CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

TRICOLORUL ROMÂNESC ŞI MASONERIA

 

 

Imagini pentru tricolorulImagini pentru tricolorul

 

Jean Alexandre Vaillant, un nume care merită cinstirea noastră

În anul 1844, vedea lumina tiparului, la Paris, o lucrare vastă, în trei volume, intitulată neobișnuit „România sau istoria, limba, literatura, orografia, statistica popoarelor limbii de aur, ardeleni, valahi și moldoveni, cunoscuți sub numele de români”, scrisă de Jean Alexandre Vaillant.

Imagini pentru Jean Alexandre Vaillant photos

Titlul respectiv era neobișnuit, întrucât, la aceea dată, România nu figura ca ţară  pe harta Europei.

Nu este mai puţin adevărat însă, că prima menţiune a României aparuse în 1816, când a fost tipărită  la Leipzig lucrarea lui Dimitrie Daniil Philipide, Istoria României, urmată în acelaşi an de Geografia României.

Deci, în spaţiul cultural european circula numele de România cu 2 decenii înaintea apariţiei lucrării lui  Vaillant, după care, vor mai trece încă 18 ani până când ţara noastră şi-a luat numele oficial de România la 24 ianuarie 1862, după ce la 24 ianuarie 1859 Moldova şi Ţara Românească s-au unit într-un singur stat.

Imediat după Unire, a fost aprobată iniţiativa domnitorului Cuza ca statul român să ia denumirea oficială de România, fapt consemnat mai târziu în primul articol al Constituţiei ţării din 1 iulie 1866.

Ideea unirii fostelor provincii este mult mai veche, înaintea francomasonilor români. După cum se stie, a existat inclusiv un proiect de unire sub protectoratul lui Napoleon.
Numele de român a fost preluat în cultura şi diplomaţia europeană încă din Evul Mediu, iar cronicarii noştri ne-au lasat suficiente dovezi despre faptul  că muntenii,moldovenii şi ardelenii vorbesc aceeaşi limbă, au aceeasi origine şi sunt acelaşi popor.

Jean Alexandre Vaillant (n.1804 – m. 21 martie 1886), pe care Nicolae Iorga îl numea „merituosul prieten al românilor”, francez de origine, fusese chemat în țară pe la 1830 și s-a stabilit în Muntenia, unde, până în 1831, a fost profesor, iar între 1832 – 1834 a fost numit director al Colegiului Național Sf. Sava din București.

Primele două volume din lucrarea menționată prezentau istoria Principatelor Române, iar al treilea volum conținea descrierea excursiilor făcute de autor în Țara Românească și publicate sub titlul „Orografie sau plimbări pitorești în Munții Bucegi”.

In acest volum – în două capitole care se întindeau pe mai bine de 45 pagini – era relatată o călătorie făcută de Vaillant, în iulie 1839, în zona Comarnic – Azuga (sau Între Prahove cum se numea Azuga, pe atunci).

Aceste pagini sunt extrem de prețioase, în primul rând datorită faptului că reprezintă cea mai veche relatare cunoscută a unei excursii în Bucegi.

În același timp, aceste pagini reprezintă și cea mai cuprinzătoare, mai documentată și mai pitorească descriere a aceste zone, așa cum se înfățișa ea în acea epocă, oferind informații de un real interes pentru cei interesați de trecutul acestor locuri.

Despre excursia în Bucegi a lui Vaillant, Mihai Haret nota în 1915:

„Mărturisim că n-am citit încă o carte care să ne transporte și să ne miște, cum ne-a mișcat povestea lui Vaillant, care, în afară de alte calități, strălucește printr-o uimitoare exactitate a nomenclaturii geografice. El ne dă explicația a o mulțime de chestiuni pe care nu pe care nu le putusem dezlega niciodată, astfel că , pentru trecutul Bucegilor, cartea lui este de o valoare netăgăduită”.

Dar să vedem, pe scurt, cum s-a desfășurat această călătorie.

În seara zilei de 19 iulie 1839, Vaillant pleca din București, împreună cu slugerul Angelescu, care-i va fi tovarăș de drum. Ajung la Ploiești în dimineața următoare și, fără a mai zăbovi, merg mai departe la Câmpina și de acolo la Telega unde rămân două zile pentru excursii la Slănic și împrejurimi.

Aici se întâlnesc cu cei doi țărani din Comarnic, Stoica Vodă și Ion Puiu, care le vor fi călăuze în Bucegi.

La 23 iulie se întorc la Câmpina și de acolo, călări, se îndreaptă prin Breaza, spre Comarnic, unde stau două zile.

Dintre numeroasele episoade ale povestirii referitoare la excursia făcută, episodul arborării tricolorului românesc în Bucegi este de departe cel mai interesant, prin semnificația pe care o avea:

„Ziua următore trecu într-n „far niente” și în pregătiri pentru ascensiunea în Bucegi, unde, dacă Dumnezeu ne va permite, vom planta drapelul tricolor al Principatelor” („le drapeau tricolore des Principautes” – în text).

Francezul şi însoţitorii săi urcă în ultima zi a excursiei pe muntele Pleșuva, unde , arborează drapelul național român: „…ajunși în vârf, tăiem un brad tânăr de 12 m., îi atașăm drapelul tricolor al Principatelor și îl înălțăm cu tot vântul și ploaia. Acum este arborat, fâlfâie; îl salutăm cu strigăte de bucurie și urări de speranță în viitor…Da, fie ca timpul, fie ca stăpânul acestui domeniu, să respecte această emblemă a unei națiuni care vrea să renască și această națiune va renaște”.

Așadar, în 1839, francezul Vaillant vorbea despre „un drapel tricolor al Principatelor”, pe care îl considera „drapel național„ (le drapeau national – în text).  

Prin urmare, pentru Vaillant  Unirea Principatelor era un fapt, care nu aștepta decât o consemnare formală (care avea să devină realitate peste aproape douăzeci de ani).

Ceea ce dorea Vaillant, arborând drapelul pe vârful cel mai înalt al Bucegilor, pe granița cu Transilvania, era să trimită un semnal românilor de dincolo, să le spună că era timpul să se trezească. Și asta cu 80 de ani înainte de Unirea cea Mare.

Cine era deci acest francez care privea atât de departe în viitor și cu atâta clarviziune? Și cum de știa el de existența unui drapel național care nu mai fusese niciodată arborat?

În „Istoria Românilor” de P.P.Panaitescu, reeditată în 1990, se poate citi la pag.271:

„De la o vreme începură chiar să fie angajați ca profesori și câțiva francezi, ca profesorul Vaillant, care răspâni în țară îndemnuri la răscoală pentru libertatea și unirea românilor”.

Într-adevăr ilustrul profesor de la Sf. Sava era, în același timp, un militant activ pentru „regenerarea” noastră națională.

În anul următor, 1840, îl găsim printre inițiatorii complotului cunoscut în istorie ca fiind al lui Mitiță Filipescu, care urmărea răsturnarea domnitorului Alexandru Ghica. Alături de inițiatori se găsea și Nicolae Bălcescu.

Denunțați, participanții sunt arestați și condamnați la pedepse grele, dar Vaillant, ca cetățean străin, a fost doar expulzat.

Se va refugia în Moldova, unde va rămâne din noiembrie 1840 până în mai 1841, timp în care organizează o nouă organizație secretă, „Fii Coloniei lui Traian”. Descoperit din nou, trebuie din nou să fugă.

Se reîntoarce o vreme în Franța, dar în timpul Revoluției de la 1848 va reveni în Ţara Românească, pe care o va părăsi definitiv, abia după înfrângerea acesteia.

De la Paris,  Jean Alexandre Vaillant  va susține activ,  Unirea Principatelor.

Cum se poate explica oare acest sentiment de dăruire totală și de solidaritate deplină a unui străin cu cauza noastră națională? În cazul lui Vaillant există o singură explicație și anume apartenența lui la mișcarea Francmasoneriei internaționale.

A fi francmason în acele timpuri, implica, în primul rând, împărtășirea unor convingeri comune și o solidaritate dincolo de orice barieră etnică, politică sau națională. Iar Vaillant era, înainte de orice, un vechi și foarte cunoscut francmason.

Ca francmason, el a avut acces nelimitat în societatea tinerilor intelectuali progresiști și revoluționari români , cunoscuți ca „generația pașoptistă”, care, în marea ei majoritate, aparținea Francmasoneriei.

Nu mai este nici un secret estăzi că marile noastre personalități care au făcut Revoluția de la 1848, Unirea Principatelor și Independența României din 1877, erau, aproape fără excepție, francmasoni: de la Nicolae Bălcescu, Ion Heliade Rădulescu, Nicolae și Ștefan Golescu, Gheorghe Magheru, Cristian Tell, Ion C. Brătianu și C.A.Rosetti – și am numit doar Guvernul Provizoriu al Revoluției de la 1848 din Muntenia și până la Vasile Alexandri, Ion Ghica, Grigore Alexandrescu, Costache Negruzzi, Mihail Kogălniceanu și lista ar putea continua.

Apartenența la Francmasonerie a permis acestei generații de excepție să vină în contact, să discute de la egal la egal și să întrețină relații de strânsă prietenie , cu marile personalități ale vremii: Jules Michlet, Edgar Quinet, Mickievicz, Mazzini, Cavour sau Garibaldi.

Aceste legături au contribuit mult la împlinirile istorice care au urmat. Și tot din aceste contacte se va fi făurit și tricolorul nostru așa cum îl știm.

Este adevărat că „opțiunea cromatică a românilor pentru cele trei culori – roșu – galben – albastru… a fost sesizată pe întreg spațiul locuit de români”, încă din cele mai vechi timpuri fiind  legată de trsnsformarea Daciei în provincie romană. (conform lucrării „Tricolorul României” coordonată de dr. Adina Borciu-Drăghicescu – București 1995).

Se știe că pe steagul lui Tudor Vladimirescu, cei trei ciucuri erau realizați din fire de mătase în cele trei culori. Dar steagul lui Tudor Vladimirescu nu era tricolor, era un steag pictat „în tehnica tradițională a picturii bisericești” (ibidem).

De asemenea prin hatișeriful din 1834, sultanul otoman îi acorda domnitorului Alexandru Ghica, dreptul ca „la cele ostășești” să aibă „alt steag cu fața roșie, albastră și galbenă având și acesta stele și pasăre cu cap, la mijloc”.

Dar culorile erau orizontale începând cu roșu. Era un drapel ostășesc și nu putea fi considerat „național”, fie și numai pentru că același drapel ostășesc al Moldovei era bicolor: „pe fondul general al pânzei de culoare albastră, culoarea roșie formează câte un patrat în fiecare dintre cele patru colțuri”. (ibidem)

Este sigur însă că nu acesta era tricolorul pe care l-a arborat francmasonul Vaillant. El nu putea face asta din două motive.

În primul rând pentru că acest tricolor îl reprezenta pe Alexandru Ghica, pe care Vaillant îl detesta și pe care, în anul următor, va încerca să-l răstoarne.

Dar mult mai important este faptul că pe Vaillant nu l-ar fi interesat niciodată un drapel având culorile orizontale, deoarece dispunerea orizontală a culorilor contravenea flagrant principiilor masonice pe care el le respecta.

Pentru a înțelege această afirmație, cităm din eseul intitulat „Prima intrare a României în Europa: pașoptiștii”, publicat în octombrie 1993 în revista „22”. Autorul, istoricul Adrian Niculescu, afirma:

„Potrivit celei mai plauzibile dintre explicații, tricolorul românesc este și el un simbol masonic. Cele trei culori împărțite în mod egal reprezintă principiul egalității. Orientarea culorilor în sus semnifică verticalitatea, un alt concept masonic, Cifra trei este numărul perfect, Sunt numai patru țările europene tradiționale cu steagul tripartit în mod egal și vertical: Franța, Italia, Belgia și România. O companie dintre cele mai ilustre. Sunt exact țările cu o puternică origine masonică, născute din Revoluția Franceză (1789), din cea belgiană (1830), din Resorgimento-ul italian și din mișcarea de «regenerare» românească”.

Avem convingerea că numai un astfel de tricolor putea fi considerat de către Vaillant drept „drapel al Principatelor” și prin urmare, demn de a fi arborat pe cel mai înalt vârf din Bucegi, la granița cu transilvania.

În același eseu, autorul mai scrie:

„Este cunoscut faptul că tricolorul românesc a fost adoptat ca simbol al Națiunii în prima zi a victoriei Revoluției de la 1848, prin decretul nr. 1 al Guvernului Provizoriu. Mai puțin este cunoscut însă că el exista, am putea spune «in pectore», în inima revoluționarilor încă mai demult…Ei au fluturat poate, pentru prima oară, odată cu izbucnirea Revoluției din februarie 1848 de la Paris, pe «Hotel de Ville», primăria capitalei franceze, alături de celelalte steaguri ale «naționalităților».

Sau conform „Tricolorul României” (op.cit)

Prima dată tricolorul românesc a fost înfățișat public, ca simbol vexilogic național în contextul acestui an revoluționar, după 25 februarie, la Paris…când o delegație de tineri români dintre cei mai avântați…au mers «în cântări de libertate» la primăria Parisului să felicite Guvernul Provizoriu”.

Coroborând aceste afirmații cu povestea lui Vaillant, rezultă, în primul rând, o constatare neașteptată: Tricolorul românesc, așa cum îl știm, era recunoscut încă din 1839 drept simbol național, așadar cu cel puțin aproape un deceniu înainte de oficializare sa.

În al doilea rând se conturează o ipoteză surprinzătoare: tricolorul „a fluturat poate pentru prima oară” atunci, în acea zi de 29 iunie 1839, pe muntele Pleșuva.

Astfel, arborarea de către Vaillant și slugerul Angelescu a tricolorului ca „drapel tricolor al Principatelor”, este probabil cea mai veche atestare documentară a acestui fapt.

Pentru noi, cei de astăzi, este un prilej de adâncă emoție gândul că acei țărani și ciobani anonimi din Comarnic, care îl însoţeau  adunați în jurul tricolorului pe francezul Vaillant în ascensiunea sa pe muntele Pleșuva, au fost poate martorii neștiutori ai unui eveniment istoric de mare semnificație pentru istoria națiunii noastre.

Faptul că, atunci, în ajunul «regenerării» noastre ca națiune, s-au întâlnit alături de acel drapel, un francez și mai mulţi români, reprezintă o întruchipare simbolică a unei prietenii menite să înfrunte veacurile.

Se poate afirma, fără teama de a greşi, că România, fără sprijinul  masoneriei, ar fi rămas în stadiul de ţară medievală. Chiar supremul simbol naţional, tricolorul este conform unui studiu publicat de Dan Anghelescu în revista Forum Masonic nr. 10-11, o creaţie a masoneriei. 

Vaillant anticipa România Mare

Aşadar, în 1839, francezul Vaillant cunoaşte “un drapel tricolor al Principatelor, considerat drapel naţional”. Pentru el, deci, Unirea Principatelor era un fapt, care nu aştepta decât o consemnare formală (care avea să întârzie 20 de ani).

Ceea ce voia Vaillant, arborând drapelul pe vârful cel mai înalt al Bucegilor, la graniţa cu Transilvania, era recunoaşterea predominanţei româneşti şi în interiorul arcului carpatic, deci anticipa Unirea de la 1918.

Paşoptiştii erau masoni

Vaillant era un cunoscut francmason. Ca membru al lojii franceze, el a avut acces în societatea tinerilor intelectuali revoluţionari, rămaşi în istorie ca “generaţia paşoptistă”, generaţie care, în marea ei majoritate, aparţinea Francmasoneriei.

Marile personalităţi care au făcut Revoluţia de la 1848, Unirea Principatelor şi Independenţa României din 1877 erau, aproape fără excepţie, francmasoni: de la Nicolae Bălcescu, Ion Heliade Rădulescu, Nicolae şi Ştefan Golescu, Gh. Magheru, Cristian Tell, Ion C. Brătianu, C.A. Rosetti, până la Vasile Alecsandri, Ion Ghica, Gr. Alexandrescu, Costache Negruzzi, Mihail Kogălniceanu etc.

Apartenenţa la Francmasonerie a permis acestei generaţii, poate cea mai activă din istoria României, să vină în contact şi să întreţină relaţii de strânsă prietenie cu marile personalităţi ale vremii: Michelet, Quinet, Mickievicz, Mazzini, Cavour sau Garibaldi.

Aceste legături au contribuit mult la împlinirile istorice care au urmat. Şi tot din aceste contacte s-ar fi făurit şi tricolorul.

Vechile drapele

Este adevărat că “opţiunea cromatică a românilor pentru cele trei culori – roşu, galben, albastru – a fost sesizată pe întreg spaţiul locuit de români” încă din cele mai vechi timpuri (conform “Tricolorul României”, coord. de dr. Adina Borciu-Drăghicescu – Bucureşti, 1995). Se mai ştie că steagul lui Tudor Vladimirescu nu era tricolor; era un steag pictat “în tehnica tradiţională a picturii bisericeşti”(ibidem).
Mai târziu, prin hatişeriful din 1834, sultanul îi acorda domnitorului Alexandru Ghica dreptul ca la “cele ostăşesti” să aibă “alt steag cu faţa roşie, albastră şi galbenă, având şi acesta stele şi pasăre cu un cap la mijloc”. Dar culorile erau orizontale, începând cu roşu.

Era un drapel ostăşesc şi nu putea fi considerat “naţional”, fie şi numai pentru că acelaşi drapel ostăşesc al Moldovei era bicolor: “pe fondul general al pânzei de culoare albastră, culoarea roşie formează câte un pătrat în fiecare dintre cele patru colţuri” (ibidem).

Nu trebuie să surprindă faptul că simbolul naţional românesc este de origine masonică, având în vedere abundenţa de personalităţi ale istoriei şi culturii noastre care aparţineau lojilor.

În fapt, istoria noastră modernă este deschisă de doi români masoni: Dimitrie Cantemir şi Horea, conducătorul răscoalei românilor ardeleni de la 1784.

  Prin Legea nr. 96 din 20 mai 1998, data de 26 iunie a fost proclamată Ziua Drapelului Național.

Conform legii,ziua este marcată de către autoritățile publice și de celelalte instituții ale statului prin organizarea unor programe, manifestări cultural-educative, cu caracter evocator/științific,consacrate istoriei României, precum și prin ceremonii militare specifice, organizate în cadrul unităților Ministerului Apărării Naționale, ale Ministerului de Interne etc…

 

 

 

 

CITIŢI ŞI :

 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/08/04/ziua-de-4-august-in-istoria-romanilor/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/08/04/o-istorie-a-zilei-de-4-august-video-4/

 

 

 

 

 

 

Surse:

 Dan Anghelescu

Loja „Axis Mundi” – Orientul Sinaia

http://www.ziaruldemures.ro/?p=739

03/08/2018 Posted by | DIVERSE, ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: