CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

4 IUNIE 1920 – SFÂRȘITUL UNUI LUNG ȘI DUREROS DRUM PENTRU TRANSILVANIA

 

delegatie-romana-semnare-tratat-trianon

                             

                               Foto. Delegația română la Tratatul de la Trianon.

 

La mijlocul secolului XV, Habsburgii au înglobat Transilvania în posesiunea lor, sub scurta domnie a lui Albert de Habsburg. La începutul secolului al XVI-lea, pentru supremație asupra Transilvaniei se luptau Ferdinand de Habsburg cu voievodul Transilvaniei, Ioan Zapolya, scrie http://www.cuvantul-liber.ro/ SFARȘITUL-UNUI-LUNG-ȘI-DUREROS-DRUM-AL-TRANSILVANIEI-TRIANON-4-IUNIE-1920

Conflictele dintre cei doi au durat 12 ani, pentru ca apoi să se încheie în anul 1538, cu Pacea de la Oradea.

Prin aceasta s-a stabilit ca Ferdinand să păstreze regiunile de Est și partea nordică a Ungariei, iar Zapolya a primit titlul de rege peste restul țării și al Transilvaniei.

Timp de un secol și jumătate, Transilvania a rămas ca principat INDEPENDENT, vasal al  Porții Otomane, în condiții similare Moldovei și Valahiei.

După alungarea turcilor de la porțile Vienei, Austriei i-a revenit ideea de a deveni din nou stăpână peste Transilvania.

Sub presiunea armatei austriece, la 9 mai 1688, Dieta din Transilvania abandonează suveranitatea turcească, supunându-se Habsburgilor prin tratatul din1691, numit “Diploma Diopoldinum”.

Între anii 1691 și 1918, istoria Transilvaniei este plină de persecuții economice, religioase și politice la adresa românilor.

Nemulțumirile și revoltele acestora sunt înnăbușite cu brutalitate și vărsări de sânge. Nemuritori vor rămâe pentru neamul nostru cei care au luptat pentru drepturile românilor ardeleni, amintind aici pe: Horia, Cloșca și Crișan, pe Avram Iancu și Ștefan Ludwig, pe numeroșii oameni de cultură și preoțime, care au apărat limba și religia românească, precum și masele de oameni care i-au sprijinit pe aceștia.

Dar lumea se aștepta ca acest conglomerat de națiuni, înglobat cu forța în imperiu, să sfârșească prin ruperea strânsorii și plecării acestor națiuni spre libertate și independență.

Aceste speranțe au prins contur în anul sfârșitului de război,1918, când revoluțiile și revoltele popoarelor au zguduit din temelii marile imperii europene. În zona central-europeană izbucnesc asemenea revoluții la Praga și la Cracovia, pe 28 octombrie, la Zagreb, pe 29, la Viena, pe 30, și la Budapesta, pe 31 octombrie.

Încercările de ultimă oră ale Ungariei și Austriei ca, prin promisiuni și propuneri mincinoase, să salveze ceea ce nu se mai putea salva, adică imperiul, au fost sortite eșecului. Până la Marea Adunare de la Alba Iulia mai erau de făcut doar câțiva pași.

Totul se punea la cale în baza spiritului DREPTĂȚII, LIBERTĂȚII și DEMOCRAȚIEI, astfel că Marea Adunare de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, a sancționat, printr-un proces public, nedreptățile pe care le-au suportat sute de ani românii ardeleni.

La unirea românilor ardeleni cu țara mamă, România, decretată de Marea Adunare, aderă în totalitate sașii din Transilvania și șvabii din Banat, întruniți la Mediaș și, respectiv, la Timișoara, la datele de 8 ianuarie și 10 august 1919. Astfel, prin voința liber exprimată de enorma majoritate a locuitorilor, Transilvania a devenit liberă și s-a alipit cu patria mamă.

În urmă cu 51 de ani, Transilvania mai suferise o altă lipire, forțată de astă dată, de Ungaria, realizată prin dualismul austro-ungar din anul 1867. În timpul celor 51 de ani, autoritățile de la Budapesta au început să “fabrice” legi după legi, majoritatea menite să ducă la maghiarizarea naționalităților ferecate de acest dualism, mai ales prin restrângerea drepturilor electorale și a învățământului în limba maternă.

Pentru corectarea unor nedreptăți și eliminarea altora, drumul început la Alba Iulia trebuia continuat, de astă dată cu forțe sporite. România Mare vorbea pe același glas și nu oriunde, ci la Conferința de Pace de la Paris, deschisă la 18 ianuarie 1919.

Aici, un consiliu de zece fu instituit ca autoritate oficială supremă a Conferinței. Consiliul Suprem era format din primul ministru și ministrul de externe al țărilor: Anglia, Statele Unite, Franța, Italia și Japonia. Dar, de fapt, totul era condus și decis de “Consiliul celor patru”: Lloyd George, Wilson, Clemenceau și Orlando, șefii delegațiilor engleză, americană, franceză și olandeză. România era reprezentată la Conferință de primul ministru, I.C.Brătianu, și N.Mișu, ministru plenipotențiar, cărora li s-a alăturat Vaida-Voievod.

Tratativele legate de revendicările românilor nu au fost deloc ușoare. Au fost luate în discuție problemele legate de exteriorul țării Dobrogea, Basarabia, Bucovina, Banat, Ungaria și Austria, și probleme interne, legate de minoritățile etnice. Cu greu s-a ajuns la o soluție pentru fixarea graniței de apus. Italienii, americanii și englezii veneau cu propuneri diferite între ele, în final Franța pune pe masă o soluție de compromis, pe care Conferința o adoptă pe data de 23 mai 1919, soluție care, în linii mari, se păstrează și astăzi.

În ce privește tratatele cu Austria și cu minoritățile etnice legate între ele, au existat prevederi care ne afectau demnitatea națională, pe care Brătianu nu le putea accepta sub nicio formă. Părăsește Conferința și își dă demisia de la conducerea guvernului.

Consiliul Suprem insistă pentru semnarea tratatelor și adresează României, pe 15 noiembrie, o notă cu caracter de ultimatum, somând-o ca în termen de 8 zile să se supună “fără discuție, fără rezerve și fără condiții” semnării tratatului, în caz contrar țara noastră va pierde sprijinul aliaților.

În această situație, pe 9 decembrie, în salonul Orologiului din M.Externe al Franței, generalul Coandă semnează, în numele Guvernului României, cele două tratate, în același timp cu Serbia. Semnarea acestor tratate a limpezit oarecum tratativele româno-ungare. La 16 ianuarie 1920, Consiliul Suprem a remis delegației ungare conduse de contele Apponyi proiectul de tratat de pace dintre România și Ungaria.

În scopul impresionării Conferinței, Apponyi a ținut un discurs patetic, rostit în trei limbi, în care a arătat că Ungaria a fost statul cel mai lovit, deoarece pierde două treimi din teritoriu și populație. În răspunsul delegației ungare, dat Consiliului, printre altele se menționează că “Se nimicește un stat, care, timp de zece veacuri, fusese o unitate politică, pentru că așa îi menise natura să fie” și că, ce este mai rău, “se transferă hegemonia unor rase cu o civilizație inferioară”.

În răspunsul lor, Puterile Aliate reaminteau ungurilor politica lor imperialistă, care a fost una din cauzele dezlănțuirii războiului mondial și că frontierele în Europa, oricum vor fi trasate, vor cuprinde în interiorul lor și naționalități conlocuitoare. În final, Puterile Aliate concluzionau:

“Chiar un stat vechi de o mie de ani nu este îndreptățit să dureze, când istoria lui nu este decât istoria unei lungi asupriri de către o minoritate lacomă de a domina asupra popoarelor cuprinse între fruntariile sale. Dreptul istoric nu poate fi invocat împotriva voinței popoarelor”.

Ca urmare, într-o zi de vineri, 4 iunie 1920, s-a pronunțat unul din marile verdicte ale istoriei, la Versailles. În galeria care leagă Micul de Marele TRIANON, s-a semnat Tratatul de Pace dintre Ungaria și Puterile Aliate și asociate. Din partea română, Tratatul a fost semnat de dr. Ioan Cantacuzino, ministru de stat, și de Nicolae Titulescu, fost ministru. Tratatul a intrat în istorie acum 100 de ani și istoria l-a păstrat sub numele de TRATATUL de la TRIANON. Scena de semnare a tratatului a fost săracă, un loc aparte a fost rezervat pentru Regele Greciei, Alexandru.

Din Tratat să reținem Art. 45, cu următorul cuprins: “Ungaria renunță, în ceea ce o privește, în favoarea României, la toate drepturile și titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austroungare, situate dincolo de fruntariile Ungariei”.

Anterior acestui tratat, a fost semnat tratatul cu Austria, prin care s-a recunoscut unirea Bucovinei cu România, iar la 28 octombrie se semnează, la Paris, de către reprezentanții Angliei, Franței, Italiei și Japoniei, pe de o parte, și ai României, pe de altă parte, tratatul prin care se recunoaște suveranitatea României asupra teritoriului dintre Prut, Nistru și Marea Neagră.

Personalitățile politice de ieri și de azi susțin cu putere că rolul Conferinței de Pace de la Paris, din anii 1919-1920, a fost determinant în traducerea în viață a marilor idei de libertate și de dreptate, pentru care au luptat popoare ale lumii, printre care și cel românesc.

 

 

VIDEO: ISTORIA VĂZUTĂ DE UNGURI ÎN FILMUL”TRIANON” | CER SI PAMANT ...

 

 

 

 

La mijlocul secolului XV, Habsburgii au înglobat Transilvania în posesiunea lor, sub scurta domnie a lui Albert de Habsburg. La începutul secolului al XVI-lea, pentru supremație asupra Transilvaniei se luptau Ferdinand de Habsburg cu voievodul Transilvaniei, Ioan Zapolya.

Conflictele dintre cei doi au durat 12 ani, pentru ca apoi să se încheie în anul 1538, cu Pacea de la Oradea. Prin aceasta

s-a stabilit ca Ferdinand să păstreze regiunile de Est și partea nordică a Ungariei, iar Zapolya a primit titlul de rege peste restul țării și al Transilvaniei. Timp de un secol și jumătate, Transilvania a rămas ca principat INDEPENDENT, vasal la Poartă, în condiții similare Moldovei și Valachiei.

După alungarea turcilor de la porțile Vienei, Austriei i-a revenit ideea de a deveni din nou stăpână peste Transilvania. Sub presiunea armatei austriece, la 9 mai 1688, Dieta din Transilvania abandonează suveranitatea turcească, supunându-se Habsburgilor prin tratatul din1691, numit “Diploma Diopoldinum”.

Între anii 1691 și 1918, istoria Transilvaniei este plină de persecuții economice, religioase și politice la adresa românilor.

Nemulțumirile și revoltele acestora sunt înnăbușite cu brutalitate și vărsări de sânge. Nemuritori vor rămâe pentru neamul nostru cei care au luptat pentru drepturile românilor ardeleni, amintind aici pe: Horia, Cloșca și Crișan, pe Avram Iancu și Ștefan Ludwig, pe numeroșii oameni de cultură și preoțime, care au apărat limba și religia românească, precum și masele de oameni care i-au sprijinit pe aceștia. Dar lumea se aștepta ca acest conglomerat de națiuni, înglobat cu forța în imperiu, să sfârșească prin ruperea strânsorii și plecării acestor națiuni spre libertate și independență.

Aceste speranțe au prins contur în anul sfârșitului de război,1918, când revoluțiile și revoltele popoarelor au zguduit din temelii marile imperii europene. În zona central-europeană izbucnesc asemenea revoluții la Praga și la Cracovia, pe 28 octombrie, la Zagreb, pe 29, la Viena, pe 30, și la Budapesta, pe 31 octombrie.

Încercările de ultimă oră ale Ungariei și Austriei ca, prin promisiuni și propuneri mincinoase, să salveze ceea ce nu se mai putea salva, adică imperiul, au fost sortite eșecului. Până la Marea Adunare de la Alba Iulia mai erau de făcut doar câțiva pași.

Totul se punea la cale în baza spiritului DREPTĂȚII, LIBERTĂȚII și DEMOCRAȚIEI, astfel că Marea Adunare de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, a sancționat, printr-un proces public, nedreptățile pe care le-au suportat sute de ani românii ardeleni.

La unirea românilor ardeleni cu țara mamă, România, decretată de Marea Adunare, aderă în totalitate sașii din Transilvania și șvabii din Banat, întruniți la Mediaș și, respectiv, la Timișoara, la datele de 8 ianuarie și 10 august 1919.

Astfel, prin voința liber exprimată de enorma majoritate a locuitorilor, Transilvania a devenit liberă și s-a alipit cu patria mamă. În urmă cu 51 de ani, Transilvania mai suferise o altă lipire, forțată de astă dată, de Ungaria, realizată prin dualismul austro-ungar din anul 1867.

În timpul celor 51 de ani, autoritățile de la Budapesta au început să “fabrice” legi după legi, majoritatea menite să ducă la maghiarizarea naționalităților ferecate de acest dualism, mai ales prin restrângerea drepturilor electorale și a învățământului în limba maternă.

Pentru corectarea unor nedreptăți și eliminarea altora, drumul început la Alba Iulia trebuia continuat, de astă dată cu forțe sporite. România Mare vorbea pe același glas și nu oriunde, ci la Conferința de Pace de la Paris, deschisă la 18 ianuarie 1919.

Aici, un consiliu de zece fu instituit ca autoritate oficială supremă a Conferinței. Consiliul Suprem era format din primul ministru și ministrul de externe al țărilor:

Anglia, Statele Unite, Franța, Italia și Japonia. Dar, de fapt, totul era condus și decis de “Consiliul celor patru”: Lloyd George, Wilson, Clemenceau și Orlando, șefii delegațiilor engleză, americană, franceză și olandeză. România era reprezentată la Conferință de primul ministru, I.C.Brătianu, și N.Mișu, ministru plenipotențiar, cărora li s-a alăturat Vaida-Voievod.

Tratativele legate de revendicările românilor nu au fost deloc ușoare. Au fost luate în discuție problemele legate de exteriorul țării Dobrogea, Basarabia, Bucovina, Banat, Ungaria și Austria, și probleme interne, legate de minoritățile etnice.

Cu greu s-a ajuns la o soluție pentru fixarea graniței de apus. Italienii, americanii și englezii veneau cu propuneri diferite între ele, în final Franța pune pe masă o soluție de compromis, pe care Conferința o adoptă pe data de 23 mai 1919, soluție care, în linii mari, se păstrează și astăzi.

În ce privește tratatele cu Austria și cu minoritățile etnice legate între ele, au existat prevederi care ne afectau demnitatea națională, pe care Brătianu nu le putea accepta sub nicio formă.

Părăsește Conferința și își dă demisia de la conducerea guvernului. Consiliul Suprem insistă pentru semnarea tratatelor și adresează României, pe 15 noiembrie, o notă cu caracter de ultimatum, somând-o ca în termen de 8 zile să se supună “fără discuție, fără rezerve și fără condiții” semnării tratatului, în caz contrar țara noastră va pierde sprijinul aliaților.

În această situație, pe 9 decembrie, în salonul Orologiului din M.Externe al Franței, generalul Coandă semnează, în numele Guvernului României, cele două tratate, în același timp cu Serbia. Semnarea acestor tratate a limpezit oarecum tratativele româno-ungare.

La 16 ianuarie 1920, Consiliul Suprem a remis delegației ungare conduse de contele Apponyi proiectul de tratat de pace dintre România și Ungaria.

În scopul impresionării Conferinței, Apponyi a ținut un discurs patetic, rostit în trei limbi, în care a arătat că Ungaria a fost statul cel mai lovit, deoarece pierde două treimi din teritoriu și populație.

 

 

 

Sosirea delegației maghiare, în frunte cu Ágost Benárd, la Palatul Versailles, pentru semnarea tratatului, 4 iunie 1920 ; Foto:  wikipedia.org / public domain.

 

În răspunsul delegației ungare, dat Consiliului, printre altele se menționează că “Se nimicește un stat, care, timp de zece veacuri, fusese o unitate politică, pentru că așa îi menise natura să fie” și că, ce este mai rău, “se transferă hegemonia unor rase cu o civilizație inferioară”.

În răspunsul lor, Puterile Aliate reaminteau ungurilor politica lor imperialistă, care a fost una din cauzele dezlănțuirii războiului mondial și că frontierele în Europa, oricum vor fi trasate, vor cuprinde în interiorul lor și naționalități conlocuitoare.

În final, Puterile Aliate concluzionau:

“Chiar un stat vechi de o mie de ani nu este îndreptățit să dureze, când istoria lui nu este decât istoria unei lungi asupriri de către o minoritate lacomă de a domina asupra popoarelor cuprinse între fruntariile sale.

Dreptul istoric nu poate fi invocat împotriva voinței popoarelor”.

Ca urmare, într-o zi de vineri, 4 iunie 1920, s-a pronunțat unul din marile verdicte ale istoriei, la Versailles.

În galeria care leagă Micul de Marele TRIANON, s-a semnat Tratatul de Pace dintre Ungaria și Puterile Aliate și asociate.

Din partea română, Tratatul a fost semnat de dr. Ioan Cantacuzino, ministru de stat, și de Nicolae Titulescu, fost ministru.

Tratatul a intrat în istorie acum 100 de ani și istoria l-a păstrat sub numele de TRATATUL de la TRIANON.

Scena de semnare a tratatului a fost săracă, un loc aparte a fost rezervat pentru Regele Greciei, Alexandru.

Din Tratat să reținem Art. 45, cu următorul cuprins:

“Ungaria renunță, în ceea ce o privește, în favoarea României, la toate drepturile și titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austroungare, situate dincolo de fruntariile Ungariei”.

Anterior acestui tratat, a fost semnat tratatul cu Austria, prin care s-a recunoscut unirea Bucovinei cu România, iar la 28 octombrie se semnează, la Paris, de către reprezentanții Angliei, Franței, Italiei și Japoniei, pe de o parte, și ai României, pe de altă parte, tratatul prin care se recunoaște suveranitatea României asupra teritoriului dintre Prut, Nistru și Marea Neagră.

Personalitățile politice de ieri și de azi susțin cu putere că rolul Conferinței de Pace de la Paris, din anii 1919-1920, a fost determinant în traducerea în viață a marilor idei de libertate și de dreptate, pentru care au luptat popoare ale lumii, printre care și cel românesc.

 

ADDENDA:

 

 

 

 

Balazs Ablonczy

 

 

 

Balázs Ablonczy (foto) este unul dintre cei mai cunoscuți istorici de la Budapesta, exponent al noului val de specialiști. Are 46 de ani și este coordonatorul proiectului Trianon 100. A terminat prestigioasa universitate Eötvös Loránd (ELTE), înființată în 1635, unde este profesor.

A studiat la Sorbona, a predat la Universitatea Indiana, din SUA și a publicat mai multe cărți, dar numai una a fost tradusă și în limba română, Transilvania reîntoarsă: 1940-1944, apărută la Editura Institutul European în 2015.

Echipa interdisciplinară pe care o coordonează în cadrul proiectului Trianon 100, formată din 22 de specialiști, a publicat o serie de cercetări pe această temă.

El declara într-un interviu acordat https://romania.europalibera.org/a/ce-s-ar-fi-intamplat-daca-ungaria-n-ar-fi-semnat-tratatul-de-la-trianon- la 3 iunie a.c. în legătură cu  efectele Tratatului de la Trianon asupra istoriei Ungariei: 

Adunarea populară de la Alba Iulia  „purta un mesaj puternic în primul rând pentru lumea exterioară, pentru Bucureşti, precum şi faptul că politicienii români din Transilvania sunt de partea unirii.

Asupra trasării graniţelor, cred că a avut o influenţă mai mică. Armata regală românească avansase încă până la Budapesta şi Győr pentru a desăvârşi dreptul de autodeterminare al românilor din Transilvania”

Europa Liberă: O Adunare maghiară similară a avut loc la Cluj, unde s-au strâns 50.000 de persoane, ce-ar fi putut rezolva această întrunire?

Balázs Ablonczy: „Acolo participanţii au declarat că Transilvania ar dori să rămână parte a Ungariei, dar nu a avut efect nici la Paris şi nici în altă parte. Altfel s-ar fi pus problema dacă armata maghiară ar fi reocupat Transilvania şi ar fi păstrat-o: astăzi ne-am fi referit la acea adunare precum românii la Alba Iulia.”

Reporterul Europei libere a fost interesat să afle părerea istoricului de la Budapesta legată de ce s-ar fi întâmplat dacă liderii maghiari care au negociat la Trianon n-ar fi semnat tratatul, așa cum s-au și gândit să facă inițial?

Balázs Ablonczy: „Probabil că după prăbuşirea aprovizionării publice, apoi a politicului, ar fi fost nevoiţi să îl semneze în condiţii şi mai nefavorabile – eventual un guvern de o altă coloratură politică. Şi, eventual, statele vecine ar fi anexat şi alte teritorii”.

În legătură cu  miturile/legendele Trianonului, istoricul ungur  a spus : 

„Cel mai fantezist și rupt de realitate este mitul, că Tratatul expiră după 100 de ani.

Dar poveştile despre nora unguroaică a lui Georges Clemenceau (prim-ministru al Franței între 1906-1909 și între 1917-1920, o voce importantă în perioda negocierilor pentru Tratatul de la Trianon) sau poveștile despre prostituatele românce şi sârboaice băgate în paturile experţilor Antantei, pe care nu le neg, pentru că ar fi o atitudine ieftină cu scopul de a face pe oricine de râs: cred că o cunoaştere corectă este parte a autocunoaşterii naţionale.”

 La întrebarea:  Care sunt cauzele profunde ale politicii revizioniste, naționaliste și antisemite duse de Ungaria în perioada interbelică?

Balázs Ablonczy a răspuns că „Acest aspect necesită explicaţii mai ample. Pe scurt: există în mod evident un demers de construire a naţiunii profund vătămate şi distruse până în temelii, nedreptatea tratatului de pace şi falimentul politic al sistemelor de stânga de la sfârşitul războiului”.

Europa Liberă: În ultima lui carte, Lucian Boia vorbește la viitor despre federalizare și autonomia în legătură cu Transilvania. Cum vedeți lucrurile?

Balázs Ablonczy: „Încă nu am citit cartea. În general consider salutară autonomia sau federalizarea, ca toate soluţiile care duc mai aproape deciziile de populaţia autohtonă. Dar pentru acest lucru este nevoie de un grup de profesionişti maturi, care să poată opera sistemul, şi de un mediu politic la fel de matur, care să poată susţine sistemul”.

Europa Liberă: După Trianon mai mulți aristocrați maghiari i-au propus României o uniune dinastică, în care Transilvania avea un regim special, iar regele Ferdinand devenea împărat. Cât de realist putea fi acest proiect?

Balázs Ablonczy: „Cu siguranţă că în substratul acestui proiect se regăsea şi calculul elitei maghiare, potrivit căruia Budapesta, datorită experienţei imperiale şi poziţiei geostrategice, va răzbi curând Bucureştiul: sincer, nu cred în realismul acestui proiect, deşi însuşi prim-ministrul Bethlen István a cochetat cu ideea”.

 

09/08/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Tratatul de la Trianon și marile beneficii pe care i le-a adus Ungariei

       Harta: Distribuția naționalităților pe teritoriul Ungariei până la               semnarea Tratatului de la Trianon (Sursa: https://elemi.hu)

Trianon 100 – Marile beneficii aduse Ungariei de Tratatul de la Trianon

 

În 4 iunie 2020 s-au împlinit 100 de ani de la semnarea, în marele palat de la Trianon, a Tratatului de pace dintre puterile mari ale Europei şi ale lumii şi Ungaria, ţară care a tot tergiversat semnarea tratatului, sperând să obțină teritorii ale fostului regat de odinioară ungar, trăind într-o mitologie istorică arhaică și neținând cont de marile aspirații moderne ale popoarelor de a se constitui în țări- națiune, pe baza dreptului naționalităților scrie dr. Vasile LECHINȚAN în https://ecouri.ro/trianon-100.

 

Dar, totuși, ungurii au obținut la Trianon cel mai mare beneficiu: formarea/recunoașterea unui stat național al lor, independent și suveran, numit Ungaria, stabilit chiar în granițele sale etnice firești.

Se știe că regatul Ungariei a fost dezintegrat în perioada 1526 (după bătălia de la Mohacs) -1541 și astfel stat ungar n-a mai existat până la 1918-1920.

Uniunea forțată a Transilvaniei cu Ungaria de la 1848-1849 n-a fost recunoscută de români, nici de împăratul Austriei deși pentru acest artificiu a curs mult sânge.

În perioada dualistă austro-ungară 1867-1918 nu se poate vorbi despre un stat independent numit Ungaria, deoarece nu avea drept de politică externă proprie și nici armată proprie, fiind în acest sens o colonie imperială austriacă.

Așadar, prin Tratatul de la Trianon, Ungariei i s-a recunoscut statalitatea.

Astfel, țara ungurilor se așeza în granițe firești, nu artificiale, gonflabile, stabilite în detrimentul altor popoare.

După Trianon, Ungaria, ca stat național și independent, degrevat de potopul uriaș de probleme pe care le avea, în timpul dualismului, cu celelalte naționalități din imperiu, români, croați, slovaci, sârbi, sloveni, cehi, ucraineni, putea să se concentreze asupra problemelor proprii, de instaurare a unui regim modern, democratic, de creare a cadrelor necesare dezvoltării științei și culturii proprii, de acces la prosperitate și modernizare.

Dacă ținem cont de ceea ce a spus reprezentantul Ungariei la Conferința de Pace de la Paris, în prima jumătate a anului 1920, contele Apponyi, care a încercat (în mod penibil) “să dovedească liderilor lumii că el reprezenta o națiune civilizată, pe când națiunile din fostul Imperiu austro-ungar care și-au revendicat autodeterminarea ar fi inferioare și nedemne de proiecția care o propunea Vestul” (cf. istoricul Vasile Pușcaș), atunci reiese încă un beneficiu uriaș adus Ungariei de Tratatul de la Trianon, acela de a se fi eliberat de problemele extrem de numeroase avute, zi de zi, cu niște “națiuni inferioare” din cuprinsul granițelor sale.

Astfel că, în loc ca statul ungar să se ocupe de progresul şi civilizația națiunii maghiare, ar fi avut pe cap și aceste “națiuni inferioare” pe care Ministerul de Interne Regal ungar din timpul dualismului le urmărea și le persecuta continuu pentru pretențiile lor, desigur, ”tot “inferioare” de a-şi menține limba, datinile, viața națională, identitatea.

Sunt pline documentele de arhivă, ziarele de epocă, de asemenea arestări, persecuții, hărțuirea sistematică a intelectualilor, bătăi aplicate de jandarmii maghiari românilor, slovacilor și altor popoare sus-amintite, pentru diferite pricini.

Presa română le arăta lumii ca nedreptăți, presa maghiară și secuiască le consemna cu satisfacție că este bine și corect apărat statul ungar, dar ambele genuri de presă consemnează abuzul.

Ar trebui ca măcar acum, la Centenar Trianon, să se înceapă editarea unui corpus de documente în mai multe volume pe această temă.

Din aceste nedreptăți flagrante făcute națiunilor din Ungaria dualistă reiese indirect un alt beneficiu uriaș al Ungariei din Tratatul de la Trianon, si anume că, nemaiavând ocazia de a asupri pe față popoarele, ca în perioada dualistă, statul ungar a câștigat o mare onoare și demnitate în ochii Europei și ai lumii.

În timpul dualismului, Ungaria era dezavuată de numeroase personalități culturale şi politice ale marilor civilizații, ale Franței, Angliei, Italiei etc., până și nordicul Bjørnstjerne Bjørnson, scriitor norvegian, laureat al Premiului Nobel în 1903, a sărit în apărarea românilor asupriți de Ungaria dualistă, și exemplele sunt numeroase.

E drept că astăzi Ungaria pierde mult din respectul Europei prin cantonarea în nerecunoașterea, cu stridență, a dreptății Tratatului de la Trianon, care i-a adus, de fapt, atâtea beneficii reale.
Bine ar fi ca de acum înainte să fie spulberate în Ungaria toate penibilele furii/isterii contra Trianonului, toate șovinismele împrăștiate cu “generozitate” maximă înspre țările succesoare, ce profanează, în mod primitiv, idealul de frățietate și de armonioasă înțelegere și colaborare, toată orbirea cu mituri istorice revanșarde, mituri care sunt repudiate din start, pe bună dreptate, de români, slovaci, croați, sârbi, sloveni și chiar de națiunile mari ale Europei și ale lumii, deci fluturarea lor este complet inutilă.

01/07/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

4 iunie 2020 – Prelegerea susținută Acad. Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române cu prilejul aniversării Centenarului semnării Tratatului de la Trianon

Academia Română are opt membri noi - 29.06.2018 | BURSA.RO

 

Importanța Tratatului de la Trianon

Trista istorie a „sărbătoririi” Centenarului României Mari s-a repetat şi în acest an, având ca temă centenarul Tratatului de la Trianon. În Ungaria, ziua de 4 iunie 2020 a fost declarată zi de doliu naţional. În România, pentru a nu-i deranja pe sensibilii noştri vecini iredentişti, şeful statului i-a sfidat din nou pe români nepromulgând  legea adoptată de Parlamentul României prin care ziua de 4 iunie a fusese declarata Ziua Tratatului de la Trianon.

Nu este prima dată când conducerea celor aproape şase ani a ţării slujeşte alte interese decât cele ale Neamului Românesc. Gestul şefului statului demonstrează o dată în plus, în faţa întregii lumi, că România şi-a pierdut nu doar suveranitatea, ci şi demnitatea! Apreciem poziţia Academiei Române drept corectă şi situată deasupra criteriilor prostituţiei şi slugărniciei politice străine de Neam şi Ţară.  (Ion Măldărescu, ART-EMIS)

Poziția oficială a Academiei Române în legătură cu un eveniment sau o situație poate fi exprimată, legal și statutar, numai de către Președintele Academiei Române sau de către membrii Biroului Prezidiului Academiei Române.

Orice alte puncte de vedere sau opinii ale altor persoane, exprimate în spațiul public, sunt doar păreri personale și nu reprezintă în mod obligatoriu poziția oficială a Academiei Române. Întreaga răspundere asupra corectitudinii și coerenței acestor opinii revine persoanelor în cauză. (Biroul Prezidiului Academiei Române).

 

 

 

Acad. Ioan-Aurel Pop, despre Trianon: Tratatul de la Trianon nu a hotărât unirea Transilvaniei cu România, ci doar a consfințit în plan internațional actul înfăptuit de români în 1918

 

 

 

 

Prelegere susținută de Acad. Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române, în adunarea Prezidiului Academiei Române din 4 iunie 2020 cu ocazia Centenarului semnării Tratatului de la Trianon.

Sărbătoririle, aniversările și comemorările fac parte din viața cotidiană a popoarelor civilizate. Ne gândim și la înfrângeri, așa cum ne gândim și la victorii, le readucem pe toate, din când în când, în memorie, fiindcă din toate avem de învățat.

Există regimuri politice și popoare care accentuează tragediile, precum sunt altele care glorifică împlinirile. Românii nu s-au gândit niciodată cu prea multă insistență la nereușitele lor istorice – și au fost destule de-a lungul vremii! – preferând amintirea, uneori prea apăsată, a victoriilor.

Poate să se reflecte în această atitudine și câte ceva din firea noastră de popor latin. Vecinii sârbi, de exemplu, dimpotrivă, au făcut din tragica bătălie de la Kossovopolje, din 1389 (în urma căreia turcii au luat inițiativa în regiune), un moment de referință pentru identitatea lor națională și un simbol al sacrificiului pentru credință.

Vecinii unguri au găsit cu cale să considere anumite înfrângeri situate de-a lungul istorieilor drept evenimente memorabile sau chiar sărbători naționale:

Epoca Modernă începe, de exemplu, în istoria ungurilor, în1526, odată cu „dezastrul” de la Mohács; 15 martie 1848 (când s-a decis, între altele, „unirea Transilvaniei cu Ungaria”) marchează gloria unei revoluții pierdute; 23 octombrie 1956 este ziua altei revoluții înăbușite în sânge,de data aceasta de tancurile sovietice; 4 iunie1920este ziua „catastrofei” de la Trianon etc.

În ultima vreme tot auzim de numele de Trianon, legat de semnarea,în urmă cu un secol, a unui tratat de pace.

La finele Primului Război Mondial, s-a încheiat câte un tratat de pace de către toate puterile învingătoare la un loc cu fiecare dintre statele învinse luate separat.

De aceea, în anii 1919-1920, s-au semnat la Paris și în împrejurimi cinci documente care puneau capăt oficial războiului. Tratatul de la Trianon este ultimul din seria celor cinci. Se cheamă așa după numele palatului numit Marele Trianon, de lângă somptuosul Versailles.

Dacă nu se semna acolo acest tratat dintre puterile aliate și asociate și Ungaria, probabil că puțini români ar fi auzit de Trianon.

Documentul regla toate problemele dintre învingători și Ungaria, care, la declanșarea războiului, nu fusese subiect de drept internațional.

De fapt, pentru prima oară după circa o jumătate de mileniu (1541-1920), Ungaria redevenea o țară independentă, recunoscută oficial ca atare tocmai prin acest înscris.

Tratatul consfințea, între multe alte lucruri, desprinderea din teritoriul Ungariei istorice („Ungaria coroanei Sfântului Ștefan”) a tuturor teritoriilor (țări, provincii) în care ungurii erau minoritari sub aspect demografic.

 

 

 

 

The Treaty of Trianon Ap World History, Hărți, Cartografie, Europa, Ungaria, Pace, Felicitări, Trecut

 

 

 

 

Aceste teritorii erau, în principal, Croația și Voivodina, Slovacia și Transilvania, care au fost recunoscute ca făcând parte din Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, Cehoslovacia și, respectiv, România.

Prin aceste decizii (și prin cele ale Tratatului de la Saint Germain), „Ungaria istorică” pierdea în favoarea populațiilor majoritare, care-și deciseseră destinul în 1918, camdouă treimi din teritoriu.

Acest document, ale cărui prevederi sunt valide, în general, și astăzi, este prezentat de propaganda maghiară drept „cea mai mare nedreptate istorică făcută de către marile puteri occidentale Ungarieieterne, stăpâna Bazinului Carpatic”.

De aceea, mulți maghiari văd în Tratatul de la Trianon momentul destrămării Ungariei, în urma „răpirii”de către marile puteri a „provinciilor sale istorice”, anume Transilvania, Slovacia, Croația etc.

Care este realitatea? Mulți spun astăzi, în plin relativism, că adevărul este așa cum îl vede fiecare („adevărul semnificație”), ceea ceeste, însă, evident, lipsit de consistență logică. Când vorbim despre noua arhitectură a Europei Centrale și de Sud-Est de după Primul Război Mondial, este obligatoriu să facem distincție între realitățile de fapt și cele de drept.

De fapt, toată ordinea veche a regiunii s-a prăbușit în anul 1918, când au căzut patru imperii și s-au format noi state ori s-au întregit altele, după criterii etnice și naționale.

Cauza acestei imense schimbări a fost, fără îndoială, lupta de emancipare națională a popoarelor, declanșată în secolul al XVIII-lea și ajunsă la apogeu în „secolul naționalităților” și la anii 1900.

Ocazia schimbării iminente a fost, fără îndoială, războiul mondial, „marele război”, care a favorizat împlinirea voinței popoarelor, pe fondul înfrângerii Puterilor Centrale. De drept, noua ordine a fost acceptată în anii 1919-1920, prin pomenitele tratate de pace.

Pentru români, cehi, slovaci, croați etc., momentul culminant al schimbărilor a fost toamna anului 1918. Tratatul de la Trianon înseamnă pentru aceste popoare doar desăvârșirea procesului, prin consfințirea internațională a unei realități preexistente.

În viziunea acestor popoare, nu marile puteri au creat România Întregită, Slovacia (în cadrul Cehoslovaciei) și Croația (în cadrul Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor), ci chiar popoarele respective, prin elitele lor, în urma mișcărilor de emancipare națională.

Este clar pentru oricine că nu Trianonul a hotărât destrămarea Imperiului Austro-Ungar, ci chiar națiunilecare nu au mai vrut să trăiască în „închisoarea popoarelor”. Pentru români, Tratatul de la Trianon nu are cum să fie considerat drept înfăptuitor al unirii Transilvaniei cu România, din moment ce acest document a oficializat doar, în plan internațional, o realitate mai veche.

Tratatul de la Trianon nu a hotărât unirea Transilvaniei cu România, ci doar a consfințit în plan internațional actul înfăptuit de români în 1918.

Unirea provinciilor românești, inclusiv a Transilvaniei,cu România nu s-a făcut în urma tratatelor încheiate de învingători cu statele învinse (prin urmare, nici în urma Trianonului), ci datorită mișcării de emancipare națională, culminate cu deciziile luate la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia. Tratatul de la Trianon nu a hotărât unirea Transilvaniei cu România, ci doar a consfințit în plan internațional actul înfăptuit de români în 1918.

Frontierele României Întregite nu au fost recunoscute doar la Trianon, ci și la Saint-Germain (granița de nord-esta României, cu Polonia), Neuilly-sur-Seine (granița de sud-est, cuBulgaria; astfel, pentru români, Trianonul este doar un episod juridic, legat de granițade vesta României(este drept, extrem de importantă), din epopeea Marii Uniri.

În consecință, acțiunile organizate de România la cei o sută de ani trecuți de la semnarea Tratatului de la Trianon se corelează, în general, cu acelea ale țărilor și popoarelor eliberate la 1918 de sub dominația austro-ungară.

Este bine ca aceste acțiuni să se refere la recunoașterea internațională ale deciziilor popoarelor, la noua arhitectură europeană de după Marele Război, care nu este decizia Marilor Puteri; acestea din urmă nu au făcut decât să recunoască actele popoarelor eliberate.

Aceste popoare din vecinătatea României au învățat să nu fie la remorca ofensivei ungare, să nu răspundă mereu și punctual provocărilor venite de la Budapesta. Argumentele principale ale Ungariei împotriva Trianonului erau bazate, la 1920, pe dreptul istoric, pe dreptul sabiei, pe „misiunea civilizatoare a maghiarilor în Bazinul Carpatic”.

Dealtminteri, în anumite documente orchestrate de cercuri oficioaseale Budapestei, se iterează și astăzi ideea rasistă că, la 1920, marile puteri occidentale au dat Transilvania, „perla Regatului Ungariei” pe mâna „necivilizatei Românii balcanice”.

Argumentele României, Slovaciei, Croației etc. se centrează pe etnia majorității populației, pe decizia majorității populației, pe dreptul popoarelor de a-și hotărî singure soarta (principiul autodeterminării popoarelor, susținut și impus de S.U.A. prin președintele Woodrow Wilson).

După cum se vede, este vorba despre două viziuni complet diferite. În dreptul internațional, nici la 1919-1920 și nici acum, argumentele Ungariei nu au validitate, nu fac parte din arsenalul democrației și nu au fost recunoscute de către comunitatea internațională.

Poziția Ungariei este singulară, izolată, pe când poziția României este împărtășită de mai mulți actori în cadrul configurației internaționale. Deciziile de recunoaștere a noilor state și a celor întregite la 1918 au fost revalidate (în mare măsură) după Al Doilea Război Mondial, apoi la Conferința de la Helsinki (1975) și apoi după căderea Cortinei de Fier.

Pentru noi, pentru români, este dureros că au rămas în vigoare urmările Pactului Ribbentrop-Molotov (încheiat la 23 august1939), care, deși a fost denunțat, produce, în continuare, efecte.

Dar acest fapt grav nu are legătură cu Trianonul. Granița de vest a României cu Ungaria, cu excepția episodului din 1940-1944 (petrecută în timpul unui regim totalitar fascist, condamnat de toate instanțele internaționale), a rămas de un secol neschimbată, fiind consideratăexpresia relațiilor democratice și a principiilor internaționale de conviețuire pașnică.

Unirea Transilvaniei cu România nu a fost actul unei elite(deși elita l-a votat), ci un act democratic cu caracter plebiscitar: 1228 de delegați, aleși și numiți din partea unităților administrativ-teritoriale, partidelor politice, bisericilor, asociațiilor profesionale, femeilor, studenților etc., au votat la 1 Decembrie 1918 nu doar în numele lor individual, ci și al milioanelor de români care le-au delegat dreptul de vot, prin documente de încredințare, numite „credenționale” (publicate recent, în cele opt volume ale lucrării monumentale numite „Construind Unirea cea Mare”, elaborate de Universitatea „Babeș-Bolyai”).

Prin urmare, un vot exprimat la Alba Iulia este votul a zeci și sute de români, iar toate cele 1228 de voturi reprezintă, de fapt, poziția tuturor românilor transilvani. Conform recensămintelor austro-ungare, românii reprezentau majoritatea absolută a Transilvaniei (cu Banatul, Crișana și Maramureșul).

După orice război, oriunde și oricând în lume, au fost învinși și învingători. Întotdeauna, învinșii au fost pedepsiți, iar învingătorii au decis soarta țărilor din zona lor de acțiune.

Însă, pentru prima oară în istorie, învingătorii din Primul Război Mondial au fost obligați să țină seama, în proporție covârșitoare, de voința popoarelor implicate.

Învinșii, ca întotdeauna, au avut frustrările și suferințele lor, dar, în cazul special al poporului maghiar, o parte din elită (cea de extracție nobiliară)a cultivat mentalitatea de victimă obligată să se răzbune.

În consecință, tot ceea ce face România legat de centenarul Trianonului trebuie să fie detașat de contingent, trebuie tratat fără înverșunare și încadrat în contextul general de recunoaștere a noii arhitecturi a Europei prin sistemul de tratate de la Paris (Versailles, Saint Germain, Neuilly-sur-Seine, Trianon și Sèvres) din 1919-1920. România de la 1918 s-a legitimat în lume, iar legitimarea au făcut-o instanțele internaționale de atunci și au repetat-o mereu cele care au urmat, până astăzi.Istoria este interpretată diferit de către diferitele popoare.

Românii, polonezii, cehii, slovacii, croații, lituanienii, letonii, estonienii și mulți alți europeni celebrează tratatele de pace de la Paris tocmai fiindcă acestea au acceptat deciziile popoarelor de formare a noilor state naționaleși federale, pe ruinele imperiilor german, austro-ungar, țarist și otoman.

Este drept că aceste realități noi au fost acceptate de către puterile aliate și asociate, învingătoare în cadrul Primului Război Mondial.

Dar așa s-a întâmplat de când este lumea.De-acum un secol și până astăzi, alte decizii cu putere juridică internațională au confirmat –în linii mari –tratatele din anii 1919-1920 și existența statelor naționale din regiune, așa că orice discuție nostalgică despre vechi imperii și state multinaționale devine caducă.

Mai ales că astăzi, statele și popoarele din fosta „Europă de Răsărit” comunistă militează pentru integrarea cât mai deplină în Uniunea Europeană.

Sau, mai exact, în viziunea României, așa ar trebui să facă.

Între pozițiile oficiale ale Ungariei și României este o diferență de accent, dar accentul este grav.

România vede noul eșichier politic-teritorial al Europei Centrale ca parte a unui proces înfăptuit de popoare (1918) și legitimat de marile puteri (1919-1920), pe când Ungaria vede doar legitimarea și doar momentul 1920, neglijând complet rolul popoarelor.

Evident, Tratatul de la Trianon are importanța sa internațională și națională greu de estimat și imposibil de minimalizat: el a legitimat voința dreaptă a poporului român și ne-a întărit în plan internațional o moștenire scumpă.

Popoarele cărora li s-a recunoscut dreptatea istorică prin tratatul de la Trianon au cuvânt să-l apere și să-i susțină justețea, din moment ce toate tratatele internaționale care i-au urmat l-au confirmat.

Cu alte cuvinte, cu excepția imperiului rusesc(care s-a refăcut mereu în diferite forme), toate celelalte imperii destrămate de popoare în 1918, au rămas doar o amintire istorică.

În schimb, statele polonezilor, românilor, cehilor, slovacilor, croaților, lituanienilor, letonilor, estonilor etc., create, recreate, întregite sau renăscute după Primul Război Mondial, au rămas și dăinuie și astăzi.

În consecință, prima noastră menire este să ducem mai departe moștenirea lăsată de acei mari bărbați de stat și„părinți ai patriei” care au construit deciziile de la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia și care au făcut posibil Trianonul.

Este bine să medităm din când în când asupra acestei moșteniri și să nu ne întrebăm atât – ca să parafrazez o mare conștiință a lumii –ce ne-a dat nouă țara, cât ce i-am dat noi țării .

 

Acad. Ioan-Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române

 

 Sursa:  https://acad.ro/com2020/doc/d0604-Tratatul-dela-Trianon-IAPop.pdf

08/06/2020 Posted by | analize | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: