CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

O formula perversa de a inchide gura oricaror revendicari etnice – asa zisa autoguvernare a minoritatilor in Ungaria. VIDEO

Românii din Câmpia Tisei

Românii din Câmpia Tisei

Autoguvernarea minoritatilor in Ungaria, o formula perversa de a inchide gura oricaror revendicari etnice 

In 1715 in actuala Budapesta, pe atunci Offen, erau recenzati 55,6% germanii si doar 19,4% unguri si maghiarizati (cam 25% erau slavii si romanii), ca in 1891 sa mai ramana doar 23,7% germani in timp ce ungurii si maghiarizatii sa atinga aproape 46,1%!

Intre 1880 si 1890 structura etnica a municipiului Deva, a evoluat astfel: ungurii si maghiarizaţii au crescut cu 293,9%, romanii au crescut cu 21,2%, iar germanii au scăzut cu 67,7%!

Prin tratatul de la Trianon, de fapt Romania a suferit inca o mare pierdere nu atat prin pierderea teritoriului Crisanei de Vest, unde orase ca Debretin sau Seghedin erau recunoscute ca orase care aveau comunitati insemnate de romani, ci prin pierderea a unui numar foarte mare de romani care au sfarsit deznationalizati si maghiarizati fortat.

Dupa unele estimari se aproximeaza ca din Crisana de Vest au fost maghiarizati in jurul a unui milion de etnici romani.

Maghiarizarea romanilor din Ungaria

Maghiarizarea romanilor din Ungaria

 In Ungaria exista acum o lege cu o denumire pe cat de pompoasa pe atat de falsa numita : „autoguvernare de minoritate”.

Redam un fragment din aceasta lege privind drepturile minoritatilor (Legea Nr. LXXVII din 1993 PRIVIND DREPTURILE MINORITĂŢILOR NAŢIONALE ŞI ETNICE ):

(1) În Republica Ungară, minorităţile au dreptul să-şi înfiinţeze autoguvernări locale, teritoriale şi pe ţară (în continuare, generic: autoguvernare de minoritate).

(2) La iniţierea înfiinţării şi la alegerea autoguvernării de minoritate poate participa acel cetăţean cu drept de vot care figurează pe lista de evidenţă electorală a minorităţii (în continuare: lista electorală a minorităţii).

Un elector poate figura pe lista electorală a unei singure minorităţi. Dispoziţiile referitoare la listele electorale ale minorităţilor sunt cuprinse într-o lege specială.

(3) La reprezentarea unei minorităţi se poate angaja acel candidat care figurează pe lista electorală a minorităţii.

Dreptul la reprezentanţă poate fi exercitat doar în cadrul unei singure minorităţi.

Sa va spunem cum sta treaba de fapt si cu asa numita ” Autoguvernarea Românească”din Ungaria si cat de pervers se procedeaza de fapt acolo.

(vezi foaieromaneasca.blogspot.com)

Se ia „cate una bucata” ungur care mai rupe cate un pic de romana stalcita si se convinge a se declara etnic minoritar roman sau se alege cate un roman din familiile mixte romano-maghiare si se cumpara loialitatea acelui roman tradator, pentru a apara interesele Ungariei.

Aparent Ungaria da autonomie minoritatilor prin asa numita lege a autoguvernarii.

COALIŢIA ROMÂNILOR din Ungaria şi Asociaţia Femeilor Ortodoxe Române din Budapesta atrage cu îngrijorare atenţia opiniei publice asupra faptului că în Budapesta şi în unele localităţi din Ungaria au apărut deja aşa-numiţii „pui de cuc”, intruşi necunoscuţi în rândul comunităţii româneşti, care vor să candideze ca români la alegerile de autoguvernări minoritare de la 1 octombrie 2006.

Oricine vrea sa se declare ca apartinand de o anumita minoritate (inclusiv cea romana), o poate face fara ca nimeni sa-l intrebe absolut nimic.

Astfel, in aceste autoguvernari au intrat oameni care nu sunt romani, nu stiu romaneste, nu ii intereseaza deloc soarta romanilor, dar cheltuiesc banii destinati minoritatii romane in cu totul alte scopuri.


Surse/Note: [1] altermedia.info

  http://glasul.info/

16/06/2015 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Comunitatea românilor din Transcarpatia

 

 

 

Românii din Transcarpatia

 

 

Românii din dreapta Tisei au avut parte de o istorie străveche dar şi zbuciumată.

În perioada feudalismului timpuriu au făcut parte din voievodatul istoric al Maramureşului, devenit comitat după cucerirea maghiară, aici fiind locul de obârşie al voievodului Bogdan, descălecătorul şi fondatorul Ţării Moldovei.

Aici, la Mucacevo (fost Munkács in timpul stapanirii maghiare), a luat fiinţă prima episcopie ortodoxă românească din Transilvania şi tot aici, la Mănăstirea Peri, a fost editată prima Biblie în limba română.

Această zonă a fost un fief al nobilimii româneşti din Transilvania, prezentată posterităţii de academicianul Ioan Mihalyi de Apşa, un ilustru fiu al locului, în „Diplomele Maramureşene“, considerată „biblia neamului“, despre care marele istoric Nicolae Iorga scria că “fără această carte nu s-ar putea scrie istoria României“. Tot aici s-a născut academicianul Mihai Pop, considerat ”regele folclorului românesc“.

Până în decembrie 1918, românii din această zonă au făcut parte din comitatul Maramureş în cadrul Principatului Transilvaniei respective în cadrul Provinciei Transilvania, cunoscând atât vasalitatea Regatului Ungariei cât şi ocupaţia Imperiului Habsburgic, devenit Imperiul Austro-Ungar de la 1867.

Românii din această zonă şi-au trimis delegaţi la Marea Adunare de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, unde au solicitat includerea întregului Maramureş istoric în ţara mamă.

N-au avut însă noroc, întrucât în 1920 Maramureşul istoric din dreapta Tisei a intrat în componenţa Cehoslovaciei, care s-a prevalat de prevederile tratatului încheiat în 1916 de Guvernul Brătianu cu puterile Antantei, prin care frontiera de nord a României a fost stabilită pe râul Tisa.

În noiembrie 1944, după eliberarea Transilvaniei de sub ocupaţia fascisto-horthistă, zona românească din dreapta Tisei a fost alipită URSS în cadrul Republicii Sovietice Socialiste Ucraina.

În 1920, când a fost împărţit Maramureşul istoric, în dreapta Tisei au rămas circa 12.000 de români care locuiau în 4 comune: Apşa de Jos, Apşa de Mijloc, Biserica Albă şi Slatina.

În 2001, la primul recensământ efectuat în Ucraina după declararea independenţei, după 80 de ani de izolare de patria mamă, conaţionalii noştri nu numai că nu au dispărut prin asimilare, dar numărul lor aproape că s-a triplat, declarându-se români 32.300 de locuitori din această zonă, care convieţuiesc acum în 6 comune: Apşa de Jos, Apşa de Mijloc, Biserica Albă, Slatina, Strâmtura şi Topcino.

 Maramureșul istoric din dreapta Tisei (regiunea ucraineană Transcarpatia), zonă pe care marele poet și publicist român Ioan Alexandru o numea, în 1977, în „Luceafărul”, cununa României, este cunoscut românilor mai ales datorită obiceiurilor și portului unice. Totodată, amănuntele trecutului acestei părți a României rămân necunoscute.

De exemplu, nu mulți cunosc faptul că sintagma „Maramureșul istoric” face trimitere la un teritoriu din care doar o treime se află în prezent în componența statului român, celelalte două, situate la nord de Tisa, făcând parte din Ucraina.În numărul 2 al revistei „Dosarele Istoriei”, din anul 2003, Cristina Țineghe, pe atunci arhivist drd., Direcția Județeană Maramureș a Arhivelor Naționale, iar în prezent director al Direcției județene Ilfov a aceleiași instituții menționează că „dezmembrarea Maramureșului istoric reprezintă, în mare măsură, rezultatul deciziilor luate la Conferința de Pace de la Paris, for care a avut ca scop rezolvarea multiplelor probleme legate de dispariția legică a Imperiului Austro-Ungar și apariția statelor naționale”. Totodată, autoarea articolului din „Dosarele Istoriei” subliniază că rămâne deocamdată o dilemă cum a fost posibil ca Maramureșul pur românesc din secolul al XIV-lea să aibă, în secolul XX, o structură etnică majoritar ruteană.

„Protocolul cu privire la regimul proprietăților din zonele de frontieră”

Sărind puțin peste evenimentele care au avut loc de-a lungul timpului, aflăm că delimitarea frontierei româno-cehoslovace se definitivează la 4 mai 1921, odată cu încheierea, la Praga, a „Protocolului privitor la regularea unor amănunte ale frontierei între România și Cehoslovacia”, prin care granița se stabilea pe Tisa.

Pentru reglementarea problemelor ce decurgeau din fixarea graniței pe Tisa, au fost încheiate acte bilaterale care statuau noua stare de fapt.

La 6 aprilie 1925, se încheia, astfel, la București, „Protocolul cu privire la regimul proprietăților din zonele de frontieră”.

Conform prevederilor acestuia, trecerea frontierei se făcea pentru locuitorii din zona de frontieră pe baza unui certificat, iar pentru proprietarii de pământuri și arendași, precum și pentru personalul întrebuințat la exploatarea agricolă, în virtutea unui carnet.

Circulația proprietarilor și a posesorilor de carnete de trecere era limitată la intrarea pe proprietăților lor și la trebuințele impuse de exploatarea acestor proprietăți.

Este foarte important de menționat că, prin delimitarea frontierei româno-cehoslovace, România a pierdut comunele curat românești de pe malul drept al Tisei: Slatina, Ocna Slatina, Biserica Albă, Apșa de Jos, Apșa de Mijloc, Lunca, Săpânța, precum și comunele cu populație jumătate română, jumătate ruteană: Brustura, Bedeu, Moora, Iholz, Apșa de Sus, Bogdan, Frasin, Remeți etc; se pierdeau minereurile neexploatate și apele minerale etc.

Cei mai afectați de rezultatul acestor decizii au fost însă locuitorii comunelor Teceu, Bocicoiul Mare și Lunca, cea mai mare parte a satelor rămânând peste Tisa.

Exprimându-și părerea în legătură cu dezmembrarea Maramureșului, politicianul român Take Ionescu concluziona: „Dacă România, la Paris, ar fi avut înțelepciunea să discute frontierele noastre punct cu punct și pe alte merite decât ale tratatului din 1916, sunt sigur că ar fi obținut pentru Maramureș alte frontiere”.

Tot în revista “Dosarele Istoriei” sunt menționate următoarele:

,,Diversitatea etnică a populației din Maramureș era urmarea politicilor de colonizare, dusă de administrația maghiară, și de împământenire a evreilor”.

Rutenii – populație de origine slavă – s-au stabilit de-a lungul mai multor secole;

Germanii – prima și cea mai masivă colonizare a lor s-a făcut între 1773 și începutul secolului al XIX-lea;

Evreii sunt grupul etnic ce sosește cel mai târziu, imigrând aici din Galiția și zone ale Poloniei și Rusiei. Primul document ce amintește prezența lor este Conscripția din 1728, când sunt amintiți nouă evrei. La 1900 însă, ei reprezentau 18.8% din populație;

Ungurii sunt aduși încă din secolul al XV-lea în zona Sighetului. Erau îndeosebi muncitori în saline sau funcționari și formau o populație compactă în plasa Șugatag și la Sighet. Numărul lor se va reduce simțitor după Primul Război Mondial.

Aproape uitați

Despre comunitățile românești din dreapta Tisei, din regiunea ucraineană Transcarpatia, mulți nici nu știu că există. Foarte puțini au fost cei care, după ce au aflat de existența românilor de acolo, au încercat cumva să-i ajute să-și păstreze limba, portul și tradițiile românești.

Însă, chiar și fără ajutorul cuiva, maramureșenii de peste Tisa au reușit să-și păstreze toate aceste elemente cu ajutorul propriilor forțe și dorinței de a transmite urmașilor ceea ce au primit și ei, la rândul lor, de la bunici și străbunici.

De-a lungul timpului, populația maramureșeană din Transcarpatia s-a lovit de foarte multe greutăți, însă a reușit să treacă victorioasă peste ele.

Foarte puțini mai cunosc faptul că, la 1 decembrie 1918, alături de românii din întreaga Transilvanie, din Banat, din Crișana și din Sătmar, la Alba Iulia au fost prezenți și cei de dincolo de Tisa, unde au făcut cunoscută dorința românilor de acolo de a constitui un întreg popor cu cel de pe malul stâng al Tisei.

Atunci când s-a dat citire Rezoluției Marii Adunări Naționale, în care se vorbea despre întinderea României Mari „de la Nistru pân’ la Tisa”, aceștia s-au simțit uitați și au protestat, cerând ca România Mare să se întindă „până dincolo de Tisa”.

Cu toate acestea, doleanțele lor se pare că nu au contat, iar rezultatul este următorul: din 10.500 de kilometri pătrați ai comitatului Maramureș, României i-au rămas doar 3.381.

Poate nu am fi știut toate aceste amănunte dacă nu s-ar fi născut, pe acele meleaguri, marele Ioan Mihali de Apșa, diplomatul care ne-a lăsat drept moștenire, întregului popor român, „Diplomele maramureșene din secolul XIV și XV”.

Iar el este doar unul din marele număr al românilor adevărați care vin din acele locuri de poveste, unde, potrivit istoricului Nicolae Iorga, s-a născut limba română.

La Mănăstirea din Peri, între 1434-1437, s-a făcut prima traducere în limba română, constând în cărți bisericești.

Cifrele reale și statisticile oficiale

Pe acele meleaguri, de-a lungul regiunii Transcarpatia, se întinde un șirag de sate și comune românești deosebite, cu specific maramureșean.

Printre cele mai frumoase și bogate localități din imediata apropiere a României, incluse în raionul Teaciv, corespondentul satului Teceu din România, se numără Apșa de Jos, Slatina, Strâmtura, Topcino, Bouțu Mare, Bouțu Mic, Podișor, Cărbunești.

Localități tot atât de frumoase sunt incluse și în raionul Rahiv (Rahău): Apșa de Mijloc, Biserica Albă, Plăiuț, Dobric etc.

În urma recensământului efectuat in Ucraina în 2001, s-a stabilit că populația românească din regiunea Transcarpatia numără peste 32.000 de locuitori.

Nu sunt cunoscute datele unui alt recensământ, mai recent, însă, cu certitudine, numărul românilor din Maramureșul de peste Tisa este, în prezent, mult mai mare decât cel stabilit la recensământul din 2001.

Dacă luăm în considerare faptul că principalele comune românești de peste Tisa, Slatina, Apșa de Jos, Apșa de Mijloc și Biserica Albă, au fiecare cel puțin câte patru mii de locuitori, putem să ne convingem că în regiune sunt mult peste 30.000 de locuitori, așa cum arătau datele din 2001.

În toate aceste localități, oamenii vorbesc, simt și trăiesc românește. Maramureșenii de peste Tisa își cresc copilașii doinindu-le în limba veche, maramureșeană, o limbă care, spre deosebire de alte localități românești din celelalte regiuni ale Ucrainei, unde acestea există, în Transcarpatia s-a păstrat foarte bine.

Tradiții și cultură

De-a lungul anilor, nimeni nu a reușit să ia religia, cultura și limba românilor. Biserici vechi, de lemn, veghează de sute de ani, de pe dealuri înalte, Apșele de Jos și de Mijloc, Slatina, Biserica Albă și toate cătunele mici de pe lângă acestea.

Cea mai veche biserică de lemn din Apșa de Mijloc veghează de pe dealul satului încă de la 1428.

O alta bisericuță construită pe deal poartă hramul Sfantului Nicolaie și datează din anul 1776.

Monumentele de patrimoniu construite în stil maramureșean sunt acum închise, însă asta nu înseamna ca aici credincioșii nu mai au lacășe de cult deschise.

Alte doua mari biserici au fost ridicate în sat, arhitectura fiind precum cea de la marile mănăstiri.

Și la Apșa de Jos există două biserici vechi – una este de la 1561, iar cealaltă datează din 1776.

Toate aceste biserici sunt trecute pe lista patrimoniului mondial UNESCO.

În ceea ce privește viața culturală a românilor din Maramureșul de peste Tisa, este important de menționat că, în cazul în care acești maramureșeni vor să organizeze vreo sărbătoare sau festival folcloric, pun mână de la mână și, cu resurse puține, încearcă să demonstreze că nu sunt mai prejos decât frații lor din stânga Tisei.

De exemplu, în fiecare an, în luna mai, maramureșenii de peste Tisa organizează Festivalul Creației Populare a Românilor din Transcarpatia, care, prin rotație, ajunge în fiecare localitate românească din zonă.

La eveniment, sunt prezenți locuitori ai tuturor satelor din apropiere, dar sunt invitate persoane și din România, Republica Moldova sau alte țări unde trăiesc români. Aceasta, însă, se întâmplă doar o dată pe an.

O problemă a românilor din Transcarpatia o constituie lipsa informației în limba română, aceștia având doar un ziar, Apșa, care apare o dată pe lună. Inițial, mai existase o publicație, Maramureșenii, însă, din lipsă de fonduri, aceasta s-a desființat.

Printre organizațiile românești din Transcarpatia se numără Asociația social-culturală a românilor din Transcarpatia “George Coșbuc”, Uniunea Regională a Românilor din Transcarpatia “Dacia”, Asociația Primariilor Românești din Transcarpatia – ’Tisa, Asociația “Speranța”.

În fiecare an, românii de aici organizează 2-3 manifestări culturale cu participanţi din România, Republica Moldova şi Ucraina, precum şi un festival etnofolcloric local, şi editează 2-3 cărţi în limba română.

Localităţile româneşti din această zonă sunt cele mai arătoase din Transcarpatia, iar românii sunt cunoscuţi şi recunoscuţi ca fiind cei mai gospodari şi întreprinzători din regiune, mulţi dintre ei lucrând, îndeosebi în domeniul construcţiilor, în Rusia, Polonia şi unele state din vestul Europei.

Mândri de obârşia şi de situaţia lor materială şi culturală, românii de aici spun că trăiesc în „România Mică”, vizavi de „România Mare”.

Românii maramureşeni din dreapta Tisei se simt însă uitaţi sau neglijaţi de autorităţile din România.

Ei ar dori ca Ambasada României din Ucraina, precum şi Consulatul General al României de la Cernăuţi, unde se adresează cel mai frecvent pentru obţinerea de vize pentru intrarea în România, să se implice mai mult în problemele lor.

De asemnea, ar dori o colaborare mai consistentă şi pemanentă cu Departamentul Românilor de Pretutindeni şi cu Institutul Cultural Român.

 

Surse : www.cotidianul.ro/; http://www.tocpress.info/romanii-din-transcarpatia/

22/02/2015 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Românii din jurul României.Istorie şi destin la românii de peste Tisa

 

 

MapMaramures Istorie si destin la romanii de peste Tisa

 

 

Alba Iulia, 1 decembrie 1918. Alături de românii din întreaga Transilvanie, din Banat, din Crişana şi din Sătmar, s-au dus pe Cîmpia Libertăţii, ca să se bucure de Marea Unire, şi delegaţii Comitatului Maramureş şi alţi maramureşeni, printre care şi cei de dincolo de Tisa.

Însă, atunci cînd s-a dat citire Rezoluţiei Marii Adunări Naţionale, în care se făcea vorbire despre întinderea României Mari „de la Nistru pîn’ la Tisa”, aceştia s-au simţit părăsiţi şi au protestat, cerînd ca noua Românie să fie „pînă peste Tisa”.

Deşi s-au făcut promisiuni că nu vor fi părăsiţi, jocurile de interese ale marilor puteri din cadrul Conferinţei de pace de la Paris, dar şi indecizia conducătorilor României de atunci au făcut posibilă pierderea pămînturilor româneşti din dreapta Tisei (din cei 10.500 km2 ai comitatului Maramureş, i-au rămas României numai 3.381 km2!), pămînturi pe care trăiau încă destui români.

Pentru a cunoaşte mai bine ceea ce a fost în trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat şi ceea ce este astăzi dincolo de Tisa, trebuie să facem un excurs istoric minim, dar necesar. Izvoarele scrise referitoare la Maramureş sînt, îndeosebi, cele elaborate de cancelaria maghiară.

 Este vorba de vestitele diplome adunate şi publicate de Ioan Mihalyi de Apşa în Diplome maramureşene din secolul XIV şi XV, dar şi de cele publicate de György Petrovay, sau de lucrările genealogice ale lui Joódy Pál, Ioan cavaler de Puşcariu şi Alexandru Filipaşcu; la aceste lucrări documentare se adaugă lucrările istorice de referinţă pentru cunoaşterea istoriei Maramureşului: Al. Filipaşcu, Istoria Maramureşului, Radu Popa, Ţara Maramureşului în veacul al XIV-lea, M.N. Tomi, Maramureşul istoric în date ş.a.

Toate aceste lucrări vin să contureze imaginea unui loc populat din vremuri străvechi, în ciuda unor condiţii de mediu şi de climă dintre cele mai aspre.

Cercetările arheologice, destul de puţine şi nesistematice, certifică, totuşi, existenţa unor comunităţi umane care datează cel puţin de la sfîrşitul neoliticului, dar cu certitudine din epoca bronzului.

 Făuritorii acestor vechi civilizaţii sînt, indubitabil, strămoşii noştri direcţi, traco-dacii, desigur cu influenţele inevitabile suferite de la alogenii care s-au vînturat în timp peste aceste pămînturi (celţii, germanii, mai tîrziu grecii, romanii, slavii ş.a.).

 Contribuţia acestor vechi popoare la formarea poporului şi a limbii române nu mai trebuie demonstrată, chiar dacă există „voci” ce vor să răstoarne concluzii istorico-lingvistice deja de notorietate şi probate ştiinţific, aşezînd în loc varii elucubraţii fără o susţinere cu adevărat ştiinţifică.

 Această populaţie stră-românească şi apoi românească a vieţuit necontenit în vatra sa originară, fapt care s-a petrecut şi în Maramureş (cele cca 100 de aşezări de aici sînt aceleaşi şi pe aceleaşi amplasamente de la primele atestări documentare pînă azi!).

Configuraţia specifică a acestei „ţări” a determinat şi o anume structură a ceea ce s-ar putea numi „civilizaţia maramureşeană”!

Pornind de la limba vorbită (şi scrisă!) şi ale cărei trăsături (rotacismul de exemplu) s-au perpetuat în vremi, de la costumul specific pînă la casa şi bisericile din lemn, de la ocupaţiile şi uneltele tradiţionale şi specifice pînă la modul de hrănire, de la obiceiurile care păstrează pînă astăzi forme de manifestare caracteristice vechilor civilizaţii antice îmbrăcînd azi haine creştine (muzica şi jocul popular, măştile etc), toate acestea alcătuiesc tocmai ceea ce am denumit mai sus „civilizaţia maramureşeană”.

 Pînă la 1900 românii de peste Tisa şi-au scăzut permanent ponderea în totalul populaţiei (la 1910 din totalul de 84.510 români numai 10.022 mai trăiau acolo; alte surse vorbesc de 15-20.000), ideea care trebuie să ne călăuzească mereu este aceea că şi acela este pămînt românesc! Asta nu va trebui să uităm în veci!

Din păcate, cam asta au făcut românii care şi-au văzut visul cu ochii: ajunşi la împlinirea visului întregirii în România, au uitat aproape complet de fraţii lor rămaşi între alte hotare! Tocmai de aceea noi ştim astăzi atît de puţine lucruri despre viaţa lor.

Aflat sub ocupaţia sovietică, Maramureşul de peste Tisa şi-a schimbat şi numele, devenit Transcarpatia, şi s-a „unit” cu Ucraina Sovietică (26 nov.1944) prin votul comitetelor populare (soviete), formate din indivizi care nu aveau nimic comun cu populaţia românească, cel puţin cu cea din Apşa de Jos, Apşa de Mijloc, Biserica Albă, Ocna Slatina şi Slatina, comune quasi-româneşti. Apoi s-a trecut la schimbarea numelor localităţilor româneşti, la colectivizare şi la sovietizare.

Orice opoziţie (răscoala contra colectivizării din 1948 s-a soldat cu 21 de deportaţi, care au primit condamnări totalizând 427 ani!) era înăbuşită cu forţa (bătăi, închisoare, deportări în Siberia etc).

Sărăcia locurilor i-a făcut pe maramureşenii de aici să-şi caute de lucru în alte părţi ale URSS, dar ei nu şi-au uitat locul de baştină, fapt confirmat de stabilitatea numerică a elementului românesc de peste Tisa sub sovietici: de la 12.412 români recenzaţi în 1946 la 29.485 în 1989, reprezentînd o creştere de la 1,7 la 2,4% din populaţia regiunii Transcarpatia.

 După prăbuşirea URSS, procesul de creştere a ponderii românilor a rămas constant: în 2001 erau 32.100 de români (2,6%).

Schimbarea regimului politic şi a structurii de stat au produs schimbări şi în viaţa românilor de peste Tisa. Mai întîi s-a putut reveni la denumirile româneşti ale localităţilor, chiar dacă procesul a fost lung şi dificil.

Apoi s-a dezvoltat infrastructura localităţilor, s-au construit edificii publice şi private, viaţa oamenilor s-a îmbunătăţit, mai ales prin libertatea de a lucra şi în alte ţări.

În satele româneşti există o bună structură şcolară (12 şcoli medii şi generale), biblioteci (31, este de arătat că fondul de carte românească este încă deficitar, în ciuda unor eforturi mai mult individuale, făcute de 15 ani încoace), cluburi sportive, stadioane, spitale (4), policlinici (4), asociaţii agricole ş.a.

În plan spiritual, dincolo de miile de elevi şi de cei peste 40 de studenţi, românii şi-au constituit asociaţii culturale (Asociaţia George Coşbuc, condusă de I. Mihalca şi Gh. Opriş, Asociaţia Ioan Mihalyi de Apşa, condusă de V.Gh. Iovdii, Uniunea Dacia, condusă de I.M. Botoş, care cu Festivalul de artă populară a românilor din Transcarpatia a ajuns la ediţia a XIV-a), viaţa bisericească a cunoscut şi ea o înviorare după decenii de ateism şi prigoană spirituală.

Aici se editează două ziare româneşti („Apşa” şi „Maramureşenii”), s-au tipărit cărţi româneşti de către autori de peste Tisa, există televiziune prin cablu, o reţea privată de telefonie, reţea de magazine, de hoteluri şi restaurante etc.

Pe lîngă legăturile cu fraţii din judeţul Maramureş, românii din Transcarpatia au legături cu ceilalţi români din Ucraina, dar şi cu alte instituţii şi organizaţii culturale din România, Serbia, Israel, Austria, Suedia ş.a.

În acest context nu ar fi rău ca instituţiile culturale din România să acorde mai multă atenţie şi dragoste acestor fraţi care au o extraordinară vitalitate, care, trecînd prin situaţii istorice speciale, şi-au păstrat limba, obiceiurile, credinţa şi, ceea ce cred eu că este mai important, dragostea faţă de poporul de care aparţin.
Cum sunt atîţia români împrăştiaţi prin lume, sînt destui aici, lîngă noi.

Iar dacă ei n-au uitat că sînt români, nu trebuie nici noi să-i ignorăm, să-i judecăm sau să-i uităm.

Marian Nicolae Tomi

Surse: astra.iasi.roedu.net; Eternul  Maramureş

04/03/2010 Posted by | ROMANII DIN JURUL ROMANIEI | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: