CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

„Nu am primit Transilvania cadou!”: Un interviu cu academicianul prof. Ioan Aurel Pop,rectorul Universității Babeș Bolyai din Cluj. VIDEO

 

 

Imagini pentru ioan aurel pop photos

 

 

Tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920, ca de altminteri tot sistemul de tratate de la Paris, din anii 1919-1920, nu a făcut decât să recunoască justețea deciziilor luate de românii înșiși. Conferința de pace de la Paris a fixat noua hartă a Europei valabilă, în multe privințe, până astăzi și reprezintă prima decizie din istorie a marilor puteri, care au ținut seamă, în mare măsură, de voința popoarelor (polonez, ceh, slovac, român, sârb, croat, sloven, lituanian, leton, eston), consfințind și destrămarea imperiilor multinaționale (german, austro-ungar, rusesc, otoman).

Pentru România, Trianonul a însemnat recunoașterea granițelor etnice aproape firești ale statului nostru înspre vest. Actul respectiv a consfințit controlul oficial al statului român asupra a încă circa 100.000 km pătrați.

Să nu uităm că România antebelică avea doar 137.000 km pătrați (Oltenia, Muntenia, Dobrogea și Moldova dintre Carpați și Prut, fără Bucovina și fără Basarabia) și că după Marea Unire avea 296.000 km pătrați.

 

 

 

 

Harta disoluţiei  Austriei şi Ungariei după Primul Război Mondial

 

 

Tratatul de la Trianon a pus o anumită ordine în regiunea Europei Central-Orientale, dând Slovacia slovacilor, Croația croaților și Transilvania românilor, în acord cu dreptul popoarelor majoritare la autodeterminare.

Se vorbește în zilele noastre despre Departamentul Trianon 100, înființat de Ungaria. La ce se referă acesta?

De fapt, nu este vorba despre un departament guvernamental, cum înțelesesem și eu inițial, și cum a preluat greșit presa noastră, prin analogie cu ceea ce s-a petrecut în România.

Ungaria nu face asemenea erori de ima­gine.

Este, de drept, un departament de „cercetare”, intitulat modest „grup de lucru” sau „echipă de cercetare”, plasat în cadrul Academiei Ungare de Științe, care a câștigat un „grant” guvernamental eșalonat pe cinci ani.

Numele său oficial ales, „Elan-Trianon 100″. Cu alte cuvinte, acest colectiv de aproape 25 de oameni are bani de cercetare și de diseminare în Ungaria și în lume a rezultatelor „cercetării”.

Uniunea Europeană nu se amestecă în asemenea chestiuni, pentru că problemele de acest fel – bine gândite – nici nu vizează în mod oficial propaganda ostilă cuiva.

Dar noi, care nu ne-am născut ieri, știm care este poziția de fond a Ungariei în ultimul secol: de a nu accepta apartenența Transilvaniei la România, de a vorbi mereu de drepturile sale „istorice” asupra Transilvaniei, de a susține emigrarea târzie a românilor din Balcani, ca păstori necivilizați etc.

Eu însumi am participat la multe întâlniri de acest fel în Europa și SUA, după 1989, în care istorici și oameni politici din țara vecină prezentau lucrurile în acest fel.

Or, ceea ce s-a întâmplat la Trianon în 1920 este un fapt foarte simplu și fără ambiguități: marile puteri de atunci au recunoscut ceea ce românii deciseseră în acord cu dreptul internațional; este clar că, dacă românii ar fi greșit, comunitatea interna­țională nu ar fi făcut Transilvania cadou României!

Mai mult, după al Doilea Război Mondial, la Conferința de pace de la Paris din 1946-1947 și în alte câteva împrejurări, instanțele interna­ționale acceptate și legiuite au recunoscut același lucru, anume apartenența Transilvaniei la România.

Prin urmare, cercetarea împrejurărilor în care s-a adoptat Tratatul de pace de la Trianon – deși tema este foarte bine cunoscută – se poate face oricând (mereu ies la iveală noi surse și se pot propune noi linii interpretative, în limitele adevărului), dar nu în scopuri revizioniste, de reorientare a opiniei publice inter­na­ționale. Până acum, din păcate, asemenea inițiative ale țării vecine, ale unor organizații și persoane din țara vecină au utilizat adesea datele istoriei în chip interesat, ca să lovească în România.

Cea mai elocventă dovadă este directiva dată de guvernul ungar, prin MAE de la Budapesta, ca diplomații maghiari să nu participe la evenimentele legate de celebrarea Zilei Națio­nale a României. Or, Ziua Na­țională a României se sărbă­torește la 1 Decembrie tocmai în amintirea unirii Transilvaniei cu România!

Dacă acest eveniment îi jignește pe oficialii unguri, cum să ne așteptăm la o tratare obiectivă din partea ungară a deciziei democratice luate la Alba Iulia acum un secol și ratificate pe plan internațional de Conferința Păcii de la Paris, din 1919-1920?

Tipuri de națiuni în Europa

Care sunt elementele constitutive ale unei națiuni? Limba, o credință religioasă, o populație, un spațiu comun, o cultură, sângele, atașamentul față de anumite valori?

Și în teoretizarea națiunilor sunt mai multe interpretări. Unii consideră națiunile drept alcătuiri politice statale recente, formate prin voința deliberată a oamenilor.

Pentru aceștia, statul se confundă cu națiunea. Alți exegeți văd evoluția îndelungată a comunităților etnice până la stadiul de națiune, adică privesc națiunile ca unități organice, născute de-a lungul secolelor, începând cu Evul Mediu sau chiar cu Antichitatea, și bazate pe limba, originea, credința, obiceiurile, tradițiile comune.

Primul set de opinii invocate fac parte din viziunea modernistă, care consideră națiunile drept realități limitate și temporare, aflate acum pe cale de disoluție, într-o lume globală.

Celălalt set de teorii se bazează pe primordialism sau perenialism, susținând că na­țiunile s-au născut dincolo de voința unor indivizi și că au o existență îndelungată, care nu poate fi decisă de organele statelor sau de cele suprastatale.

De exemplu, Franța este prototipul sta­tului-națiune, în care toți locuitorii care au documente oficiale de francezi, sunt consi­derați „de naționalitate franceză”.

Cu alte cuvinte, aici cetă­țenia și națio­nalitatea se confundă. În multe alte locuri de pe pământ, na­țiunea se leagă de stat, dar nu se confundă cu acesta.

De exemplu, în cazul României, este corect să se spună că circa 90% dintre cetățenii săi sunt români, circa 6% sunt maghiari, 2,5% romi (țigani), cam 1,5% slavi.

În definirea unei națiuni de tip organicist nu predomină un singur element, ci se iau în considerare mai multe, de la limbă și origine până la credință și cultură.

„Sângele”, adică originea biologică, nu are, practic, nici o importanță fără educație, iar absolutizarea acestei caracteristici conduce, de regulă, la teorii rasiale.

De aceea, anumite întrebări vulgarizatoare („Cât la sută suntem daci, sau romani, sau cumani, sau slavi?) nu au nici o legătură cu realitatea și nu trebuie puse.

Toate națiunile din lumea asta sunt amestecuri etnice și nu există nici o „națiune pură”. Dacă azi iau un copil român de doi ani – care spune „mamă” și „tată” în românește – și îl duc în Spania, încredințându-l unei familii de spanioli să-l crească și să-l dea la școală, la douăzeci de ani, el va fi un bun spaniol; iar dacă nu-i va spune nimeni că s-a născut român, nu va avea nimic de-a face vreodată cu România și cu națiunea sa de origine.

Altfel spus, sentimentul apartenenței naționale se dobândește prin educație, nu automat, prin naștere, deși există cele mai mari șanse ca, dacă te naști român, să rămâi și să fii de naționalitate română.

Teritoriul are mare importanță în teoriile organiciste, dar nu neapărat teritoriul organizat politic drept stat, deși statul național este principalul instrument de organizare, de protecție și de conservare a unei națiuni. De ce spun asta?

Pentru că un român din Ucraina de azi se simte, de regulă, membru al națiunii române și nu al celei ucrainene, așa cum un maghiar din Slovacia sau România se consideră membru al națiunii maghiare, nu al celei slovace sau, respectiv, române.

Eu consider că viziunea perenialistă asupra națiunilor – dacă nu este exagerată și absolutizată – definește mai bine comunitățile despre care vorbim aici.

O națiune antagonizată este ușor manipulabilă

De ce a ajuns națiunea română să fie stigmatizată, ba chiar desființată de unii „intelectuali” români?

Intelectualii și politicienii (elitele) nu sunt „făcători” de na­țiuni, dar au un rol foarte important în modelarea națiunilor, în orientarea lor, în formarea profilului național al unor grupuri din cadrul națiunilor.

Românii au fost un popor vitregit de soartă în această parte de Europă, nu au ajuns niciodată să formeze o mare putere, nu au dobândit sentimentul de stăpâni care să le confere o anumită siguranță, o aroganță sau o prestanță în raport cu alții.

S-au tot zbătut să existe ca națiune egală cu altele și să aibă și ei un stat al lor. Au reușit până la urmă, dar cu mare greutate, și au rămas, poate, copleșiți de ideea națională, de reușita ei, de afirmarea ei, de recunoașterea ei de către alții.

Chiar sub comunism, după circa un deceniu rușinos, când am trăit sub „interna­țio­nalism proletar”, de fapt sovietic, și când aproape toate valorile românești erau prohibite, am avut alt deceniu de oarecare echilibru, pentru ca, strânși cu ușa tot dinspre Răsărit, să alunecăm încet spre acel „naționalism comunist” care ne-a făcut mult rău și pentru care ni s-a pus în Occident un stigmat greu de eliminat chiar și azi.

După căderea comunismului, mulți intelectuali au crezut că este de bonton să se dezică de valorile naționale, demonizând națiunea română, din pricina căreia – chipurile! – se produseseră multe crime, nedreptăți etc.

Faptul s-a petrecut, pe de o parte, pe fondul luptei sincere pentru „integrare europeană și euroatlantică” (majoritatea românilor voiau să scape de capcana comunismului, a URSS, a Rusiei, a Estului), iar pe de alta, al intervenției copioase a unor ONG-uri interna­țio­naliste, globaliste din Occident și Orient, dornice să submineze rapid statele naționale și na­țiunile ca forme de coeziune.

Aceste organizații, aparent nevinovate, umaniste, democratice, au venit și cu bugete generoase, cu fundații și asociații, cu burse grase, cu idei de reviste și de școli înalte, în care limba țării să nu mai fie acceptată.

Era, până la urmă, normal ca intelectualii care s-au înfruptat și se înfruptă lacom din aceste fonduri globalizatoare „dezinteresate” să fie globaliști, să-i condamne pe români ca fiind nemernici, leneși, gregari.

O națiune cu o coeziune puternică este ea însăși o entitate puternică și demnă, greu de clintit, pe când una slăbită, antagonizată, divizată, dezorientată ajunge o trestie în bătaia vântului, manipulabilă, modelabilă, simplu de umilit. Acești intelectuali despre care vorbiți se pretează la acest joc foarte serios, majoritatea din interes bine alimentat periodic, puțini din naivitate și spirit de frondă, din teribilism adolescentin, din dorința de a fi în vogă.

Pe măsură ce se ridică „edificiul” lor globalizator, se surpă marea unitate și admirabila coeziune a națiunii române. În tot acest timp, în lume, din Regatul Unit și până în SUA și din Polonia până în Olanda se întăresc națiunile, se fortifică sentimentele de solidaritate și de opoziție față de integrări forțate și de internaționalisme prost gândite.

Ca să construiești bine Uniunea Europeană ai nevoie de subiecți, de entități pe care să le pui laolaltă, iar aceste entități valabile sunt, în acest moment, națiunile și statele care adăpostesc câte o națiune sau mai multe națiuni.

Nu poți desființa națiunile prin decret prezidențial sau prin hotărâre de guvern!

Demnitatea de a fi român

Ce rol mai are națiunea azi, într-o lume globală?

În lumea noastră, care se vrea globală, națiunile sunt entitățile care ar putea alcătui globalitatea, dacă am ști cum s-o facem. Din păcate, nu știm destul de bine!

Lumea globală previzibilă va fi formată tot din națiuni, convinse că este bine să alcătuiască un concert și să trăiască într-o lume simfonă. Altminteri, tot efortul va fi de prisos. Dacă lumea globală viitoare va fi imaginată din simpli atomi fără personalitate și fără voință, atunci trebuie să ne emendăm ima­ginația, fiindcă nu conduce la nimic fezabil sau conduce la utopii. Națiunile ne fac mai siguri de noi, mai umani, mai compatibili cu lumea. Nu cred că putem fi universali dacă nu suntem și naționali.

La ce se referă identitatea națională? Doar la partea culturală, istorică, civiliza­țională, sau și economică?

Identitatea națională românească sau felul de a fi român „în cuget și-n simțiri” se referă la aspecte foarte complexe, care nu sunt mereu identice și nici imuabile.

Mulți români se simt români fiindcă vorbesc româ­nește, alții fiindcă se roagă românește și merg în biserici ortodoxe românești, alții fiindcă se consideră urmașii romanilor, alții fiindcă doinesc și jelesc ca pe la noi, alții pentru „codrii verzi de brad și câmpurile de mătasă” etc.

Partea economică a iden­tității noastre a fost absolutizată de comuniști – sub impulsul URSS -, care vorbeau de „piața națională unică”, dar ea există.

Cultivatorii de pământ și păstorii noștri și-au menținut identitatea românească arând, semănând, săpând, cosind, culegând, mergând la seceră și la coasă, crescând animale, adică „vite mari și mici”.

Omul este singura ființă care muncește, adică desfășoară o activitate conștientă, ca să aibă din ce să trăiască. Dar și munca se face după obiceiurile grupului, ale comunității și poate deveni o marcă a identității.

Poate exista identitate fără suveranitate?

Categoric! Identitatea românească s-a format în timp, încă din finalul etnogenezei românilor, adică de prin secolele al IX-lea și al X-lea încoace, în vremuri când foarte mulți români trăiau sub stăpâniri străine.

Cu alte cuvinte, identitatea noastră s-a manifestat și atunci când elita dominantă, instituțiile statului și bisericile oficiale nu erau românești.

Să ne gândim la românii din Transilvania care, exceptând scurta perioadă de domnie a voievodului Gelou, „un anumit român” (care a domnit peste o regiune mică din zona Cluj, Dăbâca, Sălaj), s-au aflat sub suveranitatea Regatului Ungariei, apoi în vremea principatului autonom, sub suveranitate otomană, în exterior și sub dominația celor „trei națiuni și patru religii” neromânești, în interior, apoi sub habsburgi etc.

Să ne gândim la românii din cetățile de la Dunăre, din Dobrogea, din Cetatea Albă și Tighina, din Banat, care s-au aflat sub turci; la cei din Bucovina, de sub habsburgi, din Basarabia, de sub ruși.

Cu toții au rămas români, s-au purtat ca români și au transmis mai departe românitatea, fără să aibă avantajul unei clase politice românești respectate și puternice.

Pentru mulți dintre ei, singura instituție rămasă românească a fost biserica, iar preoții și diecii le-au fost singurii învățători și susținători ai na­țio­nalității.

Dar asta nu înseamnă că se poate trăi la nesfârșit așa. Fără suveranitate, națiunile se împuținează, iar oamenii ajung, în parte, să se rătăcească pe căi abătute.

Toate națiunile s-au luptat, de-a lungul vremii, pentru libertate națională și pentru stat național suveran și independent.

Firește, suveranitatea și independența sunt relative, ca orice lucru omenesc, dar s-a tins mereu spre ele.

Ce trebuie să fim mai întâi: români sau europeni?

După cum v-am spus, nu văd o incompatibilitate între cele două calități sau apartenențe. Ba, aș zice că, spre a putea fi un bun european, este necesar să fii mai întâi român, francez, german, polonez. Europa nu este formată din vid sau din indivizi amorfi, ci din varii comunități de oameni, între care, de departe, predomină națiunile și statele naționale.

Când România a fost acceptată, acum zece ani, în UE, ea nu a fost un subiect anonim, ci o țară cu cetățeni români și cu etnici români (circa 90% dintre cetă­țenii României sunt de națio­nalitate română).

Prin urmare, am devenit europeni (în sens de membri ai UE) ca români și nu ca cetățeni ai universului.

Și nici nu ne-a cerut Bruxelles-ul și Strasbourg-ul – până în prezent – să ne autodes­ființăm, să ne aneantizăm, să ne facem altceva decât români. Dar lipsindu-ne unora dintre noi demnitatea de a fi români, ne lipsește și calitatea de europeni.

Este evident că sunt și păreri opuse, adică sunt oameni și forțe care pretind să ne lepădăm de neamul nostru, ca să devenim europeni, să ne uităm limba, stirpea, credința, țara.

Dacă am avea cultura necesară, dacă am mai acumula cunoștințe, dacă am mai avea spirit critic, dacă am discerne și dacă am putea distinge valoarea de nonvaloare și adevărul de minciună, ne-ar fi simplu.

Așa însă plutim mulți dintre noi în ape tulburi, amăgiți de aparențe și de primul venit.

(Un interviu realizat de Augustin Păunoiu pentru Ziarul Lumina).

 

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/03/17/harta-politica-a-europei-dupa-primul-razboi-mondial/

 

 

 

VIDEO:

 

Acad. Ioan-Aurel Pop – Identitatea și unitatea românilor – conținut, vechime, forme de manifestare


 

 

05/06/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | 20 comentarii

Harta politică a Europei după Primul Război Mondial

 https://i2.wp.com/www.cee-portal.at/Bilderordner/Maps/Europe-between-the-World-Wa.jpg

Harta politica a Europei intre cele doua razboaie mondiale (1918 – 1938)

 

Tratatele din 1919-1920 confirmau noile raporturi de forţe din Europa şi desemnau o nouă hartă politică a bătrânului continent, care corespundea mai bine decât în trecut repartizării naţionalităţilor şi revendicărilor identitare ale popoarelor, dar nu aduceau nici o soluţie la profunda zdruncinare a structurilor – economice, sociale, politice, instituţionale – pe care războiul le provocase sau le accelerase. 

Evoluţii politico – diplomatice

   Primul război mondial a lăsat în urmă o societate ruinată pe plan material, dar cu atât mai zdruncinată pe plan politic – dintre cele patru imperii dinainte de război, german, rus, austro-ungar, turcesc, nu mai exista nici unul – şi pe plan moral; toate valorile tradiţionale fuseseră puse sub semnul întrebării de uriaşul masacru şi imensele cheltuieli materiale.

Dizolvarea marilor imperii dinastice şi absolutiste, cât şi a unor imperii coloniale, a desfăcut „pachete” de popoare eterogene care au căutat să-şi găsească locul în cadrul noilor relaţii politice, economice şi ideologice ce se prefigurau în noua organizare a societăţii omeneşti.

Aliaţii, victorioşi în război, acum trebuiau să „câştige” pacea, lucru care – a sesizat „Tigrul” politicii franceze a timpului, Georges Clemenceau – era „şi mai dificil”.

Pentru a preîntâmpina aceste dificultăţi, preşedintele Statelor Unite, Wilson, definise, la 8 ianuarie 1918, în 14 puncte ţelurile urmărite în război de ţara sa şi le impusese după aceea asociaţilor şi adversarilor săi drept bază a negocierilor.

Această declaraţie, alături de unele principii generoase (suprimarea diplomaţiei secrete, abolirea barierelor economice, libertatea totală a mărilor etc.), cuprindea dispoziţii care se refereau la dreptul popoarelor de a dispune de ele însele (restaurarea Belgiei; restituirea către Franţa a Alsaciei şi Lorenei; reconstituirea unei Polonii independente, cu acces la mare; rectificarea graniţelor italiene; autonomia şi independenţa popoarelor din Austro-Ungaria; reglarea problemelor balcanice, evacuarea României, Serbiei şi Muntenegrului).

Prin aplicarea acestor principii şi decizii, Wilson înţelegea să impună un nou statut politic al lumii care să fie garantat prin instituirea unei „Ligi a Naţiunilor”.

 Tratatele de Pace de la Paris, 1919-1920

La 18 ianuarie 1919 debuta Conferinţa de Pace de la Paris. La lucrări participau 27 de state independente, patru dominioane (Canada, Australia, Noua Zeelandă, Uniunea Sud-Africană) şi India, în total aproximativ zece mii de delegaţi, experţi, translatori etc.

Statele participante formau patru categorii, cu statute diferite, şi anume: Puterile învingătoare, foste beligerante (Franţa, Marea Britanie, SUA, Italia şi Japonia); aceste state erau considerate ca participanţi cu interese generale şi aveau dreptul de a fi prezente în toate comisiile şi la toate întrunirile ce se desfăşurau în cadrul Conferinţei; Statele beligerante (Belgia, Cehoslovacia, Grecia, Finlanda, Polonia, Portugalia, România, Serbia, precum şi Brazilia, China, Cuba, India, dominioanele engleze), considerate state cu interese speciale, practic „nelimitate”, deci având dreptul de a participa doar la lucrările Conferinţei care se ocupau de chestiuni care le priveau nemijlocit; Statele neutre şi Statele în formare, care puteau să-şi expună dezideratele în scris şi să participe numai la şedinţele ce se ocupau direct de probleme privindu-le numai pe ele.

Conferinţa a ilustrat predominanţa Marilor Puteri. Forumul Păcii a fost condus la început de „Consiliul celor Zece” (SUA, Franţa, Marea Britanie, Italia, Japonia, fiecare cu doi reprezentanţi: şeful delegaţiei şi, respectiv, ministrul de Externe), care în luna martie 1919 s-a divizat în „Consiliul celor patru” (SUA, Marea Britanie, Franţa, Italia), sau „Cei Patru Mari”, şi în „Consiliul celor Cinci” (în care intrau miniştrii de externe ai Franţei, Marii Britanii, Italiei, SUA, Japoniei).

Preşedinte al Biroului Conferinţei a fost desemnat Georges Clemenceau, iar ca vice-preşedinţi: Robert Lansing (SUA), David Lloyd George (Marea Britanie), Vittorio Emanuele Orlando (Italia) şi Saionyi Kimmochi (Japonia).

Conferinţa de Pace a avut şi un Secretariat General, condus de P. Dutasta (Franţa).

Principalele probleme care au stat în atenţia Conferinţei de Pace au fost: Societatea Naţiunilor; Răspunderile pentru război şi sancţiuni; Reparaţiile (despăgubirile) de război; Legislaţia internaţională a muncii; Regimul internaţional al porturilor, căilor navigabile şi căilor ferate; Chestiunile financiare; Problemele economice; Aeronautică; Chestiunile teritoriale.

Complexitatea problemelor, dar mai ales interesele şi revendicările Marilor Puteri au provocat dispute aprigi, „Cei Patru” înfruntându-se pentru obţinerea de avantaje teritoriale, despăgubiri de război, hegemonie ori impunerea unor puncte de vedere şi soluţii:

– Marea Britanie, prin primul său delegat, David Lloyd George, a manifestat, încă din primele zile ale Conferinţei, o atitudine care ţinea cont de necesităţile tradiţionale de „echilibru” ale politicii externe engleze.

Marea Britanie nu privea cu ochi buni revenirea Franţei în poziţie de principală putere continentală şi, în plus, nu dorea slăbirea prea accentuată a Germaniei, pe care o vedea ca un obstacol serios în calea propagării comunismului.

Mai mult, la Paris, Foreign Office-ul a urmărit constant diminuarea totalului indemnizaţiilor germane ce reveneau Franţei;

– De asemenea, cercurile engleze vor încerca, în timpul Conferinţei de Pace, să contracareze tendinţa Franţei de a-şi asigura hegemonia politică în Europa Est-Centrală;

– SUA erau nemulţumite de solicitările Japoniei, temându-se de ascensiunea ei în imensul spaţiu din Extremul Orient şi bazinul Pacificului;

– Franţa era preocupată, în principal, de propria sa securitate şi, de aceea, căuta să-şi asigure cele mai avantajoase poziţii în disputa cu Germania.

Tratatul cu Germania

Primul şi cel mai important tratat semnat la Conferinţa de Pace a fost cel cu Germania, la Palatul Versailles.

 

 

 

 

 

 

La 7 mai 1919, Conferinţa de Pace se întrunea în şedinţă oficială cu plenipotenţiarii germani, cărora li se punea la dispoziţie proiectul Tratatului cu Germania.

După lungi discuţii şi ameninţări, Germania a fost nevoită să semneze tratatul la 28 iunie 1919, în Marea Sală a Oglinzilor, aceeaşi unde în 1871 Imperiul German impusese pacea care îngenunchea Franţa.

 

 

 

 

 

 

În cele 440 de articole ale Tratatului de la Versailles se prevedea: în preambulul Tratatului a fost inclus Statutul Ligii (Societăţii) Naţiunilor; teritoriul şi populaţia Germaniei se diminuau (teritoriul cu 1/8, iar populaţia cu 1/10); Franţa reintegra Alsacia şi Lorena; Belgia prelua Eupen, Malmedy şi Merlanot; se recunoştea independenţa Poloniei care prelua şi teritorii din Silezia Superioară; Danzigul (Gdansk) trecea în administraţia Societăţii Naţiunilor, ca Oraş Liber; Schleswigul de Nord trecea (după un plebiscit) la Danemarca; Germania pierdea oraşul Memel; malul stâng al Rinului, deşi rămânea în componenţa Germaniei, era ocupat de trupele Antantei, urmând a fi eliberat pe măsură ce se achitau datoriile de război către Aliaţi.

Evacuarea trupelor aliate era prevăzută astfel: zona Köln (1925); zona Koblenz (1930); zona Mainz (1935). Regiunea Saar era administrată, timp de 15 ani, de Societatea Naţiunilor (de fapt, de Franţa), apoi populaţia era chemată să se pronunţe, printr-un plebiscit, dacă trecea la Franţa sau rămânea în Germania; coloniile germane erau împărţite între Marea Britanie, Franţa, Japonia, Belgia şi Portugalia.

În afara Tratatului de la Versailles, în săptămânile sau lunile următoare au mai fost încheiate încă patru tratate, şi anume: Tratatul de la Saint-Germain-en-Laye cu Austria (10 septembrie 1919); Tratatul de la Neuilly cu Bulgaria (27 noiembrie 1919); Tratatul de la Trianon cu Ungaria (4 iunie 1920); Tratatul de la Sèvres cu Turcia (10 august 1920), înlocuit însă prin Tratatul de la Lausanne (24 iulie 1923).

În ansamblu, Tratatele semnate au instaurat ceea ce istoricul german I. Geiss a denumit pacea la cerere, zguduită rapid de reacţia germană, sistematică după 1933, o dată cu venirea lui Adolf Hitler la putere, totală după 1939, când Führerul, beneficiind de „undă verde” din partea lui I. V. Stalin în urma Pactului din 23 august 1939, a invadat Polonia.

 

Tratatul cu Austria

 

A fost semnat la 10 septembrie 1919 şi se consacra prăbuşirea Imperiului Austro-Ungar şi constituirea Republicii Austria cu o suprafaţă de 84 000 km2 şi o populaţie de 6,7 mil. locuitori, din care un sfert locuiau în Viena; armata se limita la 30 000 de oameni.

 

 

Este de subliniat că articolul 80 din Tratatul de la Versailles şi art. 88 al Tratatului de la Saint-Germain-en-Laye interziceau Anschlussul. Tratatul a fost completat cu Tratatul minorităţilor ce a determinat reacţii negative din partea României, Poloniei, Cehoslovaciei şi Serbiei.

Delegaţia română a încercat să propună modificări la textul Tratatului cu Austria, în sensul că „România acorda tuturor minorităţilor de limbă, rasă şi religie, cu ale celorlalţi cetăţeni români”, dar Consiliul a refuzat să le accepte. Delegaţia română a formulat observaţii şi în legătură cu problema reparaţiilor, dar demersurile nu au fost luate în consideraţie.

Mai mult, conlucrarea între Consiliul Suprem (Consiliul celor Patru) şi România este pusă în discuţie odată cu propunerile pentru trasarea graniţei dintre România şi Ungaria, cât şi dintre Ungaria şi ceilalţi vecini ai ei.

Faţă de atitudinea negativă a Conferinţei în problema Tratatului cu Austria, I. I. C. Brătianu a decis să plece de la Paris, apreciind că România „este un stat suveran, căruia nimeni nu i-a contestat independenţa”.

După demisia din 12 septembrie 1919 a lui I. I. C. Brătianu, România s-a străduit să adopte aceeaşi linie de intransigenţă faţă de hotărârile forumului păcii.

Dar, deciziile Consiliului Suprem, din 12 octombrie, 3 şi 7 noiembrie, cât şi misiunea lui George Clerk la Bucureşti au avut drept scop să determine o schimbare de atitudine a României faţă de forumul păcii.

În cele din urmă, România a semnat Tratatul cu Austria, cât şi cel al minorităţilor – prin delegatul său generalul C. Coandă – la 10 decembrie 1919. Partea pozitivă a prevederilor Tratatului de la Saint-Germain se referea la desfiinţarea monarhiei dualiste austro-ungare şi la recunoaşterea proceselor revoluţionare care avuseseră loc pe teritoriul fostului imperiu în cursul anului 1918; acest fapt îl observa şi deputatul Ion Nistor care, cu prilejul ratificării Tratatului de Parlamentul de la Bucureşti, declara: „Cred că desfiinţarea Austriei (monarhiei dualiste) şi ratificarea acestui tratat nu implică numai reîntoarcerea Bucovinei la Patria-mamă, ci, mai mult, acest tratat are o însemnătate cu mult mai mare decât atâta. Dezmembrarea împărăţiei austro-ungare ne-a redat Bucovina, ne-a dat Transilvania şi Banatul, această mult aşteptată dezmembrare a făcut posibilă întregirea noastră naţională”.

 

 

 

 

 

Tratatul cu Ungaria

 

Tratatul cu Ungaria a fost semnat de România la 4 iunie 1920, la Trianon. Tratatul cuprindea, în cele 14 părţi, 364 de articole. La ceremonia semnării, delegaţii României, Iugoslaviei, Cehoslovaciei au sosit împreună. Şedinţa a fost prezidată de Alexandre Millerand. Lângă el se aflau reprezentanţii SUA, Marii Britanii, Italiei, Japoniei, Canadei, Greciei şi Poloniei.

Foto: Palatul Trianon

Foto: Palatul Trianon

În urma semnării Tratatului, Ungaria era nevoită să cedeze: la est, Transilvania (pentru România); la sud regiunea Fiume, Croaţia, Slovenia, Batchka – între Dunăre şi Tisa –, Banatul occidental (toate revenind Iugoslaviei, mai puţin regiunea Fiume); şi, la nord, Slovacia şi Rutenia subcarpatică, ce constituiau o parte a noii Cehoslovacii. După cedarea acestor teritorii, Ungaria dispunea de o populaţie de 8 457 000 de locuitori şi un teritoriu de 92 915 km2

În afara art. 1-26, referitoare la Pactul Ligii Naţiunilor, Tratatul prevedea: art. 27-35 se referea la traseul frontierei româno-ungare; art. 45 preciza că Ungaria renunţă, în favoarea României, la drepturile pe care le avea în fosta monarhie asupra Transilvaniei şi Banatului; la art. 74 se preciza:

„Ungaria declară de pe acum că recunoaşte şi primeşte fruntariile Austriei, Bulgariei, Greciei, Poloniei, României, Statului Sârbo-Croato-Sloven şi ale Statului Ceho-Slovac, astfel precum aceste fruntarii vor fi fixate de către principalele Puteri Aliate şi Asociate”.

Ca şi în Tratatul cu Austria, şi în cel de la Trianon era înscris un articol potrivit căruia România consimţea să semneze un document special cu principalele Puteri Aliate şi Asociate privind ocrotirea intereselor „locuitorilor care se deosebeau prin rasă, limbă sau religie de majoritatea populaţiei, precum şi de a ocroti libertatea tranzitului, de a aplica un regim echitabil comerţului cu celelalte naţiuni”.

Prin semnarea acestui tratat, de la 4 iunie 1920, Marele act de autodeterminare de la 1 Decembrie 1918 s-a impus opiniei publice internaţionale şi reprezentanţilor Puterilor Aliate şi Asociate ca un drept istoric inalienabil al naţiunii române: „Tratatul de la Trianon, aprecia Nicolae Titulescu, apare tuturor românilor şi îndeosebi celor din Ardeal, ca o consfinţire a unei ordini de drept mult mai redusă decât aceea pe care veacuri de convieţuire şi suferinţe comune au săpat-o în conştiinţa istorică (…) Această reacţie instinctivă constituie cel mai frumos omagiu adus Conferinţei Păcii şi cea mai strălucită mărturie a permanenţei operei ei”.

 

Tratatul cu Bulgaria

 

A fost semnat la 27 noiembrie 1919, la Neuilly-sur-Seine. Documentul a consemnat teritoriile cedate vecinilor de către Bulgaria: Tracia Occidentală a revenit Greciei; oraşele Ţaribrod, Basilograd şi Strumiţa au intrat în componenţa Serbiei; iar frontiera româno-bulgară a fost fixată conform Tratatului de la Bucureşti, din august 1913.

 

 

Harta Bulgariei dupa Tratatul de la Neuilly-sur-Seine din 27 noiembrie 1919

 

Diplomaţia română a făcut, în timpul negocierilor Tratatului de la Neuilly-sur-Seine, unele contrapropuneri la doleanţele bulgare, care urmăreau să obţină o mai mare siguranţă la atacurile comitagiilor bulgari (bande înarmate, care atacau populaţia civilă) şi anume „menţinerea, fără nici o schimbare, a clauzelor militare cu modificarea art. 133, care se referea la problemele financiare”. România a ratificat tratatul cu Bulgaria la 20 septembrie 1920.

 

Tratatul cu Turcia

 

A fost semnat la 10 august 1920, la Sèvres, de către guvernul sultanului care era lipsit de autoritate. Turcia devenea „stat sub protectorat”, cu un teritoriul restrâns la zona centrală a Asiei Mici şi Istanbulului.

Celelalte teritorii au fost trecute sub mandat englez, francez ori au fost preluate de Italia şi Grecia. Strâmtorile (Bosfor şi Dardanele) erau demilitarizate şi neutralizate sub controlul unei comisii internaţionale.

În plus, Turcia trebuia să-şi predea flota, iar armata era redusă la 50 000 de oameni.

Prevederile Tratatului de la Sèvres n-au fost acceptate de patrioţii conduşi de Mustafa Kemal şi în urma unor lupte susţinute cu forţele intervenţioniste, în 1923 s-a impus un nou tratat semnat la Lausanne.

 

 

Tratatul Basarabiei

 

După cum am menţionat, Rusia Sovietică n-a fost prezentă la Paris în 1919-1920, nefiind invitată. Totuşi, Marii Aliaţi au abordat şi reglementat o serie de probleme, iar în prima ordine statutul unora dintre fostele achiziţii teritoriale ale decedatului Imperiu ţarist, inclusiv a ţinutului dintre Prut şi Nistru, ocupat iniţial de Kremlin prin Pacea de la Bucureşti (1812), apoi pierdut parţial (judeţele din sudul provinciei) în urma Tratatului de la Paris (1856) şi redobândite prin Tratatele de la San Stefano şi Berlin (1878).

În cursul Conferinţei Păcii de la Paris, delegaţii Bucureştiului, în frunte cu I. I. C. Brătianu, apoi Take Ionescu şi N. Titulescu s-au străduit să obţină recunoaşterea internaţională a unirii Basarabiei cu Ţara-mamă, iar faptul s-a consumat, după încheierea forumului păcii, tot pe malurile Senei, la 28 octombrie 1920, prin Tratatul Basarabiei, semnat între România, pe de o parte, şi Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia, pe de alta.

 

 

 

 

 

Toate Părţile Contractante au recunoscut „suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei” (articolul 1), dar, ulterior, au apărut probleme în privinţa ratificării documentului care intra în vigoare numai după depunerea instrumentelor de ratificare de către toţi semnatarii (articolul 9); în context, se impune a reţine că Tratatul Basarabiei avea să fie ratificat de Marea Britanie (19 mai 1922), Franţa (11 mai 1924) şi Italia (7 martie 1927), iar de Japonia – nicicând.

Moscova a protestat şi a declarat că nu va recunoaşte nicicând valabilitatea Tratatului.

Mai mult, situaţia semnalată a încurajat pretenţiile anexioniste ale URSS de-a lungul întregii perioade interbelice, astfel că Imperiul Roşu, după ce a inclus problema teritoriului basarabean în protocolul secret al Pactului din 23 august 1939, a considerat oportun să „rezolve” diferendul prin forţă, prin notele ultimative din 26-27 iunie 1940. 

Sursa: https://csricraiova.wordpress.com/Gh. Buzatu, Marusia Cîrstea

17/03/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: