CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940, ultimul act al mutilării teritoriale a României din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial

 

80 de ani de la Dictatul de la Viena - Ziar Gazeta de Cluj

Cum a fost cedat Cadrilaterul 

Pe 7 septembrie 1940, România ceda, prin tratatul de la Craiova, Dobrogea de Sud către Bulgaria. Era a treia cedare făcută într-un singur an, după ce pierduserăm Basarabia, Bucovina de Nord, Herța și Ardealul de Nord fără niciun foc de armă.

Declanşarea celui de-al doilea război mondial la 1 sept. 1939, a dat prilejul regelui Carol al II-lea să facă unele declaraţii menite să liniştească temerile întemeiate ale poporului român privind o eventuală agresiune externă care ar fi dus  la amputarea teritoriului ţării.

Rupt de realitate, înconjurat de o camarilă linguşitoare, bazându-se în mod fanatic pe garanţiile aliaţilor tradiţionali, Franţa şi Anglia, minimalizând forţa teribilă a Germaniei hitleriste, regele a petrecut noaptea Anului Nou 1940 în mijlocul armatei, într-o cazarmă, la Chişinău, declarând cu emfază, în toastul de la miezul nopţii, că “nu va ceda fără luptă nici o palmă din teritoriul ţării, întrucât armata este bine înzestrată, are un moral ridicat şi dispusă să facă cele mai mari jertfe”.

Aceeaşi declaraţie sforăitoare a făcut-o Carol al II-lea două luni mai târziu, când a vizitat linia defensivă de-a lungul frontierei cu Ungaria, formată din şanţuri şi cazemate, unde staţionau câteva divizii cu ostaşi cu degetul pe trăgaciul armei. Iar a folosit ca termen “palma de pământ”…

Dar în faţa ultimatumului din 28 iunie 1940 dat de imperialismul sovietic, România a cedat fără luptă Basarabia şi Bucovina de Nord, armata regală română fiind umilită şi batjocorită pe tot timpul retragerii ei până la Prut.

Scenariul s-a repetat două luni mai târziu, când la 30 aug. 1940 revizionismul maghiar a avut câştig de cauză, ocupând o mare parte din Ardeal.

Abdicarea lui Carol al II-lea la 6 septembrie a dat prilejul noului conducător al ţării, Ion Antonescu, să incrimineze pe fostul suveran pentru prăbuşirea graniţelor tării şi, implicit, dispariţia de pe hartă a României Mari, asigurând populaţia ţării că pe viitor el nu va tolera “pierderea nici a unei brazde de pământ românesc”.

O declaraţie fără acoperire: o zi mai târziu, la 7 septembrie România suferea al treilea rapt, pierderea Cadrilaterului (Dobrogea de Sud), în favoarea Bulgariei.

Respectând adevărul istoric, cele trei acte ale tragediei noastre naţionale din 1940 au fost generate de mai mulţi factori, printre care:

– politica nefastă dusă de cel care a fost ministru de Externe, Nicolae Titulescu;

– utopicele garanţii franco-engleze, de care am amintit;

– respingerea (în 1939) a garanţiilor germane privind securizarea frontierelor în schimbul asigurării neutralităţii României;

– lipsa aproape totală de armament greu şi de tehnică modernă de luptă .

Deci în numai două luni imensa jertfă de sânge pentru realizarea visului de reîntregire a ţării a fost zădărnicită.

Sacrificiul celor peste 300.000 de morţi din primul război mondial, precum şi al zecilor de mii de invalizi, de orfani, de văduve, era acum şters şi anulat. Suferinţele fuseseră suportabile prin faptul că datorită lor se înfăptuise România Mare.

Însă încă o dată în istoria ei, ţara noastră cădea pradă lăcomiei vecinilor ei apropiaţi sau mai depărtaţi.

Dar nici aşa agresorii nu erau satisfăcuţi: Uniunea Sovietică avea regrete că nu a pretins “măcar” întreaga Bucovină, dacă nu şi Moldova până la Siret şi Delta Dunării, de unde neîncetatele incidente de frontieră menite să susţină cererile ei viitoare;

Ungaria, de asemenea, dorea întreaga Transilvanie şi Banatul, iar Bulgaria, care dintotdeauna râvnise la Dobrogea, nu făcuse nici un secret din dorinţa de a-şi întinde graniţa de nord până la Tulcea!

(De aici şi caracterizarea pretenţiilor ei în sept. 1940 ca “moderate” întrucât se limitau numai la Cadrilater!)

La 15 iulie 1940 Adolf Hitler îi scria lui Carol al II-lea o scrisoare de ameninţare în sprijinul pretenţiilor teritoriale ungare şi bulgare, vorbind clar de nimicirea României în caz de rezistenţă, când presiunile deveniseră insuportabile.

Citez, din scrisoare, câteva fragmente edificatoare:

“Nu sunt decât două posibilităţi pentru a rezolva problema care îngrijorează pe Majestate Voastră şi întreaga Românie:

1) O cale tactică, o încercare adică, printr-o abilă adaptare la situaţia actuală, de a se salva ceea ce poate fi salvat;

2) Calea unei decizii de principiu, căutarea unei soluţii definitive, care comportă unele sacrificii.

În ce priveşte prima cale, Sire, nu pot exprima nici o opinie. Eu însumi am fost, întreaga mea viaţă, omul deciziilor de principiu, şi nu aştept decât succese decisive. Orice încercări pentru a domina pericolele care ameninţă Ţara Dvs. prin manevre tactice, oricare ar putea fi acestea, trebuie să eşueze şi vor eşua. Sfârşitul ar fi mai devreme sau mai târziu – poate chiar foarte curând – distrugerea României. După mine, a doua cale rămâne singura posibilă: o înţelegere loială cu Ungaria şi Bulgaria.

Favorizată de o şansă excepţională, România a dobândit după războiul mondial teritorii pe care ea nu e capabilă de a le păstra printr-o politică de forţă (n. n.: !!!).

Germania nu are nici în Ungaria, nici în România sau Bulgaria, interese teritoriale. (sic!) Ea are legături de prietenie, printre care prietenia cu Ungaria şi Bulgaria datează de multă vreme şi a fost cultivată cu grijă. (s. n.)”

Nu mai este cazul să fac comentarii, cele expuse de Hitler sunt cât se poate de clare, fără echivoc, fără interpretare.

Despre împrejurările răpirii Cadrilaterului din păcate nu există un studiu amplu, aşa cum există despre cedarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţei, precum şi a Ardealului. Poate un istoric reputat va remedia această lacună printr-un volum masiv de comentarii bazat pe documente.

Dintre toate teritoriile pierdute din acest teribil an 1940, CADRILATERUL a intrat primul în componenta României Mari, încă din 1913, în urma Păcii de la Bucureşti, având astfel parte şi de cea mai lungă viaţă românească interbelică: 27 de ani.

O hartă din sec. XIV -lea al acestui colţ de lume, datorită lui P. P. Panaitescu ne arată Dobrogea, inclusiv Cadrilaterul, ca fiind parte din Ţara Românească a lui Mircea cel Bătrân.

