Cele două dictate de la Viena

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                        Foto: Hărțile Cehoslovaciei și României după cele două ”arbitraje” de la Viena

 

 

 

 

 

  În anii 1938-1939, ani imediat premergători celui de al Doilea Război Mondial, raporturile Ungariei cu vecinii săi Cehoslovacia și România erau deosebit de încordate 

 Documente din  Arhiva redutabilului Serviciu Secret de Informații (S.S.I.) al Armatei Române din perioada interbelică au o importanță deosebită în aflarea adevărului dspre acei ani tragici. Rapoartele din acei ani, întocmite de agenți români în principal de pe teritoriul Ungariei, pun în evidență acțiunile secrete pe care le-a derulat Ungaria în 1938 în vederea dezmebrării Cehoslovaciei și a anexarii unor teritorii de la acest stat.

Prin aceste rapoarte, conducerea României de atunci era informată că este posibil în orice moment ca Ungaria să procedeze în același fel și față de România, lucru care de altfel s-a și întâmplat, în înlănțuirea de evenimente care a culminat cu Dictatul de la Viena împotriva României din 30 august 1940.  

În realitate, este vorba nu de unul, ci de două dictate de la Viena, primul împotriva Cehoslovaciei și al doilea împotriva României. Acestea au fost precedate de acel de tristă celebritate „Acord de la München” din 29-30 septembrie 1938, semnat între Germania, Italia Franța și Anglia. Hitler a insistat că singura rezolvare justă a problemei etnicilor germani din Cehoslovacia se poate face numai prin unirea cu Reichul a zonelor locuite majoritar de germani. Liderii marilor puteri prezenți atunci la München, Benito Mussolini (Italia), Neville Chamberlain (Anglia) și Edouard Daladier (Franța) au căzut de acord cu privire la unificarea cu Germania a regiunilor locuite majoritar de germani în Cehoslovacia.

Cehoslovacilor nici măcar nu li s-a permis să participe la negocieri, iar Președintele Cehoslovaciei E. Beneš a fost obligat să accepte această „înțelegere”. A fost o poziție de forță a marilor puteri asupra unei țări mai mici, așa cum avea să fie doi ani mai târziu și cel de-al doilea  Dictat de la Viena împotriva României.

Primul Dictat de la Viena a avut loc pe 2 noiembrie 1938, ca o consecință Acordului de la München, derulat cu o lună și ceva mai devreme. Prin acest așa-numit „Arbitraj” s-a decis ca anumite zone din partea de sud a Slovaciei și partea de sud-vest a Ruteniei Carpatice să fie desprinse din teritoriul Cehoslovaciei și atribuite Ungariei horthyste, hotărâre luată de către cei doi „arbitri”, Germania nazistă și Italia fascistă. Ulterior, la 12 aprilie 1939, regentul Ungariei Miklos Horthy a recunoscut că „revendicările minorităților maghiare din țările vecine au fost doar tactici îndreptate către un scop strategic, acela de restaurare a „Ungariei Mari”, care să ocupe întregul bazin carpatic”, respectiv să încorporeze Transilvania. 

Prin acest prim Dictat din 2 noiembrie 1938, Cehoslovacia ceda Ungariei teritoriile din sudul Slovaciei până la Kosice inclusiv, precum și zona orașelor Ujgorod și Beregovo din Rutenia Subcarpatică până la frontiera cu România. Era vorba de teritorii de aproximativ 10.000 km patrați din Slovacia și de ceva sub 2.000 km patrați din Rutenia Subcarpatică, zone despre care se pretindea că au populație majoritar maghiară, după statisticile avansate de către Ungaria. În acest fel, Slovacia a pierdut nu doar teritorii, ci și o mare parte a capacității economice, fabrici și zone agricole fertile, precum și legăturile feroviare cu restul lumii deoarece, după anexare, Ungaria a închis frontierele.

După „Arbitraj”, peste 30.000 de maghiari au fost aduși din Ungaria în noile teritorii. De reținut că la împărțirea Cehoslovaciei a participat și Polonia condusă de către Jozsef Beck, căreia Hitler și Mussolini i-au dat în primăvara anului 1939 regiunea cehoslovacă Teshin. Câteva luni mai târziu, în septembrie 1939 a venit și rândul Poloniei să fie împărțită între Germania hitleristă și U.R.S.S.

Al doilea Dictat de la Viena împotriva României din 30 august 1940 nu este cuprins detaliat în carte, deoarece documentele publicate aici merg numai până în luna noiembrie 1939, dar sunt surprinse cu claritate pregătirile efectuate de către Ungaria horthystă pentru atacarea României și ocuparea Ardealului în întregime. Evaluările Serviciului Secret de Informații al Armatei Române arătau că împrejurările create de primul dictat din 2 noiembrie 1938 vor fi de natură a încuraja demersurile diplomatice ale Ungariei împotriva României.

În mod informal, medii politice de la Budapesta încurajau discret minoritatea maghiară din România că „în curând va fi pusă pe plan internațional problema Ardealului, care va fi alipit Ungariei” (fila 26). Cercuri conducătoare din Ungaria nu ezită să afirme că, deîndată ce se va termina ocuparea teritoriilor obținute de la Cehoslovacia, întregul efort diplomatic al Ungariei va fi îndreptat împotriva României, în scopul „retrocedării” Ardealului. Aceste cercuri se arătau optimiste deoarece, spre deosebire de Ceholslovacia, în Ardeal minoritatea maghiară este mai numeroasă și așezată mai compact în anumite zone. Se credea că vor fi obținute fără probleme patru județe aflate pe granița de vest a României și alte trei județe reprezentând așa-zisul ținut secuiesc.

Ofițerii de informații din S.S.I. raportează că există hărți tipărite cu teritoriile pe care Ungaria le revendică de la România afișate nu numai în locuri publice din Budapesta, ci și în vitrinele marilor librării din Viena și că există organizații iredentiste în Budapesta constituite din studenți proveniți din Ardeal, organizații care poartă numele județelor de unde provin membrii lor (Mureș, Ciuc, Trei Scaune etc.) în cadrul cărora se face inclusiv pregătire premilitară. Mai este identificată și organizația iredentistă „Asociația Studenților Secui” (cu sediul în Budapesta), care recrutează, fanatizează și pregătește pe studenți pentru lupta ce urmează să se dea în vederea realizării „Ungariei Mari”, pentru obținerea tuturor teritoriilor care au aparținut odinioară „Coroanei Sfântului Ștefan” (fila 28). Se estimează că, în caz de conflict armat, aceste grupuri sunt pregătite să treacă fraudulos frontiera în România pentru a comite acte de sabotaj și terorism, pentru atacarea unor depozite de muniție, distrugeri de poduri, căi ferate, rețele telefonice și oficii poștale, așa cum s-a procedat și în Cehoslovacia.   

Într-o Notă informativă datată 4 octombrie 1939 se arată că în Ungaria continuă „cu îndoită violență acțiunea revizionistă” împotriva României. Este adevărat că presa este cenzurată, dar broșurile de propagandă, cărțile revizioniste și conferințele și-au întețit asaltul. Se dă ca exemplu cazul în care arhiepiscopul primat al Ungariei a ținut pe la sfârsitul lunii septembrie 1939 o predică în Rutenia Subcarpatică la Ujgorod. Acesta a spus că „în curând Ungaria va înceta să mai fie ciuntită” (fila 45) și a cerut poporului maghiar să fie pregătit sufletește pentru acest eveniment. În aceeași idee și tot cu acea ocazie, ministrul Cultelor din guvernul maghiar Homan Balint a arătat că „Bazinul Dunării nu va putea fi stăpânit decât de țara care va stăpâni și crestele Carpaților, pe care Sfântul Ștefan a hotărnicit pentru totdeauna frontierele Ungariei eterne” (fila 46).

În Ardeal, cetățeni români de naționalitate maghiară răspândesc informații defetiste, menite să zdruncine încrederea în trăinicia statului român, acțiune combinată cu „o mârșavă campanie de denigrare a românilor din vechiul regat, încercându-se o separare sufletască între ardeleni și regățeni […]. Agenții revizionismului maghiar primesc ordine și prin postul de radio Budapesta 2 care, într-o formă camuflată și pe baza unui cifru special, comunică știri fără nici o importanță și lipsite de interes”, la fel cum în România pe la începutul lunii decembrie 1989 se publicau în ziarul „Scânteia tineretului” instrucțiuni despre cum ar trebui să nu se expună la soare cei care vor merge să facă plajă pe litoral atunci, în luna decembrie.

De la Congresul partidului de guvernământ M.E.P. ținut la Budapesta, un informator al S.S.I. transmitea la București o serie de informații importante. Participanților la Congres li s-au distribuit diferite broșuri cu caracter tehnic și economic, dar și o hartă a Ungariei din perioada dualismului, precum și o broșură de propagandă antiromânească și revizionistă scrisă în limba franceză, intitulată „Les efforts cultureles de la Hongrie de 826-1935”.  

Documentele semnalează și un alt gen de activitate antiromânească. Cetățeni români tineri de etnie maghiară din Ardeal se „refugiază” în Ungaria. Aici, după o perioadă de aparentă verificare, sunt înrolați în Armata Maghiară, într-o cazarmă din Debrețin. Ar exista aici deja două regimente de infanterie formate din astfel de „refugiați” din Ardeal, cunoscute sub numele de „Erdely Ezredek” (fila 74). Și încă o măsură simptomatică: cetățenii maghiari, bărbați, cu vârsta între 20-60 de ani nu mai pot ieși din Ungaria decât pentru interese bine justificate și numai cu aprobarea prealabilă a Ministerului de Interne și a Marelui Stat Major al Armatei.

Totuși, între cele două serii de evenimente derulate în paralel, între ocuparea Ruteniei Subcarpatice și acțiunile Ungariei împotriva României există o legătură și această legătură este făcută prin Maramureș. Rutenii din Subcarpatia au luptat pentru o viață mai bună și pentru autonomia regiunii, așa cum a fost pe vremea Cehoslovaciei. Iar autoritățile maghiare, de la un moment dat, au început să le promită rutenilor de toate, și îmbunătățirea vieții și autonomia regiunii, dar numai după alipirea la Rusia Subcarpatică și a Maramureșului românesc din stânga Tisei, căutând astfel să-i atragă și pe ruteni la ideea revizionistă maghiară și la propaganda împotriva României.

De menționat că în vechiul județ Maramureș din România interbelică procentul de populație maghiară nu a depășit niciodată cifra de 10%, iar în prezent în partea de Maramureș aflată actualmente în România, în zona din stânga Tisei și de la nord de munții Gutâi-Țibleș numărul maghiarilor se situează în jurul a 5% din total populație.

Și cu toate acestea, propaganda maghiară din anii 1938-1938 (și poate nu numai) pretinde că Maramureșul ar aparține Ungariei Mari(https://www.art-emis.ro/o-carte-document-despre-pregatirea-dictatului-de-la-viena-impotriva-romaniei-30-august-1940)

 

 

 

 

 

Drama României în 1940. Rapt şi umilinţă!

 

 

 

 

 

 

 

Consecinţele rapturilor teritoriale:

-100.296 kmp şi 6.807.112 locuitori sub ocupaţie străină.

– Imense valori mareriale şi spirituale pierdute.

– Deznaţionalizare.

– Deportări şi expulzări.

– Crime şi alte atrocităţi.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Rapturile teritoriale săvârşite de Uniunea Sovietică, Ungaria şi Bulgaria în 1940 au avut consecinţe extrem de grave pentru România, statul naţional unitar român, reîntregit în istoricul an 1918, pierzând circa 100 000 de kmp şi 7 milioane de locuitori, adică aproximativ 33% din teritoriu şi din populaţie, imense valori materiale şi spirituale fiind distruse sau însuşite ce către cei cărora nu le aparţineau, scrie Col. (r) Prof. univ. dr. Alesandru Duţu în https://www.art-emis.ro 

Uniunea Sovietică a anexat (iunie-iulie 1940) 44 442 kmp şi 3 190 000 de locuitori în Basarabia şi 5 220 kmp şi 596 000 de locuitori în nordul Bucovinei, până în decembrie 1940 fiind înregistraţi 220 501 de refugiaţi. După ocupare, Basarabia a fost dezmembrată. Județele Hotin, Ismail și Cetatea Albă au fost incluse, împreună cu nordul Bucovinei și ținutul Herța, în Republica Sovietică Socialistă Ucraineană. Restul Basarabiei, alături de șase raioane din stânga Nistrului (parte din fosta R.A.S.S. Moldovenească) au format Republica Sovietică Socialistă Moldovenească.

Devenită republică unională în cadrul Uniunii Sovietice, acesteia i s-au aplicat normele și reglementările regimului comunist sovietic: naționalizarea proprietăților agricole particulare, a bunurilor mobiliare și imobiliare ale cetățenilor, socializarea băncilor, caselor de asigurare, instituțiilor de credit, căilor ferate, a majorități întreprinderilor industriale și comerciale, a mijloacelor de transport, farmaciilor, spitalelor, hotelurilor, marilor restaurante etc., organizarea învățământului după sistemul sovietic, introducerea limbii ruse ca obiect de studiu obligatoriu și a alfabetului chirilic (chiar și pentru scrierea în limba română), închiderea majorității bisericilor și introducerea propagandei ateiste etc. Rezultatele acestei politici au constat în deteriorarea continuă a situației economice, sociale și demografice a provinciei.

La scurt timp după ocuparea celor două provincii, sovieticii au reluat practicile țariste privind deznaționalizarea, distrugerea culturii și spiritualității românești autentice. Un mijloc eficace pentru realizarea acestor obiective l-a reprezentat activitatea de distrugere a elitelor românești prin efectuarea de sute de mii de arestări, evacuări și deportări din rândul celor care se opuneau noului regim, mai ales a intelectualilor și oamenilor politici (sub diferite pretexte, multe pe baza unui simplu denunț), zeci de mii de basarabeni decedând în gulag. Nu puține au fost și execuțiile individuale sau în masă.

Ungaria a încorporat (septembrie 1940) 43 492 kmp (1 380 de localităţi, între care 22 de oraşe) şi 2 609 007 locuitori (dintre aceştia 50,2% erau români, 37% maghiari, 2,8% germani, 5,7% evrei, 1,1% ruteni, 3,4% alte naţionalităţi), din care peste 220 000 s-au refugiat în Vechiul Regat până la 1 aprilie 1944. Linia vremelnică de demarcaţie a afectat grav unitatea geografică a teritoriului românesc situat din nord-vestul ţării, tăind căile ferate şi celelalte căi de comunicaţie, separând oraşele industriale de zonele de materii prime etc. România a pierdut 18,67% din numărul întreprinderilor mari şi mijlocii, 1.874 km de linie de cale ferată normală şi 467 km îngustă, 38,5% din producţia de aur fin , 87,6% din cea de argint, 64,7% din cea de cupru, 97,6% din cea de plumb, întreaga roducţie de zinc, 70,7% din cea de pirită, 16% din cea de cărbuni, 4 562 090 ha de terenuri arabile fertile, păduri, livezi etc., peste 3 500 000 de cabaline, porcine, ovine, păsări de curte etc.

În perioada următoare, producţia industrială românească a scăzut cu 15,9%, numărul întreprinderilor mari prelucrătoare s-a redus cu 26%, suprafaţa arabilă a scăzut cu 36,5%. Pierderi însemnate s-au înregistrat şi în ceea ce priveşte capacitatea de apărare. La toate acestea s-a adăugat calvarul românilor din teritoriul ocupat, numai până la 1 noiembrie 1940, Subsecretariatul de Stat al Naţionalităţilor consemnând 22.713 atrocităţi (919 omoruri, 1.126 schingiuiri, 4.126 bătăi, 15.893 arestări, 124 profanări, 78 devastări colective, 447 devastări individuale), printre care masacrele de la Trăznea (263 cetăţeni ucişi dsau răniţi), Ip (157 copii, femei, bărbaţi exterminaţi), Camăr, Păuşa, Ciumurna, Şimleul Silvaniei, Huedin etc., excluderea românilor din viaţa politică, administrativă şi economică, maghiarizarea forţată, extermiarea evreilor (cei mai mulţi şi-au pierdut viaţa în lagărele de exterminare naziste, unde au fost închişi ,în 1944, în timpul ocupaţiei germane). În România au rămas 538.707 locuitori de origine maghiară, din care au plecat până la 1 aprilie 1944 (din diverse motive) 107

Bulgaria a încorporat Cadrilaterul (septembrie 1940) cu o suprafață de 7 142 kmp cu o populaţie de 412.105 locuitori, din care 118.000 români (28,42%), 162.625 bulgari (39,46%) și peste 131.000 alte naționalități (31,82%). Din Cadrilater au plecat 102.094 de oameni (22.810 capi de familie) din care 51.904 bărbați și 50.190 femei (99.983 în 1940 și 2.111 în 1941), în timp ce în România au rămas 249.140 de bulgari, din care au plecat, până la 1 octombrie 1943, 66.810 (26,80%).

Cauzele care au impus pierderea teritoriilor româneşti au fost multiple, fiind determinate în primul rând de politica agresivă, revizionistă a celor trei state agresoare (Uniunea Sovietică, Ungaria şi Bulgaria, sprijinite de Germania şi Italia), de contextul internaţional nefavorabil României, dar şi de factori interni care au făcut ca poporul român să fie pus în situaţia de a-şi apăra cu arma în mână glia străbună, aşa cum şi-ar fi dorit.

La 80 de ani de la drama trăită de românii afectaţi de rapturi (şi nu numai de ei) se despică firul în patru pentru a se lămuri dacă la Viena a fost vorba de arbitraj, de dictat (chiar şi pentru Ungaria!?!), de arbitraj-dictat etc., se caută argumente pentru cauza,,dreptăţii” ungare şi mai puţin pentru cea a Românei sau, pur şi simplu, se ignoră (de mulţi, inclusiv de autorităţi) acele momente tragice.

Publicitate

La 16 august 1940 începeau tratativele româno-maghiare de la Turnu Severin

Foto: Tratativele româno-maghiare de la Turnu- Severin. Delegațiile României (stânga) și Ungariei în timpul tratativelor.

16 August 1940: momentul care conduce către Dictatul de la Viena din 30 august 1940 

La 16 august 1940 începeau tratativele româno-maghiare de la Turnu Severin. Eșecul acestora, previzibil, a dus la Dictatul de la Viena din 30 august 1940, scrie https://glasul.info/.

Delegația română era condusă de Valer Pop (1892-1958), fost ministru al Justiției în guvernul Iorga și fost ministru al Industriei și Comerțului în guvernele Tătărescu, ardelean de origine, considerat un specialist în problemele Transilvaniei.

Delegația maghiară era condusă de către András Hory (1883-1971), ardelean și el, născut la Cluj, diplomat de carieră și coleg cu Valer Pop la Facultatea de drept din Cluj.

Prima propunere a delegației ungare de rezolvare a diferendului dintre cele două țări a provocat stupoarea și indignarea reprezentanților români. Ungurii cereau, nici mai mult, nici mai puțin, decât un teritoriu de 69.000 de km², cu o populație de 3,9 milioane de locuitori, dintre care 2,2 milioane erau români și doar 1,2 milioane maghiari.

Practic, din întreaga Transilvanie, României îi mai rămâneau județele Făgăraș, Sibiu, o parte din Târnava, un colț din județul Alba, dar fără Alba Iulia, județul Hunedoara și Banatul.

În plus, generalul Corneliu Dragalina, expertul militar al delegației noastre, atrăgea atenția într-un memoriu că frontiera propusă de Ungaria era foarte avantajoasă pentru aceasta din punct de vedere militar, forțele maghiare având posibilitatea să cucerească rapid Banatul și Țara Făgărașului în cazul unui conflict.

„Ungaria a avut grijă să nu respecte o frontieră geografică (a apelor), ci și-a creat anumite capete de pod (Arad și Teiuș) favorabile unor acțiuni militare ofensive” (Aurică Simion, citat de https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/impasul-tratativelor-romano-maghiare-de-la-turnu-severin- ).

Într-un document păstrat la Arhivele Naționale ale României, în telegrama lui W. Fabricius, ministru plenipotenţiar german în România, către ministerul de Externe german despre datele şi locurile tratativelor româno-maghiare şi româno – bulgare precum și numele delegaţilor, erau redate următoarele aspecte:

“I. ) La 16 august 1940 încep tratative româno-maghiare la Turnu Severin. Delegatul român Valer Pop, cel maghiar de Hory, ministrul plenipotenţiar aghiar de Bardossy numai observator Ministrul de externe vrea să plece la Turnu Severin la şedinţa de deschidere.

II.) La 19 august urmează să înceapă tratative româno-bulgare la Craiova. Delegatul român este Creţianu, subsecretar de stat la ministerul de externe.

Guvernul bulgar a refuzat, cum era de aşteptat, renunţarea cerută de guvernul român la predarea fâşiei de pe coastă până la Caliacra ( fără Balcic).”, se arăta în telegrama lui W. Fabricius, ministru plenipotenţiar german în România, către ministerul de Externe german despre datele şi locurile tratativelor româno-maghiare şi româno – bulgare.

Pentru a pune presiune și mai mare pe aceste negocieri româno-maghiare de la Turnu Severin, Ungaria a sporit numărul rețelelor și centrelor teroriste, mai ales în Nord Vestul României (Oradea Mare, Satu Mare, etc), desfășurând acțiuni de propagandă, dezinformare, de sabotaj și de inoculare a fricii și a panicii printre locuitorii români din Ardealul de Nord.

Bazându-se pe aceste informații, până și autoritățile române s-au gândit ca pentru mai multă securitate să schimbe locul negocierilor, stabilit inițial la Sinaia, cu Turnu Severin.

“Ministrul de externe român a mai observat că Sinaia ca loc de tratative prezintă dificultăţi, ţinând seamă că acolo e reşedinţa regelui. De aceea ar intra în discuţie mai curând Turnu Severin sau Băile Herculane”, se arată în telegrama lui Otto v. Erdmannsdorff, ministru plenipotenţiar german în Ungaria, către Ministerul de externe german despre opinia publică română în problema sacrificiului teritorial

Opinia ministrului de externe maghiar era că o Transilvanie autonomă nu este viabilă, că şi-ar pierde terenul principal de desfacere, Vechiul Regat.

În telegrama lui Otto v. Erdmannsdorff , ministru plenipotenţiar german în Ungaria, către ministerul de Externe german, se pomenește despre tendinţele separatiste din Transilvania, precum și despre intenţia de a apela la protectoratul sovietic și despre pregătirile Comitetului român al Cominternului:

“După cum mi-a spus ministrul de externe, un om de încredere a raportat ministrului plenipotenţiar din Bucureşti că grupa Maniu, în caz că guvernul român se declară de acord să cedeze o parte mai mare din Transilvania, vrea să proclame independenţa Transilvaniei. Rezidentul regal, generalul la pensie Pop, aprobă planul, de asemenea şi ofiţerii de stat major originari din Transilvania.

Dacă guvernul român va incerca să împiedice cu forța tendinţele separatiste ale Transilvaniei sau dacă Ungaria va ataca Transilvania, se va cere protecţia guvernului sovietic. Planul a fost elaborat d conducătorul tineretului român radical, care consideră pe Maniu ca apărător dezinteresat al integrităţii Transilvaniei, în timp ce ei sint in realitate agenţi ai Cominternului.

Convorbiri pregătitoare au fost ţinute de Comitetul român al Cominternului, acest comitet posedă agenţi secreţi printre membrii delegaţiei române din Turnu Severin, care observă comportarea delegaţilor.

Omul de incredere a primit această informaţie prin Comintern şi accentuează că conducătorii comuniştilor români nu sunt evrei, ci români puri. Csaky a făcut observaţia că acest poate, fireşte, să fie un raport tendenţios.

El însă concordă cu alte informaţii. El este convins că guvernul sovietic în primul rând n-ar accepta cererea de protecţie amintită mai sus.

O astfel de Transilvanie autonomă nu este însă capabilă de a trăi şi este expusă influenţelor comuniste deoarece minoritatea maghiară este proletarizată prin reforma agrară română şi prin introducerea lui numerus valahicus, iar saşii transilvăneni ar pierde în cazul acesta terenul lor principal de desfacere anume Vechiul Regat, ce a ce nu s-ar întâmpla, dacă s-ar ţine seamă de propunerile maghiare sau cel puţin de trasarea de graniţă pe care o are el in vedere şi care aste cunoscută / la Berlin/ deoarece saşii rămân în graniţele române.”, se arată în telegrama lui Otto v. Erdmannsdorff , ministru plenipotenţiar german în Ungaria, către ministerul de Externe german, din 24 august 1940

Ministrul ungar Bardossy: “Ungaria este generoasă când nu cere și Banatul”

Punctele de vedere principial diferite ale delegaţiei române şi ale delegaţiei maghiare

Delegația română a respins propunerile maghiare, propunând efectuarea unui schimb de populație între românii din Ungaria și ungurii din România, însoțit eventual de unele rectificări de frontieră în favoarea Ungariei, care să asigure spațiul necesar populației maghiare strămutate.

„În concepția guvernului român, chestiunile teritoriale trebuiau să se pună numai în funcție de schimbul de populație, deplasările de frontieră nefiind oportune decât în măsura în care puteau contribui la crearea de spațiu necesar statului ce avea de adus în cadrul său teritorial conaționali care se găseau în cadrul teritorial al celuilalt stat” (Aurică Simion, https://www.historia.ro/).

Foto: Arhivele Naționale ale României

Situația era de blocaj total. Ungaria nu renunța la cerința de a i se ceda teritorii, dar, în cazul neacceptării de către România a acestor cereri, nu putea să facă război din cauza veto-ului lui Hitler. România, evident, nu voia să cedeze nicio palmă de pământ, dar îi era teamă de o agresiune din partea Ungariei, sprijinită de Germania.

Din nefericire, ne-a lipsit atunci omul politic care să aibă abilitatea sau inteligența să înțeleagă ce carte importantă în jocul diplomatic și geostrategic îl reprezintă petrolul românesc și faptul că Reichul nu era interesat în dezmembrarea României, tocmai de aceea Hitler intervenind la Budapesta și la Sofia pentru a tempera ardoarea războinică a vecinilor noștri.

Lucrările conferinței de la Turnu Severin au fost reluate pe 24 august doar ca să se constate completul dezacord existent între cele două părți: ,,ungurii vroiau teritorii, românii, schimb de populații”. Informați despre ruperea tratativelor, Regele Carol al II-lea, Gigurtu și Manoilescu, de comun acord, i-au cerut lui Valer Pop să-i propună lui András Hory reluarea discuțiilor pe 28 august, atunci când partea română avea să vină și cu o hartă care să ilustreze concepția etnică a guvernului român.

Aceste noi instrucțiuni echivalau practic cu acceptarea punctului de vedere hortyhist, fapt inacceptabil pentru Valer Pop, care cere ministrului de Externe Manoilescu să-l înlocuiască din fruntea delegației. La rândul său, generalul Dragalina, considerând că cedările de teritoriu sunt „absolut incompatibile” cu punctul său de vedere, cere să fie înlocuit din delegație.

S-au înmulțit actele provocatoare la adresa României, avioanele ungurești violând spațiul aerian al țării noastre și bombardând aerodromul civil de la Satu Mare. „Cunoscând interesul Reichului pentru menținerea momentană a liniștei în această parte a Europei, Teleki și Csaky își dădeau seama că pretențiile teritoriale ale guvernului ungar nu se puteau realiza decât printr-un nou dictat germano-italian, similar celui din 2 noiembrie 1938 (privitor la Slovacia – n.n. )” (Aurică Simion).

Negocierile de la Turnu Severin au eșuat și se părea că disputa româno-ungară se va muta pe câmpul de luptă. Armata maghiară a primit ordin să fie pregătită pentru declanșarea atacului la 28 august.

S-au produs numeroase acțiuni provocatoare pe frontieră, aviația maghiară pătrunzând în spațiul românesc până la Brașov, și bombardând aeroportul civil din Satu Mare.

Dictatul

Germania era însă interesată să păstreze pacea în regiune, deoarece avea nevoie de exporturile acestor țări pentru necesitățile de război. Miniștrii de externe ai României (Mihail Manoilescu) și Ungariei au fost convocați la 29 august la Viena, unde ministrul de externe german Ribbentrop a impus părților preacceptarea necondiționată a arbitrajului germano-italian, care avea să devină cel de-al doilea arbitraj (Dictat) de la Viena.

În dimineața zilei de 30 august 1940 Consiliul de Coroană convocat de regele Carol al II-lea a admis arbitrajul cu majoritate de voturi (19 pentru, 10 contra, 1 abținere), în schimbul garantării de către Germania și Italia a noilor granițe.

În cursul zilei de 30 august 1940, cei doi miniştri de Externe ai Axei, Joachim von Ribbentrop şi Galeazzo Ciano, în prezenţa delegaţiei României, compusă din Mihail Manoilescu, V. Pop, cât şi a Ungariei, formată din Csaky Istvan şi Teleky Pall, comunică hotărârea lor, prin care România este obligată să cedeze Ungariei un teritoriu în suprafaţă de 43.492 kmp, cu o populaţie de 2.267.000 locuitori, din care peste 1.300.000 de români.

Trasarea noii frontiere a fost supervizată personal de Hitler, interesat de regiunea petroliferă a Prahovei, astfel că noua graniță ajungea la doar câteva zeci de km de ea.

Miniștrii de externe al Germaniei, Joachim von Ribbentrop, și cel al Italiei, Galeazzo Ciano, au comunicat separat decizia lor delegațiilor din România și Ungaria la 30 august 1940, în Palatul Belvedere din Viena.

CITIȚI ȘI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2018/08/16/16-august-1940-au-inceput-la-turnu-severin-tratativele-romano-ungare-privitoare-la-cedarea-unei-parti-din-transilvania-ungariei/