ÎNTRE TRATATUL DE LA TRIANON (4 iunie 1920) ȘI TRATATUL DE PACE DE LA PARIS (10 februarie 1947)

Foto: La Palatul Marele Trianon de la Versailles a fost semnat în ziua de vineri, 4 iunie 1920 Tratatul de pace cu Ungaria, țară învinsă în Primul Război Mondial. Tratatul de la Trianon a statuat existența unui stat maghiar independent fiind totodată actul care a consfințit sfârșitul regatului Sfântului Ștefan, regat care, de facto, dispăruse în secolul al XVI-lea, odată cu înfrângerea de la Mohács din 1526 și divizarea teritoriilor sale între Imperiul Otoman și Sfântul Imperiu Roman (devenit ulterior Austria și, în 1867, Dubla Monarhie, Austro-Ungaria).

ROMÂNIA INTRE TRATATUL DE LA TRIANON SI TRATATUL DE PACE DE LA PARIS

Sintagma „Tratatul de la Trianon” s-a născut în urmă cu 100 de ani, în contextul terminării Primului Război Mondial și impunerii dreptului națiunilor la apărare în Europa dominată multe secole de imperii și feude.

Semnificația sa este dată de Palatul „Marele Trianon” de la Versailles, unde, la 4 iunie 1920, a fost semnat tratatul de pace între Puterile Aliate învingătoare (16 state aliate, inclusiv România) și Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, stat învins. Acest tratat a făcut parte din seria celor încheiate de Puterile Aliate la sfârșitul primului război mondial, respectiv: cu Germania (Versailles, 28 iunie 1919 ), cu Austria (Saint Germain en-Laye,, 10 septembrie 1919), cu Bulgaria (Neuilly, 27 noiembrie 1919) și cu Turcia (Sèvres, 4 iunie 1920, ulterior fiind înlocuit cu tratatul de la Lausanne).

Tratatul de la Trianon a fost semnat pentru a stabili frontierele noului stat – Ungaria – cu vecinii săi: Austria, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor (devenit ulterior Iugoslavia), România și Cehoslovacia.

Consecința cea mai importantă a Tratatului de la Trianon a fost apariția noilor state independente şi reîntregirea celor deja existente după dezintegrarea Austro-Ungariei. În principiu, tratatul a consfințit includerea teritoriului Transilvaniei și a părții răsăritene a Banatului în cadrul României.

Frontiera Ungariei cu România, astfel cum a fost descrisă în tratat, a fost delimitată în anii imediat următori, fiind în fapt actuala frontieră între cele două țări.

Persoanele care au optat să se transfere în cealaltă țară decât aceea de reședință în care s-a aflat după trasarea granițelor, numite „optanți”, puteau să se transfere, obținând despăgubiri juste pentru imobile (terenuri, construcții – altele decât cele de reședință, clădiri de reședință, afaceri etc.).

Nu au făcut obiectul acestor despăgubiri resursele naturale (zăcăminte aurifere, feroase, neferoase, de gaze naturale, petrolifere, sare, pădurile, latifundiile grofilor etc.), chiar dacă acestea s-au aflat în exploatarea unor companii ale etnicilor unguri.

România, ca stat succesor sau beneficiar, n-a avut acces la masa tratativelor de pace, ea primind doar cât au hotărât Marile Puteri, fără să țină seama că vatra neamului românesc era mult mai întinsă și că în afara granițelor au rămas teritorii cu populație compactă sau majoritar românească, scrie https://unitate-centenar.ro/romania-intre-tratatul-de-la-trianon-si-tratatul-de-pace-de-la-paris-10-februarie-1947.

De aceea, reaşezarea prin hotărârea Marilor Puteri a frontierelor între România și Ungaria a stârnit nemulţumiri din partea reprezentanților României, care au fost chemați la Paris doar să asculte și să se conformeze hotărârilor diriguitorilor Europei. Aceștia au reclamat, fără sorți de izbândă, în primul rând nealipirea părţii de nord a Maramureşului, rămasă în componența Ucrainei.

Din acel moment, în Maramureșul istoric, de la nord de Tisa, în Câmpia de vest (cu ținuturile Crișanei și Sătmarului), până în mlaștinile Tisei, precum și în Banatul de vest (până în Dunăre) românii băștinași, încorporați în statele vecine României, au început să trăiască drama străinătății, a dezrădăcinării și deznaționalizării.

Despre acest tratat au curs fluvii de cerneală și încă vor mai curge

. „Trianonul” a reprezentat actul juridic care a făcut dreptate istorică în litigiul României cu expansionismul şi extremismul ungar.

În același timp, a constituit piatra de hotar a istoriei Ungariei, „punctul de vamă” în care Ungaria a fost nevoită de istorie să dea socoteală pentru răul făcut de-a lungul vremurilor neamurilor băștinașe din bazinul carpatic.

Din momentul semnării sale, Tratatul a semnificat și generat:

• sfârșitul așa-numitului „regat al Sfântului Ștefan”, creat de ungurii turanici  prin forță și cuceriri de teritorii românești în jurul anului 1000; acesta dispăruse, de facto, în secolul al XVI-lea, după înfrângerea de la Mohács și divizarea teritoriilor sale între Imperiul Otoman și Sfântul Imperiu Roman, devenit ulterior Austria, iar în anul  1867 Austro-Ungaria;
• desființarea de facto a așa-numitului Sfânt Imperiu Roman, care era încă invocat de cancelaria din Viena, împărații habsburgi purtând până la dispariția dublei monarhii și titlul de regi apostolici ai Ungariei;
• crearea statului ungar independent, în cadrul frontierelor naționale, numit însă, de unii, „regatul Ungariei”; acest stat național (cu frontierele extinse în teritoriile neamurior vecine!) fusese dorit de revoluționarii unguri la 1848-1849 și cerut de politicienii unguri spre sfârșitul monarhiei bicefale, austro-ungare; astfel, Ungaria a devenit, pentru prima dată în istoria ei europeană, stat de sine stătător şi nu conglomerat de naţiuni ţinute sub stăpânire prin forța armelor.

„Tratatul de la Trianon” a fost o recunoaștere, pe fond, a jertfelor făcute de neamul românesc pentru a-și întregi hotarele etnice.

Privind în urmă cu aproape 100 de ani, orice român de bună-credință, cunoscător al istoriei și implicat în destinul cetății, se întreabă: Cine și ce a pierdut în urma recunoașterii drepturilor neamului la viețuirea în propria vatră?

Precum se știe:

• la trasarea graniței între România și Ungaria s-a luat în considerație un raport unitar (egal cu 1) între numărul etnicilor români care rămân pe teritoriul Ungariei – 600.000 persoane – și numărul etnicilor unguri care rămân pe teritoriul României – tot 600.000 de persoane; astăzi se constată că prin politica de deznaționalizare practicată de-a lungul ultimelor trei secole, comunitatea românilor din Ungaria a scăzut la 5.000-6.000 de persoane, în vreme ce comunitatea maghiară din România a urcat la circa 1.900.000 de persoane;
• ajustările de frontieră, de mici dimensiuni, s-au făcut prin convenţii bilaterale; bunăoară, prin rectificări de graniţă, Cehoslovacia a cedat României opt comune cu o suprafaţă de 175 kmp şi o populaţie de 10.800 de locuitori, dintre care 7.093 români, iar România a cedat Cehoslovaciei o suprafaţă de 60 kmp, cu o populaţie de 3.112 locuitori, dintre care doar 3 erau români; o înţelegere similară a avut România în Banat, cu regatul sârbo-croat;
• România a plătit despăgubiri consistente așa-numiților „optanți unguri”, cumpărând, în fapt, pământul grofilor la prețul pieței; statul român a renunțat și la despăgubirile de război pe care trebuia să le încaseze de la Ungaria, care urma să plătească despăgubiri grofilor din aceste sume; în urma procesului „optanţilor unguri”, România a plătit în franci, aur şi coroane aur, echivalentul a 3,2 tone aur de 24 karate, şi a dispus ca despăgubirile de război datorate de Ungaria să fie vărsate la fondurile de despăgubiri pentru „optanţii unguri”;
• statul român a plătit despăgubiri prin două Fonduri agrare de creanţe înfiinţate prin Protocoale internaţionale în Franţa (Bâle) şi Elveţia (Geneva); dovadă sunt documentele (păstrate în arhive) elaborate de Ministerul Finanţelor, Ministerul Agriculturii și Domeniilor, Banca Națională, hotărâri ale Comisiunilor reformelor agrare din judeţe, hotărâri ale justiţiei române, precum și ale Tribunalului de mare instanţă de la Paris (privind arbitrajul cu „optanţii unguri”, care a avut loc la Paris);
• contenciosul judiciar a fost închis prin plata drepturilor de către România între anii 1927-1932; latifundiarii unguri au fost despăgubiți pentru exproprieri, iar reforma agrară pentru Transilvania, Banat și Crișana (Legea din 28 iulie 1921), a condus la împroprietărirea, fără discriminare, a familiilor sărace, orfanilor de război, veteranilor, răniților și altor categorii de oropsiți ai soartei.

În ciuda acestor realități etno-politice, de la iscălirea sa și până astăzi, tratatul a fost perceput în mentalul colectiv ungar drept o catastrofă și un diktat. De aceea, „regatul Ungariei”, care a avut în frunte un regent (amiral fără flotă!) a urmărit revizuirea, fie și parțială, a acestui tratat.

Chiar din anul 1920, în Parlamentul de la Budapesta, deputaţii şi senatorii s-au ridicat în picioare şi au repetat cuvintele: „Nu, nu, niciodată!” Aceste lozinci au devenit apoi deviza iredentismului şi revizionismului horthyst. Oficialitățile ungare de atunci au proclamat ziua de 4 iunie „zi de doliu national”, iar guvernul ungar a declarat că Ungaria a semnat tratatul fiind silită de împrejurări, dar nu-l recunoaște. Pe acest fond tensionat până la răbufniri violente, au fost înfiinţate „brigăzile de luptă”, formate din tineri înrolaţi benevol al căror țel era „învierea Ungariei Milenare”.

Prima brigadă a primit numele „Sfântului Ştefan”, iar drapelul de luptă a fost înmânat de către arhiducele Iosif, care a adresat următoarele cuvinte: 

„Doresc ca acest drapel să-l împlântaţi cât mai curând pe crestele Carpaţilor Transilvaniei, de asemenea pe crestele Carpaţilor nordici, şi să-l duceţi cât mai glorios până în Adriatica”.

 În ziua ratificării tratatului, respectiv în 13 noiembrie 1920, extremiştii unguri s-au angajat solemn, prin jurământ, să refacă « Ungaria Mare » sau « Ungaria Milenară », sub deviza: „Cred în Dumnezeu, cred în Patrie, cred în reînvierea Ungariei milenare”.

După momentul „Trianon”, iredentiștii au antrenat și îndreptat Ungaria în cea mai puternică şi lipsită de scrupule acţiune revizionistă, împotriva tuturor vecinilor, dar în primul rând, împotriva României. Printr-o propagandă agresivă, fără precedent, aceștia au reușit să-i convingă pe mulți unguri din țară și din diaspora că țara lor a fost grav nedreptăţită de Dumnezeu însuși.

Pe fondul ideilor extremiste, în Ungaria au fost create instituţii ale statului, dar şi organizații ale societăţii civile (asociații, comitete, ligi etc.) care au incitat naţiunea ungară, în primul rând tineretul, împotriva României și a românilor, oriunde și sub orice stare se aflau aceștia. Tineretul ungar a fost îndoctrinat cu idei culese din culmile sălbăticiei. Sunt bine cunoscute vorbele acelui „levent”, care afirma că „În noi fierbe sângele lui Attila, al lui Arpad şi al lui Gingis-Han” și că va suprima „pe fiecare valah ce-mi iese în cale!”.

Acțiunile extremiste, antiromânești au fost încurajate și susținute de un sistem de spionaj total, care a utilizat toate metodele și sursele, inclusiv cultele religioase şi slujitorii acestora, pentru „recuperarea”, într-o conjunctură favorabilă, a teritoriilor „răpite” de România. Împotriva României s-a acționat și prin așa-numiții „optanți”, care au făcut lobby şi presiuni bine concertate, ani de-a rândul, la foruri politice internaţionale, inclusiv la Liga Naţiunilor. Aceștia au cerut forurilor internaționale ca Legea privind aplicarea reformei agrare din România să le acorde (căci li se cuvine, întrucât au pierdut Transilvania), un regim preferenţial, precum și „un tratament privilegiat pe care l-au avut dintotdeauna”, să fie exceptate de la expropriere mari latifundii, peste care au stăpânit ei și familiile lor nobiliare, iar cuantumul despăgubirilor să se ridice la sume exorbitante.

În aşteptarea momentului prielnic de a ataca România, extremiștii-revizioniști unguri au profitat din plin și cu aroganță de politica externă inconsecventă și insuficient de fermă a guvernelor României, precum și de momentele prelungite de răfuieli politice, în care erau angrenate elitele politice românești.

În acest sens, au iniţiat pregătiri intense pe plan militar, constituind formațiuni paramilitare, dar și în mediile civile, pe plan diplomatic, propagandistic și persuasiv, pentru pregătirea viitoarei invazii „recuperatorii” în România.

Aceștia au considerat că respectiva conjunctură favorabilă a sosit în momentul în care în state puternice ale Europei au ajuns la putere regimuri de extremă dreapta. În acest scop, statul ungar s-a aliat cu Germania și Italia  pentru a obține sprijinul acestora în acțiunea de rupere a Transilvaniei din trupul României.

Astfel s-a ajuns la Diktatul de la Viena din 30 august 1940, când o parte a Transilvaniei a fost smulsă din trupul României şi dată Ungariei. În Transilvania răpită astfel a început teroarea împotriva românilor, în care au fost implicate autorități civile și militare ungare, dar mai ales extremiști care au dat dovadă de o cruzime fără egal, soldată cu omoruri, alungarea românilor din locuințele și așezările lor, expulzarea în România, distrugeri de case, școli, biserici etc.

Frontiera trasată prin Tratatul de la Trianon a fost consfințită însă din nou, în plan juridic internațional, în anul  1947, prin Tratatul de Pace de la Paris (10 februarie 1947). Acesta a fost încheiat între Aliații învingători în cel de-al doilea război mondial (Statele Unite, Marea Britanie, Franța, Uniunea Sovietică, Polonia,  Grecia, Italia, Iugoslavia  și Cehoslovacia) și Puterile Axei (aliații înfrânți, respectiv Germania, Japonia, Italia, Ungaria, Bulgaria, Finlanda, Slovacia și România – căreia nu i-au fost recunoscute acțiunile politice, diplomatice și militare de după 23 august 1944). România a pierdut Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța în favoarea Uniunii Sovietice, precum și Dobrogea de Sud (Cadrilaterul) în favoarea Bulgariei.

Însă, datorită contribuției sale militare de partea Aliaților după 23 august 1944 (recunoscută ulterior, cu greu și în mod tacit!), România a primit înapoi Transilvania de Nord, transferată de Hitler Ungariei prin Diktatul de la Viena.

Art. 2 al acestui tratat a stipulat că „hotărârile Sentinţei de la Viena din 30 August 1940 sunt declarate nule şi neavenite”, iar „Frontiera dintre România şi Ungaria este restabilită prin articolul de faţă astfel cum exista la 1 Ianuarie 1938”.

10 februarie 1947, în palatul Ministerului de Externe al Franţei, a fost semnat Tratatul de pace cu România.

Tratatul de la Paris din anul 1947 a permis României să-și asume responsabilitățile ca stat suveran în relațiile internationale, iar Ungaria, prinsă în corsetul „lagărului socialist”, n-a mai avut libertatea de acțiune vizând refacerea frontierelor sale imperiale și „recuperarea Transilvaniei”. Dar extremiștii-revizioniști unguri s-au declarat nemulţumiți și de hotărârea Conferinţei de Pace de la Paris, reluând în scurt timp pregătirile, pe toate direcţiile, în vederea unei acţiuni viitoare de „recuperare” a Transilvaniei. După evenimentele din decembrie 1989, extremiștii și neorevizioniștii unguri au considerat că a sosit un nou moment prielnic pentru a relua planurile vizând „recuperarea” Transilvaniei.

Ce fac extremiștii și neorevizioniștii unguri?

Despre „Trianon” se vorbeşte în cercurile extremist-iredentiste ungare ca despre „o mare nedreptate istorică”, deși în realitate lucrurile stau cu totul invers. „Trianonul” a făcut, oficial, dreptate nu numai românilor, sârbilor sau slovacilor, ci Europei înseşi. Acest act juridic internațional a schimbat percepţia despre evoluția Europei, cu imperii și feude, oferind națiunilor dreptul de a se dezvolta liber, în armonie socială și bună înțelegere.

Cu toate acestea, în cercuri politice sau în medii extremiste, neorevizioniste, a fost relansată iarăși, de sus în jos, ideea de „recuperare” a Transilvaniei pierdute prin „dictatul Marilor Puteri”. Prin forțarea unui destin istoric ieșit dintr-un partizanat etno-politic, unii propagandiști ai ideii de „Ungarie milenară” compară „Trianonul” cu ceea ce s-a întâmplat după dezastrul de la Mohács, când Ungaria a fost divizată în trei părţi. Noii propagandiști sunt conștienți că antidotul nu poate fi un anti-Mohács, dar susțin că nici „politica tăcerii” n-a fost bună, deoarece „rănile arzânde au rămas”.

Pe lângă vechile teorii și lozinci, astăzi:

• se agită „Trianonul” în numele „unităţii tuturor maghiarilor”,  cerându-se ca ungurii minoritari în alte state să aibă dreptul la autodeterminare; după dezbaterea legii privind acordarea dublei cetăţenii pentru ungurii de peste graniţe, Parlamentul ungar a luat în discuţie propunerea „Fidesz” de a declara ziua de 4 iunie „Ziua Unităţii Naţionale”; proiectul de lege prevedea că „maghiarii şi comunităţile de maghiari subordonaţi autorităţilor din alte câteva state fac parte din naţiunea ungară unită. Unitatea lor dincolo de graniţele de stat este o realitate”;
• se discută despre „expirarea Tratatului de la Trianon”, având în vedere apropierea datei la care se împlinesc 100 de ani de la semnarea acestui tratat. Cei care discută acest subiect inventat trebuie să știe însă că Tratatul de la Trianon și-a încetat practic existența la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, când Tratatul de Pace de la Paris, din 1947 a anulat sistemul de graniţe şi garanţii oferite după primul război mondial; la rândul său, sistemul de tratate instituit după al doilea război mondial a suferit corecţii după dispariţia Pactului de la Varşovia şi extinderea Uniunii Europene şi a N.A.T.O.;
• se împrăștie materiale cu rol propagandistic, în limba maghiară și în limbi de circulație internațională (nu și în limba română!), care pregătesc opinia publică pentru momentul în care Transilvania va fi „recuperată”. Din informațiile conținute reiese că „istoria românilor este istorie recentă”, „românii fac parte dintre popoarele fără istorie”, „termenul de valah nu este sinonim cu cel de român”, „Ardealul nu este România” (pentru că face parte din România de mai puțin de 100 de ani și are legături istorice mai vechi cu Ungaria decât cu România), „ungurii sunt civilizatorii bazinului carpatic”, „transilvănenii n-ar fi dorit Unirea, iar aceasta s-ar fi făcut peste capul lor” etc.
• se reia vechea teză a nevoii de reconstituire a monarhiei dualiste, austro-ungare, în centrul Europei și în bazinul carpatic, singura garanție a asigurării păcii, prosperității și stabilității pe continent.

În acest context, în cadrul Academiei Ungare de Științe a fost înființat un departament de „cercetare”, intitulat „grup de lucru” sau „echipă de cercetare”, numit oficial „Elan-Trianon 100” și format (la vedere!) din aproximativ 25 de oameni, printre care și „cetățeni români”.

Academicianul Ioan Aurel Pop, rectorul Universităţii din Cluj-Napoca a anunțat, în cadrul Academiei Române, că Guvernul de la Budapesta a înfiinţat un departament special, numit Trianon – 100 care a început să lucreze, adică să contracareze acţiunile preconizate de România pentru aniversarea, în anul 2018, a unui veac de la Marea Unire.

Știrea a fost preluată de „Gazeta de Cluj” și apoi de mai mulți formatori de opinie, care au susținut și întărit ideea potrivit căreia acest departament funcționează în cadrul M.A.E. ungar sau în cadrul serviciilor speciale.

De aici s-a tras concluzia că prin acest departament de propagandă, Ungaria a declanșat un război propagandistic împotriva României. Ministerul ungar de Externe a anunţat, prin M.T.I., că respinge „toate prostiile apărute” că Ungaria conduce un „război propagandistic” împotriva României.

Probabil că în urma conflictului iscat și a reacțiilor violente venite din partea unor extremiști-iredentiști (la care sunt maeștri), acad. Ioan Aurel Pop a revenit, afirmând că: „De fapt, nu este vorba despre un departament guvernamental, cum înțelesesem și eu inițial, și cum a preluat greșit presa noastră, prin analogie cu ceea ce s-a petrecut în România. Ungaria nu face asemenea erori de ima­gine.

Este, de drept, un departament de „cercetare”, intitulat modest „grup de lucru” sau „echipă de cercetare”, plasat în cadrul Academiei Ungare de Științe, care a câștigat un „grant” guvernamental eșalonat pe cinci ani. Numele său oficial ales, „Elan-Trianon 100”. Cu alte cuvinte, acest colectiv de aproape 25 de oameni are bani de cercetare și de diseminare în Ungaria și în lume a rezultatelor „cercetării”.

Cu precauția-i cunoscută, domnul profesor Ion Coja vorbește despre acțiunea „Trianon 100” și nu despre departamentul „Trianon 100”, apărând ideea potrivit căreia România este un stat înconjurat de români, fiind îndreptățită să ceară drepturi pentru românii rămași în afara granițelor sale, dar nu practică o politică revizionistă.

Există percepția potrivit căreia acest „grup de lucru” este în fapt o structură specializată, care a preluat de pe poziții academice (deci, democratice) coordonarea acțiunii revizioniste, antiromânești, desfășurată de extremiști unguri, cu scop de a destabiliza România.

Dar, ca și în alte cazuri, s-au găsit deja veghetori și apărători ai acestuia, care au umplut spațiul electronic sau coloanele presei aservite ideilor revizioniste cu mesaje din care rezultă că prezentarea acelui „grup de lucru” ca departament guvernamental de propagandă antiromânească este ea însăși o diversiune a românilor (în primul rând, a serviciilor secrete românești!).

Materialele de propagandă antiromânească, anonime ori semnate și asumate de propagandiști recunoscuți provin probabil din surse specializate, cum este și „echipa de cercetare” numită oficial „Elan Trianon 100”.

În perspectiva zilei de 1 decembrie 2018, ziua Marii Uniri a românilor, aceasta și-a canalizat acțiunile, în conlucrare cu organizațiile iredentiste, pe trei direcții fundamentale:

• enclavizarea minorității maghiare de pe teritoriul României

• folosirea drepturilor minorităților pentru ca argument pentru impunerea autonomiei teritoriale;
• îndoctrinarea maghiarilor din Ardeal, cărora li se induce ideea că ei sunt „adevărații stăpâni ai teritoriului”.

Unii comentatori au speculat că „echipa de cercetare Trianon 100” va alege momentul și pretextul pentru producerea unei rebeliuni în centrul României, urmate de un  referendum după pe modelul Crimeei și obligarea României să acorde autonomie teritorială, apoi independență așa-numitului Ținut secuiesc (deși la recensământul din anul 2002 se declaraseră ca atare un număr de 532!).

Ce fac autoritățile statului român ?

Guvernările care s-au succedat în România după evenimentele din decembrie 1989 n-au avut o politică coerentă, fermă, de combatere a manifestărilor iredentiste. Deși contenciosul „optanților unguri” a fost juridic închis prin plata drepturilor de către România între anii 1927-1932, statul român a restituit încă o dată (din greșeală, neștiință, neputință, complicități suspecte sau trădare) acele proprietăţi urmaşilor grofilor şi conţilor unguri, fără a se ține seama de faptul că în celelalte state foste socialiste, inclusiv în Ungaria, nu s-a restituit nimic foştilor proprietari români.

Datorită presiunii venite din partea societății civile și a investigațiilor făcute de ziariști riguroși, cu dragoste de adevăr, au fost găsiți și „acarii Păun” ai acestor restituiri. Ei au fost identificați în autorităţile administrative (și numiți periorativ „slujbași ai statului”!) care au pus în aplicare, empiric sau cu rea intenție, legislaţia de restituire stufoasă şi interpretabilă. Astfel, fără ca nimeni să răspundă măcar moral, dacă nu politic și, mai ales, penal, s-au dat titluri de proprietate şi hotărâri judecătoreşti prin care mii de hectare de pământ și pădure au fost scoase din averea națiunii române.

Academicianul Dinu C. Giurescu, la cei 90 de ani ai săi, împliniți în februarie 2017, observa cu întristare o decădere continuă a instituțiilor statului și nu înțelegea cum este posibil ca, la șase luni distanță în timp până la intrarea în anul 100 al Marii Uniri, opinia publică românească nu știe încă dacă există și care sunt proiectele pentru anul 2018.

Cu tristețe în suflet, domnia sa constata că „Ministerul Învățământului, în „mărinimia” lui, a tăiat Istoria din conștiința generațiilor tinere – de cel puțin 15 ani! – și astfel tineretul nu mai are cum să știe ce a fost cu noi în secolele trecute. În același timp, ceilalți bombardează…”.

În primii ani de după decembrie 1989, părți importante din presa românească, dar și oameni de litere de mare valoare au sesizat revenirea hungarismului în mentalul unor extremiști unguri. Cu dovezi incontestabile, aceștia au demascat reluarea acțiunilor extremiste şi neorevizioniste care vizează România ca stat național unitar, suveran și independent.

Istoria relațiilor dintre cele două națiuni, presărată cu multă durere, suferințe și conflicte inventate, inumane și inutile, confirmă cuvintele lui Nicolae Bălcescu, rostite după ce în zadar a încercat să-i convingă pe revoluționarii unguri să se unească cu românii și să lupte împotriva Austriei imperiale: „Ei n-au înţeles nimic, dar nici n-au învăţat nimic”.

Publicitate

În deceniul 3 al secolului trecut URSS negocia cu România un acord de recunoaștere a Unirii cu Basarabia în schimbul unei alianțe împotriva Germaniei

 

 

 

 

                     Foto: Nicolae Titulescu 1882- 1941

 

 

Basarabia “retrocedată”de sovietici României  în schimbul unei alianțe cu URSS împotriva Germaniei?

 

La fel ca și în preajma Primului Război Mondial, România era curtată la mijlocul anilor ’30 din mai multe părți pe cale diplomatică, în cadrul unor întâlniri foarte secrete, atât de către Germania, cât și de către diplomații sovietici.

Poziția strategică a României, rezervele de petrol, cât și potențialul agricol și cel al resurselor necesare derulării unui război îndelungat, făceau din România în același timp și o țintă, dar și un potențial aliat foarte important, curtat din toate direcțiile.

Din păcate, din cauza unei clase politice șovăitoare și lașe, ca să nu spunem pe alocuri chiar și trădătoare, cu o generație de diplomați total neinspirați, România n-a știut să-și joace deloc bine cărțile în preajma izbucnirii celui de Al Doilea Război Mondial.

Chiar și în condițiile acestea, România a avut totuşi câteva ferestre de oportunităţi majore pe care din păcate n-a știut sau n-a avut curajul să le exploateze la momentul potrivit și să-și condiționeze garantarea integrității teritoriale, nici din partea Vestului, nici din partea URSS

(n.r. vezi La 20 martie 1937, Germania reînnoia oferta înarmării Armatei Române cu cel mai modern armament al vremii).

Nicolae Titulescu, diplomat român care s-a zbătut inexplicabil pentru reînnoirea alianței franco-ruse de dinaintea revoluției bolșevice din Rusia și transformarea acesteia într-o nouă alianță politică și militară, de această dată franco-sovietică, considera că va exista și o “alianță româno-sovietică”, ca o prelungire sau consecință implicită a tratatelor de alianță franco-sovietic şi cehoslovaco-sovietic⁽¹⁾, România având tratate similare încheiate atât cu Franța cât și cu Cehoslovacia.

“Nu încape nici o îndoială că pentru noi, românii, prietenia franco-sovietică constituie o garanţie foarte preţioasă, întrucât orice gest de încredere, ajutor, sau chiar de simplă consideraţiune al U.R.S.S. faţă de Franţa este în avantajul nostru.

Eu consider prietenia francorusă drept o axiomă. Consecinţa ei inevitabilă este o prietenie ruso-română“, spunea Nicolae Titulescu legat de relația României cu URSS.

La 21 iulie 1936, Titulescu și Litvinov au parafat un așa numit “Pact de asistenţă mutuală” ⁽⁴⁾, prin care practic URSS recunoștea Nistrul ca frontieră dintre Regatul României și Uniunea Sovietică.

Iată și textul acestui pact de asistență mutuală, care cuprinde patru puncte:

Punctul 1. Asistenţă mutuală în cadrul Societăţii Naţiunilor (ca de exemplu în tratatul cu Cehoslovacia sau cu Franţa), nu împotriva unei ţări special vizate, ci de ordin general, contra oricărui agresor european.

Punctul 2. Intrarea în acţiune a fiecăreia din părţi numai când Franţa va fi intrat în acţiune.

Punctul 3. Guvernul URSS recunoaşte că în virtutea diferitelor sale obligaţii de asistenţă, trupele sovietice nu vor putea niciodată trece Nistrul fără o cerere specială în acest 46 sens a guvernului român; guvernul român recunoaşte de asemenea că trupele române nu vor putea trece Nistrul spre URSS fără o cerere formală a guvernului sovietic.

Punctul 4. „La cererea guvernului român, trupele sovietice vor trebui să se retragă imediat de pe teritoriul român la est de Nistru; de asemenea, la cererea guvernului URSS, trupele române vor trebui să se retragă imediat de pe teritoriul URSS la vest de Nistru“.

“Am fost, sunt şi voi rămâne partizanul unui pact de asistenţă mutuală cu URSS atâta timp cât statul acesta va practica politica de pace şi de apropiere pe care a practicat-o în ultimii ani”, declara Nicolae TitulescuÎn privința Basarabiei, Nicolae Titulescu scria în cartea sa următoarele:

“Nu există român care să fi apărat cu mai multă încăpăţânare decât mine Basarabia, în discuţiile cu URSS”

Deși inițial Maksim Litvinov a fost categoric împotriva ideii recunoaşterii a unirii Basarabiei cu România, declarând că:

“Dacă este aşa Pact nu va fi, căci noi nu vom plăti pentru pact prin recunoaşterea Basarabiei”⁽²⁾mai târziu s-a arătat dispus ca Uniunea Sovietică să reunoască Tratatul de la Paris, din 1920, însă doar cu condiția ca România să accepte o alianţă politică și militară cu URSS împotriva Germaniei⁽³⁾, ca o continuare a tratatelor franco-sovietic şi cehoslovaco-sovietic, la care Titulescu se spetise atât de mult pentru a fi încheiate în anul 1935 (n.r. e vorba de 2 mai 1935 – tratatul de asistenţă mutuală între Franţa şi Uniunea Sovietică și de 16 mai 1935 pentru cel semnat între Cehoslovacia și URSS).

În anul 1937, în cadrul unei întrevederi ultrasecrete într-o mică localitate din Franţa, aproapiată de graniţa elveţiană, Nicolae Titulescu și Maxim Litvinov au avut una dintre cele mai de taină negocieri cu … Basarabia pe masă.

Titulescu luase cu el doar două persoane. Pe Gigi Anastasiu, secretarul lui real, confidentul tuturor problemelor sale politice, şi pe Savel Rădulescu, prietenul şi colaboatorul său cel mai iubit.

Întrevederea a ţinut şase ore.

Litvinov a scos din geantă numeroase documente, procese-verbale, note, de la diferitele întrevederi ce le avusese la Moscova cu reprezentanţi ai Afacerilor Externe ai Uniunii Sovietice.

Uniunea Sovietică era dispusă să reunoască Tratatul de la Paris, din 1920, fără a mai avea pretenţii asupra Basarabiei, cu condiţia însă ca România să accepte o alianţă cu URSS împotriva Germaniei, pe timp îndelungat, ca un complement al Tratatului franco-sovietic din 1935, care avea menirea să stranguleze Germania nazistă, atât din vest cât şi din est, în orice împrejurare de atac al acesteia.

Multe din documentele aduse de Litvinov, evident, deocamdată provizoriu, au fost încredinţate lui Nicolae Titulescu, pentru a fi susţinătorul propunerii sovietice în România, problema Basarabiei rezolvându-se cu încheierea acestei alianţe.

Documentele au fost toate strânse de Savel Rădulescu, iar la Geneva au fost reexaminate şi aşezate în prezenţa lui Nicolae Titulescu, împreună cu Gigi Anastasiu, în vederea întocmirii unui raport către Regele Carol al II-lea, pentru a-l convinge să fie de partea acestei alianţe. 

Dar, la 29 august 1937, din ordinul lui Carol al II-lea, guvernul în care Titulescu figura ca ministru de externe şi reprezentant al României la Societatea Naţiunilor, a căzut.

În aceeaşi seară s-a format un nou guvern, cu aceeaşi componenţă unde Titulescu a fost înlocuit cu Victor Antonescu.

 Este evident că după demiterea lui Nicolae Titulescu şi ieşirea lui din activitatea politică internaţională, Litvinov nu a mai făcut nici o discuţie în legătură cu cele spuse la Staloa, şi problema Basarabiei a rămas, ca şi înainte, contestată de sovietici.

La 28 iunie 1940, Basarabia a fost invadată de trupele sovietice cu asentimentul Germaniei hitleriste, reluată ca teritoriu sovietic asuprit, toţi locuitorii ei fiind atunci consideraţi cetăţeni sovietici.”, scrie rador.ro [Arhiva de istorie orală – Radio România. Înregistrare realizată de Alexandru Danielopol, 1978].

   

 

---

Bibliografie / Note:

 

(1) NICOLAE TITULESCU ŞI RELAŢIILE ROMÂNO – SOVIETICE (1936), MARIUS HRISCU

(2) Europa în derivă, 1918-1940: din istoria relațiilor internaționale, Emilian Bold, I. Ciupercă

(3) Titulescu: ,, Mi-a telefonat Litvinov! Are documente care permit o posibilă recunoaştere a Basarabiei ca pământ românesc.”, rador.ro

(4) NICOLAE TITULESCU, OPERA POLITICO-DIPLOMATICĂ 1 IANUARIE 1937–31 DECEMBRIE 1937, FUNDAŢIA EUROPEANĂ TITULESCU

3 martie 1920 – Consiliul Suprem al Conferinței de pace de la Paris a recunoscut legitimitatea unirii fostei Basarabii ţariste cu România

 

 

 

Harta României după Marea Unire din 1918

 

 

 

La 3 martie 1920 Consiliul Suprem al Conferinței de pace de la Paris a recunoscut legitimitatea unirii fostei Basarabii ţariste cu România, iar la 20 octombrie 1920 a fost semnat Tratatul de la Paris dintre Romania, pe de o parte, si Marea Britanie, Franţa, Italia si Japonia, de cealaltã parte.

Înaltele Părţi Contractante recunoşteau suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, stipulând clar condiţionarea recunoaşterii unirii de retragerea armatei noastre din Ungaria, realizată, de altfel, foarte curând.

Confirmarea internaţională a unirii Basarabiei cu România s-a statuat la 28 octombrie 1920, în condiţiile semnării fără rezerve (de către Take Ionescu) a tratatului colectiv asupra frontierelor comune dintre statele succesoare ale fostei Monarhii austro-ungare.

Consiliul Ambasadorilor i-a prezentat apoi primului-ministru protocolul care consemna recunoaşterea de jure a unirii Basarabiei cu România.

Conceput în spiritul Societăţii Naţiunilor, tratatul sublinia la articolul 1:

„Înaltele Părţi contractante recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între actuala frontieră a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura de vărsare până la punctual unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia şi acest vechi hotar”.

În articolul 9 se preciza că Rusia este invitată să adere la acest tratat „îndată ce va exista un guvern rus recunoscut de Puterile contractante”

Tratatul a fost ratificat de Marea Britanie, la 14 aprilie 1922, de Romania, la 19 mai 1922, de Franta, la 24 aprilie 1924, si de Italia, la 22 mai 1927. Japonia a semnat, dar nu a ratificat tratatul, iar Statele Unite nu l-au semnat.

În 1920, Statele Unite adoptau o atitudine rezervată faţă de suveranitatea românească asupra Basarabiei.

Într-un raport adresat preşedintelui Wilson la 2 octombrie 1920, se menţiona chiar necesitatea unor instrucţiuni speciale pentru ambasadorul Wallace, pe motiv că SUA nu vor susţine semnarea unui tratat cu privire la Basarabia pentru a nu irita Moscova.

De altfel, SUA recunoscuse de facto unirea cu provincia dintre Prut şi Nistru, de vreme ce consulatul american de la Bucureşti emitea vize cetăţenilor români proveniţi din Basarabia, iar de la 1 iulie 1933 în cotele de imigraţie se  aprobate de SUA se făcea referire doar la România  ştergându-se consemnarea denumirii de Basarabia, pentru cetăţenii români proveniţi din această regiune.

 Este un aspect ce consemna, implicit, recunoaşterea revendicărilor noastre 

Japonia nu şi-a respectat însă angajamentul, pe fondul înţelegerii sovieto-nipone din 1925, cu privire la insula Sahalin, când japonezii se obligau, printr-un acord secret, să nu ratifice tratatul referitor la Basarabia. 

În perioada 1918-1919, relatiile româno-ruse s-au deteriorat şi statul sovietic nu a recunoscut unirea şi graniţele României şi a încercat să-i minimalizeze forţa juridică în toată perioada interbelică.

Folosindu-se de Internaţionala a III-a Comunistã (Comintern), URSS a pregătit o răscoală, in 1924, în sudul Basarabiei, localitatea Tatar-Bunar, care trebuia să deschidã drumul intrării Armatei Roşii pentru a anexa Basarabia.

Tot in anul 1924 s-a desfãsurat, la Viena, in perioada 27 martie – 2 aprilie, Conferinta româno-sovieticã privind unirea Basarabiei cu România, delegaţia Uniunii Sovietice a refuzând recunoaşterea unirii.

Romania si URSS au semnat la Paris, la 27 august 1928, Pactul Briand- Kellog, renunţând formal la rãzboi si angajandu-se sã rezolve orice litigiu pe cale pasnicã.

La 9 februarie 1929, Romania, Polonia, Letonia si URSS au semnat, la Moscova, Protocolul in care se prevedea cã Tratatul de la Paris va fi valabil intre pãrtile contractante, independent de intrarea lui în vigoare.

Deşi intre România, URSS si alte state s-a incheiat o Conventie, la Londra, in zilele de 3-4 iulie 1933, relatiile romano-sovietice din perioada interbelicã au fost marcate de cererea insistentã a guvernului sovietic de a i se recunoaşte dreptul de stăpanire asupra Basarabiei.

În cadrul diplomatiei europene, in anii 1934-1935 un loc important l-a ocupat crearea unui sistem de securitate colectivã, principalul promotor fiind Nicolae Titulescu, ministrul roman al afacerilor externe.

La 15 iulie 1935 Nicolae Titulescu a fost imputernicit de guvernul Romaniei sã negocieze un tratat de asistentã mutualã cu Uniunea Sovieticã.

La 21 iulie 1936, Nicolae Titulescu si Maxim Litvinov, reprezentantul URSS, au incheiat un protocol de asistentã mutualã. Schimbarea din guvern a lui Nicolae Titulescu, la 29 august 1936, a determinat guvernul URSS sã considere cã aceasta reprezintã o schimbare a politicii externe.

Tendintele revizioniste ale URSS si Germaniei au condus la semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov, la data de 23 august 1939, si a Protocolului aditional secret, al cãrui punct 3 a afecta  grav integritatea teritorialã a României.

O consecinţă directã a acestei inţelegeri a fost răstignirea poporului român, căruia URSS i-a rãpit Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, prin Notele ultimative din 26 si 27/28 iunie 1940.

Acestei agresiuni i-au urmat Dictatul de la Viena, din 30 august 1940,în urma căruia Ungaria a ocupat Ardealul de Nord, şi Tratatul de la Craiova cu Bulgaria,  din 7 septembrie 1940, prin care era cedat acestei ţări sudul Dobrogei (Cadrilaterul).

Actiunile tragice din vara anului 1940 au costat poporul roman pierderea de către România a unei  suprafete de 99.738 km2 si 6.821.000 de locuitori, pierderi datorate atât noncombatului armatei cât şi deciziilor laşe ale factorilor politici, în frunte cu regele Carol al II-lea, a cărui opţiune a fost: „păstrăm statul şi cedãm teritorii”.

Ocupanţii n-au putut anula însă credinţa românilor de reunire cu ţara şi  în triumful dreptăţii istoriei. 

 

 

Surse:

http://www.monitoruldevaslui.ro/2018/03/100-de-ani-de-la-unirea-basarabiei-cu-romania.html

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/unirea-basarabiei-cu-romania-lungul-drum-al-recunoasterii-diplomatice