Prin redobândirea lui în 1913 s-a creat un loc de refugiu pentru românii macedoneni, persecutaţi în mai toată Peninsula Balcanică, atunci, ca şi acum.

Cele două judeţe care formau Cadrilaterul aveau o suprafaţă de 4500 kmp (CALIACRA) şi respectiv 3.226 kmp (DUROSTORUL).

În Enciclopedia României din anul 1938, vol. II, se observă lesne că marea majoritate a denumirilor localităţilor (233 în Caliacra şi tot atâtea în Durostor) erau în majoritate turceşti (puţine româneşti, iar bulgare aproape inexistente); de ex.: Ghiurghenicic, Mesim-Mahle, Sugiuc, Atmangea etc. Etniile cele mai numeroase erau turce şi macedo-române, urmate de bulgarii care acționau însă prin acţiunile teroriste ale comitagiilor.

Tratatul de pace de la Neuilly sur Seine a fost semnat la data de 27 noiembrie 1919 între Puterile Aliate, învingătoare în Primul Război Mondial, inclusiv România, și Bulgaria, țară învinsă.

Frontiera cu Regatul sârbilor, croaților și slovenilor urma traseul frontierei din 1913 dintre Bulgaria și Serbia, cu excepția a 4 teritorii atribuite Statului sârbo-croato-sloven.

Frontiera cu Grecia și frontiera cu Turcia (la momentul respectiv teritoriul Turciei europene de azi nu fusese atribuit nici unui stat), era trasată astfel încât Bulgaria pierdea accesul la Marea Egee, recunoscut în anul 1913.

În privinţa României s-a restabilit frontiera româno-bulgară hotărâtă în Tratatul de pace de la București din 10 august 1913 (Cadrilaterul, precum și părţi din Dobrogea de Nord reintră în componenţa României).

Tratatul cuprindea şi o serie de dispoziții referitoare la limitarea forțelor armate ale Bulgariei.

Pentru Bulgaria, care era în război începând din 1912, dispozițiile tratatului au fost considerate deosebit de severe, astfel că tratatul a fost considerat o catastrofă națională.

Teritoriul Bulgariei era aproape același ca și la începutul războaielor balcanice, iar pierderile umane fuseseră deosebit de ridicate. Bulgaria, ca și celelalte state învinse în primul război mondial, a urmărit să revizuiască Tratatul de la Neuilly, apropiindu-se de Germania și Italia în perioada interbelică.

În anul 1940, în contextul prăbușirii frontierelor României, Bulgaria a obținut prin Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940, Cadrilaterul.

Conferinţa de la Craiova pentru cedarea Cadrilaterului a fost, în final, un dictat.

Din delegaţia mică care a purtat “tratative” cu partea bulgară, făcea parte şi primarul Constanţei, Horia P. Grigorescu, deputat, ministru subsecretar de sta şi ministru plenipotenţiar al României în Cehoslovacia (până la acapararea Ministerului Afacerilor Externe de către Ana Pauker, când demisionează şi se refugiază în Franţa, unde îi apare în editură “Mioriţa” din Paris, în 1991, un mic articol în care relatează simulacrul de tratat).

Prim delegat la această întâlnire de la Craiova a fost Al. Creţeanu care, împreună cu alţi numeroşi membri ai delegaţiei române, a fost primit de fostul ministru de Externe, M. Manoilescu, care însă nu le-a dat nici o instrucţiune specială (!?), vorbindu-le de cedarea Cadrilaterului ca de o obligaţie impusă, căreia nu trebuiau să se opună.

Totul fusese decis la Berchtesgaden de Hitler în urma vizitei prim-ministrului bulgar, iar România căzută, ca toate ţările din sud-estul Europei, în sfera de influenţă germană, trebuia să se conforme deciziilor dictatorului Reich-lui!

Din delegaţie mai făceau parte gen. Potopeanu, Henri-Georges Meitani, Eugen Cristescu de la Ministerul de Interne, fostul ministru plenipotenţiar Elefterescu, iar experţii tehnici ai Ministerului de Finanţe erau Mircea Vulcărescu, M. Nicolescu şi G. Carafil.

Dar la Craiova se alăturaseră delegaţiei române şi Vasile Covată din Bazargic, Tascu Purcărea din Silistra şi alţi câţiva români-macedoneni îngrijoraţi de viitorul soartei lor.

Delegaţia bulgară avea ca prim delegat pe fostul Ministru de la Bucureşti şi Roma, S. Pimenov, iar al doilea delegat era juristconsultul Papazoff. Amândoi delegaţii înţelegeau şi vorbeau româneşte, dar evident că toate convorbirile şi tratativele s-au dus în limba franceză, delegaţia bulgară fiind foarte optimistă, sigură că totul era doar o formalitate pentru i se “restitui” “Zlatna Dobrugea”.

După prezentarea scrisorilor de acreditare şi citirea actelor introductive preliminare, s-a propus delegaţiei bulgare un aranjament teritorial care ar fi fost de natură să asigure liniştea, cruţând sentimentele şi demnitatea fiecăreia dintre popoarele vecine.

Astfel, s-a propus ca SILISTRA, cetate cu trecut istoric aparţinând Ţării Româneşti încă din sec. al XIV -lea, să rămână României.

De asemenea şi portul CAVARNA şi BALCICUL, din care românii făcuseră o staţiune de prim ordin, să rămână tot României. Atât!

Deci pretenţii mai multe decât minime! În schimb, toată Zlatna Dobrugea revenea Bulgariei, şi în felul acesta se punea capăt pentru totdeauna litigiului care frământa opinia publică din cele două ţări vecine.

Primul delegat bulgar, S. Pimenov, a răspuns însă că înţelege punctul de vedere românesc, dar că el nu se poate abate cu nimic de la cele hotărâte definitiv la Berchtesgaden.

Deci dictat în toată puterea cuvântului.

La poarta Palatului Administrativ din Craiova, unde se ţineau şedinţele, aşteptau cu groază rezultatele tratativelor româno-bulgare dobrogenii macedoneni, în număr de câteva sute.

S-a reuşit ca schimbul de populaţie şi toate cele legate de o problemă atât de spinoasă să se concretizeze prin texte care, interpretate cu bună credinţă, puteau aduce oarecari îndulciri la brutalitatea ruperii oamenilor de la vatra şi glia lor.

În ziua de 7 septembrie, când urmau să se termine “lucrările”, ezitările justificate ale delegaţie române de a semna au fost spulberate de ordinul telefonic al noului conducător al statului, gen. I. Antonescu, care a dat ordin să se iscălească “Tratatul”, lucru ce s-a făcut imediat.

Al. Creţeanu a înmânat scrisorile primului ministru bulgar.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este Tratatul-de-la-Craiova-Procesul-verbal.jpg

Tratatul de la Craiova- Procesul verbal

În anul 1941, în alianță cu Germania, Bulgaria a ocupat teritoriile anexate de către Regatul Sârbo-Croato-Sloven (devenit în 1929 Iugoslavia), Tracia Occidentală și Insula Tasos din Marea Egee.

