite în Rusia între 1890 și 1930.

Fiul său, Richard Crane, a fost un asistent personal al secretarului de stat de atunci Robert Lansing. Potrivit fostului ambasador în Germania William Dodd, Crane „a făcut multe pentru a aduce la Kerensky revoluția către comunism”.

Și comentariile lui Steffen in jurnalul său privind conversațiile de la bordul S.S. Kristianiafjord sunt foarte pertinente:

„ . . .toți cad de acord că revoluția este numai prima fază, că aceasta trebuie să crească. Crane și radicalii ruși de pe navă cred că ar trebui să fim în Petrograd pentru re-revoluție.

Crane s-a întors în Statele Unite când revoluția bolșevică (adică, „re-revoluția”) a fost terminată și, deși era cetățean particular, i se dădeau rapoarte de primă mână privind progresul revoluției bolșevice, pe măsură ce telegramele erau primite de Departamentul de Stat.

De exemplu, un memorandum datat 11 decembrie 1917, numit „copia raportului privind revolta maximalistă pentru dl. Crane”, era făcut de Maddin Summers, consul general al SUA la Moscova și spunea:

Am onoarea să includ aici o copie a aceluiași raport de mai sus, cu cererea ca acesta să fie trimis pentru informarea personală a Dlui Charles R. Crane. S-a acceptat că Departamentul nu are nicio obiecție ca Dl. Crane să vadă raportul.

Pe scurt, imaginea neobișnuită care se desprinde de aici este aceea că Charles Crane, prieten și susținător al lui Woodrow Wilson și un finanțist și politician important, avea un rol știut în „prima” revoluție și a călătorit în Rusia în mijlocul lui 1917 în compania comunistului american Lincoln Steffens, care era în contact atât cu Woodrow Wilson, cât și cu Troțki.

Ultimul avea un pașaport emis la ordinele lui Wilson și 10.000 de dolari din presupuse surse germane. La întoarcerea sa în SUA după „re-revoluție” lui Crane i s-a dat acces la documente oficiale privind   consolidarea regimului bolșevic.

Acesta este un pattern de evenimente care se întrepătrund și care necesită cercetări ulterioare și care sugerează, deși fără probe directe, legături între finanțistul Crane și revoluționarul Troțki.

ROMÂNIA SUB AMENINȚAREA BOLȘEVICĂ

România s-a aflat de la început în prima linie a luptei împotriva bolșevismului. Românii au cunoscut în mod direct, încă din 1917, ce înseamnă bolșevismul, pe care l-au respins ca pe o ideologie străină spiritului poporului român, scrie Ioan C. POPA, doctorand la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii Bucureşti, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti și fost consilier diplomatic la Chişinău în perioada 2000-2004, în prestigioasa revistă https://www.limbaromana.md.

Documente de arhivă ale Armatei Române atestă fără putință de tăgadă că, în primăvara anului 1917, aliații ruși de pe frontul românesc s-au transformat peste noapte, sub isteria ideologiei bolșevice, într-o hoardă de prădători, care au refuzat să mai lupte și au pactizat cu inamicul, ceea ce l-a determinat pe Ion Antonescu (foto), pe atunci locotenent-colonel, șef al Biroului operații la Marele Cartier General Român, să consemneze:

„Iarna grea, inamicul și rușii se coalizaseră cu toții pentru a ne distruge… Veniți în număr mare, pentru a ne ajuta, rușii s-au instalat în Moldova ca cuceritori. Călăuziți fiind de această mentalitate au pus stăpânire pe toate orașele și satele, pe toate clădirile oficiale și particulare, pe toate aprovizionamentele și pe toate căile ferate.

Invocând secretul operațiilor, au impus trupelor noastre să se miște pe jos și numai pe anumite drumuri și să nu se cantoneze decât în localitățile cele mai mizerabile. Trebuie însă să se știe, că la acea epocă – în ajunul revoluției – toate operațiile lor militare se reduceau în a jefui, teroriza populația, dezonora femeile și distruge toată avuția noastră națională”, astfel că, în scurt timp, „prin mărinimia puternicului aliat eram acum străini în țara noastră”.

Poate și mai grav este faptul că, după victoria trupelor române în luptele de la Mărășești (25 iulie – 21 august 1917), germanii și austro-ungarii au început o acțiune de dezorganizare morală a Armatei Române, inamicul fiind ajutat și de soldații ruși, care, cel puțin formal, continuau să ne fie aliați.

Aceștia din urmă, preciza Antonescu, „încă de la izbucnirea revoluției lor, se luptau din răsputeri să tragă, prin minciuni, promisiuni și amenințări și pe ai noștri în apele lor. Soldatul nostru era îndemnat atât de unii, cât și de alții, să părăsească frontul, să răstoarne guvernul și să lupte pentru triumful bolșevismului”.

La 18 aprilie/1 mai 1917, circa 15 000 de soldați ruși cu drapele roșii, cărora li s-au alăturat și o serie de muncitori români, au manifestat pe străzile Iașilor, sub presiunea lor fiind eliberați din închisoare mai mulți adepți ai bolșevismului rus.

Printre cei eliberați s-a numărat și Cristian Rakovski, unul dintre colaboratorii lui Lenin și viitor membru al primului Birou restrâns al Comitetului Executiv al Cominternului (martie 1919), care s-a refugiat la Odessa și a început pregătirile pentru declanșarea unor evenimente după modelul celor din Rusia care să conducă la schimbarea regimului constituțional din România.

În pofida multiplelor disfuncționalități apărute în cadrul colaborării militare româno-ruse după intrarea României în război, trebuie precizat că, pe fond, raporturile generale dintre cele două state aliate, în primul rând în plan politic, au fost la început dominate de încredere reciprocă. O astfel de atmosferă a făcut posibilă, de altfel, luarea în calcul de către conducerea de stat a României a unei eventuale evacuări în Rusia și, mai ales, încredințarea spre păstrare, la Kremlin, a Tezaurului Băncii Naționale a României.

Este de menționat, de asemenea, faptul că în partea a doua a lunii aprilie și începutul lunii mai 1917, primul ministru Ion I.C. Brătianu, însoțit printre alții de Dinu Brătianu, generalul Constantin Prezan și colonelul Ion Antonescu, s-a aflat într-o lungă vizită la Petersburg, ca invitați ai guvernului provizoriu rus.

Cu toată dezamăgirea provocată de turbulențele și dezordinea vizibile la tot pasul în vechea capitală a Rusiei, Brătianu s-a întors totuși încrezător, după cum relatează I.G.Duca, deoarece a obținut „asigurarea formală că războiul va fi continuat, că ni se vor restitui proviziile pe care le împrumutaserăm armatelor rusești în tot decursul iernii, că se va grăbi trimiterea și tranzitarea materialului de război și mai cu seamă că se va întreprinde peste două luni alături de noi ofensiva pe linia Focșani-Galați, pe care o proiectaserăm în vederea eliberării teritoriului ocupat”.

Sentimentul de încredere era stimulat și de primirea făcută lui Brătianu și însoțitorilor săi de guvernul provizoriu rus, care „era nu numai cordială, dar cu adevărat regească. (Brătianu) Fusese primit la gară cu muzică și gardă de onoare. Atât el cât și însoțitorii lui… au fost găzduiți în Palatul de iarnă, în apartamentele imperiale. Generalul Prezan dormea în patul Ekaterinei a II-a”.

Preluarea puterii de către minoritatea bolșevică în toamna anului 1917 avea să schimbe din temelii cursul relațiilor ruso-române. Situația dramatică creată și amenințarea care plana asupra menținerii ordinii constituționale l-au determinat pe primul ministru Brătianu să convoace, în noaptea de 8/9 decembrie 1917, o ședință a Consiliului de Miniștri și să obțină, totodată, aprobarea regelui Ferdinand pentru intervenția în forță a armatei și dezarmarea bolșevicilor. Acestă acțiune a eliminat un pericol imediat, dar a reprezentat și semnalul unei riposte din partea fostului aliat de o virulență neașteptată.

Sunt cunoscute ultimatumul dat de Consiliul Comisarilor Poporului, la 31 decembrie 1917/13 ianuarie 1918 și ordinul lui Lenin din aceeași zi de arestare a reprezentanților României la Petersburg în frunte cu ministrul Constantin Diamandy.

În pofida greutăților, românii aveau tot mai puternic sentimentul că a sosit momentul istoric al înfăptuirii unui ideal secular, după cum consemna ziarul Mișcarea, din 13 ianuarie 1918:

„Idealul unității naționale a rămas busola vieții noastre de stat. La acest ideal nu putem renunța fără a primejdui însăși existența statului român (…). Războiul îl purtăm cu suferințe și îl eternizăm în paginile istoriei cu sângele generației de astăzi. Dar valoarea lui adevărată nu se judecă cu nervii încordați ai celor de astăzi, ci cu seninătatea calmă a celor de mâine.

Drepturile pe care le-a fixat războiul de astăzi în conștiința omenirii și în paginile istoriei sunt imprescriptibile. Peste ele nu se va putea trece niciodată. Și astfel se leagă firele istoriei. Unirea cea mică de la 1859 cu războiul Unirii mari de la 1918. Înțelesul politic al acestui război este pasul hotărâtor către Unirea Mare”.  

Sub amenințarea noii puteri bolșevice din Rusia și la cererea Sfatului Țării de la Chișinău, dar și a Comandamentului rusesc în frunte cu generalul Scerbacev, rămas fidel vechiului guvern imperial, la 8/21 ianuarie 1918, primele trupe române, conduse de generalul Ernest Broșteanu, trec Prutul pentru restabilirea ordinii în Basarabia.

După câteva zile, trupele bolșevice sunt nevoite să se retragă pe linia Nistrului. Nemulțumit de cursul evenimentelor, la 13/26 ianuarie 1918 Consiliul Comisarilor Poporului rupe în mod unilateral relațiile diplomatice cu România, toți reprezentanții români fiind expulzați.

Totodată, guvernul rus a dispus confiscarea Tezaurului României depozitat la Moscova, declarat „intangibil pentru oligarhia română”.

Leon Troțki (foto), atunci comandant al Armatei Roșii, propunea chiar o intervenție militară împotriva României care, afirma el, „va fi urmată de o răspândire a bolșevismului în rândul Armatei Române, așa cum s-a întâmplat recent în cazul Ucrainei”.   

Provocările și amenințările Rusiei Sovietice erau însă departe de a se liniști. La Odessa, C. Rakovski improvizase, cu acordul lui Lenin și Troțki, un „Colegiu Suprem pentru reglarea chestiunii Basarabiei și conflictului cu România”, structură care, în noaptea de 27/28 ianuarie 1918, a început arestarea în masă a românilor din oraș și transportarea lor pe vase de război, ca „măsuri de siguranță” datorită stării de beligeranță intervenite în raporturile ruso-române.

O lună mai târziu, Rakovski le telegrafia lui Lenin și Troțki că scopul misiunii sale la Odessa era de „a alunga forțele române contrarevoluționare din Basarabia și de a provoca o mișcare revoluționară în România”.

La 18 februarie/3 martie 1918, la Brest-Litovsk se semnează pacea dintre Rusia Sovietică și Germania, atât de mult hulită și detestată de Lenin, care a justificat-o ca fiind rezultatul unei coincidențe de interese între cele două puteri beligerante.

Mai mult, el susținea că pacea respectivă avea un caracter temporar, fiind vorba de un compromis cu bandiții imperialismului german, impus și acceptat ca o condiție a supraviețuirii revoluției bolșevice.

Ca o consecință imediată a acestei păci, find încercuită de inamici și lipsită de sprijinul promis de aliați, România se vede nevoită să semneze la Buftea (5/18 martie 1918) Tratatul preliminar de pace cu Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria și Turcia), care se va finaliza prin umilitorul Tratat de pace de la București, din 24 aprilie/7mai 1918. Un tratat care ne-a pus într-o lumină nefavorabilă în fața aliaților vestici.

„Nu noi putem fi făcuți responsabili de pacea de la București”, scria un an mai târziu Ion Antonescu. Responsabilitatea o poartă „aceia care n-au avut, la timp, energia necesară să împiedice atât trădarea Rusiei țariste, cât și trădarea Rusiei revoluționare.

Pacea de la București este o consecință. Cauza ei este revoluția rusească și Brest-Litovsk”.

În pofida dezastrului care se prefigura, sorții aveau să deschidă totuși un alt drum României, care a renăscut din propria cenușă și a reușit în acel magnific an 1918 să-și împlinească marele ideal al unității și reîntregirii naționale.

Primul pas avea să fie făcut foarte curînd, la 27 martie, de Sfatul Țării din Chișinău, care a decis unirea Republicii Democratice Moldovenești (Basarabia) cu „Mama sa România”, acțiune urmată rând pe rând de toate celelalte provincii istorice românești. Mai târziu, în 1928, referindu-se la acest eveniment cu adevărat epocal, Dimitrie Gusti scria:

„Mâinile care se căutau de veacuri, fără odihnă, acum zece ani s-au împreunat frățește de la Tisa la Nistru, de la Carpați la Mare. Iar poporul român, așezat de destine istorice milenare pe podișul Carpaților, ca să stea strajă neclintită civilizației în Orient, a devenit astfel singurul stăpân al Daciei străbune. Actul politic suprem al unirii întregului neam românesc formează o culme eternă în istoria neamului; el este punctul culminant, cu un nimb de apoteoză, al unui lung proces necesar istoric”. 

Martor direct al schimbărilor din România de la est de Prut, care au condus la înfăptuirea unirii, a fost și scriitorul Duiliu Zamfirescu, „primul și ultimul Comisar General în Basarabia”, după cum el însuși mărturisea și care ne-a lăsat câteva constatări memorabile.

Pe parcursul lunilor februarie-martie 1918, Duiliu Zamfirescu s-a aflat într-o misiune specială încredințată de mareșalul Alexandru Averescu, noul șef al guvernului român, pe lângă Consiliul Directorilor Generali (cabinetul de miniștri) al Republicii Democratice Moldovenești, proclamată la 2 decembrie 1917, în contextul destrămării Imperiului țarist și al aplicării principiului autodeterminării națiunilor.

„Basarabia actuală, ca orice țară ieșită din revoluție, este câmpul contrastelor”, devastată de curente centrifuge și promisiuni deșarte, scria D. Zamfirescu câteva luni mai târziu după încheierea misiunii.

„Lumea pare într-un echilibru nestabil”, iar peste tot latet anguis in herba/șarpele se ascunde în iarbă, mai avertiza el. În pofida multiplelor dificultăți pe care le întrevedea, D. Zamfirescu constata cu satisfacție că „poporul basarabean… este pur românesc în substratul său”. Comentând actul unirii, din 27 martie 1918, scriitorul și diplomatul cu o lungă experiență anterioară la Roma, sublinia:

„În acest pământ locuiește un popor care, de baștină, este popor românesc. Alături de dânsul și adesea ori peste dânsul s-au așezat și alte nații cari, ajutate de administrația rusească, au căutat să-l deznaționalizeze. Dar, aici, ca peste tot pe unde a trecut colonizarea romană, cu caracterul său agricol,– dragostea de pământ a asigurat păstrarea neamului nostru în frontierele țării și în cuprinsul limbei, cu acea neclintită statornicie a legionarului (membru al legiunilor romane, n.n.), pe care nimic n-a învins-o. Aceasta este comoara pe care ne-o aduce Basarabia: țăranul român, lipit de glie”.  

La finele Primului Război Mondial au luat ființă, aproape concomitent, două organizații internaționale cu scopuri diametral opuse: Cominternul (Internaționala a III-a, Comunistă) a cărei sarcină mondială stabilită de Lenin era să asigure victoria definitivă a socialismului în lume, și Liga (Societatea) Națiunilor, constituită în baza Pactului decis prin Tratatul de la Versailles dintre Puterile Aliate și Asociate și Germania (28 iunie 1919), al cărei obiectiv declarat era „dezvoltarea cooperării între națiuni pentru garantarea păcii și securității” prin asumarea de către statele membre a obligației de a respecta și menține integritatea teritorială și independența lor contra oricărei agresiuni externe. România a fost unul dintre cele 26 state fondatoare ale Ligii, cărora li s-au alăturat pe parcurs și alte țări.

Cominternul împotriva ordinii internaționale

Încă nu se stinseseră ecourile Primului Război Mondial, iar tratativele de pace de la Paris erau în toi, când Lenin și anturajul său au convocat la Moscova (2-6 martie 1919) „primul Congres comunist internațional” care a consacrat înființarea Internaționalei (a III-a) Comuniste (Cominternul).

Cu acest prilej, Lenin dă semnalul inaugurării unei „ere noi” în istoria umanității, a „prăbușirii capitalismului” și a trecerii proletariatului la „lupta deschisă cu aparatul de stat” pentru sfărâmarea vechii mașinării burgheze și asigurarea victoriei comunismului la scară mondială.

Noul imperialism bolșevic proclamat de Lenin reprezenta o amenințare reală și directă pentru România, țară inclusă de la început în planurile de acțiuni subversive inițiate de Comintern, prin înființarea a două birouri speciale de coordonare a procesului de bolșevizare în zona Balcanilor, unul la Harkov și altul la Odessa.

La două săptămâni după primul Congres al Cominternului, la Budapesta lua ființă Republica Sovietică Ungară/„Republica Sfaturilor” (21 martie 1919), în conducerea căreia rolul de frunte îl avea Bela Kun (responsabil în guvern cu afacerile externe și problemele militare). Bela Kun a devenit în anii următori unul dintre liderii de frunte ai Cominternului și este autorul a numeroase crime sângeroase comise cu cruzime în Crimeea, unde a fost trimis de Lenin, în 1920, să instituie puterea bolșevică.

România s-a văzut astfel amenințată din nou, atât de la Vest, cât și din Est, de unde se pregăteau intervenții militare directe și coordonate pentru răsturnarea ordinii constituționale și includerea sa în sistemul republicilor sovietice.

Aproape concomitent cu proclamarea Republicii Sovietice la Budapesta, un detașament al Armatei Roșii organizat de ruși și ucraineni în stânga Nistrului a efectuat, la 27 mai 1919, o incursiune sângeroasă la Bender/Tighina, orașul fiind ținut sub teroare timp de două ore.

O acțiune violentă similară fusese organizată în ianuarie 1919 la Hotin. Presa românească din perioada respectivă informa sistematic despre descoperirea și dezarmarea de către autoritățile din Basarabia a unor grupuri bolșevice înarmate infiltrate de peste Nistru pentru comiterea de acte violente.

Amenințarea bolșevică ce plana asupra României era agravată de atitudinea ambiguă și contradictorie a Puterilor Aliate în privința unei eventuale intervenții militare în Ungaria. În cele din urmă, sub presiunea evenimentelor și amenințată pe două fronturi de „alianța roșie ruso-ucraineano-ungară”, România decide să înlăture guvernul bolșevic de la Budapesta printr-o intervenție militară.

La 4 august 1919, Armata Română intra în capitala Ungariei, de unde s-a retras după patru luni. Pericolul bolșevizării Ungariei a fost înlăturat, dar amenințarea de la Vest va rămâne permanentă în perioada interbelică.

Pe de altă parte, provocările și acțiunile subversive bolșevice din partea Rusiei Sovietice nu au încetat niciun moment pe toată frontiera Nistrului și în interiorul Basarabiei. În timpul Congresului al II-lea al Cominternului, desfășurat la Moscova în perioada 17 iulie-7august 1920, stimulat de entuziasmul participanților, dar și de marșul Armatei Roșii pornit împotriva Poloniei, Lenin îi transmitea lui Stalin, aflat la Harkov, printr-o telegramă cifrată: „Situația din Comintern este excelentă. Zinoviev, Buharin și cu mine considerăm că ar trebui să încurajăm declanșarea revoluției din Italia chiar acum.

După părerea mea, ar fi bine să sovietizăm în acest scop Ungaria, poate chiar și Cehoslovacia și România. Trebuie să analizăm cu atenție această eventualitate…”.

În Manifestul adoptat la Congresul respectiv, scris de Troțki și aprobat de Lenin, agresivitatea bolșevismului căpăta accente noi: „Trebuie să ucidem capitalismul pentru ca specia umană să poată supraviețui… Internaționala Comunistă reprezintă partidul internațional al insurecției proletare și al dictaturii proletariatului”.

Dincolo de caracterul utopic al planurilor cominterniste, pentru România ele reprezentau o realitate crudă.

La 13 ianuarie 1921, C. Rakovski (foto) îl informa pe Lenin : „După eforturi colosale, precum și după o serie de eșecuri, am reușit să organizăm activitatea ilegală în România, în special în Basarabia. Drept rezultat au fost aruncate în aer două poduri și am reușit să organizăm o diversiune la Senat”.

Un atac violent de o mare gravitate s-a produs în zilele de 12-17 septembrie 1924, la Tatar-Bunar, unde o rebeliune armată, aprobată în prealabil de Comitetul Executiv al Cominternului, urmărea să dea semnalul unei ample mișcări revoluționare în Basarabia, care să se extindă și în restul teritoriului României.

Surprinse în prima fază de agresivitatea grupurilor bolșevice, autoritățile române au fost nevoite să apeleze la militarii flotei de pe Dunăre pentru a pune capăt rebeliunii.

Mai târziu, în timpul anchetelor la care a fost supus în cadrul Cominternului (1937), Marcel Pauker, unul din liderii comuniștilor români după înființarea Partidului Comunist din România (PCdR) în 1921, confirma că „toate așa-numitele grupuri ilegale de partid fuseseră pregătite pentru terorism și, în al doilea rând, se aflau în legătură cu organizațiile ilegale basarabene, în care activitatea de partid, cea diversionistă și cea de spionaj în favoarea Ucrainei Sovietice se desfășurau laolaltă”.

Cominternul, devenită o ramificație și, în multe privințe o anexă a serviciilor secrete sovietice, a reprezentat stindardul sub care Moscova a desfășurat cele mai importante acțiuni subversive de subminare a statului național unitar român și de bolșevizare a întregii zone balcanice în perioada interbelică.

Planurile sale în privința României au ieșit pregnant în evidență la Congresul al V-lea al Partidului Comunist din România (PCdR), desfășurat la Gorkovo, lângă Moscova, în perioada 3-24 decembrie 1931, sub conducerea lui Bela Kun (Schlosser), ca reprezentant al Comitetului Executiv al Internaționalei Comuniste.

Prin conținutul său, Rezoluția în problema națională adoptată la acest congres reprezenta un nou atac deschis la integritatea statului român și ordinea stabilită prin Tratatele de la Versailles (1919) și Trianon (1920), dar și o sfidare fără margini la adresa sacrificiilor făcute de poporul român pentru realizarea unității naționale:

„România contemporană” – afirmau membrii grupului cominternist de la Moscova desemnat să vorbească în numele și pentru viitorul poporului român – „nu reprezintă prin sine o unire a «tuturor românilor», ci un stat tipic cu multe națiuni, creat pe baza sistemului prădalnic de la Versailles, pe baza ocupării unor teritorii străine și pe baza înrobirii unor popoare străine.

Burghezia și moșierimea din România, înfăptuind propriile lor planuri imperialiste și îndeplinind, totodată, însărcinarea puterilor imperialiste conducătoare din Europa de a crea la Nistru un avanpost împotriva URSS, au cucerit Basarabia, Transilvania, Bucovina  și Banatul și supun unei asupriri naționale nemaiîntâlnite și unei exploatări semicoloniale pe cele 8 milioane de moldoveni, unguri, ruși, ucraineni, bulgari, nemți, turci și alții”.

În cazul înfrângerii URSS, Hitler lua în calcul venirea la putere în această țară a lui Leon Troțki, adversarul lui Stalin

(Foto:Esteban Volkov în casa-muzeu a bunicului său)

 Nepotul lui Troțki, Esteban Volkov, spunea la sfârșitul anilor ’80 că marele oponent al lui Stalin, Leon Troțki era văzut de germani în fruntea URSS după înfrângerea acesteia în război.

Esteban Volkov (Vsevolod Bronstein) s-a născut în 1926 și era fiul fiicei lui Troțki (care s-a sinucis într-o stare de depresie). 

Băiatul a fost apoi adoptat de fiul lui Troțki, Lev Sedov. Esteban locuia cu bunicul său în Mexic în 1939.

Uitase complet limba rusă, vorbea în spaniolă și s-a pregătit pentru a fi chimist farmacist, dar și-a dedicat viața îngrijirii casei-muzeu a bunicului său, subvenționată de guvernul mexican.

(Unul dintre paznicii lui Leon Troțki – americanul James Cooper, foto – primăvara anului 1940)

Volkov a relatat câteva din conversațiile bunicului său cu cei apropiați. Iată câteva dintre cele mai interesante amintiri ale sale privitoare la concepțiile bunicului său consemnate de publicația în limba rusă http://ttolk.ru/articles/trotskiy_mog_stat_pravitelem_sssr_pri_pobede_gitlera:

– Este necesar să se creeze o Ucraina independentă, liberă. În caz de război, URSS se va confrunta cu răscoale naționale.

-În viitorul război cu Germania , toți revoluționarii adevărați, opozanți ai lui Stalin i se vor opune. Când inamicul va ajunge la 70 km de Kremlin, Stalin se va preda.

„Poți să te împaci cu Hitler și japonezii. Pentru sprijin, germanii pot transforma Ucraina înun protectorat, iar Japonia – Extremul Orient.

– Lupta antifascistă este o înșelătorie, o invenție stalinistă, iar o coaliție împotriva lui Hitler este străină de interesele revoluției ruse. Lasându-l pe Hitler să zdrobească puterile occidentale – se va favoriza declanșarea revoluției în Europa.

– Calea către Paris și Londra trece prin Afganistan, Punjab și Bengal.

Leon Troțki era privit de germani ca un posibil conducător al URSS în cazul căderii regimului stalinist.

 Esteban Volkov susține că și Statele Unite l-au văzut în acest rol.

 Cu puțin timp înainte de moartea sa, Leon Troțki și avocații săi au adresat petiții autorităților SUA pentru a i se aproba stabilirea în această țară.

(Foto: Stânga – Natalya, soția lui Troțki, centru – artista mexicană Frida Kahlo).

Și mai surprinzător este faptul că Troțki era considerat nu numai în Germania și Statele Unite, ci și în Anglia, Franța și chiar în Finlanda drept noul conducător al URSS după înfrângerea acesteia.

 Iată câteva rapoarte secrete ale serviciilor de informații din țările menționate mai sus:

„ În decembrie 1939, Consiliul de Stat al Finlandei a discutat despre formarea unui guvern alternativ rus condus de Troțki sau A.F. Kerensky.

„Consulatul Germaniei, Geneva, 8 ianuarie 1940 .

În legătură cu informațiile despre concentrarea trupelor anglo-franceze în Siria, prezentate în rapoartele anterioare, este posibil ca următoarele rapoarte și zvonuri, care au fost transmise aici de agenți din Franța și Geneva, să fie de interes. Potrivit acestora, Anglia intenționează să dea o lovitură surpriză nu numai regiunilor petroliere rusești, ci și să încerce să priveze simultan Germania de sursele de petrol românești din Balcani.

Un agent din Franța raportează că britanicii planifică în Franța,, prin intermediul grupului lui Troțki să stabilească contactul cu oamenii lui Troțki din Rusia și să încerce să organizeze un putci împotriva lui Stalin. Aceste tentative de lovitură de stat trebuie privite ca fiind strâns legate de intenția britanică de a pune mâna pe surse de petrol rusești.

Crowel „

„ Agenții germani transmiteau Planurile britanice de a întrerupe aprovizionarea cu petrol a Germaniei și Rusiei :

Partea britanică dorește să încerce să-i rupă pe pe ruși din sursele de petrol și, în același timp, intenționează să influențeze România într-o formă sau alta să deconecteze Germania de aprovizionarea cu petrol. Prin tăierea aprovizionării URSS și Germaniei de la petrol, britanicii speră să rezolve rapid și radical problema; se presupune că, în condiții de deteriorare accentuată a situației, aceste țări vor trece la lupta deschisă una împotriva celeilalte …

Mai mult, partea britanică va încerca să mobilizeze grupul lui Troțki, adică Internaționala a IV-a, și să-l infiltreze cumva în Rusia. 

Agenții din Paris raportează că Troțki, cu ajutorul britanicilor, va trebui să se întoarcă în Rusia pentru a organiza un putci împotriva lui Stalin. Este dificil să judeci de aici (de la Geneva) în ce măsură pot fi puse în aplicare aceste planuri.

Berlin, 17 ianuarie 1940 Lixus „

(Foto: În Mexic, Lev Davydovich Troțki se ocupa de o fermă de iepuri și găini, în care a lucrat el însuși cel puțin 2-3 ore în fiecare zi.

În fapt, munca pământului contravenea teoriei lui Troțki conform căreia țărănimea era o clasă reacționară, mic-burgheză.
Prin uciderea lui Troțki, Stalin a fi putut preveni prăbușirea URSS în Marele Război Patriotic. 

Dacă Troțki ar fi rămas în viață atunci, până în iarna anului 1941/42, el ar fi fost capabil să conducă guvernul colaboratorist rus. 

Posibilitatea ca nu numai soldații prizonieri din Armata Roșie și rezidenții teritoriilor ocupate, dar și cetățenii sovietici răzvrătiți în spatele frontului să-l urmeze pe Troțki, era cât se poate de realistă.

După asasinarea lui Troțki la ordinul lui Stalin, Hitler a trebuit să folosească serviciile unui personaj minor – generalul Vlasov. 

Rezultatele propagandei lui Vlasov în spatele frontului sovietic au fost ineficiente.