NELEGITIMITATEA CREĂRII AŞA-NUMITEI REPUBLICI MOLDOVENEŞTI NISTRENE
Republica Moldovenească Nistreană (RMN) este numele dat de forţele separatiste entităţii politice ilegale autoproclamate în Transnistria.
Republica Moldova a pierdut controlul acestei zone în urma intervenţiei armatei ruse (armata a 14-a) în conflictul din Transnistria.
RMN controlează acea parte din teritoriul Republicii Moldova, aflată la est de Nistru (malul stâng), dar şi şase comune, precum şi municipiul Tighina, situate la vest de Nistru. Capitala republicii autoproclamate este Tiraspol.
Guvernul moldovean nu mai are nici o autoritate asupra regiunii transnistrene, în afară de 6 localităţi din raionul Dubăsari.
Examinând procesul istoric al formării republicilor autonome, observăm că fiecare dintre cele douăzeci de republici autonome existente în 1990 pe teritoriul fostei URSS au fost constituite iniţial prin deciziile sovietelor supreme ale republicilor unionale.
Ulterior, deciziile despre formarea republicilor autonome în componenţa republicilor unionale au fost, în mod obligatoriu, aprobate de Sovietul Suprem al URSS.
De exemplu, decizia despre transformarea Regiunii Autonome Kalmâce în RASS Kalmâcă a fost adoptată iniţial prin decretul Prezidiului Sovietului Suprem al RSFSR din 26 iulie 1958, iar mai târziu – prin decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 29 iulie 1958.
Înţelegem astfel că, nerespectând această elementară procedură, separatiştii rebeli din Transnistria au ignorat, în mod arbitrar, exigenţele legislaţiei sovietice, la care au făcut de atâtea ori referinţă.
Aşa-numita RMN este eminamente nelegitimă, deoarece crearea ei n-a fost aprobată de Sovietul Suprem al RSSM, n-a fost acceptată de parlamentele ulterioare ale Republicii Moldova şi n-a fost constituţionalizată nici de Parlamentul URSS.
Până la ora actuală, existenţa RMN n-a fost recunoscută de niciun stat al lumii. Ulterior, rebelii au lansat un şir de acţiuni de intimidare şi de represalii împotriva cetăţenilor şi lucrătorilor organelor administrative, instituţiilor de drept, întreprinderilor economice şi aşezămintelor de cultură ce rămăsese fideli Republicii Moldova.
Ziarele din anii 1990-1992 de la Tiraspol, Râbniţa, Tighina, Dubăsari, Grigoriopol, controlate şi dirijate de rebeli, conţineau numeroase articole ce instigau populaţia contra demnitarilor din organele constituţionale ale republicii noastre, de la Tighina şi din raioanele de pe malul stâng al Nistrului.
Mai mult ca atât, era blocată, în mod organizat şi brutal, activitatea organelor de stat, administrative şi judiciare din Transnistria şi din Tighina, erau bestial maltrataţi şi ucişi lucrătorii ce refuzau să treacă în serviciul regimului instaurat nelegitim de rebeli.
S-a recurs frecvent la atacuri armate directe împotriva instituţiilor legitime ale Moldovei, îndeosebi împotriva secţiilor raionale de poliţie din zona de est a republicii.
Căpitanul de poliţie Anatol Guzun relata în presă: „În noaptea de 1 spre 2 martie 1992, formaţiuni banditeşti înarmate au ocupat sediul comisariatului poliţiei din Dubăsari.
Atacul separatiştilor şi cazacilor a fost condus de atamanul cazacilor, colonelul Roteev, fost colonel de miliţie în Rostov-pe-Don. Separatiştii şi cazacii erau înarmaţi cu pistoale-automate, mitraliere, maşini blindate. În secţia de poliţie erau doar trei pistoale-automate şi câteva pistoale ”.
Concomitent, pe toate podurile şi pe toate şoselele de pe malul stâng al Nistrului au fost instalate posturi de gardişti şi cazaci, având în dotare maşini blindate.
În scopul zădărnicirii acţiunilor de restabilire a activităţii organelor constituţionale ale Moldovei în zona de est, separatiştii au aruncat în aer podurile peste Nistru de la Dubăsari şi Gura Bâcului şi au avariat grav podul de la Vadul lui Vodă.
La 19 iunie 1992, bandele de separatişti, în colaborare cu unităţile şi subunităţile Armatei a 14-a a Rusiei, au lansat acţiuni militare contra secţiei de poliţie a oraşului Tighina, cu scopul de a o lichida.
Nici legislaţia constituţională a altor ţări nu admite constituirea arbitrară de formaţiuni politico-statale.
De exemplu, Constituţia SUA din 1787, reglementând procesul formării noilor state-subiecte ale federaţiei americane, stabileşte că:
„… Niciun stat nou nu va fi întemeiat sau alcătuit în jurisdicţia vreunui alt stat şi nu va fi format vreun stat prin unirea a două sau mai multe state sau părţi de state fără acordul corpurilor legiuitoare ale statelor implicate, precum şi al Congresului”.
Astfel, considerăm că „Pridnestrovie” este nelegitimă, indiferent de legislaţia constituţională aplicată, deoarece nu respecta nici legislaţia subiectului federaţiei, pe teritoriul căruia s-a constituit în mod abuziv, adică a RSS Moldoveneşti, nici dispoziţiile Constituţiei federale a URSS.
Nici legislaţia constituţională a Rusiei nu admite constituirea samavolnică a formaţiunilor statale pe teritoriul federaţiei.
O etnie are posibilitatea de a-şi forma o structură naţional-statală numai în cazurile când organele supreme de stat acceptă şi legiferează adresările respective.
Doleanţele inguşilor de a-şi crea o republică proprie au avut sorţi de izbândă abia după ce a fost emisă, la 4 iunie 1992, de către preşedintele Rusiei B. Elţin, legea nr. 2927-1 Despre formarea Republicii Inguşetia în componenţa Federaţiei Ruse.
Procesul consolidării noii republici s-a desfăşurat sub controlul organelor supreme de stat ale Rusiei, în baza hotărârii speciale a Sovietului Suprem al Federaţiei Ruse nr. 2928-1 din 4 iunie 1992, Cu privire la ordinea punerii în aplicare a Legii Federaţiei Ruse „Despre formarea Republicii Inguşetia în componenţa Federaţiei Ruse”.
În situaţia în care organele de stat ale Federaţiei Ruse nu acceptă propunerile de constituire a unor formaţiuni politico-statale noi, nu se admite traducerea lor în fapt.
Deşi comunitatea nemţilor deportaţi nelegitim în august 1941 din Republica Autonomă a Nemţilor de pe Volga, pe parcursul a câtorva decenii, începând cu 1965, solicita ca acestora să li se permită revenirea din exil şi reînfiinţarea formaţiunii lor statale în cadrul teritoriului în care existase până la decretul din 28 august 1941, nici în prezent statalitatea nemţilor de pe Volga n-a fost restabilită.
Noua Constituţie a Federaţiei Ruse, adoptată în decembrie 1993, n-a legiferat pentru nemţi nici statutul de republică, nici de regiune autonomă şi nici de district autonom.
Conducerea Rusiei nu a susţinut nici solicitarea Asociaţiei coreenilor deportaţi în 1937 din teritoriile istorico-etnice ale Extremului Orient în Kazahstan şi în Asia Mijlocie, de a li se permite revenirea la baştina istorică, în Primorie, şi de a înfiinţa acolo o zonă economică liberă cu anumite drepturi de autonomie.
În ţinutul Primorie exista suficient spaţiu liber pentru repatrierea coreenilor, deoarece în 1989, densitatea medie a populaţiei era de numai 14 oameni pe km².
Refuzul organelor supreme de stat ale Rusiei de a satisface solicitările germanilor şi coreenilor nu are suport juridic şi, în acelaşi timp, contravine articolelor unor acte legislative ale federaţiei, întrucât legea Federaţiei Ruse din 7 mai 1991.
Despre reabilitarea popoarelor represate, acorda, prin dispoziţiile sale, tuturor popoarelor represate în trecut dreptul de a reveni în teritoriile pe care le-au locuit anterior, de a-şi reînfiinţa formaţiunile naţional-statale, de a li se recompensa prejudiciile materiale şi morale aduse de către stat.
Dacă unele forţe politice ar încerca să creeze republici în Federaţia Rusă, fără consimţământul şi fără aprobarea oficială a organelor constituţionale abilitate, adică ghidându-se de exemplul „Pridnestroviei”, atunci formaţiunile politico-statale create în mod samavolnic ar fi lichidate, iar organizatorii unor asemenea acţiuni nelegitime ar fi arestaţi şi remişi organelor judiciare pentru a li se aplica pedepsele prevăzute de codul penal al Rusiei.
Art. 65 (p. 2) din Constituţia Rusiei stabileşte că formarea unui subiect nou în componenţa Federaţiei Ruse poate fi realizată numai în strictă conformitate cu ordinea stabilită de legislaţia constituţională a federaţiei.
Congresul VI al deputaţilor din Rusia, sesizând consecinţele nefaste pentru federaţie ale acţiunilor de tipul celor săvârşite de separatiştii din zona de est a Moldovei, a conştientizat necesitatea urgentă de a le contracara.
În acest scop, hotărârea „Despre apărarea organelor constituţionale a puterii de stat”, adoptată de congres la 21 aprilie 1992, stabilea:
„1. A considera imuabile bazele juridice ale organizării şi activităţii organelor puterii de stat ale Federaţiei Ruse, întărite în Constituţia (Legea Fundamentală) a Federaţiei Ruse, Declaraţia despre suveranitatea de stat a Federaţiei Ruse, actele legislative ale Federaţiei Ruse.
Modificarea sau completarea sistemului de organe de stat ale Federaţiei Ruse, crearea de noi organe ale puterii, suspendarea temporară sau sistarea completă a activităţii lor în afara ordinii stabilite de Constituţia Federaţiei Ruse şi a legilor Federaţiei Ruse, nu se admite.
Acţiunile funcţionarilor de stat, ale organizaţiilor şi cetăţenilor, îndreptate spre stoparea activităţii legitime a organelor puterii de stat, dizolvarea lor, înlocuirea sau constituirea unor organe paralele ale puterii de stat, discreditarea organelor puterii de stat prin răspândirea informaţiilor false vor fi pedepsite conform dispoziţiilor legislaţiei în vigoare”.
Prin urmare, dispoziţiile hotărârii examinate interzic efectuarea, pe teritoriul Rusiei, a unor acţiuni de tipul celor desfăşurate de separatiştii de sub conducerea lui I. Smirnov în zona de est a Moldovei.
Astfel, formaţiunea „Pridnestrovie”, creată în mod samavolnic, este nelegitimă chiar şi dacă se aplică dispoziţiile Constituţiei Federaţiei Ruse, hotărârii Congresului VI, Despre apărarea organelor constituţionale a puterii de stat şi ale altor acte legislative ale Rusiei.
Caracterul nelegitim al aşa-zisei Republici Moldoveneşti Nistrene e determinat, de asemenea, de faptul că farsa cu referendumurile de constituire a avut loc la 3 decembrie 1989, 28 ianuarie 1990, 1 iulie 1990, adică în perioada când fosta URSS nu dispunea de o lege ce să fi reglementat procesul desfăşurării referendumurilor.
După cum se ştie, o asemenea lege a fost adoptată de parlamentul fostei URSS abia la 27 decembrie 1990, iar de parlamentul Republicii Moldova – tocmai în 1992.
Prin urmare, decretele Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM din 6 decembrie 1989, 31 ianuarie 1990 şi din 2 iulie 1990, despre calificarea rezultatelor referendumurilor ca lipsite de putere legală şi efecte juridice, deoarece au fost desfăşurate în mod arbitrar şi în contradicţie cu dispoziţiile legislaţiei în vigoare din acea perioadă, erau absolut corecte din punctul de vedere al cerinţelor şi criteriilor fundamentale ale jurisprudenţei.
NOTĂ :
În acest moment, armata rusă continuă să staţioneze pe teritoriul Moldovei încălcând angajamentele de retragere totală luate de Rusia la conferinţele OSCE din 1999 şi 2001.
Conform Curţii Europene a Drepturilor Omului, regimul separatist se află „cel puţin sub influenţa decisivă a Rusiei” şi „supravieţuieşte graţie sprijinului militar, economic, financiar şi politic pe care Rusia i-l furnizează.
Deşi în 1994 a fost semnat un acord cu Moldova ce prevedea retragerea trupelor ruseşti din Transnistria, acesta nu a fost ratificat de Duma rusă şi nu a fost urmat de nicio retragere.
La 17 septembrie 2006, autorităţile separatiste transnistrene au organizat un aşa zis referendum privind soarta viitoare a Transnistriei, care a arătat că o majoritate largă sprijină independenţa faţă de Moldova şi aderarea la Federaţia Rusă.
Rezultatele acestui referendum nu au fost însă recunoscute de comunitatea internaţională.
MIRCEA DRUC: ”AMAZOANE ÎN ȘTRAMPI” ȘI ”SEPARAȘISM”
Expresia bizară ”амазонки в колготках» (”amazoane în ștrampi”) o cunosc din 1991, când răsfoiam zilnic publicațiile de la Chișinău și Tiraspol. Atunci, ea mi-a adus aminte brusc de o întâmplare pe care voi relata-o mai jos.
Iar conceptul ”separașism” a intrat de curând în vocabularul unor politologi ruși și e format din combinația a două cuvinte – ”separatism” și ”Rusia” (Rașa, în engleză). Neologismele ”rașism” și ”separașism” denotă o consonanță cu termenul ”fascism”. Rămâne de clarificat dacă ”lumea rusă” are afinități cu doctrina clasică fascistă, numită și ”a treia cale”, sau, mai curând, cu național-socialismul (nazismul) german din perioada interbelică.
În prezent, istoriografia rusă, ca și cea sovietică, în trecut, substituie niște noțiuni distincte – ”național-socialismul” și ”nazismul” german cu ”fascismul” italian. Și acest fapt, deloc întâmplător, merită o analiză riguroasă academică.
Termenul ”separașism” semnifică o pseudo-mișcare separatistă, provocată în mod artificial pe teritoriul unui stat suveran de către un alt stat. De regulă, obiectivul statului-provocator constă în anexarea integrală a teritoriului. Sau instalarea propriului control asupra unei părți din teritoriul statului-victimă. Rusia este acel stat, care a inventat această stratagemă imperială, aplicând-o în practică cu succes.
Mai pe larg la acest subiect: Лев Розенберг. Сепарашизм. Kак в Кремле фабрикуются „народы”. Заразный вирус сепаратизма создаётся в московских лабораториях. (Lev Rozenberg. Separașism. Cum se fabrică la Kremlin ”noroade”. Virusul contagios al separatismului este produs în laboratoarele moscovite. www.ava.md).
În 1990, probabilitatea prăbușirii Imperiului ideocratic bolșevic se apropia de 100%. Kremlinul nu se pronunța deschis. Dar în culise, în subconștientul conducătorilor sovietici, se înfiripau idei legate de un eventual colaps.
Legenda spune că Anatolii Lukianov, președintele Sovietului Suprem al URSS, ar fi propus: ”Dacă e adevărat că unele republici sunt dispuse să plece, haideți să le forfecăm. Facem în fiecare republică câte un nucleu separatist și niște periferii prosovietice”.
Formidabil! Ce gândire ingenioasă de maestru: ”Separatism antiseparatist!” Ce soluție mai eficientă pentru acele timpuri furtunoase!?
Lituania, Estonia, Letonia, Georgia și Moldova Sovietică erau percepute la Moscova ca niște vedete ale desprinderii de Imperiu.
În 1990, autonomiile din Georgia își anunțaseră deja politica fermă de menținere a URSS. În RSSM s-au autoproclamat două republici pro sovietice, una găgăuză (august 90) și alta nistreană (septembrie 90).
În Estonia, la rolul de ”republică nistreană” pretindeau Narva și Kohtla-Iarve, în Lituania, raionul Șalcininkai.
Ce s-ar fi întâmplat cu raioanele separatiste din respectivele colonii dacă Imperiul mai rezista un an sau doi? Probabil, estonienii și lituanienii, ar fi negociat undeva pe la Viena, statut special pentru ”Republica Narva” și ”Republica Șalcininkai.
Și astăzi, culmea absurdității, artizanii acestor mini-state autoproclamate și nerecunoscute de nimeni, ar fi pretins, ca și cei de la Tiraspol, statut de observator la ONU.
Atunci, în 1990, NOI încă ne axam pe principiul integrității teritoriale și inviolabilitatea frontierelor existente. EI, însă, făceau apel la dreptul popoarelor la autodeterminare.
Pe teritoriul Imperiului spulberat, în rezultatul războaielor s-au separat de facto: Karabahul de Munte de Azerbaidjan, Abhazia și Osetia de Sud de Georgia, Pridnestrovie de Republica Moldova.
În 1991, a avut loc separarea de facto a Republicii Cecene Icikeria. Dar, în urma a două războaie sângeroase ruso-cecene, Icikeria independentă a fost lichidată.
În 2000, Cecenia a fost reîncorporată în calitate de republică și subiect al Federației Ruse. Asta e! Ceea ce i se permite unui Imperiu în relațiile sale cu separatiștii, nu li se permite și unor state independente precum Ucraina, Georgia, Republica Moldova și altele. Ca urmare a războiului ruso-ucrainean în desfășurare, o bună parte a regiunii Donbass s-a separat de facto de Ucraina. Crimeea, anexată de Rusia în 2014, se pretează și unei abordări aparte.
Conflictele armate/războaiele civile s-au desfășurat cu implicarea statelor străine, care susțineau militar și economic entitățile separatiste. Forțe militare străine au participat direct în operații de lupta de partea separatiștilor (Armata a 14-a în Pridnestrovie, trupele rusești în Osetia de Sud și Donbass).
Doar în timpul războaielor ruso-cecene aproape că nu a existat careva imixiune externă. Acest fapt a și permis Rusiei să reanexeze Icikeria. Toate ”probele de amestec militar din afară” în războiul cu Cecenia au fost fabricate în birourile FSB și GRU. Cele cinci republici care s-au separat de facto nu au fost recunoscute și admise în organizațiile internaționale.
Abhazia și Osetia de Sud sunt recunoscute numai de Rusia, Venezuela, Nicaragua, Nauru și Vanuatu. Pridnestrovie, LNR, DNR și Carabahul de Munte nu sunt recunoscute de nici un stat sau organizație internațională.
Lev Rozenberg, și-a început cariera de jurnalist și politolog la Tiraspol și Chișinău. A cunoscut pe viu cele întâmplate și poate diagnostica:
”După destrămarea Uniunii sovietice, în ultimii 26 de ani, au apărut din senin niște ”noroade” proaspete, necunoscute mai înainte de nimeni (inclusiv de etnografi și demografi). Acestea nu se încadrează nici într-o categorie științifică existentă.
Nu sunt nici popoare nici națiuni în sensul general acceptabil în țările cu tradiții democratice. Ceea ce le unește pe așa zisele ”noroade” e doar limba rusă, mentalitatea sovietică și tendința de a se uni cu Rusia; ele ignoră atât legislația națională/constituțiile propriilor state, cât și dreptul internațional.
O trăsătură specifică a exponenților acestor ”noroade” este refuzul încrâncenat de a însuși limba oficială a țării, limba națiunii titulare din țara în care locuiesc de mulți ani. Ei doresc să știe și să folosească numai limba rusă, ca și în toți anii puterii sovietice.
Iar declararea pe hârtie a trei limbi de stat, cum s-a procedat formal în „ПМР”, nu e decât ”un sat al lui Potemkin” sau praf în ochi pentru lumea înconjurătoare”.
E limpede: ”eterna Rusie eliberatoare” cu ”separașismul” ei ne-a mai fericit cu trei ”țări de minune” – Moldova, Pridnestrovia și Găgăuzia, cu trei produse ”etnologice” și ”ecologice” – «молдавский народ», «приднестровский народ», «гагаузский народ».
În prezent, fruntașii acestor ”noroade” salută fascinanta/imperiala ”ridicare din genunchi a lumii ruse”, expansiunea ei agresivă în fostele colonii sovietice – Ucraina, Republica Moldova, Bielorusia și în alte regiuni de pe glob. EI duc dorul ”unor timpuri frumoase din trecut” și din perioada dispărutului regim totalitar comunist.
Nu întâmplător în „ПМР”, „ЛНР” и „ДНР”, în comparație cu celelalte teritorii ale Republicii Moldova și Ucrainei, sunt păstrate ziare («Комсомольская правда»), tancuri pe piedestal, monumente, denumiri de străzi și piețe botezate cândva cu numele conducătorilor bolșevici, și alte piese din imagologia sovietică.
În 1985, când a început Perestroika, NOI speram și luptam, dar nu eram siguri că în decursul unui deceniu vom avea ”limbă de stat și grafie latină”.
Venind adeseori la Chișinău, nu prea auzeam discuții politice; sâmbăta și duminica, la mitinguri, oamenii mai mult cântau și recitau poezii. Însă, la Tiraspol se declanșase deja ”o mișcare întru apărarea drepturilor populației rusofone”. Iar garantul acestor ”drepturi” a fost declarată Uniunea Sovietică.
De aceea la Tiraspol începură să ceară păstrarea Uniunii Sovietice cu mult mai înainte ca Chișinăul să fi adus vorba despre independență.
La 17 septembrie 1990, cu toată adversitatea separatiștilor, am convocat o şedinţă itinerantă a guvernului RSSM la Dubăsari, pe malul stâng al Nistrului.
Am mers acolo cu ştiri bune pentru conducătorii de întreprinderi. Obţinusem la Moscova, cu mare greu, permisiunea de a cumpăra pe valută, de la un producător italian, o linie de îmbuteliere performantă. Era destinată fabricii „Buchetul Moldovei” din Dubăsari. Mai aveam cu ce să-i bucurăm și pe cei din industria materialelor de construcţii: două linii tehnologice noi, de fabricaţie sovietică. Ne aflam în sala de festivităţi a Comitetului executiv orăşenesc, în plină şedinţă. Brusc, dă buzna Natalia Iosifovna Pojidaeva.
O activistă din partea locului a STK (Sovietul colectivelor de muncă). Îmi întinde demonstrativ o listă cu revendicările rusofonilor din Dubăsari. După care mă întreabă provocator: “Care-i atitudinea Chișinăului față de Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Nistreană?”. ”Nimeni nu recunoaște autoproclamata republică.”
“Dacă-i așa, atunci nici noi nu te recunoaștem!”. Știind că are în sală și afară susținători, cetățeanca s-a ambalat într-o isterie teatralizată.
Plăcerea activistei era să-l insulte pe Druc și pe membrii guvernului care îl însoțeau. Convocase în piaţă un miting. Imediat, la îndemnul ei, mulţimea de alogeni, unii aghesmuiţi, au dat jos tricolorul de pe clădirea Sovietului raional.
Au arborat în loc drapelul vechi, al RSSM, care, peste câteva minute a și fost înlocuit cu drapelul URSS.
La spectacolul programat din timp, participa și un coleg, Victor Diukarev, deputat de Dubăsari în Sovietul Suprem al RSSM. La propunerea Natașei, ”reprezentații norodului pridnestrovian” l-au votat, în ”numele revoluției”, drept noul Prim-secretar al Comitetului raional al PCM, în locul unui moldovean. Nu știu cu ce s-a terminat. Din câte îmi amintesc, rusul Diukarev nu era nici măcar membru al PCUS. Fără ”legendara femeie sovietică”, o Republică Moldovenească Nistreană nu s-ar fi născut și nici n-ar fi existat până astăzi. ”Anume patriotismul altoit încă din fașă ne-a făcut să ieșim în apărarea ideii unei tinere republici.
Oricât ne-ar fi de greu în prezent, nu aveam dreptul atunci să procedăm altfel. Chiar și în Moldova vecină populația rusofonă trăiește numai datorită faptului că alături se află un bastion rusesc – mica și rezistenta Pridnestrovie” (Ludmila Lebedeva, lider sindical, Tiraspol). ”După eliberare, Igor Smirnov a venit la noi, cele care ședeam pe șinele de cale ferată întru susținerea ideii; ne-a mulțumit și a recunoscut că fără femei nu ar fi existat republica” (Lidia Bogaciova – lider sindical, Tighina). ”Imediat după eliberarea deputaților, împreună cu Liuba Kosareva din partea comitetului muncitoresc (acum e președinte al Uniunii femeilor din Grigoriopol), am plecat în delegație la Moscova.
Am luat cu noi un teanc enorm de ziare despre Republica Pridnestrovie. Le difuzam, le introduceam în cutiile poștale din scara blocurilor. Ne-am dus pe la veteranii de război, președinte al Organizației unionale a veteranilor era Alexei Maresiev.
El a trimis atunci la Chișinău o telegramă ca să înceteze persecuția Pridnestroviei. Dar pe unde n-am umblat numai ca să ducem știrile despre republica noastră independentă…” (Nadejda Yakubenko comitetul muncitoresc, fabrica de conserve, Tighina).De fapt, implicarea agresivă a ”marilor figuri feminine ale societății civile din stânga Nistrului” erau/sunt niște efecte pato-psihologice ale ”patriotismului” de tip sovietic.
Un fel de a fi a multor „specialiste” aduse din fundăturile Imperiului după ”eliberarea” Basarabiei și Nodulului Bucovinei ”de sub ocupația fascistăo-română”. În anii 1960-1970, RSSM era supusă unui presing demografic fără precedent. CC PCM încuraja, pe diverse căi, imigrația din Federația Rusă și alte republici. Nomenclatura locală a susținut întotdeauna cadrele din afară, în condiţiile în care problema amplasării în câmpul muncii a localnicilor era destul de acută.
Astfel, drept consecință a invaziei matrimoniale și a migrației, ne-am ales cu o elită feminină specifică. Odată cu Perestroika au ieșit în prim plan numeroase activiste alogene devenite peste noapte fruntașe ale ”separașismului”.Ana Volkova, venită la Tiraspol în 1956 din regiunea Kamceatka.În perioada 1983-1990 a lucrat ca lector la Universitatea din Tiraspol.
A participat activ la grevele contra legislației lingvistice, adoptată de Sovietul Suprem al RSSM, la 31 august 1989. Membră a colegiului de redacție «Бастующий Тирасполь» (”Tiraspolul grevist”). Ex deputat în Sovietul orășenesc Tiraspol și Sovietul Suprem al RSSM. A îndeplinit funcția de vice spicher în Sovietul Suprem al RMN. A fost consiliera președintelui Smirnov. Recent, Krasnoselski, noul șef de la Tiraspol, a făcut-o consiliera sa.
Volkova se consideră un fel de părinte spiritual, ideologul și cronicarul Republicii Pridnestroviene. A inițiat șiorganizat în Pridnestrovie așa zisele referendumuri și nu pierde ocazia să menționeze că acestea au reprezentat o premieră absolută în toată istoria URSS. Peste ani, au urmat referendumuri similare efectuate de agenții ”separașismului” în Crimeea și Donbass.Galina Andreeva, ”femeia-amiral”, născută în China, venită la Tiraspol din Ural.
A rămas până astăzi neclintită în convingerile sale:
”Comitetul de grevă al femeilor din RMN a demonstrat lumii întregi că viitorul nostru este în mâinile noastre. Comitetul este decorat cu ordine și medalii dar cea mai înaltă recompensă este recunoștința urmașilor și memoria transmisă din generație în generație. Femeile noastre și-au pus umerele lor fragile sub povoara grea a luptei cu naționaliștii înrăiți din Moldova.
Au demonstrat bărbăție, fermitate și voința de a învinge, atât în lupta politică, cât și în tranșeele de la Coșnița-Dubăsari, la apărarea Benderului, în numele păcii, libertății norodului Pridnestroviei. Ele au eliberat deputații noștri și pe Igor Smirnov, primul președinte al RMN, din camerele de tortură ale naționaliștilor moldoveni. Ele s-au aflat în tranșee umăr la umăr cu bărbații și chemau femeile Moldovei să oprească vărsarea de sânge. Ele ”făceau rost” de arme pentru soldații noștri, ajutau să evacueze refugiații din Bender, făceau de gardă lângă răniți în spitale, îi înmormântau pe cei căzuți…”.
Galina Antiufeeva, venită la Tiraspol în 1975 din regiunea Amursk, Extremul Orient. În prezent este vice președinte al Sovietului Suprem al RMN.Ludmila Striganova, venită la Tiraspol din Taigaua Siberiană: ”Pentru mine, venită din Rusia în acest ținut îmbelșugat, manifestările de naționalism erau percepute ca identice cu fascismul.
Noi avem o cu totul altă mentalitate și legea Taigalei spune: jumătate din ceea ce ai s-o împarți cu alții pentru a supraviețui în condiții de climă aspră. Și iată că atunci, în timpuri grele, ne-a unit strâns elanul sufletesc, căci nu puteam accepta acel cadru în care doreau să ne înghesuie. Ca lideri ai mișcării sindicale din Pridnestrovie sarcina noastră era să lămurim lucrătorilor la întreprinderi esența a ceea ce se întâmpla. Datorită activității noastre, oamenii muncii au optat pentru ceea ce le-a dictat conștiința. Am apărat ceea ce avem dat de la Dumnezeu – dreptul de a viețui liberi, de a trăi așa cum considerăm că e corect și necesar”.
Ecaterina Moroz, venită la Tiraspol în 1960 din regiunea Kursk: ”La Tiraspol în piața Constituției (acum Suvorov) aveau loc mitinguri în susținerea creării Republicii Moldoveneşti Nistrene. Veneau mii și mii de oameni. Ei nu doreau și nu puteau să joace după cum le cântau naționaliștii moldoveni, care între timp și-au trecut limba la alfabetul latin. Deputații noștri, care încercau să aducă la cunoștință autorităților moldovenești punctul lor de vedere nu erau admiși la ședințele parlamentului, fiind adesea batjocoriți.
Atmosfera se încingea. În diverse orașe din Pridnestrovie au fost arestați deputații noștri, iar pe Igor Nicolaevici Smirnov l-au arestat la Kiev și l-au adus la Chișinău. Și atunci, la 1 septembrie 1991, lângă Casa Sovietelor din Tiraspol a avut loc un miting al miilor de femei, la care am participat împreună cu colegele de serviciu. Așa a început implicarea mea în activitatea Comitetului de grevă al femeilor, o organizație feministă unică.
La acest miting s-a adoptat hotărârea ca, în semn de protest, să fie blocată circulația trenurilor pe direcția Chișinău”.
În august 1989, în toate republicile sovietice funcționau deja niște legi similare, intrate în vigoare fără conflicte. Însă, la Tiraspol, ca la comandă, s-a constituit un Comitet de grevă permanent.
”Legislația lingvistică draconică, adoptată de guvernul moldovenesc, leza în drepturi oamenii care nu aparțineau naționalității titulare, au apărut cuvintele ”ocupant”, ”mancurt”, lozinca ”Valiza – gara – Rusia!”
În Pridnestrovie (Transnistria), unde oamenii de diverse naționalități, trăiau de secole cu principiile egalității și umanismului, o atare politică provoca confruntarea. Oamenii ajungeau la concluzia că ar fi mai bine să-și construiască propriul stat independent.
Cu atât mai mult că acest ținut istoric a intrat în componența Moldovei abia după Marele Război pentru Apărarea Patriei, când s-a format RSSM” ( Ecaterina Moroz, Tiraspol).”
Din Chișinău a venit o directivă ca într-un an să învățăm limba română. La întreprinderi și în instituții au început chiar să organizeze cursuri; dar oamenii au protestat – de ce să trăim conform indicațiilor cuiva?
Avem dreptul să ne decidem soarta. Doream să păstrăm limba rusă ca limbă de comunicare interetnică. În 1989, la întreprinderi, s-au început grevele, după care am participat la ”războiul șinelor”, când au fost arestați liderii noștri – Smirnov, Pologov și alții. Femeile făceau de gardă pe rând, iar acasă, în timpul liber, făceam mâncare ca să hrănim greviștii” ( Maria Kulakli, Tighina).”Era anul 1989.
Începuseră grevele. Toate întreprinderile participau. Umblam la mitinguri în oraș. Ceream, în primul rând, două limbi. În Moldova fusese adoptată o lege – moldoveneasca limbă de stat iar rusa – nu. În Moldova vroiau să treacă limba moldovenească la alfabetul latin.
Dar noi vroiam ca să rămână alfabetul chirilic și să fie două limbi de stat”(Nadejda Iakubenko, Tighina).
Astfel, în perioada 21 august – 22 septembrie 1989, pe malurile Nistrului, în centrul Europei, s-a consumat o întâmplare fără precedent în lume: peste 200 de mii de oameni au făcut greve și au protestat vehement contra unui alfabet (latin) și a unei limbi (române).
Rămâne de văzut dacă femeile vor declanșa o grevă generală și în Kazahstanul de Nord după modelul celor din raioanele de est ale RSSM. Zic asta fiindcă, recent, conducerea de la Astana a decis să treacă limba kazahă la grafia latină. Să le ținem pumnii kazahilor, poate că se vor descurca mai ușor decât românii din Basarabia. În august 1991, la ordinul lui Elțîn, puciștii au fost încarcerați.
Chișinăul a urmat exemplul Moscovei. Poliția Republicii Moldova l-a capturat pe Smirnov la Kiev și a mai reținut pe unii activiști de la Tiraspol, Tighina și Comrat, care au susținut deschis puciul lui Ianaev. Au început protestele. Regretatul Constantin Kiroșko, un foarte tânăr jurnalist, decedat în circumstanțe enigmatice, a investigat ”o stranie sincronizare”: la Tiraspol femeile blocau calea ferată cerând eliberarea lui Smirnov și a celorlalți separatiști/puciști; la Chișinău deputații agrarieni făceau scandal în parlament
– ”Tovarăși, stau vagoanele încărcate la Revaca, ni se strică pătlăgelele!”.”Alo! Snegur! Hadârcă ! Se aude? Dați-i drumul lui Smirnov!”Urmăream în ziarul ”Молодежь Молдавии” relatările despre femeile din Pridnestrovie, care luptau pentru eliberarea primului președinte al autoproclamatei PMR. Pe acestea talentatul și mucalitul Costel Kiroșko le botezase subtil – ”niște amazoane în ștrampi din batalionul lui Igor Smirnov”. Așa le țin minte.
În Moldova Sovietică, agrarienii experimentau de zor. Puseseră atunci de un nou organ de conducere – ”Sovietul colhozurilor”, cu statut de minister. O premieră a minesterologiei sovietice.
De parcă nu erau suficiente cele două structuri birocratice de comandă existente deja – Ministerul agriculturii și Ministerul industriei alimentare.
Conducerea FPM luase decizia să elaborez urgent un ”Proiect de lege a guvernului” și să-l prezint, ca alternativă la proiectul pregătit de Piotr Pascari.
De menționat: la sovietici, în RSSM, cu membrii biroului de partid și administratoarele, majoritatea ucrainence sau rusoaice, căsătorite cu militari, nu puteai comunica decât în limba în care ”a vorbit marele Lenin” (metafora lui Vladimir Maiakovski).
Sindicalistele, radiante și împlinite, sărbătoresc 20 de ani de la constituirea, în 1989, a Comitetului de grevă al femeilor din Pridnestrovie – o echipă de șoc, condusă de ”femeia amiral” Galina Andreeva.Regret că nu am reținut numele acelei tinere de la Tiraspol – o descendentă a ”eliberatorilor” noștri din 40/44, în rol de ”jurată” la procesele naționaliștilor moldoveni din anii 70.
Toate aceste ex-grevistele dolofane se laudă cu o mare victorie: eliberarea lui Igor Smirnov, capturat la Kiev de poliția RM și încarcerat la Chișinău. Și o fac pe bună dreptate: cu ajutorul femeilor, în grevă permanentă, clanul ”directorilor roșii” și alți susținători ai puciștilor lui Ianaeev, au reușit să proclame, la Tiraspol, propria republică independentă. Și aceasta, cu două zile mai înainte ca la Chișinău ”deputații poporului” să voteze independența Republicii Moldova.
Încă o divagație de ordin personal: Ana Volkova și Mircea Druc, au aceeași Alma mater. Ambii au absolvit MGU, în 1980, ea – facultatea de istorie, el – facultatea de psihologie. Probabil, s-au văzut de multe ori pe culoarele Universității. Cu siguranță, însă, nu le-a trecut prin minte că vor ajunge deputați în Sovietul Suprem al RSSM și adversari ireconciliabili.
În acea perioadă, excesele și actele de huliganism erau atribuite membrilor Mișcării de renaștere națională a românilor basarabeni. Îmi era rușine și mă indigna acest neadevăr fiindcă umbreau idealul unionist. Instinctiv, m-am apropiat și mi-am cerut scuză de la cele două persoane agresate.
Astfel i-am cunoscut pe deputații de Tiraspol Ana Volkova și Igor Smirnov.Ulterior, m-am întrebat adeseori: de ce, în numele cui mi-am cerut scuze? Cine erai, tu, Mircea Druc? Un simplu ”deputat al poporului”, ca toți ceilalți. Nimic mai mult. Ce răspundere purtam pentru actele de huliganism din Chișinău? Sau poate că nu erau acte de huliganism, ci niște provocări bine organizate. Dar de cine și cu ce scop?
În RSSM, încă nu avuseseră loc nici un fel de excese la care fac trimitere, ca un laitmotiv, ”apărătorii populației rusofone” și ”moldovenii stataliști”. Și nici nu-i trecuse cuiva prin minte ideea unor concedieri la întreprinderile din dreapta Nistrului pe motivul ”necunoașterii limbii de stat”.
Nu se înregistraseră nicăieri confruntări între polițiștii moldoveni și gardiștii pridnestrovieni, nici ”campanii ale voluntarilor” deoarece încă nu existau nici unii nici alții. Nu auzise nimeni de Mircea Druc, ”călăul republicii găgăuze”, deoarece se afla încă la Cernăuți. Nimeni nu avea știre nici de ” sângerosul general sovietic Ion Costaș”. Dar pe malul stâng al Nistrului, în 1989-1990, s-a produs un eveniment fără precedent și crucial pentru destinul Imperiului în agonie: ”secretarii de partid” au cedat locul ”directorilor roșii”.
La Tiraspol, pentru prima oară în istoria bolșevismului, s-a produs o rotație sui generis: comandații industrii și organele de conducere ale economiei au uzurpat puterea tradiționalei nomenclaturi partinice.Anticipând acest eveniment, mai mult de jumătate din efectivul KGB al RSSM și-a dat demisia. Câțiva ofițeri au plecat la Moscova sau Kiev.
Majoritatea s-a încadrat armonios în structurile administrative, inclusiv ”serviciile de securitate”, pe care separatiștii le organizau în paralel, în Pridnestrovie. Și, încă din 1989, avea loc ”o bine camuflată scurgere” de arme și muniții de la depozitele Armatei a 14-a.
Foto: Război cu separatiştii pe Nistru
Astfel, către anul 1991, garda creată ilegitim în Pridnestrovie era deja înzestrată exemplar și capabilă de luptă.
De aceea rămân, până la proba contrarie, cu versiunea mea: în RSSM, Igor Smirnov și Ana Volkova erau principalii responsabili pentru realizarea proiectului ”separașist”, demarat de Lukianov și grupul de deputați «Союз».Smirnov a fost trimis la Tiraspol în 1987 și la mai puțin de un an desfășura deja o vastă activitate politică.
La 8 august 1989, el a devenit primul președinte al ОСТК. În raioanele din stânga Nistrului și Tighina el și-a subordonat pe verticală și orizontală toate structurile statului, efectuând un fel de ”conducere prezidențială directă” și un control ideologic total.
La Moscova, conducerea KGB văzuse în Perestroika, cu mult înaintea gerontocraților partidului-stat, un mare pericol pentru structurile sale. Și, din start, a trecut la acțiuni concrete de torpilare a procesului de democratizare.
Pentru observatorii evenimentelor din RSSM o dovadă în acest sens era trimiterea lui Igor Smirnov ”în misiune” la Tiraspol, precum și venirea, la momentul oportun, a lui Vladimir Antiufeev.
O confirmare că la Tiraspol, procesele ”separașiste” sunt coordonate de KGB/FSB a fost și rezultatul conflictului dintre militarii Lebed-Bergman, pe de o parte, și civilii Smirnov-Antiufeev, pe de alta. Centrul imperial, la sugestia KGB, i-a preferat pe civili. Și nu întâmplător, la momentul oportun, generalul Antiufeev, seful KGB din Pridnestrovie și Alexandru Caraman au fost transferați în Donbass.
Provocările, puse la cale în RSSM, de către duo Volkova – Smirnov, erau coordonate de viitorii puciști – Lukianov și grupul ”Soiuz. În 1990, Piotr Șornikov, deputat în Sovietul Suprem al RSSM, dădea zilnic interviuri ziariștilor din Moscova despre ”maltratarea deputaților rusofoni de către naționaliștii moldoveni” și punea în gardă Centrul: încurând, inevitabil, va curge sânge și zeci de mii de refugiați își vor căuta salvarea în Rusia.
Ironia destinului! Previziunile au devenit realitate în sens invers: peste 50 de mii de oameni din stânga Nistrului s-a refugiat în Basarabia, inclusiv corpul didactic și studenți ai Universității. Astăzi, la Tiraspol funcționează o Universitate rusă, la care Ana Volkova și Piotr Șornikov predau istoria, inclusiv un curs de ”Istoria Pridnestroviei și RMN”. Adevărul e că, în 1990, ”aleasa norodului” Ana Volkova ”se vroia agresată de naționaliștii moldoveni”.
Altfel n-ar fi reușit să-i convingă pe deputații din Pridnestrovie să părăsească in corpore Sovietul Suprem al RSSM. Misiunea principală primită de la Centru consta în pregătirea de urgență a congresului care, la 2 septembrie 1990, avea să proclame Republica Moldovenească Nistreană.
O primă și mare realizare practică a ”separașismului”.Chipurile, în 89-90, NOI n-am fost cumințiți și, drept consecință, EI au despărțit raioanele RSSM de pe malul stâng de cele de pe malul drept.
Dar, zic eu, Alma-Ata și Kievul se purtau frumos și de aceia, ”Doctrina Lukianov” nu s-a răsfrânt și asupra lor. Centrul imperial nu intenționa să creeze în Ucraina și Kazahstan niște enclave de tipul ”Republicii Moldovenești Nistrene”.
Îmi amintesc, la Chișinău, unii comentau cu invidie: ”balticilor le merge, dar moldovenii, ca și georgienii, sunt mai puțin norocoși”. Foștii președinți moldoveni – împăciuitorul Snegur, șmecherul Lucinschi și devotatul comunist Voronin nu și-au mai văzut țărișoara lor independentă, în frontierele fostei RSSM. Mă întrebam adeseori cum ar fi procedat președintele Nazarbaiev, dacă OSTK, la comanda grupului «Союз», ar fi pus de o republică rusofonă în Kazahstanul de Nord?
În 90, existau și acolo mulți ”directori roșii” ca Igor Smirnov și Anatol Bolșakov și ”pasionare” ca Ana Volkova și Galina Andreeva. Totuși, eternul președinte Nazarbaiev, fără mare efort, s-a ales cu niște ținuturi mai puțin kazahe.
Victor Alcknis, ex-deputat în Sovietul Suprem al URSS și susținător deschis al puciului din august 1991, nu se distanțează de propria invenție – ”doctrina separatism antiseparatist”.
La 24 iulie 2014, într-o emisiune la postul TV rus ”Дождь”, acesta reconfirma cu franchețe teza: ”Republica Moldovenească Nistreană este creația Centrului”. Personal, nu m-am îndoit niciodată. Știam: deputații din grupul «Союз», în frunte cu președintele Sovietului Suprem al URSS Lukianov, susținut de cecurile pro-imperiale din Moscova, au contribuit la crearea nucleelor separatiste. În RM – Pridnestrovie și Găgăuzia, în Georgia – Abhazia și Osetia de Sud, în Azerbaidjan – Carabahul de Munte și în Kazahstan – regiunile de nord est.
Astfel, EI căutau să împiedice ieșirea din componența Imperiului sovietic a republicilor unionale și să evite colapsul regimului totalitar bolșevic.În încheierea emisiuni, Mihail Zîgari, redactor șef și moderator l-a întrebat: ce va urma după evenimente din estul Ucrainei? Invitatul său a răspuns: ”Kazahstanul de Nord va trece la Rusia.
Dar aceasta se va întâmpla după plecarea de la conducere a lui Nazarbaiev”. Comentarii? Kazahstanul va dori să iasă din uniunile pro-ruse și vor fi dezlănțuite stările de spirit separatiste în regiunile sale de nord-est, unde un important procent al populației este rusofonă și ne kazahă. Așa cum s-a întâmplat în Crimeea și în estul Ucrainei, în 2014. Același lucru se poate întâmpla și în Bielorusia. Nu degeaba Lukașenko are mari temeri legate de expansiunea ”lumii ruse”.
Harta Basarabiei înainte şi după ocupaţia sovietică
În 2016, Ana Volkova încă mai credea sincer că statul moșit de ea și ”născut în rezultatul unui referendum”, organizat tot de ea, ”va fi recunoscut până la urmă de comunitatea internațională”. Dar a mai apărut o problemă: eroinele nu știu cum ar fi mai bine să se numească oficial statul pentru care și-au sacrificat o bună parte a tinereții… În ianuarie 2017, s-a efectuat un sondaj on line.
Locuitorii din Pridnestrovie au fost întrebați: Cum ar trebui, după părerea dumneavoastră, să fie numită actuala Republică Moldovenească Nistreană?
Au participat 525 de persoane, care au votat în felul următor: Republica Pridnestrovie – 29%; Republica Șerif – 27%; Republica Nistreană – 21%; Republica Moldovenească Nistreană – 19%, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Nistreană – 4%. Comentarii? Satul arde, baba se piaptănă…
Să mai organizeze Ana Volkova un referendum și ”norodul pridnestrovian” va decide cu 77% – ”Republica Șerif”.Timpul, tovarăși, timpul este necruțător cu toată lumea și le aranjează pe toate. Recunoașterea Republicii Șerif se tot amână. Ucraina și RM se declară partenere cu SUA și acționează în comun pentru blocarea contingentului rus dislocat în Pridnestrovie.
Drept consecință, se complică asigurarea logistică, de exemplu, apare insuficiența carburanților pentru tehnica de luptă. Ca urmare a demersului comun al R. Moldova și Ucrainei în septembrie curent ar putea fi abordată la ONU prezența militarilor ruși în zonă.În ultimele luni, s-au tensionat relațiile între Moscova și celelalte două capitale Kiev și Moscova.
Formatorii de opinie, în general, neagă predicțiile sumbre, ca să mascheze o situație reală. În pofida oricăror asigurări din partea politicienilor, un război rece poate deveni fierbinte în orice moment. Conjunctura globală se agravează și conflagrația pare inevitabilă. Iar părțile în conflict se pregătesc intens de război.
Pacifismul și apatia ”oamenilor muncii de la orașe și sate”, evidențiate în sondaje trucate, nu e un factor decisiv. Într-un moment de criză, liderii de la Kiev, Chișinău și Tiraspol vor ști cum să aducă rapid recruții/rezerviștii, mercenarii și voluntarii în cazărmi și tranșee.Pe zi ce trece se schimbă situația.
Apar tot mai multe fenomene, care diminuează optimismul amazoanelor de pe malul stâng al Nistrului. Se resimte și scăderea în continuare a nivelului de trai al populației.
Deși majoritatea se pronunță pentru prezența militară rusească, numărul locuitorilor scade vertiginos. În prezent, există pe hârtie doar 340 de mii de suflete dintre care 260 de mii cu pașapoarte ale RM și României.
Crește numărul pensionarilor și, cu părere de rău, cimitirele ocupă tot mai mult teren.
Foto: Urmările războiului de pe Nistru
Propagandiștii și politicienii liniștesc oamenii cu lozinci și afirmații: ”Imposibil de rezolvat problemele pe cale militară; rușii nu doresc război; populația nu va participa la eventuale acțiuni de luptă”. Cu toate acestea, fiecare latură a triunghiului Kiev – Chișinău – Tiraspol se pregătește de o iminentă confruntare militară.Recent, tribunul Vladimir Jirinovski mai reducea din analfabetismul istorico-etnografic al oamenilor sovietici. De la un proeminent lider politic rus ei au aflat un simplu adevăr: ”moldovenii sunt români, iar moldoveneasca și română e una și aceeași limbă”. Reiese că degeaba se mândresc femeile Pridnestroviei cu decorațiile primite pentru lupta lor contra românizării, alfabetului latin și limbii române.
Jurnalista Svetlana Gamova, redactor la «Независимая газета», fostă corespondentă specială în RSSM din partea organului de presă ”«Союз» (o expertă în ”separașism”) titra recent: «Приднестровцы становятся румынами» (”Pridnestrovienii devin români”).
Și, împreună cu Galina, soția generalului KGB Antiufeev, au dezbătut un proces alarmant – obținerea cetățeniei statului român de către locuitorii din stânga Nistrului. Mass-media a descoperit recent că și soția președintelui Krasnoselski ar fi obținut cetățenia și culmea, a depus jurământul față de României, ca toți solicitanții.
În septembrie 2017, Serghei Volkov, o înaltă față bisericească din Pridnestrovie, prin ucazul președintelui Dodon a devenit cetățean al RM. Deși se află la Tiraspol abia din 2010, a fost decorat recent cu medalia «25 лет миротворческой операции в Приднестровье». Pe de o parte, faptul în sine parcă ar știrbi imaginea independentei RMoldovenească Nistreană.
Pe de alta, e bine, căci el poate mai ușor să-l consilieze pe Dodon. Arhiepiscopul Sava (Serghei Volkov) cunoaște problemele, are multe distincții de stat din partea Rusiei, printre care «За службу на Кавказе» și «За службу в ракетных войсках стратегического назначения».
Irina Vasilatii, candidată la ultimele alegeri prezidențiale în RMN, fostă consilieră a lui Evgheni Șevciuk, se dă în spectacol prin Chișinău și a fost reținută de poliție. Iar Nina Ștanski, ex-ministrul de externe, dimpreună cu soțul s-au refugiat la Chișinău. Dar nu moare RMN fiindcă aceștia au fugit la Chișinău și nu la Moscova. Părerile în Pridnestrovie sunt împărțite.
Unii cred că la Chișinău cuplul prezidențial ar avea asigurată protecția din partea lui Vlad Plahotniuc. Alții sunt ferm convinși că de la Kremlin au primit ordin să se mai ”rețină” prin Chișinău pentru ”întărirea ” lui Dodon și a militanților pentru apropierea de Rusia. Interesant, unde se va refugia cuplul prezidențial Svetlana și Vadim Krasoselski? Cu diverse ocazii, la aniversări, președinții Smirnov, Șevciuk și Krasnoselski au decorat femeile Pridnestroviei, inclusiv pe atacatoarea mea, Natașa Pojidaeva de la Dubăsari, cu ordine și medalii ale statului nerecunoscut de nimeni.
Le-au mai decorat Biserica Rusă precum și conducătorii formațiunilor de cazaci de pe tot cuprinsul fostului Imperiu ideocratic bolșevic. ”Amazoanele lui Smirnov”, nu neapărat în ștrampi, și-au păstrat până în prezent patriotismul specific. Un efect al educației sovietice și un spirit revoluționar nativ. Dar, în esență, ele nu sunt decât niște gâște colhoznice internaționaliste și nu le-au interesat niciodată problemele gâștelor sălbatice naționaliste, limba și cultura aborigenilor.
Și astăzi, eroinele se declară hotărâte să lupte până la recunoașterea de către comunitatea internațională a enclavei denumite ”Republica Moldovenească Nistreană”.
E la nave va! Irina Mișina, «Радио Приднестровья»:”În 1989, femeile, cu pași siguri, mărșăluiau în coloanele participanților la mitingurile de protest contra legislației lingvistice adoptată de Sovietul Suprem al RSSM, discriminând populația rusofonă. Și, cu adevărată bărbăție, doreau să ajute norodul găgăuz în 1990.
Au blocat cu stoicism calea ferată în 1991, protestând contra arestării deputaților noștri. Au ajutat cu uitare de sine pe apărătorii republicii, în 1992, în timpul conflictului armat, dezlănțuit de RM contra norodului pridnestrovian. «Женщины Приднестровья»” nu e o simplă îmbinare de cuvinte, astăzi aceasta sună ca un grad. Și sunt distinse cu acest grad sau titlu femeile care au lăsat în urmă mitingurile și grevele miilor de oameni, campania din Găgăuzia întru ajutorul norodului frate, ”războiul șinelor”, nedeclaratul război din 1992, blocada economică.
Și întotdeauna femeile Pridnestroviei au crezut fără șovăire că statul creat prin voința norodului pridnestrovian va fi recunoscut de comunitatea internațională”.Încerc uneori un sentiment de compasiune față de aceste femei sovietice încremenite în trecutul lor dramatic.
Pentru veteranele ”separașiste” nu există dubii de nici un fel: regimul autoritar de tip sovietic de la Kremlin reprezintă o pildă demnă de urmat; Putin rămâne un idol infailibil, un ”manager eficient” și un ”adunător de pământuri rusești”, cum era odată Stalin, ”conducătorul tuturor popoarelor”.
Iar ”amazoanele în ștrampi” reprezintă produsul transpunerii în practică a unui proiect axat pe ideea de ”separatism antiseparatist”. De fapt, nu importă dacă a existat într-adevăr o ”doctrină Lukianov”. Chiar și într-o formă semi virtuală, ea poate servi drept lecție. Kremlinul a susținut în trecut, susține în prezent și va continua să susțină în viitor regiunile separatiste din fostele colonii sovietice, dar și din lumea întreagă.
Astăzi, echipa conducătoare de la Kremlin duce războaie hibride și pune în practică stratageme care nici nu le-ar fi trecut prin cap ideocraților imperiali din grupul de deputați ”Soiuz”. Însă viitorul, cu Putin sau cu oricine altul în fruntea ”lumii ruse”, ne promite emoții puternice și zdruncinări epocale, fiindcă n-au mai rămas scenarii lipsite de risc.
În special pentru cei care, în prezent, caută să evite orice viitor neplăcut. În principiu, însă, viitorul este impredictibil și inevitabil.
În momentul în care negociatorii internaţionali sperau că unul dintre ultimele conflicte îngheţate din spațiul post-sovietic se va dezamorsa, tensiunile între Rusia şi Republica Moldova s-au accentuat, iar situația în zonă brusc s-au înrăutățit. Despre aceasta scrie publicația americană The New York Times, făcând referire la incidentul în care pacificator rus a împuşcat mortal tânărul de numai 18 ani.
Noul purtător de cuvânt al liderului de la Tiraspol, Evgheni Zubov a declarat că nu există nici un comentariu oficial privind omorul lui Vadim Pisari, deoarece incidentul a avut loc pe teritoriul Republicii Moldova.
Cercetător la Consiliul European pentru Relaţii Externe, Nicu Popescu, consideră că incidentul ar putea forţa, atât pe Şevciuk, cât şi pe omologii săi din Moldova să ocupe poziţii mai intransigente într-un moment când toată lumea a crezut că între cele două maluri ale Nistrului există o deschidere. „Nu cred că omorul acestei persoane va schimba dramatic dinamica, însă atât Şevciuk, cât şi Chişinăul vor părea cu o mai mare dificultate concilianți”, a mai spus acesta.
Oficialii moldoveni, care cereau de mai mult timp să fie redusă prezenţa militară rusă pe linia de frontieră, au declarat că incidentul este dovada necesității de a transforma misiunea actuală cu un mecanism internațional civil.
Autoritățile ruse au început ancheta, însă declară că este prea devreme pentru careva concluzii. La rândul său, copreşedintele transnistrean al Comisiei Unificate de Control, Oleg Beliakov a declarat că Transnistria va insista asupra menţinerii mandatului de menţinere a păcii în vigoare din 1992.
UNIMEDIA amintește că un pacificator rus a împușcat mortal la 1 ianuarie un tânăr de 18 ani, cetățean al R. Moldova. Circumstanțele incidentului se investighează in continuare.
Eu, iubite cetitoriule, nicăirea n-am aflatŭ nici un istoric, nici latin, nici leah, nici ungur, şi viiaţa mea, Dumnezeu ştie, cu ce dragoste pururea la istorii, iată şi pănă la această vârstă, acum şi slăbită. De acéste basne să dea seama ei şi de această ocară. Nici ieste şagă a scrie ocară vécinică unui neam, că scrisoarea ieste un lucru vécinicŭ. Cândŭ ocărăsc într-o zi pre cineva, ieste greu a răbda, dară în véci? Eu voi da seama de ale méle, câte scriu. Făcutu-ţ-am izvod dintăiaşi dată de mari şi vestiţi istorici mărturii, a cărora trăiescŭ şi acum scrisorile în lume şi vor trăi în véci. Şi aşa am nevoit, să nu-mi fie grijă, de-ar cădea această carte ori pre a cui mână şi din streini, carii de-amăruntul cearcă zmintélile istoricilor. Pre dânşii am urmat, care vezi în izvod, ei pavăţa, ei suntŭ povaţa mea, ei răspundŭ şi pizmaşilor neamului acestor ţări şi zavistnicilor. Putérnicul Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriule, să-ţi dăruiască după acéste cumplite vremi anilor noştri, cânduva şi mai slobode veacuri, întru care, pe lângă alte trebi, să aibi vréme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, că nu ieste alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă decâtŭ cetitul cărţilor. Cu cetitul cărţilor cunoaştem pe ziditoriul nostru, Dumnezeu, cu cetitul laudă îi facem pentru toate ale lui cătră noi bunătăţi, cu cetitul pentru greşalele noastre milostiv îl aflăm. Din Scriptură înţelégem minunate şi vécinice fapte puterii lui, facem fericită viiaţa, agonisim nemuritoriŭ nume. Sângur Mântuitorul nostru, domnul şi Dumnezeu Hristos, ne învaţă, zicândŭ: Čńďèňŕèňĺ ďèńŕíiŕ, adecă: Cercaţi scripturile. Scriptura departe lucruri de ochii noştri ne învaţă, cu acéle trecute vrémi să pricépem céle viitoare. Citéşte cu sănătate această a noastră cu dragoste osteneală.
De toate fericii şi daruri de la Dumnezeu voitoriŭ
Miron Costin, care am fost logofăt mare în Moldova
CER SI PAMANT ROMANESC 
”SEPARAȘISMUL” ŞI ”AMAZOANELE ÎN ȘTRAMPI”. Separatism în TRANSNISTRIA (PRIDNESTROVIE). VIDEO
MIRCEA DRUC: ”AMAZOANE ÎN ȘTRAMPI” ȘI ”SEPARAȘISM”
Expresia bizară ”амазонки в колготках» (”amazoane în ștrampi”) o cunosc din 1991, când răsfoiam zilnic publicațiile de la Chișinău și Tiraspol. Atunci, ea mi-a adus aminte brusc de o întâmplare pe care voi relata-o mai jos.
Iar conceptul ”separașism” a intrat de curând în vocabularul unor politologi ruși și e format din combinația a două cuvinte – ”separatism” și ”Rusia” (Rașa, în engleză). Neologismele ”rașism” și ”separașism” denotă o consonanță cu termenul ”fascism”. Rămâne de clarificat dacă ”lumea rusă” are afinități cu doctrina clasică fascistă, numită și ”a treia cale”, sau, mai curând, cu național-socialismul (nazismul) german din perioada interbelică.
În prezent, istoriografia rusă, ca și cea sovietică, în trecut, substituie niște noțiuni distincte – ”național-socialismul” și ”nazismul” german cu ”fascismul” italian. Și acest fapt, deloc întâmplător, merită o analiză riguroasă academică.
Termenul ”separașism” semnifică o pseudo-mișcare separatistă, provocată în mod artificial pe teritoriul unui stat suveran de către un alt stat. De regulă, obiectivul statului-provocator constă în anexarea integrală a teritoriului. Sau instalarea propriului control asupra unei părți din teritoriul statului-victimă. Rusia este acel stat, care a inventat această stratagemă imperială, aplicând-o în practică cu succes.
Mai pe larg la acest subiect: Лев Розенберг. Сепарашизм. Kак в Кремле фабрикуются „народы”. Заразный вирус сепаратизма создаётся в московских лабораториях. (Lev Rozenberg. Separașism. Cum se fabrică la Kremlin ”noroade”. Virusul contagios al separatismului este produs în laboratoarele moscovite. www.ava.md).
În 1990, probabilitatea prăbușirii Imperiului ideocratic bolșevic se apropia de 100%. Kremlinul nu se pronunța deschis. Dar în culise, în subconștientul conducătorilor sovietici, se înfiripau idei legate de un eventual colaps.
Legenda spune că Anatolii Lukianov, președintele Sovietului Suprem al URSS, ar fi propus: ”Dacă e adevărat că unele republici sunt dispuse să plece, haideți să le forfecăm. Facem în fiecare republică câte un nucleu separatist și niște periferii prosovietice”.
Formidabil! Ce gândire ingenioasă de maestru: ”Separatism antiseparatist!” Ce soluție mai eficientă pentru acele timpuri furtunoase!?
Lituania, Estonia, Letonia, Georgia și Moldova Sovietică erau percepute la Moscova ca niște vedete ale desprinderii de Imperiu.
În 1990, autonomiile din Georgia își anunțaseră deja politica fermă de menținere a URSS. În RSSM s-au autoproclamat două republici pro sovietice, una găgăuză (august 90) și alta nistreană (septembrie 90).
În Estonia, la rolul de ”republică nistreană” pretindeau Narva și Kohtla-Iarve, în Lituania, raionul Șalcininkai.
Ce s-ar fi întâmplat cu raioanele separatiste din respectivele colonii dacă Imperiul mai rezista un an sau doi? Probabil, estonienii și lituanienii, ar fi negociat undeva pe la Viena, statut special pentru ”Republica Narva” și ”Republica Șalcininkai.
Și astăzi, culmea absurdității, artizanii acestor mini-state autoproclamate și nerecunoscute de nimeni, ar fi pretins, ca și cei de la Tiraspol, statut de observator la ONU.
Atunci, în 1990, NOI încă ne axam pe principiul integrității teritoriale și inviolabilitatea frontierelor existente. EI, însă, făceau apel la dreptul popoarelor la autodeterminare.
Pe teritoriul Imperiului spulberat, în rezultatul războaielor s-au separat de facto: Karabahul de Munte de Azerbaidjan, Abhazia și Osetia de Sud de Georgia, Pridnestrovie de Republica Moldova.
În 1991, a avut loc separarea de facto a Republicii Cecene Icikeria. Dar, în urma a două războaie sângeroase ruso-cecene, Icikeria independentă a fost lichidată.
În 2000, Cecenia a fost reîncorporată în calitate de republică și subiect al Federației Ruse. Asta e! Ceea ce i se permite unui Imperiu în relațiile sale cu separatiștii, nu li se permite și unor state independente precum Ucraina, Georgia, Republica Moldova și altele. Ca urmare a războiului ruso-ucrainean în desfășurare, o bună parte a regiunii Donbass s-a separat de facto de Ucraina. Crimeea, anexată de Rusia în 2014, se pretează și unei abordări aparte.
Conflictele armate/războaiele civile s-au desfășurat cu implicarea statelor străine, care susțineau militar și economic entitățile separatiste. Forțe militare străine au participat direct în operații de lupta de partea separatiștilor (Armata a 14-a în Pridnestrovie, trupele rusești în Osetia de Sud și Donbass).
Doar în timpul războaielor ruso-cecene aproape că nu a existat careva imixiune externă. Acest fapt a și permis Rusiei să reanexeze Icikeria. Toate ”probele de amestec militar din afară” în războiul cu Cecenia au fost fabricate în birourile FSB și GRU. Cele cinci republici care s-au separat de facto nu au fost recunoscute și admise în organizațiile internaționale.
Abhazia și Osetia de Sud sunt recunoscute numai de Rusia, Venezuela, Nicaragua, Nauru și Vanuatu. Pridnestrovie, LNR, DNR și Carabahul de Munte nu sunt recunoscute de nici un stat sau organizație internațională.
Lev Rozenberg, și-a început cariera de jurnalist și politolog la Tiraspol și Chișinău. A cunoscut pe viu cele întâmplate și poate diagnostica:
”După destrămarea Uniunii sovietice, în ultimii 26 de ani, au apărut din senin niște ”noroade” proaspete, necunoscute mai înainte de nimeni (inclusiv de etnografi și demografi). Acestea nu se încadrează nici într-o categorie științifică existentă.
Nu sunt nici popoare nici națiuni în sensul general acceptabil în țările cu tradiții democratice. Ceea ce le unește pe așa zisele ”noroade” e doar limba rusă, mentalitatea sovietică și tendința de a se uni cu Rusia; ele ignoră atât legislația națională/constituțiile propriilor state, cât și dreptul internațional.
O trăsătură specifică a exponenților acestor ”noroade” este refuzul încrâncenat de a însuși limba oficială a țării, limba națiunii titulare din țara în care locuiesc de mulți ani. Ei doresc să știe și să folosească numai limba rusă, ca și în toți anii puterii sovietice.
Iar declararea pe hârtie a trei limbi de stat, cum s-a procedat formal în „ПМР”, nu e decât ”un sat al lui Potemkin” sau praf în ochi pentru lumea înconjurătoare”.
E limpede: ”eterna Rusie eliberatoare” cu ”separașismul” ei ne-a mai fericit cu trei ”țări de minune” – Moldova, Pridnestrovia și Găgăuzia, cu trei produse ”etnologice” și ”ecologice” – «молдавский народ», «приднестровский народ», «гагаузский народ».
În prezent, fruntașii acestor ”noroade” salută fascinanta/imperiala ”ridicare din genunchi a lumii ruse”, expansiunea ei agresivă în fostele colonii sovietice – Ucraina, Republica Moldova, Bielorusia și în alte regiuni de pe glob. EI duc dorul ”unor timpuri frumoase din trecut” și din perioada dispărutului regim totalitar comunist.
Nu întâmplător în „ПМР”, „ЛНР” и „ДНР”, în comparație cu celelalte teritorii ale Republicii Moldova și Ucrainei, sunt păstrate ziare («Комсомольская правда»), tancuri pe piedestal, monumente, denumiri de străzi și piețe botezate cândva cu numele conducătorilor bolșevici, și alte piese din imagologia sovietică.
În 1985, când a început Perestroika, NOI speram și luptam, dar nu eram siguri că în decursul unui deceniu vom avea ”limbă de stat și grafie latină”.
Venind adeseori la Chișinău, nu prea auzeam discuții politice; sâmbăta și duminica, la mitinguri, oamenii mai mult cântau și recitau poezii. Însă, la Tiraspol se declanșase deja ”o mișcare întru apărarea drepturilor populației rusofone”. Iar garantul acestor ”drepturi” a fost declarată Uniunea Sovietică.
De aceea la Tiraspol începură să ceară păstrarea Uniunii Sovietice cu mult mai înainte ca Chișinăul să fi adus vorba despre independență.
La 17 septembrie 1990, cu toată adversitatea separatiștilor, am convocat o şedinţă itinerantă a guvernului RSSM la Dubăsari, pe malul stâng al Nistrului.
Am mers acolo cu ştiri bune pentru conducătorii de întreprinderi. Obţinusem la Moscova, cu mare greu, permisiunea de a cumpăra pe valută, de la un producător italian, o linie de îmbuteliere performantă. Era destinată fabricii „Buchetul Moldovei” din Dubăsari. Mai aveam cu ce să-i bucurăm și pe cei din industria materialelor de construcţii: două linii tehnologice noi, de fabricaţie sovietică. Ne aflam în sala de festivităţi a Comitetului executiv orăşenesc, în plină şedinţă. Brusc, dă buzna Natalia Iosifovna Pojidaeva.
O activistă din partea locului a STK (Sovietul colectivelor de muncă). Îmi întinde demonstrativ o listă cu revendicările rusofonilor din Dubăsari. După care mă întreabă provocator: “Care-i atitudinea Chișinăului față de Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Nistreană?”. ”Nimeni nu recunoaște autoproclamata republică.”
“Dacă-i așa, atunci nici noi nu te recunoaștem!”. Știind că are în sală și afară susținători, cetățeanca s-a ambalat într-o isterie teatralizată.
Plăcerea activistei era să-l insulte pe Druc și pe membrii guvernului care îl însoțeau. Convocase în piaţă un miting. Imediat, la îndemnul ei, mulţimea de alogeni, unii aghesmuiţi, au dat jos tricolorul de pe clădirea Sovietului raional.
Au arborat în loc drapelul vechi, al RSSM, care, peste câteva minute a și fost înlocuit cu drapelul URSS.
La spectacolul programat din timp, participa și un coleg, Victor Diukarev, deputat de Dubăsari în Sovietul Suprem al RSSM. La propunerea Natașei, ”reprezentații norodului pridnestrovian” l-au votat, în ”numele revoluției”, drept noul Prim-secretar al Comitetului raional al PCM, în locul unui moldovean. Nu știu cu ce s-a terminat. Din câte îmi amintesc, rusul Diukarev nu era nici măcar membru al PCUS. Fără ”legendara femeie sovietică”, o Republică Moldovenească Nistreană nu s-ar fi născut și nici n-ar fi existat până astăzi. ”Anume patriotismul altoit încă din fașă ne-a făcut să ieșim în apărarea ideii unei tinere republici.
Oricât ne-ar fi de greu în prezent, nu aveam dreptul atunci să procedăm altfel. Chiar și în Moldova vecină populația rusofonă trăiește numai datorită faptului că alături se află un bastion rusesc – mica și rezistenta Pridnestrovie” (Ludmila Lebedeva, lider sindical, Tiraspol). ”După eliberare, Igor Smirnov a venit la noi, cele care ședeam pe șinele de cale ferată întru susținerea ideii; ne-a mulțumit și a recunoscut că fără femei nu ar fi existat republica” (Lidia Bogaciova – lider sindical, Tighina). ”Imediat după eliberarea deputaților, împreună cu Liuba Kosareva din partea comitetului muncitoresc (acum e președinte al Uniunii femeilor din Grigoriopol), am plecat în delegație la Moscova.
Am luat cu noi un teanc enorm de ziare despre Republica Pridnestrovie. Le difuzam, le introduceam în cutiile poștale din scara blocurilor. Ne-am dus pe la veteranii de război, președinte al Organizației unionale a veteranilor era Alexei Maresiev.
El a trimis atunci la Chișinău o telegramă ca să înceteze persecuția Pridnestroviei. Dar pe unde n-am umblat numai ca să ducem știrile despre republica noastră independentă…” (Nadejda Yakubenko comitetul muncitoresc, fabrica de conserve, Tighina).De fapt, implicarea agresivă a ”marilor figuri feminine ale societății civile din stânga Nistrului” erau/sunt niște efecte pato-psihologice ale ”patriotismului” de tip sovietic.
Un fel de a fi a multor „specialiste” aduse din fundăturile Imperiului după ”eliberarea” Basarabiei și Nodulului Bucovinei ”de sub ocupația fascistăo-română”. În anii 1960-1970, RSSM era supusă unui presing demografic fără precedent. CC PCM încuraja, pe diverse căi, imigrația din Federația Rusă și alte republici. Nomenclatura locală a susținut întotdeauna cadrele din afară, în condiţiile în care problema amplasării în câmpul muncii a localnicilor era destul de acută.
Astfel, drept consecință a invaziei matrimoniale și a migrației, ne-am ales cu o elită feminină specifică. Odată cu Perestroika au ieșit în prim plan numeroase activiste alogene devenite peste noapte fruntașe ale ”separașismului”.Ana Volkova, venită la Tiraspol în 1956 din regiunea Kamceatka.În perioada 1983-1990 a lucrat ca lector la Universitatea din Tiraspol.
A participat activ la grevele contra legislației lingvistice, adoptată de Sovietul Suprem al RSSM, la 31 august 1989. Membră a colegiului de redacție «Бастующий Тирасполь» (”Tiraspolul grevist”). Ex deputat în Sovietul orășenesc Tiraspol și Sovietul Suprem al RSSM. A îndeplinit funcția de vice spicher în Sovietul Suprem al RMN. A fost consiliera președintelui Smirnov. Recent, Krasnoselski, noul șef de la Tiraspol, a făcut-o consiliera sa.
Volkova se consideră un fel de părinte spiritual, ideologul și cronicarul Republicii Pridnestroviene. A inițiat șiorganizat în Pridnestrovie așa zisele referendumuri și nu pierde ocazia să menționeze că acestea au reprezentat o premieră absolută în toată istoria URSS. Peste ani, au urmat referendumuri similare efectuate de agenții ”separașismului” în Crimeea și Donbass.Galina Andreeva, ”femeia-amiral”, născută în China, venită la Tiraspol din Ural.
A rămas până astăzi neclintită în convingerile sale:
”Comitetul de grevă al femeilor din RMN a demonstrat lumii întregi că viitorul nostru este în mâinile noastre. Comitetul este decorat cu ordine și medalii dar cea mai înaltă recompensă este recunoștința urmașilor și memoria transmisă din generație în generație. Femeile noastre și-au pus umerele lor fragile sub povoara grea a luptei cu naționaliștii înrăiți din Moldova.
Au demonstrat bărbăție, fermitate și voința de a învinge, atât în lupta politică, cât și în tranșeele de la Coșnița-Dubăsari, la apărarea Benderului, în numele păcii, libertății norodului Pridnestroviei. Ele au eliberat deputații noștri și pe Igor Smirnov, primul președinte al RMN, din camerele de tortură ale naționaliștilor moldoveni. Ele s-au aflat în tranșee umăr la umăr cu bărbații și chemau femeile Moldovei să oprească vărsarea de sânge. Ele ”făceau rost” de arme pentru soldații noștri, ajutau să evacueze refugiații din Bender, făceau de gardă lângă răniți în spitale, îi înmormântau pe cei căzuți…”.
Galina Antiufeeva, venită la Tiraspol în 1975 din regiunea Amursk, Extremul Orient. În prezent este vice președinte al Sovietului Suprem al RMN.Ludmila Striganova, venită la Tiraspol din Taigaua Siberiană: ”Pentru mine, venită din Rusia în acest ținut îmbelșugat, manifestările de naționalism erau percepute ca identice cu fascismul.
Noi avem o cu totul altă mentalitate și legea Taigalei spune: jumătate din ceea ce ai s-o împarți cu alții pentru a supraviețui în condiții de climă aspră. Și iată că atunci, în timpuri grele, ne-a unit strâns elanul sufletesc, căci nu puteam accepta acel cadru în care doreau să ne înghesuie. Ca lideri ai mișcării sindicale din Pridnestrovie sarcina noastră era să lămurim lucrătorilor la întreprinderi esența a ceea ce se întâmpla. Datorită activității noastre, oamenii muncii au optat pentru ceea ce le-a dictat conștiința. Am apărat ceea ce avem dat de la Dumnezeu – dreptul de a viețui liberi, de a trăi așa cum considerăm că e corect și necesar”.
Ecaterina Moroz, venită la Tiraspol în 1960 din regiunea Kursk: ”La Tiraspol în piața Constituției (acum Suvorov) aveau loc mitinguri în susținerea creării Republicii Moldoveneşti Nistrene. Veneau mii și mii de oameni. Ei nu doreau și nu puteau să joace după cum le cântau naționaliștii moldoveni, care între timp și-au trecut limba la alfabetul latin. Deputații noștri, care încercau să aducă la cunoștință autorităților moldovenești punctul lor de vedere nu erau admiși la ședințele parlamentului, fiind adesea batjocoriți.
Atmosfera se încingea. În diverse orașe din Pridnestrovie au fost arestați deputații noștri, iar pe Igor Nicolaevici Smirnov l-au arestat la Kiev și l-au adus la Chișinău. Și atunci, la 1 septembrie 1991, lângă Casa Sovietelor din Tiraspol a avut loc un miting al miilor de femei, la care am participat împreună cu colegele de serviciu. Așa a început implicarea mea în activitatea Comitetului de grevă al femeilor, o organizație feministă unică.
La acest miting s-a adoptat hotărârea ca, în semn de protest, să fie blocată circulația trenurilor pe direcția Chișinău”.
În august 1989, în toate republicile sovietice funcționau deja niște legi similare, intrate în vigoare fără conflicte. Însă, la Tiraspol, ca la comandă, s-a constituit un Comitet de grevă permanent.
”Legislația lingvistică draconică, adoptată de guvernul moldovenesc, leza în drepturi oamenii care nu aparțineau naționalității titulare, au apărut cuvintele ”ocupant”, ”mancurt”, lozinca ”Valiza – gara – Rusia!”
În Pridnestrovie (Transnistria), unde oamenii de diverse naționalități, trăiau de secole cu principiile egalității și umanismului, o atare politică provoca confruntarea. Oamenii ajungeau la concluzia că ar fi mai bine să-și construiască propriul stat independent.
Cu atât mai mult că acest ținut istoric a intrat în componența Moldovei abia după Marele Război pentru Apărarea Patriei, când s-a format RSSM” ( Ecaterina Moroz, Tiraspol).”
Din Chișinău a venit o directivă ca într-un an să învățăm limba română. La întreprinderi și în instituții au început chiar să organizeze cursuri; dar oamenii au protestat – de ce să trăim conform indicațiilor cuiva?
Avem dreptul să ne decidem soarta. Doream să păstrăm limba rusă ca limbă de comunicare interetnică. În 1989, la întreprinderi, s-au început grevele, după care am participat la ”războiul șinelor”, când au fost arestați liderii noștri – Smirnov, Pologov și alții. Femeile făceau de gardă pe rând, iar acasă, în timpul liber, făceam mâncare ca să hrănim greviștii” ( Maria Kulakli, Tighina).”Era anul 1989.
Începuseră grevele. Toate întreprinderile participau. Umblam la mitinguri în oraș. Ceream, în primul rând, două limbi. În Moldova fusese adoptată o lege – moldoveneasca limbă de stat iar rusa – nu. În Moldova vroiau să treacă limba moldovenească la alfabetul latin.
Dar noi vroiam ca să rămână alfabetul chirilic și să fie două limbi de stat”(Nadejda Iakubenko, Tighina).
Astfel, în perioada 21 august – 22 septembrie 1989, pe malurile Nistrului, în centrul Europei, s-a consumat o întâmplare fără precedent în lume: peste 200 de mii de oameni au făcut greve și au protestat vehement contra unui alfabet (latin) și a unei limbi (române).
Rămâne de văzut dacă femeile vor declanșa o grevă generală și în Kazahstanul de Nord după modelul celor din raioanele de est ale RSSM. Zic asta fiindcă, recent, conducerea de la Astana a decis să treacă limba kazahă la grafia latină. Să le ținem pumnii kazahilor, poate că se vor descurca mai ușor decât românii din Basarabia. În august 1991, la ordinul lui Elțîn, puciștii au fost încarcerați.
Chișinăul a urmat exemplul Moscovei. Poliția Republicii Moldova l-a capturat pe Smirnov la Kiev și a mai reținut pe unii activiști de la Tiraspol, Tighina și Comrat, care au susținut deschis puciul lui Ianaev. Au început protestele. Regretatul Constantin Kiroșko, un foarte tânăr jurnalist, decedat în circumstanțe enigmatice, a investigat ”o stranie sincronizare”: la Tiraspol femeile blocau calea ferată cerând eliberarea lui Smirnov și a celorlalți separatiști/puciști; la Chișinău deputații agrarieni făceau scandal în parlament
– ”Tovarăși, stau vagoanele încărcate la Revaca, ni se strică pătlăgelele!”.”Alo! Snegur! Hadârcă ! Se aude? Dați-i drumul lui Smirnov!”Urmăream în ziarul ”Молодежь Молдавии” relatările despre femeile din Pridnestrovie, care luptau pentru eliberarea primului președinte al autoproclamatei PMR. Pe acestea talentatul și mucalitul Costel Kiroșko le botezase subtil – ”niște amazoane în ștrampi din batalionul lui Igor Smirnov”. Așa le țin minte.
În Moldova Sovietică, agrarienii experimentau de zor. Puseseră atunci de un nou organ de conducere – ”Sovietul colhozurilor”, cu statut de minister. O premieră a minesterologiei sovietice.
De parcă nu erau suficiente cele două structuri birocratice de comandă existente deja – Ministerul agriculturii și Ministerul industriei alimentare.
Conducerea FPM luase decizia să elaborez urgent un ”Proiect de lege a guvernului” și să-l prezint, ca alternativă la proiectul pregătit de Piotr Pascari.
De menționat: la sovietici, în RSSM, cu membrii biroului de partid și administratoarele, majoritatea ucrainence sau rusoaice, căsătorite cu militari, nu puteai comunica decât în limba în care ”a vorbit marele Lenin” (metafora lui Vladimir Maiakovski).
Sindicalistele, radiante și împlinite, sărbătoresc 20 de ani de la constituirea, în 1989, a Comitetului de grevă al femeilor din Pridnestrovie – o echipă de șoc, condusă de ”femeia amiral” Galina Andreeva.Regret că nu am reținut numele acelei tinere de la Tiraspol – o descendentă a ”eliberatorilor” noștri din 40/44, în rol de ”jurată” la procesele naționaliștilor moldoveni din anii 70.
Toate aceste ex-grevistele dolofane se laudă cu o mare victorie: eliberarea lui Igor Smirnov, capturat la Kiev de poliția RM și încarcerat la Chișinău. Și o fac pe bună dreptate: cu ajutorul femeilor, în grevă permanentă, clanul ”directorilor roșii” și alți susținători ai puciștilor lui Ianaeev, au reușit să proclame, la Tiraspol, propria republică independentă. Și aceasta, cu două zile mai înainte ca la Chișinău ”deputații poporului” să voteze independența Republicii Moldova.
Încă o divagație de ordin personal: Ana Volkova și Mircea Druc, au aceeași Alma mater. Ambii au absolvit MGU, în 1980, ea – facultatea de istorie, el – facultatea de psihologie. Probabil, s-au văzut de multe ori pe culoarele Universității. Cu siguranță, însă, nu le-a trecut prin minte că vor ajunge deputați în Sovietul Suprem al RSSM și adversari ireconciliabili.
În acea perioadă, excesele și actele de huliganism erau atribuite membrilor Mișcării de renaștere națională a românilor basarabeni. Îmi era rușine și mă indigna acest neadevăr fiindcă umbreau idealul unionist. Instinctiv, m-am apropiat și mi-am cerut scuză de la cele două persoane agresate.
Astfel i-am cunoscut pe deputații de Tiraspol Ana Volkova și Igor Smirnov.Ulterior, m-am întrebat adeseori: de ce, în numele cui mi-am cerut scuze? Cine erai, tu, Mircea Druc? Un simplu ”deputat al poporului”, ca toți ceilalți. Nimic mai mult. Ce răspundere purtam pentru actele de huliganism din Chișinău? Sau poate că nu erau acte de huliganism, ci niște provocări bine organizate. Dar de cine și cu ce scop?
În RSSM, încă nu avuseseră loc nici un fel de excese la care fac trimitere, ca un laitmotiv, ”apărătorii populației rusofone” și ”moldovenii stataliști”. Și nici nu-i trecuse cuiva prin minte ideea unor concedieri la întreprinderile din dreapta Nistrului pe motivul ”necunoașterii limbii de stat”.
Nu se înregistraseră nicăieri confruntări între polițiștii moldoveni și gardiștii pridnestrovieni, nici ”campanii ale voluntarilor” deoarece încă nu existau nici unii nici alții. Nu auzise nimeni de Mircea Druc, ”călăul republicii găgăuze”, deoarece se afla încă la Cernăuți. Nimeni nu avea știre nici de ” sângerosul general sovietic Ion Costaș”. Dar pe malul stâng al Nistrului, în 1989-1990, s-a produs un eveniment fără precedent și crucial pentru destinul Imperiului în agonie: ”secretarii de partid” au cedat locul ”directorilor roșii”.
La Tiraspol, pentru prima oară în istoria bolșevismului, s-a produs o rotație sui generis: comandații industrii și organele de conducere ale economiei au uzurpat puterea tradiționalei nomenclaturi partinice.Anticipând acest eveniment, mai mult de jumătate din efectivul KGB al RSSM și-a dat demisia. Câțiva ofițeri au plecat la Moscova sau Kiev.
Majoritatea s-a încadrat armonios în structurile administrative, inclusiv ”serviciile de securitate”, pe care separatiștii le organizau în paralel, în Pridnestrovie. Și, încă din 1989, avea loc ”o bine camuflată scurgere” de arme și muniții de la depozitele Armatei a 14-a.
Foto: Război cu separatiştii pe Nistru
Astfel, către anul 1991, garda creată ilegitim în Pridnestrovie era deja înzestrată exemplar și capabilă de luptă.
De aceea rămân, până la proba contrarie, cu versiunea mea: în RSSM, Igor Smirnov și Ana Volkova erau principalii responsabili pentru realizarea proiectului ”separașist”, demarat de Lukianov și grupul de deputați «Союз».Smirnov a fost trimis la Tiraspol în 1987 și la mai puțin de un an desfășura deja o vastă activitate politică.
La 8 august 1989, el a devenit primul președinte al ОСТК. În raioanele din stânga Nistrului și Tighina el și-a subordonat pe verticală și orizontală toate structurile statului, efectuând un fel de ”conducere prezidențială directă” și un control ideologic total.
La Moscova, conducerea KGB văzuse în Perestroika, cu mult înaintea gerontocraților partidului-stat, un mare pericol pentru structurile sale. Și, din start, a trecut la acțiuni concrete de torpilare a procesului de democratizare.
Pentru observatorii evenimentelor din RSSM o dovadă în acest sens era trimiterea lui Igor Smirnov ”în misiune” la Tiraspol, precum și venirea, la momentul oportun, a lui Vladimir Antiufeev.
O confirmare că la Tiraspol, procesele ”separașiste” sunt coordonate de KGB/FSB a fost și rezultatul conflictului dintre militarii Lebed-Bergman, pe de o parte, și civilii Smirnov-Antiufeev, pe de alta. Centrul imperial, la sugestia KGB, i-a preferat pe civili. Și nu întâmplător, la momentul oportun, generalul Antiufeev, seful KGB din Pridnestrovie și Alexandru Caraman au fost transferați în Donbass.
Provocările, puse la cale în RSSM, de către duo Volkova – Smirnov, erau coordonate de viitorii puciști – Lukianov și grupul ”Soiuz. În 1990, Piotr Șornikov, deputat în Sovietul Suprem al RSSM, dădea zilnic interviuri ziariștilor din Moscova despre ”maltratarea deputaților rusofoni de către naționaliștii moldoveni” și punea în gardă Centrul: încurând, inevitabil, va curge sânge și zeci de mii de refugiați își vor căuta salvarea în Rusia.
Ironia destinului! Previziunile au devenit realitate în sens invers: peste 50 de mii de oameni din stânga Nistrului s-a refugiat în Basarabia, inclusiv corpul didactic și studenți ai Universității. Astăzi, la Tiraspol funcționează o Universitate rusă, la care Ana Volkova și Piotr Șornikov predau istoria, inclusiv un curs de ”Istoria Pridnestroviei și RMN”. Adevărul e că, în 1990, ”aleasa norodului” Ana Volkova ”se vroia agresată de naționaliștii moldoveni”.
Altfel n-ar fi reușit să-i convingă pe deputații din Pridnestrovie să părăsească in corpore Sovietul Suprem al RSSM. Misiunea principală primită de la Centru consta în pregătirea de urgență a congresului care, la 2 septembrie 1990, avea să proclame Republica Moldovenească Nistreană.
O primă și mare realizare practică a ”separașismului”.Chipurile, în 89-90, NOI n-am fost cumințiți și, drept consecință, EI au despărțit raioanele RSSM de pe malul stâng de cele de pe malul drept.
Dar, zic eu, Alma-Ata și Kievul se purtau frumos și de aceia, ”Doctrina Lukianov” nu s-a răsfrânt și asupra lor. Centrul imperial nu intenționa să creeze în Ucraina și Kazahstan niște enclave de tipul ”Republicii Moldovenești Nistrene”.
Îmi amintesc, la Chișinău, unii comentau cu invidie: ”balticilor le merge, dar moldovenii, ca și georgienii, sunt mai puțin norocoși”. Foștii președinți moldoveni – împăciuitorul Snegur, șmecherul Lucinschi și devotatul comunist Voronin nu și-au mai văzut țărișoara lor independentă, în frontierele fostei RSSM. Mă întrebam adeseori cum ar fi procedat președintele Nazarbaiev, dacă OSTK, la comanda grupului «Союз», ar fi pus de o republică rusofonă în Kazahstanul de Nord?
În 90, existau și acolo mulți ”directori roșii” ca Igor Smirnov și Anatol Bolșakov și ”pasionare” ca Ana Volkova și Galina Andreeva. Totuși, eternul președinte Nazarbaiev, fără mare efort, s-a ales cu niște ținuturi mai puțin kazahe.
Victor Alcknis, ex-deputat în Sovietul Suprem al URSS și susținător deschis al puciului din august 1991, nu se distanțează de propria invenție – ”doctrina separatism antiseparatist”.
La 24 iulie 2014, într-o emisiune la postul TV rus ”Дождь”, acesta reconfirma cu franchețe teza: ”Republica Moldovenească Nistreană este creația Centrului”. Personal, nu m-am îndoit niciodată. Știam: deputații din grupul «Союз», în frunte cu președintele Sovietului Suprem al URSS Lukianov, susținut de cecurile pro-imperiale din Moscova, au contribuit la crearea nucleelor separatiste. În RM – Pridnestrovie și Găgăuzia, în Georgia – Abhazia și Osetia de Sud, în Azerbaidjan – Carabahul de Munte și în Kazahstan – regiunile de nord est.
Astfel, EI căutau să împiedice ieșirea din componența Imperiului sovietic a republicilor unionale și să evite colapsul regimului totalitar bolșevic.În încheierea emisiuni, Mihail Zîgari, redactor șef și moderator l-a întrebat: ce va urma după evenimente din estul Ucrainei? Invitatul său a răspuns: ”Kazahstanul de Nord va trece la Rusia.
Dar aceasta se va întâmpla după plecarea de la conducere a lui Nazarbaiev”. Comentarii? Kazahstanul va dori să iasă din uniunile pro-ruse și vor fi dezlănțuite stările de spirit separatiste în regiunile sale de nord-est, unde un important procent al populației este rusofonă și ne kazahă. Așa cum s-a întâmplat în Crimeea și în estul Ucrainei, în 2014. Același lucru se poate întâmpla și în Bielorusia. Nu degeaba Lukașenko are mari temeri legate de expansiunea ”lumii ruse”.
Harta Basarabiei înainte şi după ocupaţia sovietică
În 2016, Ana Volkova încă mai credea sincer că statul moșit de ea și ”născut în rezultatul unui referendum”, organizat tot de ea, ”va fi recunoscut până la urmă de comunitatea internațională”. Dar a mai apărut o problemă: eroinele nu știu cum ar fi mai bine să se numească oficial statul pentru care și-au sacrificat o bună parte a tinereții… În ianuarie 2017, s-a efectuat un sondaj on line.
Locuitorii din Pridnestrovie au fost întrebați: Cum ar trebui, după părerea dumneavoastră, să fie numită actuala Republică Moldovenească Nistreană?
Au participat 525 de persoane, care au votat în felul următor: Republica Pridnestrovie – 29%; Republica Șerif – 27%; Republica Nistreană – 21%; Republica Moldovenească Nistreană – 19%, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Nistreană – 4%. Comentarii? Satul arde, baba se piaptănă…
Să mai organizeze Ana Volkova un referendum și ”norodul pridnestrovian” va decide cu 77% – ”Republica Șerif”.Timpul, tovarăși, timpul este necruțător cu toată lumea și le aranjează pe toate. Recunoașterea Republicii Șerif se tot amână. Ucraina și RM se declară partenere cu SUA și acționează în comun pentru blocarea contingentului rus dislocat în Pridnestrovie.
Drept consecință, se complică asigurarea logistică, de exemplu, apare insuficiența carburanților pentru tehnica de luptă. Ca urmare a demersului comun al R. Moldova și Ucrainei în septembrie curent ar putea fi abordată la ONU prezența militarilor ruși în zonă.În ultimele luni, s-au tensionat relațiile între Moscova și celelalte două capitale Kiev și Moscova.
Formatorii de opinie, în general, neagă predicțiile sumbre, ca să mascheze o situație reală. În pofida oricăror asigurări din partea politicienilor, un război rece poate deveni fierbinte în orice moment. Conjunctura globală se agravează și conflagrația pare inevitabilă. Iar părțile în conflict se pregătesc intens de război.
Pacifismul și apatia ”oamenilor muncii de la orașe și sate”, evidențiate în sondaje trucate, nu e un factor decisiv. Într-un moment de criză, liderii de la Kiev, Chișinău și Tiraspol vor ști cum să aducă rapid recruții/rezerviștii, mercenarii și voluntarii în cazărmi și tranșee.Pe zi ce trece se schimbă situația.
Apar tot mai multe fenomene, care diminuează optimismul amazoanelor de pe malul stâng al Nistrului. Se resimte și scăderea în continuare a nivelului de trai al populației.
Deși majoritatea se pronunță pentru prezența militară rusească, numărul locuitorilor scade vertiginos. În prezent, există pe hârtie doar 340 de mii de suflete dintre care 260 de mii cu pașapoarte ale RM și României.
Crește numărul pensionarilor și, cu părere de rău, cimitirele ocupă tot mai mult teren.
Foto: Urmările războiului de pe Nistru
Propagandiștii și politicienii liniștesc oamenii cu lozinci și afirmații: ”Imposibil de rezolvat problemele pe cale militară; rușii nu doresc război; populația nu va participa la eventuale acțiuni de luptă”. Cu toate acestea, fiecare latură a triunghiului Kiev – Chișinău – Tiraspol se pregătește de o iminentă confruntare militară.Recent, tribunul Vladimir Jirinovski mai reducea din analfabetismul istorico-etnografic al oamenilor sovietici. De la un proeminent lider politic rus ei au aflat un simplu adevăr: ”moldovenii sunt români, iar moldoveneasca și română e una și aceeași limbă”. Reiese că degeaba se mândresc femeile Pridnestroviei cu decorațiile primite pentru lupta lor contra românizării, alfabetului latin și limbii române.
Jurnalista Svetlana Gamova, redactor la «Независимая газета», fostă corespondentă specială în RSSM din partea organului de presă ”«Союз» (o expertă în ”separașism”) titra recent: «Приднестровцы становятся румынами» (”Pridnestrovienii devin români”).
Și, împreună cu Galina, soția generalului KGB Antiufeev, au dezbătut un proces alarmant – obținerea cetățeniei statului român de către locuitorii din stânga Nistrului. Mass-media a descoperit recent că și soția președintelui Krasnoselski ar fi obținut cetățenia și culmea, a depus jurământul față de României, ca toți solicitanții.
În septembrie 2017, Serghei Volkov, o înaltă față bisericească din Pridnestrovie, prin ucazul președintelui Dodon a devenit cetățean al RM. Deși se află la Tiraspol abia din 2010, a fost decorat recent cu medalia «25 лет миротворческой операции в Приднестровье». Pe de o parte, faptul în sine parcă ar știrbi imaginea independentei RMoldovenească Nistreană.
Pe de alta, e bine, căci el poate mai ușor să-l consilieze pe Dodon. Arhiepiscopul Sava (Serghei Volkov) cunoaște problemele, are multe distincții de stat din partea Rusiei, printre care «За службу на Кавказе» și «За службу в ракетных войсках стратегического назначения».
Irina Vasilatii, candidată la ultimele alegeri prezidențiale în RMN, fostă consilieră a lui Evgheni Șevciuk, se dă în spectacol prin Chișinău și a fost reținută de poliție. Iar Nina Ștanski, ex-ministrul de externe, dimpreună cu soțul s-au refugiat la Chișinău. Dar nu moare RMN fiindcă aceștia au fugit la Chișinău și nu la Moscova. Părerile în Pridnestrovie sunt împărțite.
Unii cred că la Chișinău cuplul prezidențial ar avea asigurată protecția din partea lui Vlad Plahotniuc. Alții sunt ferm convinși că de la Kremlin au primit ordin să se mai ”rețină” prin Chișinău pentru ”întărirea ” lui Dodon și a militanților pentru apropierea de Rusia. Interesant, unde se va refugia cuplul prezidențial Svetlana și Vadim Krasoselski? Cu diverse ocazii, la aniversări, președinții Smirnov, Șevciuk și Krasnoselski au decorat femeile Pridnestroviei, inclusiv pe atacatoarea mea, Natașa Pojidaeva de la Dubăsari, cu ordine și medalii ale statului nerecunoscut de nimeni.
Le-au mai decorat Biserica Rusă precum și conducătorii formațiunilor de cazaci de pe tot cuprinsul fostului Imperiu ideocratic bolșevic. ”Amazoanele lui Smirnov”, nu neapărat în ștrampi, și-au păstrat până în prezent patriotismul specific. Un efect al educației sovietice și un spirit revoluționar nativ. Dar, în esență, ele nu sunt decât niște gâște colhoznice internaționaliste și nu le-au interesat niciodată problemele gâștelor sălbatice naționaliste, limba și cultura aborigenilor.
Și astăzi, eroinele se declară hotărâte să lupte până la recunoașterea de către comunitatea internațională a enclavei denumite ”Republica Moldovenească Nistreană”.
E la nave va! Irina Mișina, «Радио Приднестровья»:”În 1989, femeile, cu pași siguri, mărșăluiau în coloanele participanților la mitingurile de protest contra legislației lingvistice adoptată de Sovietul Suprem al RSSM, discriminând populația rusofonă. Și, cu adevărată bărbăție, doreau să ajute norodul găgăuz în 1990.
Au blocat cu stoicism calea ferată în 1991, protestând contra arestării deputaților noștri. Au ajutat cu uitare de sine pe apărătorii republicii, în 1992, în timpul conflictului armat, dezlănțuit de RM contra norodului pridnestrovian. «Женщины Приднестровья»” nu e o simplă îmbinare de cuvinte, astăzi aceasta sună ca un grad. Și sunt distinse cu acest grad sau titlu femeile care au lăsat în urmă mitingurile și grevele miilor de oameni, campania din Găgăuzia întru ajutorul norodului frate, ”războiul șinelor”, nedeclaratul război din 1992, blocada economică.
Și întotdeauna femeile Pridnestroviei au crezut fără șovăire că statul creat prin voința norodului pridnestrovian va fi recunoscut de comunitatea internațională”.Încerc uneori un sentiment de compasiune față de aceste femei sovietice încremenite în trecutul lor dramatic.
Pentru veteranele ”separașiste” nu există dubii de nici un fel: regimul autoritar de tip sovietic de la Kremlin reprezintă o pildă demnă de urmat; Putin rămâne un idol infailibil, un ”manager eficient” și un ”adunător de pământuri rusești”, cum era odată Stalin, ”conducătorul tuturor popoarelor”.
Iar ”amazoanele în ștrampi” reprezintă produsul transpunerii în practică a unui proiect axat pe ideea de ”separatism antiseparatist”. De fapt, nu importă dacă a existat într-adevăr o ”doctrină Lukianov”. Chiar și într-o formă semi virtuală, ea poate servi drept lecție. Kremlinul a susținut în trecut, susține în prezent și va continua să susțină în viitor regiunile separatiste din fostele colonii sovietice, dar și din lumea întreagă.
Astăzi, echipa conducătoare de la Kremlin duce războaie hibride și pune în practică stratageme care nici nu le-ar fi trecut prin cap ideocraților imperiali din grupul de deputați ”Soiuz”. Însă viitorul, cu Putin sau cu oricine altul în fruntea ”lumii ruse”, ne promite emoții puternice și zdruncinări epocale, fiindcă n-au mai rămas scenarii lipsite de risc.
În special pentru cei care, în prezent, caută să evite orice viitor neplăcut. În principiu, însă, viitorul este impredictibil și inevitabil.
CITIŢI ARTICOLUL ÎN ÎNTREGIME ACCESÂND :
http://basarabialiterara.com.md/?p=26693
Partajează asta:
Apreciază:
14/09/2017 Posted by cersipamantromanesc | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | abuzurile armatei ruse, actual, atrocitatile armatei ruse, ”SEPARAȘISMUL” ŞI ”AMAZOANELE ÎN ȘTRAMPI”, conflictul inghetat de pe nistru, Mircea Druc, No Comment, pacificatorii rusi, POLITICA, reglementarea conflictului, republica moldova, rusia, rusia si r.moldova, separatism transnistrean, smirnovisti, transnistria, tratative pentru reglementarea conflictului, u.e., unire, VIDEO, YOUTUBE | Lasă un comentariu