După al Doilea Război Mondial, ieșirea la Marea Egee a fost din nou pierdută, iar “regiunile occidentale” au intrat în componența Iugoslaviei, ca urmare a unui acord bilateral încheiat în anul 1947.

Singurul câștig teritorial recunoscut prin Tratatele de pace de la Paris încheiate cu statele învinse în al Doilea Război Mondial a fost menținerea Cadrilaterului în cadrul statului bulgar (articolul 1 al Tratatelor de Pace cu Bulgaria și România).

Astfel, Bulgaria, tară fostă aliată a Germaniei naziste, a ieșit din al Doilea Razboi Mondial  cu teritoriul mărit. Pe seama României.

Emilian Georgescu

Refugiati din Cadrilater

 Foto: Refugiați din Cadrilater

 

Răpirea Cadrilaterului

La 7 sept. 1940, sub presiune externă a fost semnat la Craiova Tratatul de frontieră româno-bulgar prin care cele două judeţe din Cadrilater (Caliacra şi Durostor) erau cedate Bulgariei.

Duşmanii ţării noastre aleseseră momentul. La frontiera româno-ungară maghiarii concentraseră 23 de divizii (din cele 24 existente în Ungaria) faţă de 8 – 10 divizii ale armatei române. La frontiera sovieto-română, ruşii făceau manevre şi demonstraţii militare ameninţătoare, după ce în urma Ultimatumului dat țării noastre în data de 26 iunie 1940, URSS cotropise Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei, cu o suprafaţă totală de peste 50.000 de kilometri pătraţi şi cu aproximativ patru milioane de locuitori.

Anterior desfăşurării tratativelor de la Craiova, la Viena, României i se impusese de către Gewrmania și Italia în data de 30 august 1940, Diktatul care îi smulgea pentru a fi anexat de Ungaria, un teritoriu cu o suprafaţă de 43.492 km2 și o populaţie de 2.609 000 locuitori, în majoritate români.

Pe baza Tratatului încheiat cu Bulgaria la Craiova, s-a procedat şi la un schimb de populaţie: bulgarii din Dobrogea au fost transferaţi în Bulgaria, iar macedo-românii de aici au ocupat satele depopulate prin plecarea bulgarilor.

Armata bulgara intra in Cadrilater | Istorie pe scurt

FOTO: istoriepescurt.ro – Armata bulgară intra in Cadrilater

Istoricii bulgari si români au în majoritatea lor până în ziua de azi opinii diferite în ceea ce priveste Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940, prin care sudul Dobrogei („Cadrilaterul”) a intrat în componenta Bulgariei. A fost vorba de o „Corectare a unei nedreptati” prin mijloace diplomatice, consideră bulgarii, si un act de „mutilare a țării” sub presiunea și amenințarea forțelor Axei fasciste , spun istoricii români.

07/09/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

3 martie 1920 – Consiliul Suprem al Conferinței de pace de la Paris a recunoscut legitimitatea unirii fostei Basarabii ţariste cu România

 

 

Fotografia postată de Afla adevarul.

 

Harta României după Marea Unire din 1918

 

 

 

La 3 martie 1920 Consiliul Suprem al Conferinței de pace de la Paris a recunoscut legitimitatea unirii fostei Basarabii ţariste cu România, iar la 20 octombrie 1920 a fost semnat Tratatul de la Paris dintre Romania, pe de o parte, si Marea Britanie, Franţa, Italia si Japonia, de cealaltã parte.

Înaltele Părţi Contractante recunoşteau suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, stipulând clar condiţionarea recunoaşterii unirii de retragerea armatei noastre din Ungaria, realizată, de altfel, foarte curând.

Confirmarea internaţională a unirii Basarabiei cu România s-a statuat la 28 octombrie 1920, în condiţiile semnării fără rezerve (de către Take Ionescu) a tratatului colectiv asupra frontierelor comune dintre statele succesoare ale fostei Monarhii austro-ungare.

Consiliul Ambasadorilor i-a prezentat apoi primului-ministru protocolul care consemna recunoaşterea de jure a unirii Basarabiei cu România.

Conceput în spiritul Societăţii Naţiunilor, tratatul sublinia la articolul 1:

„Înaltele Părţi contractante recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între actuala frontieră a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura de vărsare până la punctual unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia şi acest vechi hotar”.

În articolul 9 se preciza că Rusia este invitată să adere la acest tratat „îndată ce va exista un guvern rus recunoscut de Puterile contractante”

Tratatul a fost ratificat de Marea Britanie, la 14 aprilie 1922, de Romania, la 19 mai 1922, de Franta, la 24 aprilie 1924, si de Italia, la 22 mai 1927. Japonia a semnat, dar nu a ratificat tratatul, iar Statele Unite nu l-au semnat.

În 1920, Statele Unite adoptau o atitudine rezervată faţă de suveranitatea românească asupra Basarabiei.

Într-un raport adresat preşedintelui Wilson la 2 octombrie 1920, se menţiona chiar necesitatea unor instrucţiuni speciale pentru ambasadorul Wallace, pe motiv că SUA nu vor susţine semnarea unui tratat cu privire la Basarabia pentru a nu irita Moscova.

De altfel, SUA recunoscuse de facto unirea cu provincia dintre Prut şi Nistru, de vreme ce consulatul american de la Bucureşti emitea vize cetăţenilor români proveniţi din Basarabia, iar de la 1 iulie 1933 în cotele de imigraţie se  aprobate de SUA se făcea referire doar la România  ştergându-se consemnarea denumirii de Basarabia, pentru cetăţenii români proveniţi din această regiune.

 Este un aspect ce consemna, implicit, recunoaşterea revendicărilor noastre 

Japonia nu şi-a respectat însă angajamentul, pe fondul înţelegerii sovieto-nipone din 1925, cu privire la insula Sahalin, când japonezii se obligau, printr-un acord secret, să nu ratifice tratatul referitor la Basarabia. 

În perioada 1918-1919, relatiile româno-ruse s-au deteriorat şi statul sovietic nu a recunoscut unirea şi graniţele României şi a încercat să-i minimalizeze forţa juridică în toată perioada interbelică.

Folosindu-se de Internaţionala a III-a Comunistã (Comintern), URSS a pregătit o răscoală, in 1924, în sudul Basarabiei, localitatea Tatar-Bunar, care trebuia să deschidã drumul intrării Armatei Roşii pentru a anexa Basarabia.

Tot in anul 1924 s-a desfãsurat, la Viena, in perioada 27 martie – 2 aprilie, Conferinta româno-sovieticã privind unirea Basarabiei cu România, delegaţia Uniunii Sovietice a refuzând recunoaşterea unirii.

Romania si URSS au semnat la Paris, la 27 august 1928, Pactul Briand- Kellog, renunţând formal la rãzboi si angajandu-se sã rezolve orice litigiu pe cale pasnicã.

La 9 februarie 1929, Romania, Polonia, Letonia si URSS au semnat, la Moscova, Protocolul in care se prevedea cã Tratatul de la Paris va fi valabil intre pãrtile contractante, independent de intrarea lui în vigoare.

Deşi intre România, URSS si alte state s-a incheiat o Conventie, la Londra, in zilele de 3-4 iulie 1933, relatiile romano-sovietice din perioada interbelicã au fost marcate de cererea insistentã a guvernului sovietic de a i se recunoaşte dreptul de stăpanire asupra Basarabiei.

În cadrul diplomatiei europene, in anii 1934-1935 un loc important l-a ocupat crearea unui sistem de securitate colectivã, principalul promotor fiind Nicolae Titulescu, ministrul roman al afacerilor externe.

La 15 iulie 1935 Nicolae Titulescu a fost imputernicit de guvernul Romaniei sã negocieze un tratat de asistentã mutualã cu Uniunea Sovieticã.

La 21 iulie 1936, Nicolae Titulescu si Maxim Litvinov, reprezentantul URSS, au incheiat un protocol de asistentã mutualã. Schimbarea din guvern a lui Nicolae Titulescu, la 29 august 1936, a determinat guvernul URSS sã considere cã aceasta reprezintã o schimbare a politicii externe.

Tendintele revizioniste ale URSS si Germaniei au condus la semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov, la data de 23 august 1939, si a Protocolului aditional secret, al cãrui punct 3 a afecta  grav integritatea teritorialã a României.

O consecinţă directã a acestei inţelegeri a fost răstignirea poporului român, căruia URSS i-a rãpit Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, prin Notele ultimative din 26 si 27/28 iunie 1940.

Acestei agresiuni i-au urmat Dictatul de la Viena, din 30 august 1940,în urma căruia Ungaria a ocupat Ardealul de Nord, şi Tratatul de la Craiova cu Bulgaria,  din 7 septembrie 1940, prin care era cedat acestei ţări sudul Dobrogei (Cadrilaterul).

Actiunile tragice din vara anului 1940 au costat poporul roman pierderea de către România a unei  suprafete de 99.738 km2 si 6.821.000 de locuitori, pierderi datorate atât noncombatului armatei cât şi deciziilor laşe ale factorilor politici, în frunte cu regele Carol al II-lea, a cărui opţiune a fost: „păstrăm statul şi cedãm teritorii”.

Ocupanţii n-au putut anula însă credinţa românilor de reunire cu ţara şi  în triumful dreptăţii istoriei. 

 

 

Surse:

http://www.monitoruldevaslui.ro/2018/03/100-de-ani-de-la-unirea-basarabiei-cu-romania.html

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/unirea-basarabiei-cu-romania-lungul-drum-al-recunoasterii-diplomatice

03/04/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

IMPORTANŢA GEOSTRATEGICĂ A SPAŢIULUI ROMÂNESC. GOLGOTA ROMÂNIEI.

 

 

GOLGOTA ROMÂNIEI. IMPORTANŢA GEOSTRATEGICĂ A SPAŢIULUI ROMÂNESC

 

 

 

Pămînturile Româneşti s-au aflat şi se mai află încă la interferenţa zonelor de influenţă a marilor puteri mondiale.

Pe parcursul secolelor unele dintre aceste puteri au dispărut cu totul, altele s-au schimbat cu locul şi probabil încă se vor mai schimba, dar importanţa geostrategică a acestei zone a rămas o constantă a relaţiilor internaţionale. În această ordine de idei am putea enumera mai mulţi factori (unii dintre ei şi-au mai pierdut din importanţa lor, însă au apărut alţii, asupra cărora ne vom opri adăugător):

– „Porţile” spre Europa Centrală şi Balcani. În trecut ele au servit în calitate de breşă în zidul natural format din munţi, păduri şi mlaştini care ca o centură înconjoară Europa Apuseană. De această breşă s-au folosit în antichitate şi Evul Mediu Timpuriu popoarele nomade care năboiau în Europa dinspre Răsărit.

Mai tîrziu, importanţa strategică a acestei regiuni au înţeles-o şi „giganţii” regiunii – Rusia, Regatul Ungar, Imperiul Habsburgic, Rzecz Pospolita (Polonia medievală) şi Imperiul Otoman. În secolul XX – Uniunea Sovietică şi Germania nazistă.

– În calitate de cap de pod pentru a ameninţa Răsăritul. În această ipostază, de regiunea nord-dunăreană s-au folosit în trecut Romanii şi Bizantinii, iar în prezent – Statele Unite ale Americii.

– Dunărea şi delta ei – cea mai simplă cale de acces spre inima Europei.

Aceasta au înţeles-o de minune toţi, începînd cu Grecii antici (ei au fondat în acest raion numeroase colonii[1] şi emporii[2] comerciale) şi terminînd cu Ucraina (care refuză să retrocedeze României insula Şerpilor, smulsă de la ea de către URSS în anul 1947). Importanţa geostrategică şi economico-comercială a Deltei s-a mai diminuat în ultimul timp datorită apariţiei noilor mijloace şi căi de comunicaţii, precum şi a dării în exploatare a canalului Dunărea-Marea Neagră. Totuşi, gurile Dunării rămîn şi pînă în prezent obiectul atenţiei marilor puteri.

– Bogăţiile naturale care se conţin în subsolul acestei regiuni şi solurile ei fertile.

În trecutul nu prea depărtat, România era unul dintre cei mai mari exportatori (şi unicul din Europa) de produse petroliere.

Rezervele de petrol au secat, însă industria petro-chimică românească continuă să rămînă destul de performantă.

În ultimul timp un interes deosebit faţă de cernoziomurile Româneşti este manifestat de către emiratele bogate în petrol (dar complet lipsite de soluri fertile) din Golful Persic.

Aceste cernoziomuri sînt pur şi simplu cumpărate pentru grădinile şi straturile de flori ale vilelor nabobilor din Dubai şi Abu-Dhabi.

– România – ca cea mai potrivită „punte de legătură” între Occident şi Orient, între lumea Romano-catolică şi cea Slavo-ortodoxă.

Românii sînt moştenitorii direcţi ai civilizaţiei Romane. Pe de o parte, limba Română este cea mai apropiată de cea Latină (chiar mai aproape decît Italiana), iar în secolul XIX Românii au fost supuşi unui puternic atac civilizaţional din partea Apusului (mai ales a Franţei).

Pe de altă parte, Românii sînt unicul popor Latin care confesează Ortodoxia. Slavii de Răsărit, ortodocşi şi ei, s-au aflat cu Românii într-o strînsă inter-legătură pe parcursul unui mileniu şi jumătate.

Toţi aceşti factori au jucat un rol deosebit în timpul celor două conflagraţii mondiale.

Înainte de Primul Război Mondial, România făcea parte din Tripla Alianţă, însă, în anul 1916 ea a intrat în război de partea Antantei care i-a promis realipirea Transilvaniei şi Bucovinei (pe cînd Germania îi putea făgădui numai Basarabia).

Antanta s-a dovedit a fi aşa de „darnică” deoarece România , prin situaţia ei geostrategică împiedica joncţiunea ţărilor care făceau parte din blocul Puterilor Centrale într-un cîmp operaţional unic.

În timpul celui de-al II-lea Război Mondial, trecerea României de partea coaliţiei antihitleriste a grăbit cu mult victoria coaliţiei antihitleriste.

– În primul rînd: Germania a fost lipsită de unicul izvor de alimentare cu benzină şi motorină a forţelor sale blindate şi motorizate. Ea a fost nevoită să treacă la producerea combustibilului lichid sintetic.

Acest produs s-a dovedit a fi foarte costisitor şi nu a fost suficient pentru a îndestula necesităţile Wermachtului.

Este de ajuns să ne amintim că ultima ofensivă a trupelor germano-fasciste în timpul celui de-al II-lea Război Mondial din regiunea munţilor Ardeni a eşuat anume din cauza insuficienţei de carburanţi.

– În al doilea rînd: ieşirea României din război de partea Germaniei şi trecerea ei în tabăra aliaţilor l-a silit pe Hitler să ordone evacuarea trupelor sale din Balcani.

În caz contrar, în încercuire aveau să nimerească mai mult de un milion şi jumătate de soldaţi ai armatei Germane (ceea ce demonstrează încă o dată importanţa aşezării militaro-strategice a României).

În ziua de astăzi, cînd s-ar părea că armele sofisticate şi noile mijloace de comunicaţie ar trebui să diminueze importanţa aşezării geografice a unei ţări sau alta, pămînturile Româneşti continuă să atragă atenţia marilor puteri. Aceasta s-a manifestat prin următoarele:

– În ultimii ani ai „Războiului Rece[3]”, anume la Chişinău a fost amplasat Comandamentul Teatrului Operaţional de Sud al trupelor Pactului de la Varşovia.

– Aţîţarea unor focare separatiste în Sudul şi Estul Republicii Moldova de către Moscova[4]. Pentru toţi specialiştii în domeniu este clar că separatismul regimului de la Tiraspol nu este de ordin etno-lingvistic (precum se pretinde), ci geopolitic şi strategic.

– Refuzul Rusiei de a-şi retrage forţele sale armate din regiunea Nistreană a Republicii Moldova şi tergiversarea de către Kremlin a procesului de negocieri pentru rezolvarea pe cale paşnică a conflictului din regiune.

– Presiunile economice, financiare şi diplomatice exercitate de către Kremlin asupra Chişinăului pentru a împiedica integrarea Republicii Moldova în structurile euro-atlantice.

– Reacţia violentă a diplomaţiei Ruseşti faţă de acordul dat de către România (care este membră a NATO) pentru amplasarea unor baze militare Americane pe teritoriul ei.

Despre importanţa geostrategică a acestei regiuni erau absolut conştienţi şi primii conducători sovietici, altfel ei nici odată nu ar fi permis crearea pe malul stîng al Nistrului a unei minuscule republici autonome (cu o suprafaţă de numai 9.000 de kilometri patraţi!).

În cel mai bun caz, pentru aşa un teritoriu şi populaţie era destul şi un statut de district autonom.

Trebuie de menţionat că dacă n-ar fi fost împotrivirea din partea conducerii Ucrainene, atunci aici ar fi fost creată o republică unională. Anume un asemenea statut pentru noul subiect federal sovietic a fost cerut de către semnatarii petiţiei care şi-au motivat poziţia prin importanţa geostrategică a acestei porţi în Europa.

Autorii accentuau posibilitatea folosirii autonomiei Moldoveneşti de pe malul stîng în calitate de momeală pentru românii moldoveni din Basarabia.

În caz de succes, Bugeacul urma să devină un cap de pod pentru pătrunderea în Balcani via Dobrogea, iar Hotinul – în Europa Centrală via Bucovina.

De aceea scrisoarea cu pricina a fost păstrată în mare taină în arhivele secrete sovietice şi a fost dată publicităţii abia după perestroika gorbaciovistă.

 

MOTIVAŢIA „ŞTIINŢIFICĂ” A PRETENŢIILOR STRĂINE ASUPRA PĂMÂNTURILOR ROMÂNEŞTI

 

Aşezarea geostrategică favorabilă a pămînturilor Româneşti, după cum am mai menţionat, au atras atenţia cuceritorilor străini din cele mai vechi timpuri.

Noi ne vom opri însă la situaţia acestei regiuni după apariţia primelor formaţiuni statale Româneşti, adică începînd cu secolul IX d. Hr. (sub formă de voievodate, cnezate, „ţări”, „cîmpuri-lungi”[5] etc.).

În această perioadă teritoriul dintre Dunăre – Tisa şi Carpaţi este invadat de către triburile nomade ale Maghiarilor venite din Uralii de Sud.

Ungurii au ocupat regiunea Panoniei [6]care a devenit nucleul statului maghiar şi baza operaţională de unde în perioada de apogeu al pasionarismului maghiar au întreprins raiduri de jaf prin toată Europa (de la Roma – la Berlin, de la Paris – la Kiev şi Constantinopol).

După creştinarea Ungurilor după ritul Romano-catolic, regii arpadieni au început fortificarea noilor hotare prin colonizarea provinciilor supuse.

În Transilvania, de-a lungul arcului carpatin au fost aşezaţi războinicii Secui[7], iar în oraşe (pentru dezvoltarea comerţului şi meşteşugurilor) – coloniştii Germani (Saşi[8] şi Svabi[9]).

În aşa mod, regiunea care a fost odată bastionul Românismului şi al Ortodoxiei, a căpătat un caracter polietnic, iar după Reformă[10] şi unul policonfesional.

După „primăvara popoarelor” (se are în vedere valul de revoluţii care au cutremurat Europa în anii 1848-1849 şi au dus la trezirea conştiinţei naţionale a popoarelor Europene şi formarea naţiunilor contemporane), istoricii au început o luptă înverşunată pentru a dovedi autohtonitatea propriilor popoare în pămînturile pe care le populau sau stăpîneau.

În loc de „vae victis [11]” (adică argumentul forţei brute), trebuiau aduse argumente de ordin ştiinţific.

Austriacul Robert Roesler înaintează teoria „migraţionistă”[12], care nega autohtonitatea poporului român în Transilvania şi susţinea primogenitura maghiară.

Argumentele false aduse de către Roesler şi adepţii săi au stat şi stau la baza pretenţiilor teritoriale ale Ungariei faţă de România (se are în vedere provinciile ei istorice: Transilvania, Crişana, Banat şi Maramureş).

Combaterea „dovezilor” aduse de către „migraţionişti” în apărarea poziţiei lor ar putea fi tema unui studiu aparte şi, la urma urmei, acest lucru l-au făcut deja cei mai iluştri specialişti în domeniu.

Dinspre Răsărit o ameninţare similară celei Maghiare a venit din partea Rusiei.

Imperiul Rus, începînd cu secolul XVIII, a dus o politică de expansiune teritorială în direcţia sud-estică care a vizat nemijlocit Poporul Român.

Astfel, în anul 1793, Rusia a anexat Bugo-Nistria, iar în anul 1812 – Basarabia.

Între anii 1828-1856, acestei ţări i-au aparţinut şi gurile Dunării.

Pentru a îndreptăţi pretenţiile Rusiei asupra acestor pământuri, istoricii ruşi, iniţial, au plagiat teoria roesleriană (cu schimbarea respectivă a primogeniturii: locul ungurilor a fost ocupat de către slavii răsăriteni).

După căderea Tarismului şi formarea URSS, vechile argumente nu mai puteau fi invocate din motive pur ideologice, căci ele contraveneau doctrinei leniniste a „dreptului naţiunilor la auto-determinare” şi a „internaţionalismului proletar”.

De aceea, la începutul anilor `20, este inventată o altă teorie (la fel de falsă ca şi prima) – cea a „două popoare şi limbi est-Romanice”[13].

Această teorie aberantă este „rodul” imaginaţiei bolşevicului Bulgar (de origine Evreiască) H. Rakovski.

Acesta, în anii `20-`30 ai secolului trecut a condus organizaţia de partid din Ucraina şi a susţinut ideea formării unei RASS Moldoveneşti în componenţa RSSU care a fost înaintată de către „grupul de iniţiativă”, format din comunişti originari din Basarabia (în marea lor majoritate Evrei şi ei) în frunte cu Gr. Kotovski).

 

 

 

 

 

 

Basarabia romaneasca si creatia diversionista transnistreana, numita R.A.S.S.Moldoveneasca (1924-1940).

 

 

Teoria aceasta venea să sprijine pretenţiile sovietice asupra Basarabiei care după anul 1918 s-a unit cu Ţara. Mai tîrziu la ea a aderat un grup de „savanţi” autohtoni (de alde I. D. Ceban şi V. Stati).

Teoria „celor două popoare şi două limbi” a devenit astăzi doctrina oficială a „nezalejnicilor” [14] autohtoni din Republica Moldova.

Datorită unui concurs fericit de împrejurări (vezi articolul „Marea Unire” de pe site-ul nostru), în anul 1918 toate pămînturile Româneşti (în afară de cîteva excepţii regretabile) s-au unit în cadrul României Mari.

 

Harta : Romania Unita si RASS Moldoveneasca

Acest act a fost recunoscut de către majoritatea statelor lumii (inclusiv şi de către Ucraina[15]) cu excepţia (desigur!) a Rusiei Sovietice (devenită mai apoi URSS) şi… a Statelor Unite !

 

„VIA DOLOROSA”[16] ŞI GOLGOTA POPORULUI ROMÂN.

 

Pentru a-şi asigura noile hotare, România s-a văzut nevoită să încheie cu statele est-Europene, ameninţate şi ele de tendinţele revanşarde ale statelor învinse în Marele Război[17], alianţe defensive („Mica Antantă”[18] şi „Înţelegerea Balcanică”[19]).

Tot în această ordine de idei se înscriu şi tratatele bilaterale de ajutorare reciprocă încheiate cu Franţa, Anglia, Italia şi alte ţări.

Un fapt mai puţin cunoscut este acela că atunci cînd România şi-a rugat aliaţii să-şi respecte obligaţiile asumate prin tratatele încheiate, numai Turcia a declarat că este gata să şi le îndeplinească necondiţionat[20].

Toate măsurile de securitate întreprinse de guvernul României însă nu au folosit la nimic.

În anul 1939 a fost încheiat între Germania hitleristă şi Uniunea Sovietică pactul Ribbentrop-Molotov[21].

În protocolul adiţional-secret la acest tratat se sublinia „dezinteresul” Germaniei faţă de Basarabia şi recunoaşterea intereselor preponderente ale Moscovei în această regiune.

Tradusă într-un limbaj normal, această frază însemna că Uniunii Sovietice i s-a dat „carte-blanche[22]” pentru cotropirea Basarabiei.

În prima perioadă a celui de-al II-lea Război Mondial, cuprinsă între toamna anului 1939 şi primăvara anului 1940 (cunoscută şi sub denumirea de „Războiul Straniu”), operaţiuni militare practic nu s-au dus, cu excepţia „Blitz-Krieg”[23]-ului German împotriva Poloniei.

Or, Anglia şi Franţa încă nu-şi pierduseră speranţa că, după joncţiunea directă[24], Germania şi Uniunea Sovietică în sfîrşit se vor încăiera.

Speranţele lor au fost deşarte, căci Stalin şi Hitler erau preocupaţi de „digerarea” acelor părţi ale Europei care le-au revenit fiecăruia conform pactului Ribbentrop-Molotov.

Statele mici central- şi est-Europene (printre care şi România) au fost lăsate în voia sorţii de către marile puteri occidentale.

În curînd Anglia, Franţa şi Statele Unite vor plăti scump pentru inactivitatea lor criminală, dar aceasta nu va uşura cu nimic situaţia ţărilor care în perioada interbelică au făcut parte din fostul „cordon sanitar” [25].

În august, anul 1940, Stalin a hotărît că a venit momentul propice pentru a se răfui cu România care cu 22 de ani în urmă şi-a realipit provincia sa istorică Basarabia.

La acel moment Bucureştiul s-a pomenit într-o stare de izolare politică, militară şi diplomatică aproape completă. Franţa a capitulat, iar Anglia se lupta din răsputeri pentru a nu permite desantul Wehrmachtului pe propriul său teritoriu.

Cât despre aliaţii din „Înţelegerea Balcanică”, nici vorbă nu putea să fie despre un ajutor efectiv, căci ei singuri se temeau să nu provoace nemulţumirea şi să devină obiectul „atenţiei” agresorilor.

Pe data de 26 iunie anul 1940, ambasadorului român la Moscova îi este înmânată o notă ultimativă iscălită de către Veaceslav Molotov (care îndeplinea funcţia de comisar al poporului pentru afacerile externe al Uniunii Sovietice).

În acest ultimatum se vorbea despre faptul că poporul Basarabiei, alcătuit în majoritatea sa din …Ucraineni, ar dori realipirea sa la Ucraina-mamă.

Guvernului Român i se cerea să cedeze şi teritoriul Bucovinei de Nord în calitate de recompensă pentru cei 22 de ani de „ocupaţie” a Basarabiei de către România Regală.

Bucureştiul s-a adresat după consultaţii la Berlin, căci Germania era unica putere în stare să oprească Uniunea Sovietică.

Hitler, însă, a sfătuit cu insistenţă partea Română să cedeze, insinuînd că în caz contrar România va fi ştearsă ca stat de pe harta lumii.

Consiliul de Coroană[26] convocat de către regele Carol al II-lea pe data de 27 iunie a hotărît să satisfacă pretenţiile sovietice.

Din cei 25 de membri, numai 6 au avut curajul să se pronunţe pentru o rezistenţă armată: N.Iorga, V. Iamandi, S. Dragomir, T. Pop, Şt. Ciobanu şi E. Urdărescu.

Trupele româneşti au părăsit fără luptă Basarabia[27] şi Bucovina de Nord, ba chiar au fost silite sub presiunea Armatei Roşii să se retragă şi din unele raioane care nici nu au fost stipulate în nota ultimativă sovietică.

Este vorba de ţinutul Herţa şi unele insuliţe din braţul Chilia al deltei Dunării.

Principalul beneficiar al acestor concesii teritoriale a fost RSS Ucraineană, conducerea căreia a insistat asupra includerii în componenţa acestei republici a celor mai importante din punct de vedere strategic raioane.

Complicitatea Kievului la raptul din anul 1940 o dovedesc următoarele fapte:

 

– În anul 1924 cînd s-a pus problema creării unei statalităţi Moldoveneşti pe malul stîng al Nistrului, anume Ucraina a fost împotrivă ca acesteia să i se acorde statutul de republică unională.

RASS Moldovenească a fost inclusă în componenţa RSS Ucrainene.

Pe harta-anexă la „constituţia” acestui subiect federal ucrainean, hotarul său de Vest era indicat rîul Prut şi cuprindea întreg teritoriul Basarabiei.

– Renumitul pasaj din nota ultimativă a lui Molotov despre „majoritatea Ucraineană” a populaţiei Basarabiei a fost, fără îndoială, inspirat de către conducerea RSSU.

– Toate cedările teritoriale făcute Ucrainei pe contul pămînturilor Româneşti în vara anului 1940, au fost efectuate la insistenţa Kievului şi în favoarea lui.

– În anii de după război, autorităţile Ucrainene (atît cele sovietice cît şi cele independente) au procedat la măsuri extraordinare pentru a schimba balanţa demografică în teritoriile anexate în defavoarea populaţiei Româneşti autohtone (despre ele vom relata mai amănunţit într-un alt articol).

– După dispariţia Uniunii Sovietice, Ucraina a refuzat categoric să recunoască caracterul ilicit, din punct de vedere al dreptului internaţional, al hotarelor stabilite prin rapturile teritoriale din anii 1940 (Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa, raioanele transnistrene ale fostei RASSM, insulele din braţul Chilia şi Bugeacul de Sud) şi 1947 (insula Şerpilor).

 

 

DELIMITAREA TERITORIALĂ DINTRE RSSU ŞI RSSM DIN VARA ANULUI 1940.

 

 

După anexarea Basarabiei, Moscova a hotărît să schimbe statutul fostei autonomii moldoveneşti, ridicînd-o la rangul de republică unională. Iniţial, se prevedea ca acceasta să includă întreg teritoriul Basarabiei anexate de la România, precum şi tot teritoriul RASSM de pe malul stîng al Nistrului (aşa cum prevedea „constituţia” RASSM şi era ilustrat în harta-anexă deja pomenită mai sus).

Despre existenţa acestui plan ne vorbeşte articolul de fond al oficiosului guvernamental „Izvestia” publicat cu ocazia „eliberării” Basarabiei „de sub jugul României burghezo-moşiereşti”.

Acesta îşi anunţa triumfător cititorii că pe harta Uniunii Sovietice a apărut o nouă republică unională – cea Moldovenească care urma să aibă un teritoriu de circa 54 de mii de kilometri patraţi (este vorba de teritoriul Basarabiei şi a fostei RASSM) şi o populaţie de 3,8 milioane de locuitori.

Dar, acest plan nu-i convenea Kievului care, deşi anexase Galiţia Orientală, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa, mai dorea încă noi teritorii. Conducerea ucraineană înaintează propriul proiect de delimitare teritorială între RSSU şi noua „republică-soră”.

Acesta prevedea anexarea integrală de către Ucraina a judeţelor Hotin, Cetatea Albă şi Ismail din Basarabia, precum şi a cinci raioane ale fostei RASSM (Balta, Bîrzu, Cruţi, Ocna şi Nani).

Din partea Chişinăului au venit propuneri care vizau cedarea Ucrainei, pe lîngă cele cinci raioane de pe malul stîng, a unei părţi din judeţele Cetatea Albă şi Hotin în care moldovenii se aflau în minoritate.

 

 

 

Moldova Map

 

 

 

RSSMoldoveneasca urma să-şi păstreze o ieşire destul de largă la Dunăre şi portul fluvial Reni.

În calitate de soluţie finală a fost adoptată varianta Moscovei care a stabilit configuraţia actuală a hotarului Moldo-Ucrainean.

Ea prevedea un „compromis” între proiectele Chişinăului şi Kievului care, de fapt, satisfăcea întru totul Ucraina.

RSS Moldova a fost privată de ieşirea la Marea Neagră şi numai vîrful neascuţit al creionului funcţionarului care a trasat linia de hotar a păstrat   o porţiune de cîteva sute de metri de litoral dunărean, în raionul satului Giurgiuleşti.

În urma jafului la care a fost supusă, România a cedat Uniunii Sovietice circa 50.762 kilometri patraţi, dintre care nemijlocit Ucrainei – mai mult de 21 de mii (la care ar mai trebui de adăugat şi cei 7.000 de kilometri patraţi răpiţi de la fosta RASSM).

Tot în stăpînirea Ucrainei continuă să se afle şi restul Bugo-Nistriei româneşti care a fost supus unei deznaţionalizări acerbe încă cu mult înainte de evenimentele descrise.

Celelalte componente a ultragiului la care a fost supusă România în vara anului 1940 (se are în vedere „arbitrajul de la Viena” şi „acordul de la Craiova” [28] care au rupt de la Ţară Transilvania de Nord şi Cadrilaterul) rămân a fi obiectul de studiu al unui articol aparte.

Începutul tragediei al cărei urmări se mai resimt şi astăzi a fost pus de către Uniunea Sovietică şi Germania fascistă prin înţelegerea criminală dintre cei doi dictatori.

Geambaş al acestei afaceri murdare a fost Ucraina care refuză să întoarcă teritoriile răpite înapoi stăpînului lor legitim – Poporului Român.

 

A. Savin

 

[1] Colonie: în antichitate aceasta însemna „oraş-fiică” în care metropola („oraşul-mamă”) îşi trimitea excedentul de populaţie şi pe cei ostracizaţi (deportaţi sau exilaţi).

[2] Emporie: punct de sprijin în care se aflau depozite comerciale, o mică garnizoană şi agenţii comerciali.

[3] Război Rece: acest termen a fost inventat de către W. Churchill şi însemna confruntarea ideologică, economică, politică şi militară indirectă (goana înarmărilor şi războaiele locale) dintre cele două supraputeri (SUA şi URSS) şi sateliţii lor.

[4] În Estonia, Letonia, Kazahstan şi Ucraina populaţia Rusofonă este cu mult mai numeroasă decît în Republica Moldova, locuieşte mai compact şi chiar procentual ponderea ei este mai mare. Această populaţie este supusă unei discriminaţii făţişe (Estonia şi Letonia) sau ascunse (Ucraina şi Kazahstan), însă în aceste state Moscova nu a procedat la aţîţarea separatismului precum a făcut-o în Moldova.

[5] Voievodate şi cnezate – denumiri preluate de la Slavi cu care populaţia Românească a coabitat în zona nord-dunăreană un timp îndelungat; ţară, cîmpu-lung, jupanat, judeţ – denumiri autohtone a primelor formaţiuni statale.

[6] Panonia: regiune de cîmpie situată în interfluviul Dunăre-Tisa care pînă la venirea Ungurilor era populată de către Volohi, Slavi şi Avari.

[7] Secui: grup etnic Maghiar, reprezentanţii căruia susţin că ei ar fi descendenţii Hunilor lui Attila şi că ar fi venit pe meleagurile Carpatine cu mult înaintea Ungurilor propriu-zişi – încă în secolul III d. Hr.

[8] Saşi (de la Saxoni, Sacşi): urmaşii coloniştilor Germani invitaţi de către regele Ungar Bela al II-lea din Saxonia Inferioară şi din Ţările de Jos. Ei s-au aşezat în oraşele Transilvaniei (Siebenburg – „Ţara celor sapte oraşe”).

[9] Şvabi: urmaşii coloniştilor Germani veniţi din Şvabia (regiune din sudul Germaniei) la invitaţia regilor Unguri şi aşezaţi cu traiul în Banat.

[10] Reformă: mişcare protestatară apărută în sînul bisericii catolice. În Transilvania au căpătat o largă răspîndire printre populaţia Germană şi Maghiară bisericile protestante ale calviniştilor (zişi şi reformaţi) şi luteranilor. O parte din credincioşii acestor etnii au rămas, totuşi, credincioşi catolicismului. La ei se mai adaugă în secolul XVIII şi uniaţii greco-catolici din rîndul a unei părţi a clerului şi mirenilor ortodocşi Români care au renegat Ortodoxia şi au recunoscut primatul papei de la Roma în schimbul recunoaşterii egalităţii lor în drepturi cu religiile şi naţionalităţile privilegiate (enumerate mai sus).

[11] Vae victis! Expresie înaripată care s-ar traduce din limba latină ca „Vai de cei învinşi!”. Ea a fost rostită de către regele Gal, Brennus, cînd a respins protestele Romanilor învinşi privitor la faptul că el i-a înşelat la cîntar (se cîntărea la balanţe contribuţia pe care trebuia să o plătească Roma Galilor, iar Brennus a aruncat pe talerul greutăţilor spada sa pentru a mări cantitatea de aur care urma să i se plătească).

[12] Teoria migraţionistă susţine că poporul Român s-a format la sud de Dunăre unde strămoşii lui s-au retras împreună cu legiunile romane din ordinul împăratului Aurelian în anul 271 d. Hr. Conform acestei teorii, Românii au colonizat teritoriile nord-dunărene în secolele X-XI cînd Ungurii deja erau stabiliţi în această zonă.

[13] Teoria celor două limbi şi două popoare est-Romanice susţine că în spaţiul nord-dunărean s-ar fi format două limbi şi popoare Romanice deosebite – Românii şi Moldovenii. Asupra Românilor ar fi influenţat factorul etno-civilizaţional occidental (mai ales Francez), iar asupra moldovenilor – cel al Slavilor de Răsărit (Ruso-Ucrainean).

[14] Nezalejnici (din limba Ucraineană – independenţi): poreclă dată naţionaliştilor radicali Ucraineni; aici – adepţilor teoriei celor două limbi şi popoare est-Romanice.

[15] Ucraina (care între anii 1918-1919 a avut parte de o independenţă efemeră) a avut şi atunci pretenţii teritoriale faţă de Basarabia şi Bucovina, însă şi mai mult Kievul era interesat de sprijinul din partea României. De aceea, în anul 1918, Ucraina recunoaşte în mod oficial noile hotare stabilite după Primul Război Mondial între ea şi România (inclusiv apartenenţa teritorială Românească a Basarabiei şi Bucovinei).

[16] Denumirea Latină a Drumului Crucii pe care l-a avut de parcurs Iisus Hristos în calea sa spre Golgota. Aici – prologul evenimentelor tragice din anul 1940 care au marcat raptul din teritoriul României a unei treimi din suprafaţa ei.

[17] Marele Război: aşa a fost numită de către contemporani prima conflagraţie mondială.

[18] Mica Antantă: bloc militar-politic format în anul 1921 din România, Iugoslavia şi Cehoslovacia.

[19] Înţelegerea Balcanică: bloc militar-politic format în anul 1934 şi din care făceau parte România, Grecia, Turcia şi Iugoslavia.

[20] Deac Augustin, „Din istoria Ucrainei („Ţara de margine”)”, editura „Europa Nova”, Bucureşti, anul 2001, p. 279.

[21] Despre acest pact mai amănunţit în articolul „Clipa siderală a Ucrainei” de pe site-ul nostru.

[22] Carte blanche: aici – mînă liberă.

[23] Blitz-Krieg (din limba Germană – „război-fulger”): tactica preferată a generalilor Wehrmachtului hitlerist care consta în nimicirea rapidă a armatelor adversarului prin bombardamente masive de aviaţie şi învăluiri adînci cu ajutorul trupelor blindate.

[24] Pînă la cotropirea Poloniei de către Germania şi Uniunea Sovietică, aceste state nu aveau hotare comune, ele fiind despărţite de către statele „cordonului sanitar”.

[25] Cordon sanitar: brîul de state mici europene care se întindea de la Marea Barents – pînă la cea Mediterană şi era situat între Germania şi Uniunea Sovietică. Ele erau legat între ele prin tratate de alianţă bilaterale şi multilaterale (de tipul „Micii Antante” şi a „Înţelegerii Balcanice”). Sarcina lor era de a stopa orice încercare de joncţiune a acestor doi coloşi.

[26] Consiliul de Coroană: organ consultativ pe lîngă Monarh care era convocat numai în cazuri extraordinare. El era format din fruntaşii vieţii publice şi cei mai mari demnitari ai regatului.

[27] Aceasta a servit drept motiv pentru unii să califice comportamentul României ca un act de trădare faţă de Moldoveni (Ion Druţă: „La răscrucea proştilor”).

[28] În vara anului 1940, pretenţii teritoriale la România au fost înaintate din partea Ungariei (ele vizau toată Transilvania şi Banatul Românesc) şi a Bulgariei (toată Dobrogea). România s-a adresat Germaniei şi Italiei după arbitraj. Hitler şi Mussolini au satisfăcut pretenţiile Ungariei şi Bulgariei, însă numai parţial. În timpul războiului Germano-sovietic teritoriile aflate în dispută au servit ca un instrument de şantajare ale acestor ţări.

http://moldovlah.blogspot.com/2009/03/golgota-romaniei-

19/07/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: