CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Ortodoxia și Catolicismul. Concordatul României cu Vaticanul

 

 

 

 

 

Imagini pentru Concordatul Romaniei cu Vaticanul photos

 

 

 

 

 

 

 

Concordatele sunt acte diplomatice ale Statului Vatican încheiate cu diferite guverne ale ţărilor pe teritoriul cărora existau credincioşi catolici. La prima, vedere, acestea au scopul doar de ai proteja credincioşii catolici care vieţuiesc pe teritoriul ţărilor respective, în realitate, concordatele urmăresc influenţa culturală, politică, economică a cultului catolic şi a riturilor acestuia pe teritoriul acestor ţâri, având drept ţintă prozelitismul Bisericii Romano-catolice.

Concordatele au fost folosite de Biserica Romano-Catolică încă din Evul Mediu cu Franţa, Portugalia (1857, 1886), Prusia (1821), Bavaria (1871), Spania (1831, 1855, 1904), Elveţia (1828,1845,1888), Austria, Rusia, etc. Dintre toate acestea, cel cu Rusia nu a fost pus în aplicare, rămânând în vigoare legile ţării. După primul război mondial, cele mai importante Concordate au fost încheiate cu Polonia (1925), Lituania (1927), Germania (1933). Concordatul semnat cu Italia datează din 1929, când s-a creat şi noul stat al Cetăţii Vaticanului.

Acest act diplomatic este redactat de canonici romano-catolici desemnaţi de papă. Guvernele semnatare aduc eventuale obiecţii şi/sau propuneri. Chiar dacă în conţinutul concordatului apar modificări, ele sunt minore şi nu schimbă cu nimic fondul problemei. Se foloseşte un limbaj suplu. Capitolele necontroversate au o exprimare directă şi precisă, în timp ce capitolele care ar putea stârni reacţii şi nemulţumiri din partea guvernelor semnatare sunt constituite din ambiguităţi şi echivoc.

Astfel de articole, în aparenţă limpezi, clare şi favorabile guvernului respectiv sunt condiţionate de trimiteri la doctrine canonico-juridice catolice care, interpretate în funcţie de aceste trimiteri, exprimă tocmai contrariul.

Deoarece multe dintre guverne nu au studiat amănunţit aceste trimiteri condiţionale sau termeni conjugaţi echivoc înainte de a semna asemenea acte diplomatice, s-au dovedit ulterior a fi „păcălite”.

Văzându-se induse în eroare, unele guverne au denunţat concordatul, iar altele au cedat în faţa abilităţilor verbale ale reprezentanţilor desemnaţi de papă. Aşa s-a întâmplat şi în cazul Concordatului cu România.

Cine a câştigat din Concordatul cu România

 

Concordatul cu România a fost semnat la 10 mai 1927 de către Vasile Goldiş (Ministrul Cultelor şi Artelor,) şi Iuliu Maniu (prim-ministru), ambii greco-catolici, sub presiunile regelui Ferdinand al României, care nu dorea să strice relaţiile cu Occidentul şi, în mod special, cu Vaticanul.

Discuţiile despre Concordat au început în 1921, la propunerea Vaticanului, în timpul guvernării Averescu, tratativele fiind secrete. Opinia publică din România a aflat de acesta doar în 1928, prin denunţarea în paginile ziarului „Telegraful Român” din Sibiu.

Marea majoritate a intelectualilor români îşi dau seama că, în forma în care a fost semnat Concordatul, s-a produs o mare greşeală politico-diplomatică a reprezentanţilor Statului Român. Protestele, discuţiile tensionate, dezbaterile pe această temă etc. apar tot mai mult şi, în ciuda acestora şi a nemulţumirilor exprimate de ierarhia ortodoxă, în anul următor, 1929, Parlamentul României aprobă încheierea actului diplomatic, fără a face un studiu amănunţit asupra sa.

După demascarea Concordatului în paginile „Telegrafului Român”, Nicolae Titulescu, încercând să reducă din „pagube”, cere Vaticanului mai multe declaraţii interpretative,1 în special acolo unde formulările ambigue şi trimiterile la codexul romano-catolic păgubesc Statul Român şi nedreptăţesc celelalte culte existente la acea dată în ţară.

Într-o telegramă trimisă de N. Titulescu către Guvernul României, la 11 octombrie 1928, el spune că monseniorul Angelo Marie Dolci, demnitar al cancelariei papale, i-a comunicat confidenţial să renunţe la a mai cere explicaţii „căci este vorba de o rezistenţă personală a papei”. La propunerea regelui Ferdinand, lucrurile au rămas în umbra tăcerii.

În anii următori semnării Concordatului, mai multe organizaţii laice din România solicită anularea acestui act, însă fără nici un rezultat.

În 16 aprilie 1932, un grup de 27 de deputaţi cer denunţarea şi anularea Concordatului cu România. Atât Casa Regală din România, cât şi guvernul „se spală pe mâini” prin explicaţii penibile şi puerile, concluzionând că situaţia nu e de competenţa lor.

În cele din urmă, Concordatul este denunţat şi anulat de guvernul comunist al lui Petru Groza, care a întâmpinat o mare opoziţie din partea ierarhiei greco-catolice din Ardeal. Acesta este şi unul dintre principalele motive pentru care toţi ierarhii uniţi din Ardeal au fost arestaţi de către regimul comunist. Trist este că denunţarea Concordatului au făcut-o comuniştii şi nu marii noştri oameni politici care, în momente de grea încercare pentru ţară, s-au folosit de sentimentul naţional al cetăţenilor României pentru a-şi câştiga capital electoral.

Concordatul a influenţat mult întocmirea Legii Cultelor, avantajând Biserica Romei şi dezavantajând Biserica Ortodoxă. Printre altele, se pretindea ca Biserica greco-catolicilor, considerată până atunci, prin prevederile Constituţiei, Biserică românească, să fie înglobată în cea Romano-catolică şi organizată în condiţiile Codicelui de drept canonic al Vaticanului.

De asemenea, se cere ca Fondul de studii şi Fondul religie – administrate până atunci de Stat, să fie predat: Bisericii Romano-catolice. Prin prevederile Codicelui de drept canonic, proprietar al tuturor bunurilor deţinute de Biserica Catolică este papa, ca şef suprem şi discreţionar al acesteia.

Un articol cu totul special al noului proiect de Concordat este cel prin care se prevede ca episcopii, clerul şi chiar credincioşii Bisericii Catolice de pe teritoriul Statului Român să poată comunica direct cu Vaticanul, fără nici un fel de control din partea autorităţii civile, nu numai în probleme de credinţă şi organizare, ci în orice „afaceri bisericeşti”, formula extrem de elastică ce deschide drum liber oricărei acţiuni extra-bisericeşti.

Tot în Concordat este prevăzut dreptul persoanelor de altă naţionalitate şi neavând cetăţenie română să poată avea acces şi drept de a activa în cadrul instituţiilor Bisericii Romei de pe teritoriul României, fără ca Statul Român să aibă drept de control asupra lor. Nici un Concordat încheiat cu vreo altă ţară nu impunea Statului respectiv această renunţare la control, comunicarea clerului cu Vaticanul făcându-se numai prin mijlocirea Ministerului de Externe.2

Legea generală a cultelor a fost dezbătută şi votată la un an după semnarea la Vatican a Concordatului, în martie 1928, ministrul cultelor, Alexandru Lepădatu, a prezentat în faţa Senatului României proiectul de lege a cultelor, care a stârnit multe reacţii şi dispute, fiind redactat astfel încât să nu încalce articolele din Concordat.

În felul acesta, noua lege a cultelor favoriza foarte mult cultul catolic (greco şi romano) din România, în senat au luat cuvântul Nicolae Bălan, mitropolitul Sibiului, PS Roman Ciorogariu din Oradea şi PS Grigore Comşa de la Arad, combătând punctele controversate din Concordat, care influenţau negativ legea respectivă, în ciuda tuturor intervenţiilor ierarhilor ortodocşi, guvernul liberal a votat Legea Cultelor, fără a face nici cea mai mică modificare.

Legea Cultelor din 1928 acorda implicit dreptul Bisericii Romei, deşi era minoritară în România, de a avea autonomie, în felul acesta, Vaticanul devenea stat în stat. Catolicismul a avut întotdeauna un caracter militant şi ofensiv, combătând chiar şi libertatea conştiinţei şi principiul egalei îndreptăţiri, ambele fiind principii elementare în constituţia statelor moderne (a se vedea şi Lazăr Iacob, Regimul cultelor în România întregită. 1931, pag. 21 ş.u.).

Unul din luptătorii împotriva felului în care a fost redactată Legea Cultelor a fost şi istoricul Ştefan Meteş care spunea:

„Împotriva uzanţelor internaţionale cele mai elementare, subordonând principiul menţinerii neştirbite a suveranităţii interne, unor consideraţiuni de oportunism lipsit de temeiul adevărat, guvernul român a crezut a fi în drepturile sale legitime încercând a adopta şi a pune în concordanţă dispoziţiunile cuprinse în legea cultelor cu textul convenţiunii încheiate anterior cu Vaticanul, impunând în felul acesta ţării întregi, respectarea voinţei şi intereselor unei organizaţii eclesiastice din afară de frontierele României…” (Şt. Meteş, Viaţa Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania între anii 1919-1939, Sibiu, 1940).

Legătura dintre catolicism si iredentism

 

Contextul istoric al iniţiativei Vaticanului de a semna un Concordat cu România arată necesitatea Romei papale de a crea front comun cu interesele iredentiste maghiare. După ce, prin Tratatul de la Trianon, Ardealul intră în posesia Statului Român, papa pierde din influenţa politică şi economică ce o avea în perioada ocupaţiei austro-ungare, în acest caz, catolicismul devine o minoritate, deoarece Bisericii Ortodoxe i se recunoaşte dreptul de Biserică dominantă şi naţională. Singura posibilitate de a recâştiga din influenţa avută în Ardeal era o înţelegere pe plan diplomatic.

O dată cu suveranitatea României asupra Ardealului, toate bunurile fostului Stat Ungar trec în proprietatea Statului Român, care urmează să le administreze după legi proprii.

Deoarece în perioada ocupaţiei austro-ungare papa nu avea drept de proprietate, ci doar de uzufruct (drept de folosinţă), aceste bunuri intră în posesia Statului Român.

În Ardeal, populaţia de naţionalitate română era majoritară, iar maghiarii rămân doar cei mai numeroşi dintre minorităţi. Astfel, Biserica Romano-catolică îşi vede ameninţată perspectiva dominaţiei şi a răspândirii catolicismului.

Elementele şovine din Ungaria, cât şi conaţionalii lor din Ardeal (care se simt loviţi în orgoliu deoarece sunt minoritari) susţin interesele catolicismului în România (în special în Ardeal) şi, astfel, ia naştere o conjugare a intereselor Bisericii Romano-catolice şi a celor maghiaro-şovine. Vrednică de amintit, în acest sens, este şi mărturia papei Pius XI în anul 1926 care, în faţa a câtorva mii de pelerini maghiari spunea:

„Am văzut totdeauna în mulţii pelerini unguri cari au fost aici, pe fiii ţării Mariei Tereza, pe fiii regelui Ştefan cel Sfânt, pe urmaşii sfântului Emeric şi pe nepoţii regelui Ladislau cel Sfânt… Binecuvântez pe toţi acei tineri, cari în importanta epocă a redeşteptării, în scumpii ani ai înnoirii sufleteşti se grupează în jurul acestui steag, pentru ca să ducă la biruinţă conştiinţa naţională şi adevărata religiozitate şi să facă Ungaria din nou mare şi fericită (Legea Românească, nr. 22. p, 193-194, anul 1935)”.

În acelaşi an, la Budapesta, baronul Dr. A. Vecsey, mâna dreaptă a episcopului catolic de Alba-Iulia sub „jurisdicţia” căruia funcţiona şi Statusul Catolic Ardelean, făcea următoarele afirmaţii: „România a răpit mult pământ unguresc. Statul Român se teme de Biserica Catolică… Averile bisericeşti le-a confiscat deja. Se teme de fiecare ungur, dar mai ales de ungurii catolici, deoarece simte prin instinct că catolicismul este sprijinul cel mai puternic al maghiarimei”. (Ibidem)

Pentru ca aceste interese să fie întărite de elemente româneşti din Ardeal, papalitatea se foloseşte şi de încorporarea Bisericii Greco-catolice în sfera de interese a Bisericii Romano-catolice, cu atât mai mult cu cât credincioşii greco-catolici la acea data numărau aproape jumătate din catolicii din România. Aceasta s-a înfăptuit prin conlucrarea tacită a ierarhilor greco-catolici, fără a face cunoscute credincioşilor uniţi interesele ascunse. Ei ştiau doar de includerea lor în marea familie a Bisericii Romei, neştiind că sunt părtaşi la slăbirea suveranităţii naţionale a României.

Fostul deputat Ştefan Meteş, în 1924, când discuţiile pe tema Concordatului încă erau tăinuite, făcea publică afirmaţia unui lider catolic maghiar, care, adresându-se unor confraţi, spunea:

„Nu fiţi îngrijoraţi căci noi suntem oameni cu experienţă şi diplomaţi… Norocul nostru e faptul că la Bucureşti nimeni nu e lămurit asupra rostului Bisericii Catolice, iar cuvântul românilor ardeleni nu e prea luat în seamă, între guvern şi opoziţie nu e nici o înţelegere, ci duşmănie feroce. Unii se ocupă cu întărirea materială a partidului, iar ceilalţi vor răsturnarea Guvernului. Chestii, fie chiar naţionale, nu sunt, care să-i poată uni pe aceştia, şi e spre binele nostru…

Am intervenit la Papa, ca atunci când problema catolicilor va mai fi acută, nunţiul papal să înceapă tratativele cu Guvernul român pentru Concordat, şi făptul acesta, va uşura situaţia noastră foarte mult. Unde mai puneţi că «fraţii» români uniţi ne dau tot sprijinul prin arhiereii lor, ca Biserica noastră să nu fie înfrântă, căci aceasta ar însemna şi micşorarea rostului lor în Stalul Român.

Rezervăm cel mai puternic argument, dacă împrejurările şi oamenii amintiţi nu ne vor putea ajuta cum dorim. Nu uitaţi că trăim într-o ţară orientală, unde banul are puterea supremă.

„Noi vom jertfi dacă trebuie zeci de milioane, pentru a salva situaţia materială şi culturală a Bisericii noastre, care e însăşi mântuirea poporului maghiar de aici şi pot să vă asigur, că izbânda noastră va fi deplină”. (Legea Românească, nr. 30, p. 7, anul 1924).

Succesul cel mai de seamă al coaliţiei dintre Biserica Romei şi Budapesta îl constituie actul diplomatic care poartă numele de Concordat. Prin acest act, Biserica Romei are mai multe drepturi şi facilităţi în România decât a avut în Ungaria. Dacă regii unguri îi ofereau papei doar dreptul de folosinţă asupra domeniilor, prin Concordatul cu România, Vaticanul devine proprietar peste mii de hectare de păduri, păşuni, clădiri, case parohiale, biserici etc.

În Ardeal, pe care astăzi le revendică, în plus, şcolile catolice sunt finanţate de Statul Român, majoritar ortodox. Aceste instituţii de învăţământ au fost un important factor de propagare a catolicismului în România. Asupra lor, Statul Român nu mai avea nici un drept.

Prin semnarea Concordatului cu Vaticanul, Biserica Catolică de orice rit din România devine proprietară a unor teritorii şi imobile din Transilvania şi Bucovina, fără ca Statul Român să aibă dreptul de a controla sau verifica acţiunile şi activităţile membrilor ei. Astfel, în perioada ce a urmat mulţi preoţi, călugări şi călugăriţe din ordinele religioase catolice au desfăşurat o intensă activitate de spionaj în defavoarea Statului Român (vezi Onisifor Ghibu, Acţiunea catolicismului unguresc şi a Sf. Scaun în România întregită, Cluj 1934).3

Ameninţarea Vaticanului şi „bizantinismul” românesc

 

Şantajul şi falsul sunt instrumente des folosite de diplomaţii Vaticanului atunci când lucrurile nu merg conform planurilor lor. Aşa a fost şi în cazul Concordatului cu România.

Nichifor Crainic, care realizase traduceri din română în franceză între reprezentanţii celor două părţi semnatare, Regele Ferdinand al României (reprezentat de Vasile Goldiş în calitate de ministru de Externe) şi Vaticanul reprezentat de monseniorul Angelo M. Dolci, relatează momente care au avut loc tocmai în cabinetul ministrului.

„Tratativele pentru încheierea Concordatului durau de şapte ani. Guvernele noastre nu aveau curajul să pună piciorul în prag faţă de pretenţiile exorbitante ale Vaticanului. Proiectul de Concordat asigură papei în România o autoritate suprastatală şi, în anumite cazuri, dreptul de proprietate în ţară în mod absurd. Din aceasta pricină, guvernele noastre, cu o laşitate rău mascată, amânau încheierea din an în an.

Vasile Goldiş declarase public că mai bine îşi taie mâna decât să semneze asemenea Concordat.

La ultima audienţă imperioasă a monseniorului Dolci, nunţiul papal, eu am servit ca interpret. Goldiş nu ştia franţuzeşte. Monseniorul Dolci avea un defect caraghios: o incontinenţă nazală. Cu cât se înfuria, cu atât nasul îi curgea mai abundent. Câteodată, în focul gesticulaţiei, uită să mai folosească batista şi lacrimile nazale şiroiau pe sutana diplomatică, o elegie ciudată că papa nu intră mai repede în posesiunile româneşti. Goldiş era intimidat. Monseniorul cerea dictatorial, să îi fixeze data semnării. Ministrul, care nu voia, îngăima echivocuri. Atunci, printre şiroaie, au izbucnit, groteşti, invectivele milenare împotriva ortodoxiei:

– Ipocriţilor, perverşilor, bizantinilor, ereticilor, în curând veţi semna, în curând.

Eram în România intr-un cabinet ministerial!

Când nunţiul papal s-a ridicat în furii şi a luat-o spre ieşire s-a produs un tablou fantastic ai demnităţii de stat: ministrul alergând după monsenior trăgându-l de pulpana să nu plece: «Monseniore, monseniore!» Iar eu alergând după ministru să îl sustrag din situaţia ridiculă. Nu l-a putut opri. Dus a fost!

«Veţi semna curând»… monseniorul Dolci ştia ce spune.

Regele Ferdinand nu era încă în agonie, dar greu bolnav. Era catolic şi, botezându-şi copiii în legea ţării, papa îl oprise de la împărtăşanie. Catolicii cu acces în palat i-au terorizat suferinţa cu bestialitate sacră, ameninţându-l cu focul iadului dacă nu obţine graţia potirului. Iar graţia nu se poate căpăta decât printr-un târg: să încheie Concordatul!

Într-o zi Vasile Goldiş era profund deprimat. Venea de la rege. I-a mărturisit cum era terorizat de catolici. Era credincios şi îngrozit de moarte. Luându-i mâinile, l-a implorat plângând să meargă la Roma să semneze Concordatul, ca regele să poată primi împărtăşania şi să moară în pace.

 Toata luna mai 1927, Goldiş a stăruit la Vatican, neizbutind să, schimbe o iotă în plus din textul impus” (Fragment din memoriile lui Nichifor Crainic apărut în „Tribuna”, Cluj, 19 iulie 1990, pg. 6, preluat din Zile albe, Zile negre, vol 2).

Este clar, dar şi dureros în acelaşi timp: Concordatul cu România s-a semnat printr-un şantaj mizerabil, un şantaj care a afectat pe vecie viitorul cultelor în România, care a creat şi creează încă multe probleme legate de patrimoniu.

Astăzi, Concordatul este denunţat şi, teoretic, nu este pus în practică, dar multe dintre punctele urmărite sunt reactualizate prin legi şi ordonanţe date de guvernele de după 1989. Principalii susţinători ai acestor interese au fost aceleaşi partide, care au susţinut şi ratificarea Concordatului în perioada interbelică.

În mod special, legile cu referire la proprietăţi şi alte favoruri pe care Biserica Romei le-a obţinut în perioada interbelică, folosindu-se de Concordat şi Statusul Romano-catolic din Ardeal, au fost date de guvernele conduse de PNŢ şi PNL.

Partidele sus-menţionate fac parte din ICD (Internaţionala Creştin-democrată) condusă de oameni influenţi din jurul papei.

De aici apare şi extensia CD, „Creştin – Democrat” avută de PNŢ-CD şi PNL-CD. În primii ani după căderea comunismului în România, dar, pentru că tot mai mulţi au sesizat acest lucru, de la denumirea celor două partide s-a eliminat extensia CD, rămânând, forma simplă în care este şi astăzi. Un alt partid sub influenţa Vaticanului este PD (Partidul Democrat), care face parte din PPE (Partidul Popular European). ICD şi PPE au susţinut din umbră, şi uneori făţiş, propaganda catolică în România de după 1989, prin partidele aflate la guvernare.

Tot datorate influenţei ICD şi PPE în ţara noastră sunt şi vizitele în România a papilor Ioan Paul al II-lea şi a lui Benedict al XVI-lea (în aşteptare).

Nu întâmplător, alături de ICD şi PPE este de asemenea principalul partid al minorităţii maghiare din România, care susţine necontenit argumente juridice şi neglijează contextul istoric prin care, în perioada ocupaţiei Imperiului Habsburgic, Biserica Romei a pus stăpânire în Ardeal pe multe dintre proprietăţile pe care astăzi le revendică. Iată, deci, de ce Biserica Greco-catolică şi unii „domni” politicieni catolici şi „necatolici” susţin varianta în care să se ţină semna doar de Cărţile Funciare.

Astfel, senatorul UDMR. Eckstein Kovacs Peter, unul dintre „necatolici”, în şedinţa din 27 septembrie 2004, spunea:

„Există şi a existat regim de carte funciară în Transilvania şi Bucovina, dar acest regim de carte funciară a funcţionat atât pentru ortodocşi, cât şi pentru greco-catolici. Eu nu fac parte din nici una dintre aceste confesiuni, din cauza aceasta nu-mi permit să spun că acest normativ nu face altceva decât să reitereze practic un principiu constituţional care este supremaţia legii, pe de altă parte, să pună în concordanţă un act normativ din 1990 înainte ca noi să ratificăm Convenţia europeană, cu situaţia actuală, (revista „Flacăra”, nr. 40. 1 oct. 2004, pg. 3).

Dar, în. perioada ocupaţiei austro-ungare, foarte rare erau cazurile în care ortodocşii puteau să se înscrie ca proprietari în Cartea Funciară. În legea proprietăţii, cea care avantajează cultul catolic şi minoritatea maghiară din Ardeal, se specifică doar imobilele pe care cultul respectiv le-a pierdut în 1948, dar care au fost luate, în marea lor parte, prin abuz, şantaj, şi impunere silită, când Ardealul era sub ocupaţie străină.

Cu toate acestea imobilele donate de boierii şi domnitorii români din Moldova şi Bucovina mănăstirilor şi bisericilor ortodoxe încă nu au fost retrocedate. Pe baza acestui Concordat, se plâng catolicii şi maghiarii, victimizându-se şi strigând în gura mare că nu au drepturi şi că în România se simt discriminaţi. Concordatul le-a dat drepturi pe care azi le revendică atât în plan economic, cât şi în plan social, religios, cultural etc.

ieromonah Eftimie MITRA

(Preluat de pe internet http://acasa.bisericaortodoxapetrani.ro/?p=2051)

ADDENDA

Pentru a se putea ajunge la un numitor comun s-au făcut concesii şi de o parte şi de alta.  Vaticanul a recunoscut dreptul Guvernului român să desemneze, în acord cu Sfântul Scaun, pentru episcopia din Gherla alt oraş ca sediu, nu Clujul şi să fixeze tot el sediul noii episcopii unite, a cărei înfiinţare se prevedea prin Concordat. I s-a mai recunoscut Guvernului român dreptul ca la înfiinţarea de noi parohii catolice, să-şi dea acordul numai pentru comunităţi cu peste 400 de familii de la oraş şi 200 de familii la sate.

În schimb primirea banilor sau ajutoarelor din străinătate pentru parohiile catolice trebuia să fie făcută cu aprobarea Guvernului român. Cardinalul Piedro Gasparri a refuzat categoric acest fapt. Totuşi, s-a căzut de acord să se suprime întreg punctul privitor la această problemă.

În acest fel s-a făcut posibilă ca dispoziţia din proiectul pentru Legea cultelor privitoare la subvenţionarea din afară să rămână în picioare.

O altă concesie făcută Vaticanului a fost intercalarea unui singur cuvânt – canonic – în două articole ale Concordatului (articolul al IX-lea şi articolul al XV-lea). În acest mod, articolele IX şi XV din Concordat primeau cu totul alt înţeles. Astfel, prin folosirea cuvântului canonic se sublinia faptul că, la recunoaşterea unei persoane juridice, precum şi la dispariţia ei, sunt hotărâtoare dispoziţiile Dreptului canonic şi nu legile statului.

  La 9 mai a fost fixat textul definitiv al Concordatului şi pregătit pentru semnare. A doua zi, 10 mai 1927, conform instrucţiunilor primite din ţară „luând în deosebită socotinţă şi dorinţă exprimată a M. S. Regelui”, Vasile Goldiş, Ministrul Cultelor şi Artelor, a semnat la orele 20, Concordatul. Actul a mai fost contrasemnat de reprezentantul Vaticanului, Piedro Gasparri.

Principalele prevederi ale Concordatului erau:

  • Religia Catolică Apostolică de orice rit, se va practica și exercita liber și în public, în tot Regatul României (art. 1) și recunoaște Bisericii Catolice din România personalitate juridică conform dreptului comun al țării, capabilă să dobândească și să administreze bunurile patrimoniale care sunt garantate de stat, conform Constituției Regatului (art. 9).

  • Se bucură de personalitate și capacitate juridică: parohiile, protopopiatele, mănăstirile, capitulele catedralelor, abațiile, episcopiile, mitropoliile și celelalte organizații canonic și legal constituite.

  • Mitropoliții, episcopii și coadiutorii cum iure successionistrebuie să fie cetățeni români. Sfântul Scaun, înainte de numirea lor, va notifica guvernului regal persoana ce urmează a fi numită, spre a se constata de comun acord dacă nu ar fi în contra ei motive de ordin politic (art. 5).

  • Ordinelor și congregațiilor religioase li se recunoaște personalitate juridică cu condiția ca ele să îndeplinească condițiile stabilite de legile în vigoare, vor putea deschide noi case numai cu încuviințarea dată în înțelegere de către Sfântul Scaun și Guvernul Român (art. 17, alin. 2), iar noi ordine și congregații se vor putea stabili în România (art. 17, alin 4). Vor putea deschide școli și fixa limba de predare (art. 19, alin. 3).

  • Biserica are dreptul de a se îngriji de orice asistență religioasă pentru credincioșii ei în armată, spitale civile și militare, orfelinate, școli corecționale, penitenciare ținând cont de regulamentul instituțiilor respective (art. 18).

  • Biserica Catolică are dreptul de a înființa și întreține pe cheltuiala proprie: școli primare și secundare, care vor fi sub dependența episcopilor și sub supravegherea și controlul Ministerului Instrucțiunii Publice (art. 19, alin 1). Toate școlile vor avea dreptul de publicitate 

Reprezentanţii României au rămas convinşi că prin semnarea Concordatului, statul român nu acorda Bisericii romano – catolice nimic în plus faţă de ce avea deja, în afară de încă o episcopie pentru Biserica Română Unită şi de trecerea Bisericii latine din Vechiul Regat de sub jurisdicţia Congregaţiei de Propaganda Fide sub cea a dreptului comun, ceea ce constituia pentru ţară un mare câştig.

Vasile Goldiş declara: „Am ajuns la convingerea că Concordatul respectă toate interesele Statului român şi nu aduce nici o jignire Bisericii Ortodoxe Române scrie ”https://istoriablogdotcom.wordpress.com/2016/12/28/concordatul-sfantului-scaun-cu-romania/

Prin Decretul nr. 151 din 17 iulie 1948, Concordatul a fost denunțat de către autoritățile comuniste din România[5], iar în august 1948, guvernul a preluat o parte din prerogativele papale. Noua Lege a Cultelor consfințea dreptul puterii laice de a interveni în organizarea bisericească. Articolul 22 prevedea că „pentru crearea și funcționarea de eparhii (dioceze, superintendențe), se vor socoti în medie 750. 000 de credincioși pentru fiecare eparhie”. Astfel, statul, și nu Suveranul Pontif stabilea modul de organizare.

Abrogarea Concordatului în vara anului 1948 a fost motivată în presă prin garantarea libertății religioase în R.P.R., ceea ce anula, implicit, și motivele ce au stat la baza unirii din 1698.

Prin urmare, la 1 decembrie 1948, guvernul de la București a decretat „reunificarea cu Biserica Ortodoxă Română” a greco-catolicilor, act față de care Vaticanul a protestat; (https://ro.wikipedia.org/wiki/Concordatul_din_1927).

 

 

 

 

Bibliografie

 

– Dr. Iacob Lazăr, Cultul Catolic în România – Concordatul cu Vaticanul, Oradea, Tipografia diecezană, 1933;

– I.P.S. Bartolomeu Valeriu Anania, Pro memoria – Acţiunea catolicismului în România interbelică, Bucureşti, Editura IBM-BOR, 1993;

– Silviu Dragomir, Nedreptăţirea elementului ortodox în Ardeal, Bucureşti, 1930;

– Av. Tudor Popescu, Concordatul cu papa, Bucureşti, 1927;

– IPS Nicolae Bălan, Biserica împotriva concordatului, Sibiu, Tipografia arhidiecezană, 1929.

 

Note

1 Este vorba de mai multe puncte din concordat. A se vedea şi adresa ministrului de externe nr. 48.524 din 20 iulie 1928 emisă de N. Titulescu monseniorului Dolci

2 Vezi tratatul pe această temă al jurnaliştilor Carol Hârşan şi Georgiana Arsene publicat în Absurdul interconfesional, editura Vicovia, 2009.

3 Amănunte despre spionajul feţelor bisericeşti catolice, vezi şi la O. Ghibu, Politica religioasă şi minoritară a României, Cluj, 1940, şi Ordinul franciscanilor conventuriali «monoriţii» din Transilvania, vol. 1-11 Bucureşti 1937.

4  Conform Constituţiei României regele trebuia să îşi boteze copiii în Biserica Ortodoxă.

17/03/2019 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

IN R.MOLDOVA NU A FOST CREATA INCA O MAJORITATE PARLAMENTARA

Nu a fost creată o majoritate parlamentară. Pauză până joi, ora 16:00

28.12.2010

Sursa imagine: hotnews.md

Dupa ce au fost anuntate fractiunile din Parlament, s-a decis ca pana joi, 30 decembrie, ora 16:00 sa fie anuntata o pauza. Motivul – nu a fost creata o majoritate parlamentara, informeaza PROTV CHISINAU .

Liderul PCRM, Vladimir Voronin, care a condus prima sedinta a noului Parlament, a anuntat o pauza pana joi, 30 decembrie, dupa ce deputatul Dumitru Diacov a declarat ca nu inca nu a fost constituita o majoritate parlamentara.

In actualul Parlament au fost constituite 4 fractiuni:

1. PCRM – 42 de deputati,
presedinte –  Maria Postoico,
vicepresedinti – Galina Balmos si Victor Mandru,
secretara – Tatiana Botnariuc.

2. PLDM – 32 de deputati,
presedinte – Mihai Godea,
vicepresedinti – Valeriu Strelet si Mihai Sleahtitchi,
secretar – Agache Angel.

3. PD – 15 deputati,
presedinte – Marian Lupu,
vicepresedinti – Dumitru Diacov si Vlad Plahotniuc

4. PL – 12 deputati,
presedinte – Ion Hadarca,
vicepresedinte – Corina Fusu,
secretar – Valeriu Munteanu.

Autor: PRO TV Chişinău
Sursa: protv.md

28/12/2010 Posted by | DIVERSE | , , , , , | Lasă un comentariu

Teoria conspiratiei: Tezaurul Romaniei contra Nabucco

  
In negocierea din 2003, rusii ne-au propus

In negocierea din 2003, rusii ne-au propus contra tezaurului un miliard de m³ de gaze naturale, direct de la Gazprom * In 2006 ne-au cerut sa renuntam la orice pretentii teritoriale asupra unor parti din Basarabia si Ucraina, dar si renuntarea la orice fel de lobby la UE pentru Moldova * Atunci, pentru relaxarea politica referitor la intrarea Romaniei in UE, am pierdut Aluminiu Slatina pentru consortiul Ruski Aluminium * Sursele noastre spun ca de data asta Basescu va propune Tezaurul, contra renuntarii definitive a Romaniei la Proiectul Nabucco

Agentia de Investigatii Media a intrat in posesia unei informatii conform careia in preajma declansarii campaniei electorale, Traian Basescu si guvernul format de Lucian Croitoru (daca asteptarile presedintelui Romaniei se vor adeveri si va fi validat, pana la urma de Parlament), vor relua discutia privind retrocedarea Tezaurului Romaniei de la Moscova, macar cele 93,4 de tone de aur. Croitoru, ca specialist BNR, va trece retroceddarea printre prioritati, mai ales datorita crizei economice. Daca ar fi retrocedat, ar imbogatii cantitatea de aur  a Romaniei aflata acum in depozitele Bancii Angliei.
Problema e ca rusii nu accepta sa retrocedeze aurul pe cale directa, prin canale diplomatice, ci numai prin variante economice. La negocierea din 2003, rusii ne-au oferit un miliard de metri cubi de gaze naturale, direct de la Gazprom, contra celor 93,4 tone de aur. Ion Iliescu si Guvernul Nastase au refuzat atunci targul, considerand ca aurul e mult mai important.

Basescu ar dori sa reia negocierile, cautand o alta solutie economica de schimb, pentru ca o a doua varianta, propusa la negocierile din 2005 – 2006, atunci, cand economic s-a gasit solutia vanzarii SC Aluminiu Slatina, catre Ruski Aluminum, contra relaxarii politice referitoare al intrarea Romaniei in UE, ar fi retrocedarea tezaurului contra oricarei pretentii teritoriale asupra Basarabiei si Ucrainei, dar si asupra lobby-ului facut la UE pentru Moldova. Basescu n-a acceptat decat partea referitoare la Aluminiu Slatina.
Sursele noastre spun ca de data asta se va pune problema retrocedarii tezaurului contra renuntarii Romaniei de a intra in Nabucco. Solutie care va fi propusa de Traian Basescu

 Comoara contra a un miliard de m³ de gaze naturale de la Gazprom

 Intermedierea a fost facuta, la acea vreme, de Omar Hayssam si Zaher Iskandarani

 Problema tezaurului din 1917 a început să se reinflameze la Bucureşti în toamna anului  2008, când deputatul Marius Iriza l-a chemat în judecată pe Traian Băsescu pentru că nu a răspuns în timpul legal unei interpelări privind stadiul negocierilor dintre România şi Rusia privind tezaurul. Totodată, Iriza a solicitat Camerei Deputaţilor constituirea unei comisii care să urmărească aceste negocieri. “Printre altele, cer lămurirea implicaţiilor şi dedesubturilor operaţiunii Banca Fortuna S.A., cunoscut fiind faptul că, în anul 1995, respectiva bancă era abilitată de autorităţile ruseşti pentru tranzacţionarea retrocedării tezaurului. Doi: dacă documentele provenite de la Parlamentul Federaţiei Ruse privind intenţia de retrocedare a tezaurului României, predate în anul 1995 Băncii Naţionale, au fost folosite drept gaj colateral de către Bancorex pentru a putea atrage credite externe de până la valoarea de 1 miliard de dolari, prin intermediul cetăţenilor sirieni Zaher Iskandarani şi Omar Hayssam”, ne-a spus deputatul Marius Iriza. Cu alte cuvinte, omul se întreabă dacă nu cumva pe baza documentului prin care ruşii îşi exprimă intenţia să ne retrocedeze tezaurul s-a făcut un împrumut, iar banii au fost păpaţi.Procesul este în derulare

Să reluăm însă afacerea mai pe larg… În anul 1994, fostul preşedinte al României, Ion Iliescu, a decis să-l trimită pe ambasadorul Traian Chebeleu la Moscova, cu intenţia de a redeschide această istorică temă a tezaurului din 1917. În toamna anului 1994, o delegaţie a Rusiei s-a prezentat la Bucureşti, la Preşedinţia României. Ruşii i-au comunicat lui Ion Iliescu că problema tezaurului nu poate fi soluţionată pe canale diplomatice, dar că ea ar putea fi mult mai uşor lichidată dacă s-ar accepta propunerea Kremlinului de a se începe o colaborare economică, comercială şi financiară între agenţi economici ruşi şi români, care să conducă – în primul rând – la retrocedarea celor 93,4 tone de aur către Banca Naţională a României (BNR).
Ruşii au alcătuit un pachet de 32 de proiecte economice private, din care 31 ar fi urmat să le atribuie agenţilor economici români, iar cel de-al 32-lea, intitulat “Componenta de metale preţioase”, adică tezaurul, ar fi revenit Băncii Naţionale a României. Pentru derularea proiectelor a fost înfiinţată „Banca Comercială Fortuna”. Aceasta avea trei roluri: pe de o parte, să deruleze, într-un cadru privat, tranzacţia de retrocedare a celor 93,4 tone de aur către BNR; pe de altă parte, să aspire averile bancherilor din Hong Kong, în măsura în care pe atunci se punea problema alipirii Hong Kong-ului la China şi foarte mulţi patroni din acea colonie a Angliei au primit invitaţia să investească în economia rusă, printr-o bancă agreată de Kremlin, dar care să fie situată totodată într-o altă ţară, respectiv în România; în acelaşi timp, Rusia voia să atragă prin “Fortuna” participarea ţării noastre la mai multe proiecte economice bilaterale. Partea română este de acord, iar “Banca Fortuna” ia fiinţă în 1995.
Parlamentul Federaţiei Ruse trimite şi un document privind intenţia de retrocedare a tezaurului României. Acesta a fost predat BNR. Conform informaţiilor deputatului Marius Iriza, acest act a fost folosit drept gaj colateral de către Bancorex pentru a putea atrage credite externe de până la valoarea de un miliard de dolari prin intermediul cetăţenilor sirieni Zaher Iskandarani şi Omar Hayssam. Adică prin Bancorex au fost luaţi bani împrumut în contul tezaurului, banii au fost cheltuiţi, nu se ştie cum, iar Bancorex a dispărut.
În 1996, în mod straniu, BNR retrage licenţa Băncii Fortuna. Apoi problema tezaurului a îngheţat până în 2003. În schimbul celor 93,4 tone de aur pe care vor să le retrocedeze exclusiv prin canale private, adică nu de la stat la stat, ruşii impuneau şi multe contracte economice, printre care livrarea unui miliard de metri cubi de gaze naturale, direct de la Gazprom. Statul român a refuzat însă oferta şi cere retrocedarea oficială directă, lucru pe care ruşii l-au eliminat din calcul din start. Practic, s-ar părea că nu mai putem recupera tezaurul pentru că refuzăm oferta economică a Rusiei. “Ce şanse avem să recuperăm cele 93,4 tone de aur? Este tezaurul nostru şi se recunoaşte acest lucru – asta este foarte important. Rusia este cooperantă, deşi informaţiile sunt destul de greu de aflat de la ei. Cât despre locaţia tezaurului, adică unde este păstrat, nimeni nu ştie nimic în acest moment”, a spus Adrian Vasilescu, consilier şi purtător d ecuvânt al guvernatorului Băncii Naţionale a României.

 

Inflaţia este un dezechilibru major al economiei unei ţări, sau unei entităţi economice, reprezentat de o creştere generalizată a preţurilor şi de scăderea simultană a puterii de cumpărare a monedei naţionale. Acest lucru nu s-a întâmplat pentru prima oară în societatea modernă, cum ar fi de aşteptat, ci în imperiul roman, cu aproape 2.000 de ani în urmă. Împăratul Traian a jefuit din Dacia mai mult aur decât se aştepta şi a provocat prima inflaţie mondială, adică a scăzut puterea de cumpărare a metalului preţios în interiorul imperiului. Pentru o mai bună înţelegere a fenomenului trebuie să ne întoarcem în timp…

Sa rasfoim istoria

 

Cele mai vechi bijuterii de aur descoperite până acum provin din Balcani, în arealul fostelor neamuri pretracice. În apropierea oraşilui Varna, din Bulgaria, a fost descoperit un tezaur vechi de 6.500 de ani. La Moigrad, judeţul Sălaj, România, a fost descoperit un idol de aur vechi de 5.500 de ani. Populaţiile balcanice, în general, şi cele de pe teritoriul ţării nostre, în special, au fost mai mereu menţionate în antichitate ca iubitoare de aur. Neamul dacic al agatârşilor, sau dacii ardeleni, a fost localizat de Herodot la izvoarele râului Maris (Mureş). Herodot îi aminteşte pe agatârşi în conflict cu sciţii, fapt ce se opune clar ipotezei moderne care îi consideră o ramură a sciţilor.Legenda transmisă de Herodot, spune că Skytes şi Agathirsos erau fii legendari ai lui Heracles. Faţă de ceilalţi traci, agatârşi aveau unele trăsături aparte, cum ar fi gingăsia, bogăţia în aur şi proprietatea comună asupra femeilor. Aristotel menţionează că la agatârşi legile se cântau, pentru a fi invăţate pe dinafară. Tracii, aliaţi ai troienilor, erau toţi îmbrăcaţi în aur, aveau chiar şi arme din aur, precum zeii, după cum îi pomeneşte Homer în Iliada. De aceea au şi luat bătaie de la greci, care aveau arme din bronz, mult mai dure, mai rezistente decât cele din aur. Aşa a căzut Troia. Bogăţia în aur le-a mai jucat o festă tracilor, de data aceasta ramurei nordice, adică dacii. În plină „foame de bani”, împăratul Traian atacă Dacia şi o cucereşte în 6 ani pentru a o jefui de aur. Înfrângerea regelui Decebal şi cucerirea Daciei de către împăratul Traian, în anul 106, a însemnat aducerea la Roma a unei prăzi de război inimaginabile chiar şi pentru zilele noastre. Conform istoricului Dio Cassius, dar şi medicului personal al împăratului, Criton, legiunile romane au adus din Dacia 165,5 tone de aur şi o cantitatea dublă de argint, 331 de tone. Doar aurul găsit prin trădarea generalului dac Bicilis, ar valora, în ziua de azi, peste 4,6 miliarde de euro. Bogăţia imensă căzută în mâinile sale, i-au permis lui Traian să amâne cu câţiva ani declanşarea crizei economice în Imperiul condus de el. Mai mult decât atât, împăratul a luat şi alte măsuri nemaiîntâlnite până atunci: a organizat, timp de 123 de zile jocuri şi lupte în care au fost angrenaţi 10.000 de gladiatori, a suprimat toate datoriile, a scutit toţi contribuabilii de impozitul pe un an întreg, a dăruit fiecărui cap de familie romană câte 650 de dinari (o sumă ce echivala cu preţul câtorva sclavi buni). În plus, a mutat un deal întreg, pe locul acestuia fiind ridicată faimoasa Columnă a lui Traian, a construit numeroase edificii şi monumente şi a secat mlaştinile din jurul capitalei imperiale.

Afluxul de metal nobil a dus practic la prima prăbuşpire a preţului aurului din istoria omenirii, cursul preţului aurului scăzând vertiginos, cu aproape o zecime pe tot cuprinsul Imperiului Roman. Astfel, Traian s-a văzut nevoit să facă, în 107, o reformă monetară, prin devalorizarea monedelor de aur şi de argint, iar prefectul Egiptului, parte a imperiului în acea vreme, a modificat oficial paritatea dintre cele două metale. ”Creştera producţiei de aur a Imperiului roman – estimată la circa 10 tone de aur pe an – prin exploatarea minelor din Dacia, a generat şi ceea ce în termeni actuali ar putea fi numit prima inflaţie din istoria omenirii. Tot de Dacia Romană este legată şi prima menţiune din istorie, în anul 162 d.Hr., despre un împrumut cu dobândă în monede de aur. Este vorba de o plăcuţă ceramică descoperită la Roşia Montană, în care sunt stipulaţi termenii împrumutului unei sume de 60 de dinari cu o dobândă de 1% pe lună, tranzacţia fiind încheiată în prezenţa a doi martori şi girată de o a treia persoană”, ne-a spus profesorul universitar Gheorghe Popescu, expert în mineritul aurului.
Şi acum să facem un salt în timp, de 1.400 de ani. Descoperirea Americii la 1492 a reprezentat un moment important nu numai în istoria omenirii, ci şi în cea a exploatării aurului, în zăcămintele din Mexic Columbia şi Brazilia. Exploatări uriaşe existau deja în Africa de Vest. Cu toate acestea, la anul 1.600 din minele de aur ale Munţilor Apuseni şi din zona Baia Mare se extrăgea aproxiamtiv 20% din producţia mondială de aur – sunt date statistice ale specialiştilor în domeniu. Istoria aurului din românia nu se opreşte însă aici…

Tezaurul de la Sinaia

 În 1875, Carol I hotărăşte să construiască o reşedinţă a casei regale. Acesta va fi Castelul Peleş din Sinaia. În timpul excavaţiilor pentru clădire, s-a descoperit un tezaur din mai multe table scrise în relief, cu dimensiuni de aproximativ 10×15 centimetri, cu grosimi variabile, şi alte obiecte din aur, în greutate totală de aproximativ 1.500 de kilograme. Plăcile erau acoperite cu inscripţii ciudate, cu figuri umane şi animaliere. Curioase erau semnele scrierii necunoscute de pe unele plăci, precum şi amestecul de litere greceşti şi latine de pe celelalte. În acel moment, România se pregătea să-şi câştige independenţa, intrând în război, alături de Rusia, împotriva Imperiului Otoman. Regele Carol I se consultă cu premierul Lascăr Catargiu şi cu mai mulţi istorici români de marcă, printre care Alexandru Xenopol şi Dimitrie Onciu. Se ajunge la concluzia că tezaurul trebuie privit ca pe o sursă de bani într-un moment de mare cumpană pentru ţară. Acesta este cedat regelui Carol I, care îi face copii în plumb la fabrica de cuie din Sinaia, cu ajutorul patronului Emil Costinescu, depozitează copiile la Mănăstirea Sinaia în Castelul Peleş şi topeşte originalele din aur. Cu banii utilează armata, care se pregătea de război. În 1948, după abdicarea regelui Mihai, plăcile sunt ridicate de la Peleş şi depozitate, fără a fi înregistrate, în Institutul de Arheologie Vasile Parvan din Bucureşti. Tot atunci, profesorul Ioan Nestor recomandă Marioarei Golescu publicarea plăcuţelor de plumb. Le fotocopiază cu ajutorul inginerului Dan Romalo, face un studiu, dar nu publică nimic.
Prof. Gheorghe Popescu

În 1973, un cercetător de la Muzeul Ţăranului Român publică tot ce se ştia despre subiectul tăblitelor de la Sinaia. Tot în anii ’70, Institutul de Studii Istorice şi Social-Politice de pe lângă Comitetul Central al PCR devine extrem de interesat de subiect. O echipă de specialişti primeşte ordin să descifreze scrierea până la 14 iulie 1978. Rezultatul muncii lor a rămas necunoscut. Abia în 2003, Dan Romalo tipăreşte o carte despre tăbliţele de la Sinaia. Puse cap la cap, acestea reprezintă o istorie a Daciei, din străvechime până la Decebal. Apoi, izbucneşte un scandal în mediile academice pe această temă. Oficial, se spune că toate sunt falsuri realizate dintr-un patriotism exacerbat. Dacologii, dimpotrivă, afirmă că sunt copii ale unor originale. Începe o investigaţie privată în această chestiune. Sunt alese 35 de plăcuţe, care sunt testate în 2004, la Institutul de Fizică şi Inginerie Nucleară Horia Hulubei din Bucureşti. Rezultatul: piesele sunt alcătuite din plumb, specific aceluia tipografic de secol XIX. Adică obiectele au fost turnate în urma cu cel puţin 120 – 130 de ani.

Lucrurile încep sa se clarifice

În urma descifrării unor nume de pe tăbliţe, se stie azi că placa numărul 21, de exemplu, reprezintă planul cetăţii Sarmizegetusa de pe vremea lui Burebista. Se mai ştie că pe placa numarul 84 este tot cetatea Sarmizegetusa, dar de pe vremea lui Decebal. Plăcile cu aceste harţi au fost turnate în secolul XIX, conform testărilor fizice, iar datele arhitecturale sunt identice cu ceea ce s-a descoperit la Grădiştea, în secolul XX. Era imposibil ca în secolul XIX cineva să ştie ce se va descoperi în veacul următor şi să reprezinte aceste date din viitor pe nişte plăci din plumb. „Dacă sunt copii ale unor originale, trebuie cercetate, pentru că pot face lumină asupra unei perioade a istoriei noastre despre care ştim foarte puţin, inclusiv despre limba dacilor, care, din câte se pare, era apropiată de latină. Dacă sunt falsuri, trebuie studiate pentru a se lămuri acest lucru. Vreau să spun că nu există nici un indiciu că ar fi falsuri, dar nimeni nu doreşte să cerceteze cu seriozitate aceste obiecte. Nici măcar nu sunt înregistrate oficial, de parcă nici nu ar exista pentru istoricii din ţara noastră. Eu sunt doctor în lingvistică şi am fost cercetător în Academia Română. A trebuit să demisionez, din cauză că susţin teza autenticităţii scrierii de pe tăblitele din plumb. Ce făcea regele Carol I cu aceste falsuri la curtea sa? Cine s-a chinuit să realizeze 200 de inscripţii doar de amorul artei? E o zonă ocultată şi nu înţeleg de ce”, ne-a spus Aurora Petan, unul dintre cei mai îndărătnici adepţi ai necesităţii studierii acestor plăcuţe ciudate. „Există o dispută ştiinţifică în legătură cu aceste artefacte. Ele sunt în acest moment piese de patrimoniu, ca toate colecţiile din institut. Eu tind să cred că sunt falsuri, deoarece în 1916 nu au fost trimise în Rusia, cu celelalte obiecte de patrimoniu din tezaur, iar armatele de ocupaţie de după 1916 nu şi-au manifestat nici ele interesul pentru aceste tăbliţe”, ne-a spus Alexandru Vulpe, directorul Institutului de Arheologie Vasile Pârvan din Bucureşti. 

Tezaurul de la 1917

 În august 1916 Carol I moare, iar România ia decizia intrării în război alături de Antanta Dar eram slab înarmaţi, bazându-ne, ca şi astăzi, mai mult pe tratatele cu marile puteri decât pe propriile tunuri. Deşi campania a debutat favorabil, prin pătrunderea trupelor române în Transilvania, în scurt timp, trupele germane, austro-ungare şi bulgare au preluat iniţiativa ocupând, în toamna aceluiaşi an, Dobrogea, Oltenia şi Muntenia, conducerea României fiind nevoită să mute capitala ţării de la Bucureşti la Iaşi. În luna noiembrie, s-a decis şi mutarea sediului Băncii Naţionale a României, inclusiv tezaurul, la Iaşi. Din cauză că trupele austro-ungare înaintau, la 12 decembrie 1916, Consiliul de Miniştri aproba transferul tezaurului în Rusia, spre păstrare, până la terminarea conflagraţiei mondiale. Tezaurul care urma să ia drumul Moscovei era compus din: acte, documente, manuscrise , monede vechi, tablouri, cărţi rare, odoarele mănăstireşti din Moldova şi Muntenia (printre care şi osemintele domnitorului Dimitrie Cantemir), arhive, depozite, colecţii ale multor instituţii publice şi particulare, acţiuni, obligaţiuni, titluri de credit, dar şi aur, în cea mai mare parte proprietate a Băncii Naţionale a României. Bunurile au fost încărcate într-un tren cu 24 de vagoane care a dus tezaurul în beciurile Kremlinului, unde se afla şi tezaurul Rusiei. Valoarea declarată a bunurilor româneşti din acel tren era de 1.594.836.721,09 lei (la valoarea leului de atunci – n.r.) din care aur efectiv în valoare de 574.523,57 lei, arhivă evaluată la 500.000 de lei, iar restul, adică 1.593.762.197,52 lei, erau obligaţiuni, titluri de credit, tablouri, cărţi rare etc. În 1917, izbucneşte revoluţia bolşevică la Petrograd, comuniştii preiau controlul fostului stat ţarist, iar Rusia iese din război şi confiscă tezaurul României. Imediat, Lenin începe să toace depozitele româneşti de la Kremlin. Conform documentelor aflate la Arhivele Naţionale din Bucureşti, în adresa nr. 116 din 16 ianuarie 1918, Lenin trimite următorul ordin: “Stimate tovarăşe, Consiliul Comisarilor Poporului a hotărât alocarea sumei de 5.000.000 de ruble Colegiului suprem Ruso-Român pentru problemele României şi Basarabiei, cu amortizarea acestor sume din fondul românesc arestat la Moscova”. Cu alte cuvinte, îşi formau reţele de spionaj împotriva noastră cu propriii noştri bani. Între timp se termină războiul şi Regatul României se întregeşte cu Transilvania, Basarabia şi Bucovina. În 1921, guvernul de la Washington îl anunţă pe cel de la Bucureşti că pe piaţa aurului din Statele Unite au apărut piese cu marca tezaurului românesc depozitat la Kremlin. Adică sovieticii îşi făceau liniştiţi cumpărăturile din SUA, că bani aveau de la români. Începe scandalul internaţional, iar ruşii ne propun să le cedăm tezaurul contra recunoaşterii alipirii Basarabiei la România. Bucureştiul refuză propunerea şi cere insistent tezaurul.

 Tezaurul mareşalului Antonescu

 În 1935, Uniunea Sovietică ne restituie, din tot ce aveam la ei, doar arhivele şi osemintele lui Dimitrie Cantemir. În 1939, începe al Doilea Război Mondial, iar România se aliază cu Germania. Mareşalul Ion Antonescu încheie un pact cu Hitler, iar ţara noastră începe să vândă statului nazist diferite produse, în special grâu şi petrol, contra aur. În urma acestui comerţ, rezerva de metal preţios a Băncii Naţionale a României ajunge în 1944 la 244,9 tone, cea mai mare din toată istoria ţării noastre. În 1944, de frica invaziei sovietice, această rezervă uriaşă e ascunsă într-o grotă de la mănăstirea Tismana. Ea reapare în documente în februarie 1947, când este readusă la Bucureşti sub supravegherea armatei sovietice. După care se aşterne tăcerea până în 1953, când se consemnează că rezerva de aur a României este de 53,1 tone. Faţă de 1947 avem un minus de 191,8 tone. “Acest aur a fost luat de ruşi ca plată a datoriei de război”, ne-a spus Adrian Vasilescu, consilier şi purtător de cuvânt al guvernatorului Băncii Naţionale. Informaţia e infirmată însă de documente. Potrivit acordului sovieto-român pentru pagubele de război, semnat la Moscova în 16 ianuarie 1945, România a fost obligată să plătească URSS-ului, între 12 septembrie 1944 şi 12 septembrie 1950, 300 milioane dolari, adică 50 milioane dolari anual timp de 6 ani, în produse petroliere, cherestea, vite, grâne, vase maritime şi fluviale, material mecanic şi feroviar etc. Deci, cele aproape 200 de tone de aur de la Tismana nu au fost luate de ruşi ca despăgubire de război. Dar în ce mod? Surse din Ministerul de Externe al României susţin că acel tezaur a fost luat în custodie de Moscova, adică în păstrare (cu de-a sila, desigur), iar România poate şi trebuie să pună problema recuperării acestui al doilea tezaur, de două ori mai consistent decât primul. În 1995, statul român reia cererea de retrocedare a tezaurului “arestat” în 1917. Ulterior, se formează o comisie româno-rusă de istorici care să studiaze chestiunea, adică valoarea datoriei Rusiei faţă de România. Oficial trebuie să recuperăm 93,4 tone de aur, în valoare actuală de 2.668.000.000 de dolari din tezaurul trimis la Moscova în 1917. Despre celelalte bunuri ale acelui tezaur – acţiuni, obligaţiuni, titluri de credit etc., cele mai valoroase de altfel – nu se mai vorbeşte nimic şi nici despre cele aproape 200 de tone de aur luate de ruşi în 1947.
Revenim în 1956, când URSS ne restituie “Cloşca cu puii de aur”, un număr de piese din tezaurele bisericilor şi 1.350 de picture şi gravure. Cantitatea de aur restituită în acel moment cântărea 33 de kilograme.
În 1965, Ceuşescu merge la Brejnev, preşedintele de atunci al URSS, şi cere restul tezaurului din 1917. Brejnev se enervează şi spune că acel tezaur a fost plimbat prin toată Rusia şi s-a mai pierdut din el pe drum. Cităm: “O parte din aur a fost jefuit de armatele ţariste, care probabil l-au dat ţărilor străine”. Liderul sovietic a cerut insistent renunţarea la acest litigiu, spunând că, dacă dezgroapă el morţii, poate scoate România cu mari datorii faţă de URSS. Dar Ceauşescu nu s-a lăsat, litigiul a rămas deschis.

 
De la al Doilea Război Mondial şi până astăzi, cantitatea de aur deţinută de Banca Naţională a României a avut următoarea fluctuaţie:

1944: 244,9 tone
1953: 53,1 tone,
1969: 111 tone
1972: 64,4 tone
1983: 118,7 tone
1987: 42,2 tone
1997: 93,4 tone
2008: 107 tone.

Sursa: agentia.org

11/03/2010 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: