CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Contra ideologiei ardelenismului

 

 

 

Harta Transilvania – Transylvania Map autor Gerard Mercator la ...

 

 

 

Harta Transilvaniei – Transylvania Map, autor Gerard Mercator, Amsterdam, 1610

 

 

 


I. Ardealul, în denumirea sa franţuzească veche, Vlaquia Tran Siuana (cf. Codex Latinus Parisinus, secolul al XIV-lea) sau, eliminând din denumire componanta etnică dominantă pentru a mistifica adevărul sub denumirea simplificată (de cancelarie) Transilvania, e spaţiul din interiorul arcului carpatic, extins în referirile simbolice şi lipsite de rigoare (sau doar anacronice) şi asupra Crişanei, Timişanei şi chiar Maramureşului, terminologic cunoscute sub numele de Partium, Banat şi Maramureş.

Ardealul nu mai există din punct de vedere administrativ, fiind, după cum remarca istoricul Ioan-Aurel Pop, desfiinţat din autonomia sa (câtă mai era la acea dată) de către Dualismul Austro-Ungar (1866-1918), în încercarea de a fi alipit administrativ şi instituţional Ungariei din cadrul imperiului cu regat inclus (aberaţie istorică şi statală de alipire a vechii mărci germanice poziţionate tocmai pentru a fi stavilă expansiunii triburilor maghiare în Occident şi o anumită Ungarie).

Vechea Ţară a Ardealului s-a matamorfozat fericit, devenind, de la 1 Decembrie 1918, parte din România, formată din judeţe. Din punct de vedere etimologic, denumirea de Ardeal e foarte probabil să provină din ard, care în limba celtică înseamna înălţime, pisc; prin extensie, zonă foarte împădurită (putem avea, în oglindă, zona Ardenne, din Franţa, veche şi puternică vatră a celților, etimonul fiind acelaşi, doar sufixul românesc, respectiv franţuzesc diferând).

E foarte puţin probabil ca originea cuvântului să fie în erdő, care în ungureşte a început abia de atunci să însemne pădure, ştiindu-se că ungurii au împrumutat foarte multe cuvinte din limba autohtonă, care, la data venirii lor în Europa, era româna în foarte mare proporţie deja formată în ceea ce priveşte structura şi în semnificativă măsură lexicul.

(O foarte interesantă antologare a acestor influenţe româneşti asupra limbii ungare e făcută în cartea ligvistului maghiar Bakos Ferenc, A magyar szókészlet román elemeinek története, 1982.)

Erdő, aşadar, e foarte posibil să îşi aibă rădăcina nu direct în cuvântul rămas de la celţi (care au stăpânit o perioadă, cum ştim, în Transilvania, secolui IV î. Hr.), ci să se fi format adaptând formula pe care românii au preluat-o de la aceştia (românii nu aveau de ce să numească de la sine acest teritoriu, câtă vreme erau la ei acasă, referirea la el existând, dar fiind de la sine înţeleasă, nu însă neapărat în sens politic, tocmai de aici senzaţia – speculată de unii – de gol de informaţie politică, noroc cu limba, care conservă tot, fiind istoria parametrilor mari).

Dacă sub infleunţa majorităţii, care a fost mereu românească în Ardeal, aproape tot ce ţine de aparatul bisericesc (cu toate că imediat după încreştinare, ungurii au devenit catolici) în limba ungară provine din română, de ce nu am crede că au definit pădurea şi, extrapolat, bazinul carpatic cu un termen care era deja al locului, limba lor fiind în formare şi primii lor regi având (parţial sau total) origini româneşti?

Multitudinea de Vlahii/valahii etc., cum le numeau străinii, multele Românii (romanii populare, cum le numea Dimitrie Cantemir), de la sudul şi nordul Dunării, au permis uneori să se ascundă fondul etnic care le definea. Astfel, prin rebotezare, s-a dat frâu liber unui separatism care lucrează cu etichetă de bibliotecă mai mult decât cu fondul problemei.

Cu toate că Moldova era una dintre Vlahii (cronici polone şi nu doar, o menţionează astfel, în repetate rânduri), numele de marcă alegoric şi legendar botezată a înlesnit moldovenismul de tip ţarist şi apoi (până în zilele noastre, cel cu valenţe autohtoniste) sovietic. Un alt caz, nici el foarte vechi, este rebotezarea de către ocupantul austriac a Ţării de Sus a Moldovei cu numele impropriu de Bucovina, fiecare separaţie statuând denumirea ei pentru a coagula o nouă identitate, din mai mare în mai mic.

Bugeacul şi Basarabia, prin extinderea denumirii fâşiei litorale asupra întregii Moldove de dincolo de Prut, la tratativele ruşilor cu Napoleon, au avut ca scop uitarea identităţii româneşti, ignorând faptul că familia Basarabilor era cea mai importantă dinastie din Muntenia (ca revanşă, unul dintre cele mai răspândite nume din Basarabia e chiar Munteanu). Denumirile contrafăcute au adus cu ele, nu de puţine ori, un kit de ideologie de lucru.

La fel, ardelenismul e o idologie a culturii maghiare, nu a culturii române şi felurile în care el se dezvoltă, uneori, prin naiva mândrie locală ajung să aibă un singur scop: uzurparea de identitate reală.

Dimitrie Cantemir îşi boteza (nu fără un gram de idealizare umanistă, dar cu siguranţă nici fără baze reale) Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor (1717), cea mai importantă carte a sa de istorie, adăugându-i în subtitlu: „Hronicon a toată Ţara Românească (carea apoi s-au împărţit în Moldova, Munteniască şi Ardealul, din descălecatul ei de la Traian, împăratul Râmului.

Aşijderea pentru numerele carele au avut odată şi carele are acmu. Şi pentru romanii carii de atuncea aşedzindu-să într-aceiaşi şi pănă acmu necontenit lăcuiesc”. Împărţirea despre care vorbeşte Cantemir e a ocupantului străin sau a conştiinţei noastre istoriografice născute târziu, care a ignorat denumirile.

Dacă am avut o conştiinţă istoriografică târzie, una istorică am avut dintotdeauna. De când cele două s-au eclipsat în percepţia generală, suprapunându-se, am început să avem noi înşine probleme în a ne identifica, puternic occidentalizaţi şi nemaiînţelegând că istoricul, la noi, nu se baza pe istoriografie, ci pe dăinuire, la fel cum ţara e ţară şi nu imaginea ţării.

Nefiind catolici, nu am avut niciodată suficient organ de marketing pentru a răzbi, ci, interesant, doar atunci când am făcut compromisul necesar în acest sens, a se vedea greco-catolicismul (renăscut în perioada din urmă în analize şi, atenţie, tot în acest sens al uzurpării de identitate reală).


II.


În spaţiul public, cel puţin dacă citim poziţiile publice ale unor istorici precum Alex Mihai Stoenescu sau Mircea Dogaru (ca să ne referim la direcţii diferite ale istoriografiei) constatăm că Iuliu Maniu e un personaj controversat, prezentat de manuale ca erou al Marii Uniri, sau (de istorici) ca agent străin şi, în Al Doilea Război Mondial, ca fiind adeptul unei Transilvanii independente, finanţat de serviciile secrete britanice sau chiar maghiare.

E treaba istoricilor să lămurească figura acestui personaj (mai cu seamă înainte de Al Doilea Război Mondial), dar nu putem să nu ne întrebăm, în contextul în care în Transilvania i se întreţine astăzi (artificial şi, paradoxal, cam ignorant) un adevărat cult, cine e cu adevărat Iuliu Maniu. I s-a ridicat la Cluj-Napoca (nu numai) o statuie, dar, oare, ştim noi cu adevărat cine a fost Iuliu Maniu?

Istoricii nu cad de acord, fiind fie prea radicali în a-l învinovăţi, fie prea lacşi (mai degrabă corecţi politic decât drepţi), tranşând că avem nevoie de modele (argument cu totul insuficient). Imaginea problematicului Iuliu Maniu poate fi oarecum clarificată de mintea lucidă şi informată a lui Nicolae Iorga, din cele scrise în ineditul Jurnal al ultimilor ani 1938-1940 (Humanitas, 2019, ediţie îngrijită de istoricul Andrei Pippidi).

Nu se poate spune că există vreo autoritate mai mare decât Nicolae Iorga (cu tot spiritul său pătimaş pe care, în treacăt fie spus, nu prea îl simţim în acest auster jurnal de notaţii) şi un om cu mai mare dragoste de ţară decât el.

Jurnalul său e foarte interesant în ansamblu, redă extraordinar atmosfera epocii în mai multe sensuri. Extragem însă formulările sale precum stafidele din cozonac în încercarea de a le confrunta cu un (aproape) mit contemporan care are suficiente date să fie considerat unul suspect, cu atât mai mult cu cât în manuale şi în spaţiul public se împuţinează unioniştii vehiculaţi, ca parcă printr-un ciudat reducţionism interesat, ca să nu spun chiar epurare.

În Anul Centenar, în Ardeal, pare că s-a vorbit prea mult despre Maniu şi prea puţin despre Onisifor Ghibu, Ion Inculeţ, Ion Nistor, despre Sextil Puşcariu sau Iancu Flondor, Ştefan Cicio-Pop, Vasile Goldiş sau Gheorghe Pop de Băseşti etc., provincializând cumva Marea Unire (toate statuile ridicate în Cluj-Napoca, în cinstea evenimentului, sunt ale unor ardeleni; Am fi preferat să fie şi Regina Maria, de exemplu, sau Ion I.C. Brătianu).

Dar, să revenim la subiect…


În 12 august 1938, în jurnalul său, Nicolae Iorga notează: „[…]Doctorul e foarte pesimist. I se pare că nu poate merge cu regimul de acum. Ar fi o nemulţămire generală. Ar concretisa-o Maniu, care pregăteşte pentru toamnă o petiţie monstră cerând, între altele, revenitrea la vechea Constituţie. Vorbeşte de tradiţiile sale în învăţământ, care ar trebui reluate.

Noile numiri de «residenţi regali» sânt ridicule. Nici el nu merge la instalarea lor. Îi spun că nu cred în «revoluţia Ardealului»: ţăranii nu sânt legaţi de politică, avocaţii s-au compromis în situaţia de deputaţi şi senatori şi, stând pe la Bucureşti, au pierdut contactul cu ai lor; clerul unit, în ce priveşte pe cei de la Blaj, nu e devotat lui Maniu, cel ortodox îi e potrivnic.

Dar, deşi Patriarhul, ca ardelean şi cleric, e un noroc în fruntea guvernului – Angelescu-l socoate ca nul – , evident că va trebui altceva. […]Mi se mai vorbeşte de generalii din Ardeal: Hanzu şi Pap; ambii au în suflet pe Maniu; Pap s-a distins ca şef de partizani în Bucovina pentru Austria. […].” (pp. 73-75).
În alt fragment, din 23 august 1938, marele istoric notează: „La gară, Armand Călinescu îmi arată că prin marile ceremonii din Ardeal, cu adesiunea episcopilor s-a zădărnicit planul lui Maniu de a presinta Regelui, în toamnă, un memoriu pe numele Ardealului.

El pretinde că «residenţii» nu scad autoritatea ministrului, ci sânt doar nişte «prefecţi». Îi arăt că lumea le iese înainte şi îi tratează de «Escelenţe». Mă tem de un haos. Îi arăt că voiu merge în toamnă la Adunarea «Astrei» în Abrud. Ar fi bine să meargă mii de oameni acolo. […]” (p. 78).
În 22 martie 1940, Iorga consemnează premisele ideologiei secesioniste: „[…] În Ardeal se cer catedre de istoria Ardealului la toate Universităţile noastre. I. Lupaş răspândeşte ideile voevodatului «celui mai vechi» care e în Ardeal (dar nu pentru Ardeal!), al lui «Lau Voevod» şi începutul tuturor lucrurilor din Ardeal.

Nu-şi dă seama de ce pregăteşte o astfel de stare de spirit” (p. 268). Nu simţim, oare, şi în zilele noastre o propensiune a transilvanismului, indecentă şi inconsistentă ca orice încercare de segregare naţională (fie ea şi simbolică sau tocmai pentru că e simbolică), similară ca manifestare celei pe care o notează Iorga?

În 3 august 1940, găsim următoarea notă:

„Memorialul, iscălit de Mironescu, Cuza, Lepedatu, Maniu, e slab redactat. Amestecă şi chestia Cadrilaterului cu garanţii de vest. Combate ideea de a schimba secuii cu ţăranii români din vestul bihorean care s-ar ceda ungurilor. […]” (p. 313). O notaţie prea tehnică pentru a fi uşor cântărită, dar simptomatică pentru contextul şi gravitatea ciopârţirii teritoriale a României.


În 14 august 1940, Iorga notează: „Vasile Stoica pare a fi venit ca să afle cum consider pretenţiile Ungariei. Pester Lloyd cere culoarul secuiesc şi cu Braşovul! Nota, nu fără un ton ascuţit, la care nu s-a răspuns, vorbeşte de o linie a Murăşului. Armata n-ar fi însufleţită; sânt şi genarali defetişti (nu Cornicioiu), cari cer să se ajungă la înţelegerea cu ungurii.

Dar soldaţii sânt dispuşi să se bată. El ar vedea pe Antonescu ca şef al armatei, pe generalul Papp la frontul de Vest. Nu e vorba de «autonomia Ardealului», nici de «protectoratul rusesc»; apără pe Maniu de astfel de învinuiri. El aşteaptă agrementul pentru Londra. […]” (pp. 317-318).

Asta apropo de acuzele de a fi fost spion britanic, care plutesc printre istorici.


Aceste lucruri nu sunt noi. Sunt în general ştiute, dar au partea lor de tabu care poate fi deranjat doar de luciditatea citatului exact, infailibilă măcar ca autoritate. (Nu am pretenţia interpretării, ci pe cea a alăturării.) Lucrurile se înţeleg de la sine. Într-o altă vreme, internaţionalismul ne pretindea Autonoma Maghiară Mureş. Azi, un internaţionalism similar forţează simbolurile interesat, regional. Jurnalul lui Nicolae Iorga e, paradoxal, un model de prudenţă lucidă pentru momentele când localismul pare a depăşi limita bunului-simţ.

Desigur, jurnalul e o scriere subiectivă, nicidecum garanţia unui adevăr. Şi totuşi, când acest jurnal e scris de un istoric de talia lui Iorga, care a făcut el însuşi istorie ca nimeni altul, se obiectivează măcar cât să nu fim generoşi excesiv cu anumite personaje, chiar dacă, vai, nu mai avem modele… Suspiciunile asupra lui Iuliu Maniu, cred, sunt rezonabile.
III.
În 1934, în Oceanografie, Mircea Eliade publica articolul A nu mai fi român!, după ce îl publicase în presa vremii, articol despre moda existentă printre anumiţi tineri, aceea de a repudia românismul, culmea, tocmai când România devenise mai împlinită decât fusese vreodată.

Mircea Eliade remarca: „Tinerii aceştia nu dispreţuiesc românismul pentru că sunt comunişti sau anarhişti, sau mai ştiu eu ce sectă social-universală. Nu. Ei, pur şi simplu, regretă că sunt români, şi ar vrea să fie (o mărturisesc) orice altă naţie de pe lume: chinezi, unguri, nemţi, scandinavi etc.”. Mircea Eliade adaugă: „Dacă le pronunţi vreun nume despre care se ştie sigur că e românesc, au alte argumente. Este din Oltenia? Sânge sârbesc. Este din Moldova? Moldova întreagă e slavizată. Din Transilvania? Sânge unguresc.

Cunosc câţiva moldoveni care spun cu mândrie «am sânge grecesc!» sau «strămoşu-meu a fost rus». Singura lor şansă de a fi oameni adevăraţi este de a-şi dovedi că originea lor nu este curat românească”.

Tragedia noastră, după 1918, a fost într-un fel lipsa de modernitate în percepţie a ceea ce, în literatură, se numeşte intertext, fiindcă precum literatura, într-o anumită măsură, şi bascularea istoriei în istoriografie funcţionează la fel: de la etimonul Moldova, există moldovenism, de la Transilvania, transilvanism, nişte denumiri goale de conţinut şi desemnând nişte ficţiuni istorice de fond.

Problema noastră de a nu fi înţeles în uz, la timpul potrivit, riscurile acestui joc de spectre se traduce azi prin dificultatea de a convinge un occidental că în Republica Moldova sunt români şi că nu există o limbă moldovenească. În Occidentul catolic, naţiunea e politică, nu etnică, de aici şi contaminarea înţelesului, degenerarea lui chiar. Transilvănean sau moldovean, astfel, în anumite registre, se opun lui român.

Chiar şi în fragmentul din Mircea Eliade, citat mai sus, se vede acest reflex păgubos al nostru: „Cunosc câţiva moldoveni…”. Desigur că, la Mircea Eliade nu e nicio contradicţie între moldovean şi român, ci o subsumare. Dar, întrucâtva, tocmai această inconstanţă terminologică a noastră a dat cale liberă inamicilor noştri de a specula nepermis de mult.

Ardelenismul nu lucrează numai inconştient prin provincialismul sărbătoresc limitat strict la eroi locali, ci şi prin încercarea unora de a inventa contese maghiare sângeroase pentru a submina mitul lui Dracula, prea muntenesc prin referent şi românesc, aproape imperial prin geniul militar al lui Vlad al III-lea Basarab, Drăgulea.

Astăzi, vedem ardelenismul pus la muncă în rândul tinerilor prin festivaluri de muzică electronică, desfăşurate lângă conacele în ruină ale grofilor (au şi o valenţă anarhist comunistă, paradoxal), la Bonţida, lângă Cluj-Napoca etc., aproape cu insinuare, în patrimoniul statuar neinteligent realizat, chiar descentralizat, prin ocultarea tocmai a caracterului istoric în tratarea corifeilor Şcolii Ardelene, ea însăşi mişcare cu un nume de bibliotecă prost pus şi care poate suna secesionist, pe când intenţia ei era aceea de a fi nu Ardeleană, ci din Ardeal, uitându-se ajutorul mare acordat românismului ei de către Şcoala Aromână (Moscopolitană şi nu numai) prin spirite luminate precum Andrei Şaguna sau Emanuil Gojdu.

Ardelenismul nu are niciun temei când e în afara românităţii. Cel mai mare poet pe care această parte de Românie l-a dat limbii române, Ion Budai-Deleanu, a făcut, în Ţiganiada sa un minunat elogiu lui Vlad Ţepeş, doar că într-o formulă atât de personală, încât nu o mai pricepem dincolo de caracterul buf al spiritului cărţii (caracterul buf aparţine istoriei, iar mâhnirea din spate românului, ştiind doar să piardă, chiar şi fiind genial: e, într-un fel, Luceafărul eminescian avant la lettre). Lucian Blaga, în trilogiile sale, face o metaforă a Ardealului, cumva apropiată de etimologia lui semnificativă, dar insuficientă pentru a crea o ideologie (slavă Domnului că e aşa!).

Pe de altă parte, poezia sa din mult ardelenizabilele Poeme ale luminii, are ceva superficial şi insuficient: lipsa profunzimii muncite (se simte fondul austriac, am spune, găsind, în Goga, un echilibru tihnit, chiar dacă mai vetust). Oricât de dragă ne-ar fi poezia lui Lucian Blaga, ea nu are profunzimea muncită a unui Tudor Arghezi. Poeţii ardeleni, în general, cu rare excepţii, au avut o întârziere culturală vizibilă, chiar şi o răutate uneori, o colţoşenie inadecvată.

Dacă Liviu Rebreanu a scris unul dintre cele mai mari romane româneşti din toate timpurile, Pădurea spânzuraţilor, el a scris şi mai puţin realizatul Ion sau rizibila piesă Apostolii.

Toate aceste simboluri şi vectori ai ardelenismului (pe care, paradoxal, vor unii să românizeze separatist) arată insuficienţa unei astfel de ideologii şi triumful românismului.

Pe aceste simboluri nu se poate baza nimic, cu toate că unii le promovează exclusiv cu tâlc regional. O altă eroare de parcurs des întâlnită este aceea că tocmai caracterul regional e cel istoric, căci, nu-i aşa?, o perioadă mai mare de timp a fost Transilvania în afara României decât în România. O asemenea judecată omite tocmai faptul că, deşi statalitatea nu era politic românească, lumea, tradiţiile, traiul, erau româneşti.

Limba a fost un ciment extraordinar, la fel de bun cum a fost şi ortodoxia. Poate că şi de aceea am scris un amplu poem dedicat Sfântului Sofronie de la Cioara, controversat călugăr care a întors deromânizarea Ardealului prin compromis greco-catolic. Dintr-un fel de inerţie tâmpă (luată şi drept caracter istoric), după 1918, a continuat existenţa bisericii greco-catolice.

Consider că, ţelul compromisului existenţei ei fiind îndeplinit, ar fi trebuit să se întoarcă în Biserica al cărei rit l-a păstrat, înţelegând doar prin alte căi lupta, altele decât cele ale rezistenţei: cele istoriografice, în mare parte importante, apropo de păcatul nostru enunţat mai devreme.

De fapt, prototipul ideologiei ardeleniste e nemeşul, iar scuza, argumentul îmbunător, e acela că nu vor nici cu Ungaria, nici cu regăţenii (termen dispreţuitor, la rândul lui omiţând că regatul de la 1881 cuprindea şi Moldova) sau (folosind un termen pe care doar străinii li-l dădeau românilor) valahii.

Dispreţul e aruncat către românimea sudului, dar românimea pe care conştiinţa noastră naţională o mai percepe, adică cea strict nord-dunăreană, uitându-se bogata lume a sudului, cu vechi statalităţi româneşti, care inclusiv ele au pus umărul la conştiinţa românească în Ardeal.

Sudul, Muntenia, mai precis, a dat românimii cei mai buni strategi şi tacticieni militari, iar Moldova cea mai înaltă cultură.

Ardealul a fost, totdeauna, răbdarea şi suferinţa.

Acum, pare că unii nu mai au răbdare şi că au uitat suferinţa, căzând deseori în amăgirea mândriei locale, în minciuna unei ideologii regionale care nu se întemeiază pe nimic.

Înainte de anii 2000, apăruse un manifest secesionist al unui poet lipsit de orice valoare (Sabin Gherman) şi care, luat la bani mărunţi, într-o emisiune televizată, de către Marius Tucă şi Cristian Tudor Popescu (jurnalist veritabil, pe atunci, cum regretăm că nu mai este) şi-a dovedit contradicţiile culturale de nivel adolescentin.

S-ar putea aduce sute, mii de argumente de toate naturile pentru a nu ne lăsa amăgiţi (din frustrare, din neştiinţă, din neieşire în lume) de iluzia unui ardelenism bazat pe diverse tipuri de superioritate culturală (fiind neam simplu, suntem uşor de cumpărat cu titluri şi tinichele: a se vedea intelectualitatea noastră contemporană, scriitorii noştri de azi etc.) sau economică, doar pentru că o mână de multinaţionale şi-au făcut hub-uri la Cluj şi flăcăi şi fete au sărit din iţari şi năframe direct în multinaţionale, fără să aibă minime răgazuri pentru a se înţelege şi a lua act de ceea ce sunt.

Având o tinerime, în mare parte răzgâiată, trebuie să fim atenţi şi să ştim că sunt pe lumea aceasta valori sfinte şi că nu e deloc un act de inteligenţă a-şi manifesta inventivitatea, interpretând lucruri de mult ştiute doar din considerente picante şi de mondenităţi de cafenea.

Ardelenismul, ca anti-românism, e un nonsens şi, dacă anumite judeţe din vestul României sunt mai bogate decât altele din altă parte, e pentru că aceste judeţe se află în România, nu pentru că muncesc mai mult. Şi chiar dacă ar fi aşa, acesta nu ar fi un argument de separare decât pentru cei ce au banul mai drag decât propria limbă, decât propria stare de fapt.

Aceste rânduri pot părea anacronice şi sper ca, odată cu declinul economic general, provocat de pandemia de Coronavirus, să nu fie prilej de rediscutare, mai ales că, prin îmbulzirea din aeroportul din Cluj-Napoca, în stare de urgenţă, a culegătorilor de sparanghel vânduţi Germaniei precum sclavii (cu preşedinte sibian în fruntea ţării), nu s-a arătat deloc des invocata de unii civilizaţie superioară, aulică, a Ardealului. Ba dimpotrivă.
IV.
A trecut momentul Centenarul Marii Uniri – rapid ca un proverb din care rămâne numai strigoiul moralei – probabil ca să ne amintească faptul că nu am sărbătorit la justa valoare acest eveniment absolut fără egal al istoriei noastre, ci am făcut-o aşa cum ne-am priceput, mai mult cu sufletul decât cu inteligenţa, prin mult festivism şi prin puţine acte de cultură durabile, pe fondul ostilităţilor vecinilor noştri, fie unguri, fie ruşi, dar şi pe fondul declaraţiei Germaniei că, la 1918, saşii din Ardeal, când au acceptat unirea cu România, au făcut-o în numele lor, nu în numele Germaniei.

Trebuia, probabil, făcută această declaraţie acum, ca să nu uităm cumva faptul că Germania nu ne-a fost niciodată în istorie prieten, ci a avut doar interese în spaţiul nostru (la care am renunţat, din păcate, în favoarea ei, în ultimii 30 de ani cât nu am făcut-o în toată perioada de după Al Doilea Război Mondial).

Acesta fiind contextul sărbătoririi Centenarului nostru, unul scrâşnit şi nesincer din punctul de vedere al vecinilor, s-au reuşit câteva lucruri care rămân în cultura română şi în istoria acestei ţări, dincolo de preşedinţi trecători, turciţi occidental exact ca, în vremea lui Mihai Viteazul, Andrei Bathory.

Catedrala Mântuirii Neamului este, fără îndoială, cea mai mare, impunătoare şi reprezentativă ctitorie a acestei perioade şi, poate, a întregului secol pe care îl lasă în urmă.

Editura Academiei Române a lansat, în extraordinara ei colecţie Opere Fundamentale, mai multe volume: de la Kogălniceanu la Bălcescu şi de la Cantemir la Şcoala Ardeleană, acestea din urmă fiind remarcabile prin antologare şi diversitate, stând mărturie şcolii de gândire absolut particulare care a fost.

Au apărut şi cărţi de/despre istorie, dincolo de maculatura propagandistică specifică a lui Lucian Boia, între ele una singură putându-se distanţa ca fiind extraordinară prin accesibilitate şi, totodată, prin punerea în circulaţie a unor informaţii care au sens în resuscitarea conştiinţei naţionale, de care avem atâta nevoie. E vorba despre cartea Românii.

Eseuri dinspre Unire (Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2019), de Ioan-Aurel Pop, preşedintele Academiei Române. E o carte despre sufletul românesc, o carte despre noi cum sunt puţine, pe care orice român ar trebui să o citească pentru a lua act de sufletul conştient al poporului său în lumea bulversantă în care trăim; cu informaţii certe, verificate, fără dacisme şi alte păguboase şi derizorii direcţii. Cartea e marcată de un românism ardent şi calm, cu înţelegere asupra situaţiei şi fenomenelor.

Aş compara-o cu El torno al casticismo (tradusă, în general, Esenţa Spaniei) pe care a publicat-o, în 1916, Miguel de Unamuno.

Mai puţin anumite nuanţe ideologice, ea lasă tot atâta mărturie despre esenţa istorică a românilor cât lasă şi cartea lui Unamuno despre spanioli.

Darul lui Ioan-Aurel Pop şi talentul de a scrie îl ridică din orice transilvanism păgubos şi îl face, dincolo de reputaţia profesionalismului său, să confere cinste numelui de român.

Această carte poate fi citită intim (nefiind Cântarea României, are destulă polemică în ea cât să incite şi să înseamne şi o atitudine), căci în intimitate apar convingerile şi credinţele cele mai profunde.

Sunt articole, în această carte, care pot deschide ochii inclusiv pentru a fi vigilenţi ca transilvanismul să nu devină un nou moldovenism, chiar şi în cadrul actual al României.

 



Contra ideologiei ardelenismului
Autor: Darie Ducan (ParisFranţa)
Aparut in : Condeiul Ardelean
Nr. 433_17 aprilie 2020

 

 

 

27/06/2020 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Ungaria, Transilvania, România și Tratatul de la Trianon. Revizionismul – Obsesia de 100 de ani a Budapestei

Foto: Delegația Ungariei la semnarea Tratatului de la Trianon (sursa historice.ro)

Tratatul de la Trianon, obsesia de 100 de ani a Budapestei.

Așa-zisa Ungarie Mare și ”transilvănismul”- înșiruiri de mituri fără fundament istoric și logică

 

Obsesia de o sută de ani a Ungariei privind revizuirea Tratatului de la Trianon este o capcană istorică din care ungurii nu pot ieși, avertizează istoricul și jurnalistul George Damian, într-o amplă analiză postată pe  blogul  său, historice.ro, preluat de publicația  http://www.podul.ro, prilej cu care explică, punctual și cu argumente, de ce discursul Budapestei privind așa-zisa Ungarie Mare și Transilvania nu reprezintă altceva decât o înșiruire de mituri lipsită de orice fundament istoric și logic. 

Iată în cele ce urmează, excepționala analiză a istoricului și jurnalistului George Damian:

Tratatul de la Trianon, Ungaria și Transilvania

 

 

”De 100 de ani Ungaria are ca obiectiv revizuirea Tratatului de la Trianon, într-o formă sau alta, indiferent de contextul internațional. Asta este o capcană istorică din care ungurii nu pot ieși, și nici nu cred că vor ieși vreodată, asta le este soarta. Până când vor dispărea din istorie vor continua să încerce anularea Tratatului de la Trianon.

Ungurii au intrat în capcana asta încă de la venirea în Europa: un popor migrator cu o economie pastorală și de jaf. Calul, principala platformă de luptă a ungurilor, era crescut în turme care aveau nevoie de câmpii.

Stabiliți în Câmpia Panonică ungurii au avut de rezolvat problema apărării și soluția a fost apărarea prin atac.

O zonă de câmpie nu poate fi apărată decât prin controlarea obstacolelor naturale care o înconjoară, de aici împrăștierea radială în toate părțile a primelor generații de unguri, până la atingerea obstacolelor naturale.

Exercitarea controlului pentru zonele de frontieră se realiza în funcție de capacitatea de acoperire a distanțelor, capacitatea de mobilizare a unor forțe coercitive, colonizarea punctelor cheie și controlul prin intermediul unor oameni atașați ideologic (solidaritate tribală, ulterior feudalism).

Centrul de putere al ungurilor a pendulat inițial între Imperiul Bizantin și regatul Bavariei (incluzând aici vasalii Habsburgi care s-au ridicat ulterior).

Zarurile au căzut de partea bavarezilor, ungurii devenind o marcă de apărare a acestora (în aceste războaie civile inițiale ale ungurilor între partida pro-bizantină și cea pro-bavareză cel mai important rol în stabilirea victoriei l-a jucat distanța și capacitatea de a interveni rapid; dacă ungurii s-ar fi stabilit la sudul Dunării cu siguranță ar fi fost ortodocși și ar fi avut o istorie asemănătoare cu bulgarii).

Ungurii și-au ratat de două ori misiunea de apărare a Europei Centrale, prima oară în fața tătarilor, a doua oară în fața turcilor otomani.

De fiecare dată statul ungar a fost spulberat și cordonul sanitar pe cursul mijlociu al Dunării a fost restabilit cu intervenția și sprijinul unor forțe exterioare.

Oricum, între 1526 și 1867 statul ungar nu a existat, ungurii făcând parte din diverse provincii aflate sub stăpânirea directă a Imperiului Otoman sau a Imperiului Habsburgic. Singura provincie care și-a păstrat autonomia a fost voievodatul, ulterior principatul Transilvaniei.

Iar Transilvania a fost dintotdeauna o chestie aparte, inclusiv în vremea regatului arpadienilor, aici se resimțea foarte mult influența politică bizantină.

Colonizările cu secui și sași au transformat Transilvania medievală într-o regiune afectată periodic de conflicte politice, economice, confesionale și etnice, ne lipsește o istorie a războaielor civile din voievodatul/principatul Transilvaniei, dar rebeliunea împotriva puterii pretinse de regalitatea ungară era un fenomen curent, asta din cauza faptului că regiunea era orientată către sud, aflându-se pe orbita Imperiului Bizantin, ulterior a Imperiului Otoman.

În esență, Ungaria Mare a fost de fapt un protectorat german (de factură habsburgică) cu o durată istorică extrem de scurtă, între 1867 și 1918. Implozia acestei Ungarii Mari a fost întârziată de voința politică și militară a habsburgilor, însă toată perioada a fost marcată de conflicte interetnice care nu au atins intensitatea celor din 1848 doar mulțumită impresiei că habsburgii au destulă forță să țină lucrurile sub control.

Când slăbiciunea și criza internă a habsburgilor a devenit evidentă în Primul Război Mondial, Ungaria Mare s-a făcut bucăți. Ar fi putut fi ținută la un loc doar cu forța, dar ungurii nu au fost niciodată germani, când germanii i-au abandonat din cauza propriilor probleme, stăpânirea ungară s-a evaporat.

Ceea ce unii numesc ”dreptul istoric” în realitate este o ficțiune, nu există așa ceva. Este ca și cum ai spune că revendici Grădina Raiului în calitate de moștenitor direct al lui Adam. Exercitarea autorității unui stat asupra unui anumit teritoriu nu are nici o legătură cu ”dreptul istoric”.

Un stat (în calitate de organizație care pretinde monopolul în exercitarea legitimă a forței asupra unei comunități și unui teritoriu în interesul respectivei comunități – definiția mea preferată) există într-un teritoriu în baza altor considerente.

Legitimitatea în fața celor care i se supun (cetățenii să fie de acord să facă parte din acel stat), capacitatea de a se apăra de intervenții externe (de orice natură, e vorba de intervenții agresive), un cadru legal, administrativ și economic care să asigure un nivel de bunăstare perceput ca adecvat de populațieși nu în ultimul rând recunoașterea internațională (acordul comunității statelor pentru exercitarea suveranității). Este un echilibru delicat între aceste considerente care asigură existența unui stat.

Poți fi foarte puternic și să nu ai nevoie de acordul comunității statelor pentru a-ți exercita suveranitatea asupra unui teritoriu (Rusia și Crimeea de exemplu). Sau poți fi foarte puternic și să nu mai ai nevoie de legitimitate în fața cetățenilor (Coreea de Nord). Sunt multe combinații posibile, ideea este că un dezechilibru între aceste elemente duce la apariția sau perpetuarea conflictelor internaționale, trecerea la forme violente de manifestare.

Ceea ce se numește ”drept istoric” are un rol în existența unui stat, însă acesta scade foarte mult în fața considerentelor expuse mai sus, care atârnă mult mai greu în balanță atunci când se pune sub semnul întrebării existența unui stat, revizuirea forntierelor sau cedarea de suveranitate.

Dacă ești un stat legitim, funcțional, deții putere militară și beneficiezi de recunoaștere internațională este destul de greu pentru oricine să-ți modifice frontierele.

(Mai există un aspect destul de imponderabil, respectiv voința de a lupta a unui stat, dar asta e o altă discuție, mult mai lungă).

Ceea ce contează aici este altceva: istoria nu justifică în sine existența unui stat; înșiruirea de fapte din trecut reprezintă manifestările de voință ale unor oameni care au murit în cadrul unor condiții care nu se mai regăsesc în prezent. Această înșiruire de fapte reflectă o serie de procese (economice, tehnico-științifice, ideologice) care au desfășurări în timp și se influențează reciproc cu manifestările de voință ale oamenilor.

Ceea ce numim ”istorie” este rafinarea din cadrul unei cantități mari de informație întinsă pe o durată lungă a unor ”permanențe” (așa le zicea Iorga). ”Incidențele” (asasinarea arhiducelui la Sarajevo) afectează ”permanențele” și le pot influența, le pot afecta curgerea, însă nu în mod fundamental (Primul Război Mondial ar fi izbucnit oricum, Imperiul Austro-Ungar era destinat dispariției fiind incapabil să se reformeze). (Iorga zicea că există 3 permanențe: pământul – respectiv geografia, caracteristicile teritoriului; rasa – caracteristicile populației; ideile).

Pentru chestiunea în discuție istoria are rolul de a dezvălui permanențele, de a ne indica modul în care acestea au fost afectate de incidențe, de a ne da un sens asupra proceselor desfășurate într-o anumită regiune. Pe termen lung nu prea poți lupta împotriva permanențelor, foarte rar se întâmplă să fie acestea afectate printr-un act de voință umană.

De exemplu Vlad Țepeș a încercat să modifice în interes propriu echilibrul comercial stabilit la Dunărea de jos în zona tampon (de ambreiaj?) reprezentată de Valahia între Imperiul Otoman și Europa Centrală.

Actul său de voință a fost unul impresionant și a știut să-și urmărească obiectivul cu o aplicare extremă a violenței – însă l-au înfrânt geografia și interesele economice. În fiecare perioadă istorică există condiționări care sunt dincolo de voința umană.

Ca să scurtez acest excurs teoretic: istoria nu acordă drepturi atunci când vine vorba de sistemul juridic internațional, istoria ne spune cum și de ce s-a ajuns în actuala configurație, ne poate da o hartă a divergențelor și convergențelor de interese cu desfășurarea lor în timp.

Drepturile și le manifestă și apără fiecare în funcție de capacități. Iar dreptul internațional nu are o constituție și un cod penal, este o permanentă negociere a manifestărilor de interese și forțe. (Bun, istoria mai are și rolul de potențare a voinței de a lupta a unui stat, dar deviază prea mult raționamentul meu).

Revenind la ungurii noștri: cu Trianonul și Transilvania și-au ridicat la nivel de politică de stat o mitologie pe care și-o repetă până dincolo de orice nivel de saturație.

Întregul discurs ungar despre Transilvania este o înșiruire de mituri. De exemplu mitul toleranței confesionale din Transilvania, care chipurile ar fi fost un model protocronist al respectării drepturilor omului.

Fals, confesiunea ortodoxă avea statutul de religie tolerată (autoritățile admiteau că există, dar doreau extirparea ei).

Tentativele de convertire forțată a românilor din Transilvania la altă confesiune sunt considerate acte de cultură.

Periodicele războaie civile din Transilvania (de multe ori războaie interetnice) sunt pur și simplu ignorate.

Mitologia ungară a transilvanismului ne prezintă o istorie falsă a unei Transilvanii tolerante și prospere, în care toate comunitățile etnice trăiau într-o superbă armonie. Imaginea asta idilică are rolul de a fi pusă în oglindă cu ”epurarea etnică” și ”abuzurile” practicate de autoritățile române în ultimii 100 de ani (din nou o construcție istorică extrem de falsă care necesită foarte multe corecții).

Am arătat mai sus că Ungaria Mare milenară nu corespunde sub nici o formă istoriei, așa zisa Ungarie Mare a existat câteva generații în vremea regilor arpadieni și s-a confruntat de la bun început cu o serie de tendințe centrifuge care au făcut ca niciodată acest stat să nu fie unul centralizat în mod real, a fost o colecție de provincii legate printr-un sistem vasalic.

Apoi avem dezbaterea din jurul ”reconcilierii istorice”. Așa cum este promovată, reconcilierea istorică vine pe mai multe planuri: pe de o parte avem insinuarea mitologiei transilvaniste ungare în discursul istoric românesc, pe de cealaltă avem aspectele mult mai practice ale retrocedărilor de clădiri și terenuri.

Povestea cu retrocedarea clădirilor și terenurilor este exemplul perfect pentru încurcăturile pe care le generează considerarea istoriei drept izvor de drept.

De-a lungul timpului dreptul de proprietate pentru clădiri și terenuri a fost contestat, unele drepturi de proprietate au fost modificate prin proceduri de drept civil, altele prin tratate internaționale, în unele cazuri s-au plătit despăgubiri.

În cazul unei revendicări depinde foarte mult pe ce documente și din ce perioadă îți întemeiezi cererea de revendicare: se poate ajunge la decizii abuzive, la retrocedarea aceleiași proprietăți către mai multe persoane diferite, la încălcarea unor tratate internaționale.

Și toate acestea dacă nu luăm în calcul corupția și abuzurile. Insinuarea mitologiei transilvaniste în discursul public românesc merită o discuție separată.

Ideea este că reconcilierea istorică nu poate fi altceva decât un mit al spațiului public, în realitate ascunde interese ideologice și materiale.

Povestea acestei mitologii istorice ungare devine îngrijorătoare în momentul în care este ridicată la nivelul politicii de stat în Budapesta.

 

 

 

 

 

Felvidéki Trianon-megemlékezések | Felvidék.ma

 

 

 

 

 

 

Ungaria își construiește în prezent o politică externă fundamentată pe o mitologie istorică prin care încearcă revizuirea Tratatului de la Trianon.

Este un joc extrem de periculos propaganda prin care se reclamă o traumă la nivelul unui întreg popor, dacă unor oameni sănătoși le repeți până la saturație că ei de fapt sunt bolnavi, până la urmă chiar se vor îmbolnăvi.

Și este fascinantă revenirea Ungariei la revizionism în ultimii 100 de ani. Indiferent de sistemul internațional, de regimul politic intern, de ideologia dominantă, Ungaria a revenit de fiecare dată la o politică revizionistă, la ideea de contestare a tratatelor existente.

Au existat mai multe paliere ale discursului revizionist ungar, de la celebrul ”Nu, nu, niciodată!” la actuala ”reconciliere istorică” și ”autonomie regională”, dar obiectivul principal a fost de fiecare dată revizuirea Tratatului de la Trianon.

Condițiile tehnico-științifice s-au schimbat în ultimii 1000 de ani, calul nu mai este principala platformă de luptă, un popor semi-nomad nu mai are nevoie să caute controlul asupra obstacolelor naturale pentru a-și asigura securitatea spațiului central.

Foarte multe s-au schimbat de-a lungul secolelor, și totuși Ungaria relansează periodic câte o campanie pentru schimbarea tratatelor de la sfârșitul Primului Război Mondial.

Cred că asta trebuie luată în considerare drept una din permanențele istorice ale vecinilor noștri”.

 

14/05/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Asaltul propagandei „transilvanismului” şi încercările de destructurare a României

 

 

Budos Olah luat Ardeal la noi, rog dat Ardeal imediat la loc!

 

Încercări de resuscitare a „transilvanismului” pentru destructurarea României !

La începutul anilor 20 ai sec. XX, după semnarea Tratatului de la Trianon, o parte din elita maghiară, conştientă că revenirea Transilvaniei la Ungaria, ca o simplă provincie, este extrem de dificilă, dacă nu chiar imposibilă, a inventat un nou concept de compromis: transilvanismul, un termen ideologic artificial, imaginat sub forma unei propuneri utopice de înţelegere româno-maghiară în Ardeal, fără România şi Ungaria.

De fapt se milita pentru crearea unui stat nou, Transilvania – un fel de Elveţie multiculturală în centrul Europei.

Dezbateri despre „transilvanism“ au apărut imediat după 1918, ca rezultat al dorinţei elitelor politice maghiare ardelene de a compensa într-un fel pierderea Transilvaniei. Erau propuneri ale unei elite maghiare disperate, în mai 1919, pentru proclamarea unei Transilvanii independente, cu capitala la Alba Iulia, cu păstrarea infrastructurii administrative şi legislaţia Regatului Maghiar.

Iuliu Maniu, liderul românilor ardeleni, dar şi organizaţiile germanilor  au respins această diversiune a diriguitorilor politici maghiari.

În 1921 apare un „manifest“ semnat de Karoly Kós, Arpád Paál şi István Zágoni, în care se renunţa, cel puţin pentru moment, la autonomia teritorială, în schimbul unei foarte largi autonomii instituţionale în favoarea minorităţilor naţionale, oferind, în schimb, loialitate României.

După 1921, sub egida transilvanismului se va demara un proces istoriografic de inventare a unei Transilvanii mitice, existentă ca un soi de proto-naţiune culturală încă din secolul XVII. Se afirma o Transilvanie „tolerantă“, un creuzet multicultural, dar cu conducere din partea etnicilor maghiari.

Se propunea un „model elveţian“ bazat pe existenţa unui „suflet transilvan“ (Ferenc Albrecht, 1922) ce ar lega cele trei naţiuni într-un corp naţional comun. Transilvania trebuie să devină independentă în cadrul Statelor Unite ale Europei, sau a unei (con)federaţii danubiene unde Ardealul va jucat rolul „Elveţiei estului“.

Transilvanismul politic nu a avut succes în rândurile românilor şi germanilor din Ardeal, care priveau ca şi astăzi cu suspiciune astfel de propuneri. Curentul transilvanismului a devenit unul cultural, care s-a exprimat numai în rândul etnicilor maghiari, un program estetic şi literar ce lega scriitori, poeţi, publicişti, editori în jurul publicaţiei şi a cercului de la Erdély Helikon.

Pe lângă activităţile literare, sub numele de „schimburi culturale“, cu sprijinul entuziast al oficialităţilor maghiare, transilvaniştii au început să producă, pentru un public internaţional, materiale de propagandă maghiară (vezi Piroska Balogh, 1999).

Aşadar „Transilvanismul” nu este o găselniţă nouă, este un proiect menit a sparge unitatea naţiunii române şi a destructura astfel România, care dealtfel tot se regionalizează şi apoi se globalizează.

Mai putem spune că „transilvanismul” este o amplă acţiune de persuasiune asupra românilor ardeleni, pentru a-i convinge că sunt superiori „sudiştilor” şi că trebuie să se rupă de aceştia (maghiarii sunt oricum superiori tuturor !).

În februarie 1945, se constituise  în Sala Mare a Primăriei din Cluj un guvern al Transilvaniei „autonome”, sub conducerea comuniştilor maghiari şi alţi membri F.N.D., dar introducerea administraţiei româneşti la 9 martie 1945 în Cluj, în urma instaurării guvernului pro-sovietic dr. Petru Groza, a pus capăt acestei aventuri secesioniste.

 

 

 

 

 

Imagini pentru ardelenismul photos

Stema Transilvaniei, promovată de ardeleniști, îi reprezintă pe unguri, sași și secui, dar nu și pe români !

Conceptul a revenit după decembrie 1989, de data aceasta cu încercarea de atragere a unor intelectuali români din Cluj şi Tg. Mureş.

În special în jurul publicaţiei „Provincia” s-au strâns intelectuali maghiari şi români care au revigorat ideea de transilvanism ca o expresie multiculturală şi de refuz al oricărui exclusivism naţional.

Acest curent antiromânesc face parte dintr-o vastă campanie propagandistică dirijată şi finanţată în bună parte din exterior.  Dar să vedem ce spune despre transilvanism ca ideologie, înţeleptul nostru înaintaş George Bariţiu în anul 1892…

După ce arată că poporul român din punct de vedere al limbii, al religiei şi al nenumăratelor tradiţii este relativ omogen şi compact, recunoaşte faptul că după cum se întâmplă şi la alte popoare omogene aşa şi românii „diferă între sine după provincii, după climă şi mijloace de viaţă, care au influenţă mare asupra temperamentului şi caracterului omenesc”.

Educaţia este însă factorul care uneşte sau dezbină părţi din popor transformându-le gândirea, aspiraţiile, caracterele ba chiar şi aspectul exterior. Deci, concluzionăm noi, pentru a fi un adevărat român trebuie să dai dovadă de superioritate spirituală şi să te ridici deasupra diferenţelor.

De-alungul istoriei, centrele de putere, Viena, Budapesta şi Cluj au luat nenumărate măsuri pentru a înstrăina cât mai tare pe românii ardeleni de ceilalţi români, iar după 1 Decembrie 1918 când Transilvania s-a unit cu România, Ungaria ne-asumându-şi această situaţie, a adoptat o politică revizionistă dură, care în 20 de ani a dat parţial rezultate prin arbitrajul cu caracter de dictat de la Viena din 1940.

Una dintre cele mai eficiente arme de luptă ale Budapestei a fost transilvanismul horthist de sorginte fascistă. Se spune că atunci când Dumnezeu vrea să te piardă îţi ia minţile… cu alte cuvinte, te simţi superior celorlalţi.

O anumită formă de transilvanism a existat în cercurile intelectuale maghiare şi înainte de 1989, iar după 1990, cu o promptitudine suspectă revista Europai Idő inaugurează o campanie transilvanistă publicând o serie de articole, începând cu 6 decembrie 1990 (numărul 46) până în 22 mai 1991 (nunărul 21).

Astăzi, sub ochii noştri larg deschişi şi sub ochii strâns închişi ai politicienilor se dezvoltă şi înfloreşte cel mai perfid, pervers şi deşănţat transilvanism adresat de data aceasta, în principal, românilor. De ce în principal românilor? Pentru că din partea lor se aşteaptă o implozie naţională.

În acest scop se acţionează asupra lor ştergându-li-se memoria, diabolizându-li-se naţionalismul şi patriotismul, încurajându-se nemunca şi corupţia. În ţara aceasta lipsită de empatie oare îşi dă seama cineva care de 20 şi atâţia de ani a auzit doar cât de ticăloasă a fost securitatea, s-a gândit cineva ce a simţit un „securist bun”, patriot, atunci când Cineva, a şters dintr-un condei departamentul care se ocupa de urmărirea revizioniştilor, şoviniştilor, antisemiţilor şi antiromânilor?!

Între cei care spun să se înveţe din istorie şi între cei ce spun să Nu se înveţe din istorie oare cine are dreptate? În 1940, pentru România, pericolul a venit din vest dar şi din est. De ce să acceptăm azi un ordin care ne spune că Pericolul vine numai din est?!

Dacă România este într-adevăr o ţară independentă nu-şi poate stabili ea însăşi strategia de apărare? Istoria ne-a învăţat ce vine din est şi din vest. O ştie orice român care-şi iubeşte Patria!

Persoana cu dublă cetăţenie este în fond ca o slugă la doi stăpâni. Biblia spune că nu e posibil, iată că noi am primit ordin (de unde?) să fim conduşi de slugile unei alte ţări! Se întreabă oare cineva din ţara aceasta de ce nu am procedat ca slovacii care s-au dovedit a fi mai patrioţi ca noi şi nu au acceptat să fie conduşi de cei care în istoria recentă i-au trădat?! Şi vor din nou să le sfâşie ţara?

Această apropiere de transilvanism a cuprins numeroase cercuri de intelectuali români. Un ziarist din Cluj, Sabin Gherman, a publicat în anul 1999, un manifest „M-am săturat de România”, care într-un limbaj de pamflet exagerat, propune desprinderea ardelenilor de Bucureşti şi Vechiul Regat, interpretate subiectiv  ca forme ale balcanismului, corupţiei şi subdezvoltării:

„Va trebui să ne trezim. Să recunoaştem că ceea ce se întîmplă acum e o comedie. Dar una în care copiii vă cer o ciocolată şi voi daţi din umeri. În care mereu înfriguraţi căutaţi o pilă pentru orice. În care şuşotiţi pe la colţuri despre vilele celor din poliţie sau din parlament. O lume sortită împrumutului de la un salariu la altul. Va trebui să vedem că se poate şi altfel. Că sîntem altfel. Că relele cele mari vin de la Bucureşti, de la luxoasele palate în care politicienii se bat fără nici o jenă pe ciolan. Va trebui să vedem că nu ungurii sau nemţii sau burundezii sînt inamicii noştri, ci noi inşine, trăitorii de pe azi pe mîine, obligaţi să furăm şi să înjurăm pe la colţuri. Nu mai avem ce să ne spunem; am făcut-o 75 de ani şi sîntem de 75 de ori mai săraci. In rest, zile bune – m-am săturat de România, vreau Transilvania mea!”.

 

 

 

 

 

Imagini pentru gherman photos

 

 

 

 

La presiunile opiniei publice, Sabin Gherman şi-a nuanţat opinia, devenid astăzi un regionalist moderat, uşor încadrat în legislaţia europeană în domeniu.

Istoria noastră este falsificată – s-a ajuns să se susţină (preluându-se o teorie maghiară) că revoluţia românilor de la 1848 a fost contrarevoluţie (!?) ceea ce denotă înafară de necunoaştere şi reavoinţă.

Au fost emisiuni TV care îşi intitulau programul „Din istorie nu se învaţă nimic!”.

În 6 octombrie 2013 – ora 2130 pe Transilvania live, într-o emisiune intitulată „Poveştile României” personajul care s-a „săturat de România” exclama: „Dăle-n măsa de modele din istoria noastră! La 30 septembrie 2013, pe acelaşi canal TV, acelaşi personaj sinistru, care nu este decât un renegat jalnic, în emisiunea: „Ce prostii învăţăm la ora de istorie”, cu privire la marele istoric Nicolae Iorga rostea: „Mare cretin – Iorga” şi „batalioane române treceţi Carpaţii înapoi!”

Este vizibil că acest individ a fost plătit să-i otrăvească pe români, dar mă gândesc că în spatele lui se află cineva cu mulţi bani care să plătească emisiunile antiromâneşti, fiindcă acum îşi împroaşcă otrava şi pe Look TV.mEste, cred, destul de clar că din moment ce în 1989 n-a reuşit planul „A” de a provoca un război civil în România, acum s-a trecut la planul „B” – ruperea ţării prin multiple mijloace: economice, politice, morale, juridice ş.a., printre care transilvanismul constituie un „ic”excelent.

De fapt, metodele sunt aceleaşi cu cele folosite de Ungaria Horthistă înainte de 1940. Citiţi cartea lui Ion Dumitru, „Spionajul maghiar în România 1918-1940″ şi vă veţi lămuri pe deplin. Desigur, acuma spionajul se face la vedere şi o fac chiar aliaţii între ei, deci falsificarea istoriei rămâne în prim-plan. Procedeul care promovează „transilvanismul” este destul de simplu.

Se cumpără câţiva istorici talentaţi şi capabili, dar fără caracter; se plătesc bine câţiva oameni de televiziune cu aplomb, câteva ziare (e destul chiar câţiva ziarişti înfipţi) care să se priceapă la a manipula lumea.

Auziţi ce întrebări îşi permitea să pună un astfel de ziarist unei distinse şi respectate feţe bisericeşti, într-un interviu dintr-un ziar clujean :

„Mulţi ardeleni se consideră mai harnici, mai cinstiţi, mai destoinici în general decât restul românilor. Au dreptate cei ce afirmă acest lucru?” cine-şi poate permite, între ardeleni fiind, să nu fie de acord? Şi aici îmi vine în minte cum în timpul agresiunii asupra Serbiei, locuitorii provinciei sârbeşti Kosovo nu mai erau denumiţi sârbi, ci „cosovari”.

 

 

 

Ardelenistii prieteni cu moldovenistii lui Renato Usatii

 

Foto: In stanga imaginii, faimosul ” ardelenist” Csibi Barna, în compania „moldoveniştilor” de la Chişinău, agitş un steag asa zis „secuiesc”

 

 

Preluând acest model, de către forţele „răului” s-ar părea că nici noi românii din Transilvania, nu mai suntem români, ci ardeleni.

Bineînţeles, falsificarea istoriei merge mână-n mână cu denigrarea şi calomnierea unor personalităţi vrednice de cinstire pentru noi. Se pare că la aceste campanii de murdărire, cu mult entuziasm şi multă violenţă, ia parte nemijlocit chiar şi presa maghiară. Din multele articole citez doar unul care mi s-a părut a fi cel mai abject:

„Reînvierea mamuţilor”, în care este atacată Revoluţia românilor din 1848, este atacat marele şi sfântul Andrei Şaguna, este atacat un istoric eminent, dr. Petre Ţurlea, este atacat un sociolog şi arhivist recunoscut, dr. Ioan Lăcătuşu. În mod cert, încrâncenatul autor Lajos Magyari s-a săturat şi el de România, motiv pentru care îl poftim la rândul nostru să plece de unde a venit.

Dar să revenim la esenţa transilvanismului văzută de cel mai mare cunoscător al sufletului şi caracterului maghiar, Înţeleptul de la Stoiana de pie memorie, Raoul Şorban.

Referindu-se la transilvanismul de dinainte de 1940, când vroia să-i prindă în mrejele lui şi pe românii ardeleni, îl cita pe istoricul László Makkai, care într-un moment de sinceritate, în Clujul ocupat la 1942, scria:

«… Transilvanismul a avut dreptate, nu atunci când ademenea românimea cu sloganuri democratice şi umaniste de circumstanţă să intre într-un ocol comun (cu ungurii n.n.), ci atunci când credea cu fermitate că geniul transilvan ca principiu organizator al convieţuirii popoarelor poate fi inspirat exclusiv de către ungurime… Prin „transilvanism” Ardealul şi-a creat propria ideologie sanştefaniană».

O formulare mai scurtă, dar penetrantă a fost caracterizarea acestuia de către senatorul Zoltán Szakáts, în 1943 în Parlamentul Ungariei:

„Spiritul transilvanist este înainte de toate spirit maghiar”. Şi înţeleptul de la Stoiana, Raoul Şorban, având în 2001 previziunea folosirii acestei ideologii, explică: „Astăzi (2001), ca şi în timpul apariţiei sale, acest termen ambiguu are din nou menirea de a deghiza programul unei intenţii politice antiromâneşti pentru a-i ascunde, sub o haină derutantă şi înşelătoare, adevărata sa semnificaţie”.

 

 

 

 

 

Imagini pentru ardelenismul photos

 

Transilvanismul aşadar, alături de şovinism şi revizionism, este o armă cu care forţele răului încearcă realizarea ficţiunii istorice milenare „Ungaria Mare” în etape.

Ştiindu-se că istoria are logica ei, „serviciile” lor au calculat că:

mai întâi trebuie realizată autonomia „ţinutului secuiesc”;

după aceea pasul 2. autonomia Transilvaniei,

apoi al 3-lea pas independenţa Transilvaniei, şi în final,

al patrulea pas, uniunea Transilvaniei la Ungaria ca în 1848.

Toată această cavalcadă, acompaniată de strigătele isterice ale „Karpatiei”, trebuie intens însoţită de perpetuarea amintirii vechilor hotare. Aceasta se face demult prin răspândirea în ţară şi în străinătate a unor hărţi ale Ungariei care are în graniţele sale şi Transilvania.

Mai nou însă, sub ochii românilor care nu-şi cunosc istoria, şi pe banii cărora se întreţin posturile de radio şi televiziune, la emisiunea în limba maghiară de pe programul 1, de luni, 19 august 2013, ne sunt oferite următoarele secvenţe: dezgroparea şi refacerea la propriu a bornelor de hotar din zona pasului Ghimeş, tot atâtea răni sângerânde în trupul ţării noastre la 1940.

Culmea, „evenimentul” a fost arătat în partea „Culturală” a emisiunii, cică despre „Taberele” societăţii ungureşti EKE, care a făcut trasee turistice pentru turiştii din Ungaria.

Un istoric ungur, îmbrăcat în uniformă de honved de la 1940 ne asigura că totuşi, „unele borne de hotar au mai rămas!”

Emisiunea mi-a atras atenţia deoarece sfârşitul acelor pietre blestemate îl ştiam direct de la generalul Ilie Ungureanu care mi l-a povestit cu ani în urmă când călătoream cu societatea „Dragoş Vodă” prin Maramureş.

Ulterior pe această temă, generalul i-a dat un interviu interesant prietenului meu Constantin Mustaţă, Dumnezeu să-l odihnească. Spunea acolo că prin 1968, la o aplicaţie militară fiind, în drum spre vârful Moldoveanu, pe creastă, i-a atras atenţia un muşuroi perfect circular.

I s-a părut suspect. Peste 600 de metri altul. Povesteşte mai departe generalul:

„- Semănau. Înapoi, spre stânga, încă unul!… Le-am cerut atunci soldaţilor să pună mâna pe cazmale şi să sape. Surpriză neaşteptată. Sub muşuroaie, erau pietre cimentate, iar la mijloc borne de frontieră, marcate…” […] „Le-am considerat urme ale tragediei neamului românesc pe care acele „borne” l-a despărţit şi i-a adus atâtea nenorociri. Am pus trotil şi le-am spulberat”.

De fapt, acele borne fuseseră pitite, ascunse sub acele muşuroaie de pământ cu gândul criminal de a fi descoperite „la nevoie” pentru a-şi relua vechea şi sinistra semnificaţie. Ceea ce încerca „maghiara de pe unu” să ne arate în 19 august a.c. face parte de fapt, dintr-o „agresiune simbolică” aşa cum este şi arborarea provocatoare a unor steaguri, dar mai ales ridicarea unor statui ale unor criminali fascişti şi ale unor spioni antiromâni cum a fost episcopul Márton Áron care a organizat o reţea de spionaj-diversiune înainte de 1937 şi căruia i s-a ridicat în inima Clujului, cu ajutorul votului unor cozi de topor, o statuie de toată frumuseţea.

Un alt mare cunoscător al gândirii şi sufletului unguresc, dl. dr. Zeno Millea, ne explică cum se încearcă să se dea Ardealului o altă identitate bazată în principal tot pe ideologia transilvanistă.

Transilvanismul şi-a cristalizat opţiunile în anul 2001, când presa română a „explodat”, odată cu publicarea celebrului memorandum contrasemnat de cunoscuţi intelectuali maghiari şi români din Ardeal.

Acesta era conceput la limita respectării legislaţiei europene în domeniu:

„Noi, semnatarii prezentului document-memorandum, propunem partidelor politice, administraţiilor locale, liderilor marcanţi de opinie şi societăţii civile, spre dezbatere publică, următoarele idei referitoare la construcţia politică şi administrativă a unei Românii a regiunilor, în consens cu dezbaterea care se desfăşoară la nivel european despre viitorul Europei unite.

  1. Propunerile de faţă au în vedere dezvoltarea armonioasă a României, ţinînd cont de identitatea istorică, economică şi social- culturală a regiunilor ei. În accepţiunea noastră, proiectul construcţiei regionale a României nu are nimic în comun cu secesionismul sau cu iredentismele de orice natură. De aceea, considerăm că orice abordare în acest sens este simplistă şi urmăreşte să deturneze diversionist discuţiile publice aprofundate şi responsabile despre viitorul ţării noastre raportat la experienţele europene.

 

  1. Participarea noastră în dezbaterea despre viitorul Uniunii Europene ca sistem federativ, unde regiunile constituţionale, precum Scoţia, Catalonia, Flandra, Valonia, Bavaria etc. ocupă un loc aparte, poate contribui la cunoaşterea mai precisă a acelei structuri instituţionale în care dorim să ne integrăm. Modelul regional, aşa-numitul nivel mijlociu de guvernare (meso-government), serveşte, în opinia noastră, redobîndirii identităţii noastre europene.

 

  1. Considerăm drept principiu de bază al construcţiei regionale alocarea unor competenţe administrative şi politice entităţilor teritoriale şi nu comunităţilor naţionale sau etnice, acestea din urmă beneficiind, în modelul regional, de garanţii politice şi juridice pentru asigurarea intereselor lor specifice.

 

  1. Sistemul administrativ ultracentralizat, preluat aproape neschimbat după 1989, favorizează corupţia şi birocraţia şi amplifică lipsurile inerente ale administraţiei bazate pe unităţi mici, numeroase şi excesiv de costisitoare. Pe de altă parte, ideea descentralizării este conţinută într-un cadru conceptual juridic enunţat atît prin angajamentele internaţionale la care România este parte, cît şi prin elemente de armonizare europeană a legislaţiei interne.

 

  1. Propunem o reformă administrativă care să redefinească statutul entităţilor teritoriale existente şi să introducă noi forme administrative şi politice. Construcţia acestora poate porni de la regiunile de dezvoltare sau de la provinciile istorice…” Se propuneau „consilii regionale” şi „parlamente regionale”, conduse de „capitale regionale”. Aceste propuneri, la o analiză atentă, te duc cu gândul la propunerile sovietice din Comisia Litvinov a anului 1943, care susţineau crearea unui stat, Transilvania, autonom sau chiar independent. E ideea unei Românii federale gândite la 1919 de C. Racovski şi alţi ideologi sovietici, care prin aceasta urmăreau dezmembrarea pe bucăţi a României, ceea ce s-a întâmplat în 1940, prin ocuparea Basarabiei de către URSS.

Transilvanismul ca opoziţie la românism în Ardeal nu are nici un viitor. E un concept, care se mulează de-a lungul anilor cu schimbările politice şi de regim în Europa, pe terminologii noi, dar cu rădăcini ideologice mai vechi, ce urmăreşte reconfigurări geo-politice pe seama unităţii statului român.

Odată cu integrarea României în Uniunea Europeană, ideile transilvanismului şi-au pierdut din substanţă şi virulenţă. Transilvania, ca şi provincie istorică a României, este astăzi un spaţiu de complementaritate în Europa Unită.

Dragi români ardeleni şi neardeleni, români din toate provinciile României unitare, nu aplecaţi urechea la cântecul de sirenă al celor ce de la 1848 ne vor şterşi de pe suprafaţa pământului şi România destructurată până la ultima comună!

Nu uitaţi că românii numai atunci au fost puternici când au fost uniţi. Să nu vă impresioneze istoria falsificată răspândită de cei interesaţi, precum şi de cozile noastre de topor, pentru că numai acela îşi falsifică istoria care nu poate sau nu vrea să şi-o asume, ori acel „Nem, nem, shoha” este simbolul neasumării.

Să spulberăm îngrijorarea unuia dintre cei mai mari istorici în viaţă, academicianul Dan Berindei, ajuns zilele trecute la 90 de ani, şi care disperat de atâta lipsă de reacţie din partea oficialităţilor române, la un moment dat, a exclamat: „Nu mai avem patrioţi! Nu mai avem conştiinţă colectivă şi nici un fel de educaţie naţională. Ţara se risipeşte”.

Trebuie să trăim şi să muncim în aşa fel încât să dovedim că poporul nostru este capabil să-şi mobilizeze resursele pentru a salva România.

Să nu-l lăsăm pe Iuda care e printre noi să-şi facă de cap, să nu-l lăsăm să se bucure de haosul, mizeria morală şi materială existente deocamdată. Să-l aruncăm la lada de gunoi a istoriei. Sper cu sinceritate şi cu ardoare ca voinţa majorităţii acestui popor să-şi croiască acel destin mândru pe care-l merită, şi să învingă!

Surse:

 https://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/COMENTARII/Transilvanismul%20proiectia%20revizionista%20maghiara%20de%20Ionut%20Tene.htm;

 http://www.ziarulnatiunea.ro/2013/11/18/incercari-de-resuscitare-a-transilvanismului-pentru-destructurarea-romaniei/

29/03/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 4 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: