CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Minciuni șocante cu care ne intoxică propaganda rusă din R.Moldova

 

Foto: Report.md

Foto: Report.md

 

 

 

 

„Două refrigeratoare cu copii morți… Iată de la ce a izbucnit conflictul armat de la Nistru din 1992”.

„R.Moldova a deschis pușcăriile și toți bandiții au venit la balul de absolvire la una din școlile din Bender și le-au tăiat copiilor organele genitale”. (…)

„Pentru că afară era foarte cald, copiii masacrați, îmbrăcați în haine de gală, pline de sânge, au fost încărcați în două TIR-uri cu congelatoare”…

 

 

Masacrarea absolvenților, o minciună care alimentează ura

Povestea despre copiii masacrați ne-a fost relatată de trei persoane diferite, pe care le-am întâlnit pe stradă, la Tiraspol.

A patra persoană care ne-a relatat această oripilantă „istorie” despre „refrigeratoarele cu copii” a fost ghidul de la Muzeul de Istorie din centrul Tiraspopului.

Cu 4 lei (da, am plătit cu lei moldovenești), avem acces în toate sălile muzeului.

În sala cu elemente ale războiului din 1992 nu am găsit pe nimeni. Aflând că suntem de la Chișinău, cei trei ghizi au refuzat pe rând să ne vorbească despre istoria acelui război, motivând că nu știu nimic și că persoana responsabilă de acea sală are zi liberă.

Reușim totuși să o convingem pe una din cele trei doamne să ne povestească ce știe ea despre război, ca simplu cetățean, nu în calitate de ghid.

 

Muzeul din Tiraspol / FOTO: Report.md 

– Seara, în jurul orei 17.00, într-o zi de odihnă, era organizat balul de absolvire a elevilor într-o școală din Bender (Tighina).

Toți copiii au fost omorâți de niște mercenari români plătiți. Le-au tăiat organele genitale și la băieți și la fete.

Totul s-a întâmplat prea repede. Tancurile moldovenești au intrat în Bender și au început să împuște. Armata a 14-a a Rusiei era pe teritoriul nostru, dar ea nici nu s-a implicat în acel război.

Nici măcar tancuri nu vroiau să ne dea ca să ne apărăm… Totul s-a întâmplat prea repede. Tancurile moldovenești au intrat în Bender și au început să împuște.

– Ale cui tancuri?

– Ale Moldovei. Tancurile moldovenești au intrat în Bender.

– Păi, Moldova nu avea tancuri. Nici azi nu are tancuri.

– Cum nu avea?…, întreabă ea mirată. Atunci avea…

– Nu, nu avea!

– Vedeți? Nu știm noi nimic. Dacă nu erau tancurile moldovenești, poate erau chinezești?

 

 

 

Pereții muzeului sunt plini cu fotografii din timpul războiului. Oameni morți, puși grămadă. Localnici plângând lângă casele lor distruse.

Pacificatori ruși cu zâmbetul până la urechi. Printre ei, o față care seamănă izbitor de mult cu Igor Ghirkin, rusul care a recunoscut că a fost ofițer al serviciilor secrete ruse FSB.

A luptat în ambele războaie din Cecenia, a fost voluntar separatist în Ucraina, în 1992 a fost voluntar separatist în războiul din Transnistria, după care a luptat, tot ca voluntar, de partea sârbilor în războiul din Bosnia.

„Iată acesta este primul batalion de pacificatori ruși care a venit pe 1 august”, – ne arată ghidul spre soldații zâmbitori și spre cel care seamănă cu Ghirkin.

 

 

/ FOTO: Report.md / Primul batalion de pacificatori ruși parașutat în regiunea transnistreană și pacificatorul care seamănă cu Ghirkin.

O întrebăm dacă știe cine este acest soldat zâmbitor cu mustăți cochete. Ne spune răspicat că nu are de unde ști.

Când deja ieșeam pe ușă, femeia ne-a ajuns din urmă și, parcă justificându-se, ne-a spus: „Atunci se omora rus pe rus și moldovean pe moldovean. Noi, poporul de pe ambele maluri ale Nistrului, am fost uniți și până la război și acum tot uniți suntem…”.

Șocați de informația despre adolescenții masacrați, am mers la Tighina (Bender) să ne documentăm – să înțelegem ce e cu această istorie șocantă.

În zi de duminică, chiar în centrul orașului, oprim lângă magazinul „Sheriff”. Lume multă.

Încercăm să cumpărăm o sticlă cu apă, dar ni se spune disprețuitor, evident, în limba rusă, că nu putem achita nici în lei moldovenești, nici cu cardul.

Doar ruble transnistrene și carduri emise de băncile lor.

Căutăm o persoană mai în vârstă care a trăit acele evenimente. Avem marele noroc să dăm peste cineva care vorbește limba română.

Mă rog, moldovenească, cum spune bunica, alături de care stă nepoțelul ei, savurând o înghețată și vorbind pe silabe… evident, rusește.

„Despre absolvenți masacrați nu am auzit.

În 1992, locuiam aici – nu cred că n-aș fi știut dacă era adevărat. Nu am auzit de așa prostie, mai ales că eram atunci în centrul evenimentelor – locuiam pe strada Pervomaisk, exact unde a fost cel mai mare prăpăd. Dar despre absolvenți omorâți nu am auzit”.

Masacrul absolvenților este un mit. Așa ceva nu a avut loc, iar informația mincinoasă a fost răspândită de propagandiști, pentru a induce spaima și ura în rândul populației locale. Aceste minciuni au fost testate de propagandiștii ruși în Republica Moldova, pe teritoriul aflat temporar sub ocupație, apoi transpuse sută la sută în Ucraina.

Amintiți-vă de vestitul fals din Donbas despre copilul răstignit.

Despre „mercenarii români”

Despre mercenarii români, care omorau populația pașnică, am auzit atât de la tinerii cu care am discutat pe stradă, cât și de la oamenii mai în vârstă.

Uneori, ceea ce ne spuneau unii interlocutori părea de-a dreptul hilar, dar i-am ascultat, ca să înțelegem sursa intoxicării. 

 

 

Foto: Complexul memorial de la Tiraspol / FOTO: Report.md

 

 

 

„Eram în ospeție la niște fete și vine cineva și strigă: „Ia uitați-vă, tancuri!”. Și imediat am auzit „Bah! Bah!”… Cineva a strigat că se pare că a început războiul. Noi eram fete mari pe atunci. Soldații țineau pentru prima dată puștile în mână, abia se învățau a împușca.

Ne dădeau spirt, mâncare. Și din automat am împușcat. Pe nașul meu de cununie l-au luat cu de-a sila la război și i-au dat pușcă. A intrat atunci în fabrica „Floare” și a încărcat vreo 4 saci cu încălțăminte.

Când a ajuns acasă, era doar vreo 4 perechi complete, restul erau de pe același picior. S-a furat mult aici”.

„Pentru că Transnistria nu a vrut să fie alipită la România , Moldova a hotărât să o convingă cu forța. Au trimis mercenari români pe teritoriul nostru.

Au arătat la televizor cum copiii din două clase au fost omorâți la balul de absolvire și i-au băgat în TIR-uri cu congelator. Pe spatele atacatorilor care i-au omorât scria POLIȚIA. Dacă nu era Lebedi, la noi ar fi fost așa ca în Ucraina.

(Generalul)Lebedi, care a venit din Rusia, ne-a apărat de Moldova și de Snegur, care ne-a atacat. Noi și monument i-am pus lui Lebedi”.

„Mercenarii români” și „fasciștii români” sunt mituri. Aceste minciuni propagandistice au fost promovate de serviciile speciale din Federația Rusă, pentru a „desena” în mințile oamenilor imaginea de „dușman român”.

Din informațiile mincinoase lansate de propaganda rusă mai pot fi enumerate cele despre „fasciștii români care au violat fetele de la Colegiul de medicină din Bender” și cea despre „fasciștii români care aruncau mine antipersonal, deghizate în jucării”.

„Латышки”. „Сучки”. „Mercenarele” din Țările Baltice

„Nimeni din ai noștri nu vroiau să lupte. Nici nu li s-a spus că sunt trimiși să lupte. Li s-a spus că vin la „podgatovkă” (antrenamente militare). Li s-au dat armament, echipament și au început să împuște, dar nu știau pentru ce.

Când de partea cealaltă de Nistru au început să împuște în ei, nu înțelegeau ce se întâmplă, așa că au aruncat armele și au fugit acasă. A fost adus un grup de fete-lunetiste, care au fost „semănate” pe blocuri.

Aveau părul blond, lung și împușcau în toți. Erau mercenare din Țările Baltice – din Estonia și Letonia. Nu știm din partea cui erau, dar au omorât foarte multă lume. Cine le nimerea în vizor, era pus la pământ imediat. Apoi ele au fost omorâte. Toate”.

„Latîșki”, așa numitele lunetiste, nu au existat! Această minciună propagandistică a devenit subiectul unei povestiri tirajate de presa separatistă, întitulată „Сучки”.

Când propaganda repetă obsesiv şi răspândeşte zilnic aceeași informație, ea penetrează subconștientul oamenilor.

Transmisă din gură în gură, ani de zile, ea începe să pară credibilă.

Manipularea din școli

 

Cinematograful „Тирасполь” / FOTO: Report.md 

 

 

 

În fața Cinematografului „Тирасполь”, pe peretele căruia stă un panou cu un mesaj în limba rusă „Unitate cu Rusia”, câteva echipe de muncitori lucrează pe sectoare.

Unii pun pavaje, iar alții instalează un havuz modern și sofisticat, cu leduri. Spectatorii tocmai ies de la film, iar alții se pregătesc să intre. Poate pentru că țin dictafonul în buzunar și nu se vede, tinerii discută cu noi deschis și… destul de sincer.

„Știți, noi nu eram pe atunci și nu putem ști care este adevărul, dar domnul colonel de la școala de pregătire militară ne-a spus că Transnistria și Moldova au avut niște divergențe în privința teritoriului. Moldova a început conflictul din cauza limbii. Vroiau să ne impună să vorbim limba română și să interzică limba rusă. Asta ne spun la școală”.

– Ați vrea ca Transnistria și Moldova să fie din nou împreună?

– Dacă să fim doar împreună – da, dar fără să ne oblige să învățăm alte limbi. În Moldova sunt mai multe privilegii… Noi nu avem niciun viitor în această republică nerecunoscută.

– Tu cum crezi, Moldova este vinovată de izbucnirea războiului din 1992?

– Nu, eu nu cred așa. Am o poziție neutră față de acest conflict. Nu știu cine pe cine a atacat, dar am senzația că ceea ce ni se spune la școală despre acest război nu este adevărat. Sunt lucruri care nu se leagă.

– Cum vezi viitorul regiunii transnistrene?

– Cred că această republică nerecunoscută nu mai are mult de „trăit”. Corupția este la un nivel foarte înalt, iar „președintele” și alte persoane trag spre ei cât mai mulți bani.

Cel mai probabil, Transnistria se va realipi la Moldova, pentru că așa cum este acum, nu se mai poate. Totul se năruie! Nu mai poate fi salvat nimic!”.

Reunirea

Poate pentru că la ei demult nu au fost echipe de jurnaliști și noi nu eram la curent cu schimbările din gândirea și societatea lor, ori poate pentru că printre noi circulă mitul că oamenii din stânga Nistrului trăiesc în lumea lor, dar majoritatea oamenilor cu care am vorbit la Tiraspol și Tighina – tineri și mai în vârstă – au vorbit despre „realipire” cu speranță și au blamat… „mafia Sheriff”.

Un bărbat de vreo 30 de ani, care își ducea copiii la film ținându-i strâns de mână, ne-a spus că oamenii din regiune nu pot să pornească nicio afacere, pentru că sunt sufocați de „Sheriff”.

„Nu există nicio mișcare spre bine aici. Sheriff a luat toate pământurile și oamenii nu au nicio șansă să crească ceva producție ca să o vândă. Moldova se dezvoltă… Greu, dar se mișcă! Dar aici lucrurile au înghețat. Stau pe loc. Nimeni nu se gândește la oamenii simpli de aici – nici Rusia, nici Moldova, nici România. Tot ce se construiește pe acest teritoriu este pentru ei, pentru cei care controlează acest petec de pământ. La oameni nu se gândesc. Situația în regiunea noastră nu o să se schimbe până când oamenii nu vor începe să aibă glas, să protesteze. Doar că ei aleg să plece… Vin, apoi iarăși pleacă la muncă peste hotare”.

– Cum vedeți viitorul copiilor atunci?

– Ori le facem pașapoarte rusești, ori românești, ori de care o fi, pentru că nu văd aici nici un viitor.

– Vă gândiți să plecați de aici?

– Evident. Copiii au învățat doi ani în Rusia, dar nici acolo nu e mai multă libertate… I-am adus înapoi!

– Reunirea cu Republica Moldova?..

– Este inevitabilă. Nu doar eu, dar toți suntem conștienți că asta oricum se va întâmpla. Am fost și suntem un stat și suntem frați.

Bărbatul ni se destăinuie că atunci când a început războiul el avea 5 ani și a văzut pentru pentru prima dată tancuri. Tatăl lui a fost luat forțat la război și a stat în „zastavă”. Nu a omorât pe nimeni.

De ce copiii crescuți acum sunt învățați să urască? De ce?

„Nu știm ce a fost și ce s-a întâmplat. Știm doar că este vinovată Moldova”…

Majoritatea celor cu care am discutat în regiunea transnistreană consideră Moldova „stat agresor”. Dar când îi rugam să-și explice percepția, deveneau nesiguri, se simțea o stare de jenă în încercarea lor stângace de a jongla cu miturile impuse la nivel de „stat”.

Totuși, se simte o schimbare de percepție comparativ cu ceea ce am observat cu ceva ani în urmă. Oamenii au început să pună miturile la îndoială. Au o „poziție neutră”. Se detașează de tot ce a fost și își contestă politicienii.

„Politicienii sunt de vină că au întors oamenii împotriva oamenilor. Noi cum am fost prieteni cu moldovenii, așa și suntem. Nu contează dacă ești rus sau moldovean. Dacă nu erau interesele unor politicieni, poporul acesta ar fi trăit în pace și armonie și azi. Informația pe care o știm noi diferă de informația pe care o știți voi, cei din dreapta Nistrului, pentru că suntem intoxicați prin media de către politicieni.

Ne manipulează! Nu mai cred nimic din ceea ce ne arată la televizor! Noi toată viața am trăit în pace și armonie cu Ucraina, dar acum?… Nici măcar nu putem pleca în țara vecină. De ce copiii crescuți acum sunt învățați să urască? Să urască Moldova, să urască Ucraina sau Rusia… De ce?”.

– Cum percepeți Moldova? E țara dumneavoastră sau țară vecină?

– Deja țară vecină. Din 1992. Ar fi fost bine să fim o republică unită și chiar se vorbește că, în viitorul apropiat, Transnistria va fi alipită din nou la Moldova.

Noi vrem să fie pace și să nu aibă nimeni de suferit, pentru că prea mulți oameni au murit pentru această pace.

 

Sursa: Report.md

23/08/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , | Lasă un comentariu

Mari personalităţi basarabene în luptă pentru apărarea drepturilor istorice ale poporului român în Basarabia şi Nordul Bucovinei

 

 

Image result for harta romaniei 1940

 

România după August 1944 – „Sine ira et studio”

 

Ca urmare a ofensivei Armatei Roșii din iarna 1943-1944, trupele sovietice comandate de generalii I.S. Konev, R.I. Malinovski și F.G. Tolbuhin au reușit, în primăvara anului 1944, să împingă forțele Axei spre Nistru și, ulterior, spre Prut, punând în evidență perspectiva inexorabilă a reinstaurării regimului sovietic de ocupație în Basarabia și Nordul Bucovinei.

La 30 martie 1944, trupele sovietice intrau deja în Cernăuți, iar până la mijlocul lunii aprilie ocupau peste 100 de localități din Basarabia, inclusiv județele Soroca, Bălți și parțial județele Orhei și Chișinău .

Sperându-se, încă în , „păstrarea nezdruncinată a unirii Basarabiei cu Patria-Mamă”, în martie 1944 s-a încercat realizarea unei ample acțiuni, prin trimiterea în străinătate a unor personalități politice și culturale basarabene, precum: Ion Pelivan, Pan Halippa, dr. Petre Cazacu, Ștefan Ciobanu, Vladimir Cristi, Anton Crihan, Gheorghe Năstase, Alexandru V. Boldur, Vasile Harea, Valer Ciobanu, Th. Holban, G. Bezviconi, P. Smochină și Șt. Bulat.

Într-o notă de serviciu întocmită în acest scop la Ministerul Afacerilor Străine se preciza că, în cazul lui I. Pelivan, Pan Halippa, Șt. Ciobanu, dr. P. Cazacu, Vl. Cristi și Anton Crihan, care au fost „devotați făuritori ai unirii în 1918, pe lângă problema unei activități în străinătate pentru Basarabia, trebuie avută în vedere necesitatea ca, în eventualitatea unei înfrângeri a forțelor noastre, ei să nu se găsească în țară, unde mâna rusească i-ar putea ajunge”.

Din cauza precipitării evenimentelor, acțiunea diplomatică proiectată n-a mai putut fi înfăptuită,   la sfârșitul lunii martie 1944, trupele sovietice intrând în zona de nord-est a României.

În ziua de 2 aprilie 1944, în condițiile în care trupele Armatei Roșii se aflau deja pe teritoriul național al României, ministrul de Externe al U.R.S.S., V.M. Molotov, în numele guvernului sovietic a declarat că „Armata Roșie, în urma victorioasei sale ofensive, a ajuns la râul Prut, care formează frontiera de stat între Uniunea Sovietică și România”.

Acest fapt, preciza în continuare V.M. Molotov, constituie „primul pas spre restabilirea completă a frontierei de stat sovietice, stabilită cu România prin tratatul din 1940, pe care România l-a violat în mod perfid, prin atacul ei neprovocat din 1941, în alianță cu Germania hitleristă”.

Totodată, guvernul sovietic declara că el „nu urmărește să dobândească nici o parte din teritoriul românesc și nici să schimbe orânduirea socială din România.

Înaintarea Armatei Roșii pe teritoriul românesc e cauzată numai de necesități militare și de continuarea rezistenței trupelor inamice”.

Peste zece zile, la 12 aprilie 1944, U.R.S.S. a prezentat în mod public guvernului de la București condițiile încheierii unui armistițiu, care s-au dovedit a fi pur propagandistice și liniștitoare, formulate pentru a nu stârni reacții nedorite în România și bănuieli în rândurile partenerilor din coaliția Națiunilor Unite:

– ruperea alianței cu Germania și lupta alături de trupele aliate (inclusiv sovietice) contra hitleriștilor, pentru restabilirea independenței și suveranității României;

– reglementarea problemelor de frontieră, a despăgubirilor și a situației prizonierilor de război;

– libera deplasare a trupelor aliate pe teritoriul României în scopul continuării războiului împotriva Germaniei și a ultimilor ei aliați;

– acordul Uniunii Sovietice pentru anularea Dictatului de la Viena și sprijinirea României pentru eliberarea nordului Transilvaniei. (Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu, Chişinău.)

 

Poza 2, Pantelimon Halippa, preşedinte a Sfatului Ţării, Republica Democratica MoldoveneascăPoza 3, Actul Unirii Republicii Democratice Moldoveneşti cu România la 27 martie 1918, semnat şi de Vice-Preşedintele Sfatului Ţării - Pan Halippa

Pantelimon Halippa         Actul Unirii

 

„În ceasul cel mai greu al istoriei noastre”.

Pantelimon Halippa – În apărarea dreptului istoric privind Basarabia şi Nordul Bucovinei

 

 

Ocuparea ţării de către Armata Roşie, în anul 1944, şi înţelegerea dintre anglo‑americani şi sovietici asupra sferelor de influenţă în Europa de Sud‑Est au fost factorii decisivi care au marcat intrarea României în zona de dominaţie a U.R.S.S. şi instaurarea – prin voinţa Moscovei – a regimului comunist.

Articolul 4 al Convenţiei de Armistiţiu de la Moscova, din 12 septembrie 1944, prevedea restabilirea frontierei de stat între U.R.S.S.
şi România, conform „acordului” sovieto‑român din 28 iunie 1940.

Formularea era improprie, deoarece cedarea sau, mai precis, evacuarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, provincii istorice şi etnice româneşti, s‑a făcut sub imperiul forţei, în urma a două note ultimative, fără a se ţine cont de dreptul la autodeterminare al popoarelor.

Articolul 5 al Convenţiei prevedea că toţi cetăţenii care au rămas pe teritoriul Basarabiei după 28 iunie 1940 şi în decursul celor trei zile de ocupare a Basarabiei de trupele sovietice, sunt obligaţi să se reîntoarcă în U.R.S.S., dat fiind că deveniseră cetăţeni sovietici, conform unui decret sovietic apărut la 8 martie 1941.

Sovieticii considerau că toţi aceşti locuitori, basarabeni, bucovineni, rămaşi în decursul celor trei zile, optaseră pentru cetăţenia sovietică.

Mai mult, sovieticii afirmau că toţi locuitorii rămaşi în Basarabia şi Bucovina, care în timpul războiului reveniseră în România în mod ilegal, spuneau ei, erau obligaţi să se repatrieze în U.R.S.S., fiind consideraţi cetăţeni sovietici, pe baza decretului Sovietului Suprem din 8 martie 1941, care le conferea ireductibil şi definitiv cetăţenia sovietică.

Plecarea lor în România în timpul războiului era deci considerată ca un act sancţionabil penal şi ilegal, din punctul de vedere al legislaţiei internaţionale.

Pentru aplicarea Convenţiei s‑a format Comisia Aliată Sovietică de Control, cu sediul la Bucureşti, care era dominată de reprezentanţii sovietici, în timp ce reprezentanţii Marii Britanii şi ai S.U.A. aveau doar un rol figurativ.

Autorităţile sovietice au început să ridice din provincie pe toţi basarabenii şi bucovinenii,cerându‑le să facă declaraţii de reîntoarcere în U.R.S.S., indiferent dacă au fost funcţionari din vechiul Regat care nu au avut timp să se reîntoarcă în România după 1940, sau că erau căsătoriţi cu cetăţeni români.

Această situaţie dramatică era semnalată de Pantelimon Halippa, într‑un memoriu adresat la începutul anului 1945 trimisului special al Guvernului S.U.A., M. Etherige, în care se arăta că, în conformitate cu principiile de drept internaţional, „cetăţenii statului, care abandonează un teritoriu în favoarea altui stat, au dreptul de a opta, într‑un anumit termen, pentru una din cetăţenii.

În nici un caz nici unul din state nu poate să‑i considere
cetăţeni ai săi, cu sila, adică contra voinţei lor liber exprimate”.

Fruntaşul basarabean argumenta că „dacă pentru particulari nu se poate concepe să pierdem cetăţenia română, prin simpla decretare a guvernului sovietic, apoi pentru funcţionarii români originari din Basarabia cu atât mai mult nu se pot aplica principiile susţinute de organele sovietice, căci funcţionarii, prin ocuparea funcţiunilor şi păstrarea lor până azi, în România, nu numai că au optat pentru cetăţenia română, dar au pierdut‑o pe cea sovietică definitiv, dacă ar fi avut‑o”.

După ce arăta că este de neconceput ca un guvern străin
să decidă prin legile sale că cetăţenii unui stat, care se află în acel stat, pierd cetăţenia acelui stat, conferindu‑le altă cetăţenie, fruntaşul basarabean semnala că „timp de un an de zile am fost vânaţi în toate colţurile ţării de organele de poliţie române şi sovietice, ca nişte fiare sălbatice.

Închişi în lagăre şi forţaţi să semnăm declaraţii că plecăm de bunăvoie în Rusia.

Altora li s‑au falsificat declaraţiile de refuz, menţionându‑se cuvintele „da”în loc de „nu” sau „nu” în loc de „da”.

Trăim zile şi nopţi de groază, căci în fiecare clipă ne aşteptăm să fim ridicaţi de poliţia rusă şi trimişi în Rusia.
Dar nu trimişi în locurile de origine, ci în fundul Siberiei, căci cei ridicaţi au fost socotiţi trădători, pentru că au plecat în România.

Familiile au fost despărţite şi membrii ei trimişi în părţi diferite ale Rusiei”.
În final, el ruga să „cercetaţi chestiunea noastră şi raportaţi situaţia guvernului american”.

Neînfricat Pentru Basarabia pentru ca să putem fi luaţi sub ocrotirea lui şi a ni se acorda dreptul ca noi înşişi să optăm pentru cetăţenia ce dorim, fără constrângerea nimănui” şi făcea un apel disperat: „Scăpaţi‑ne de starea aceasta de groaznică teamă
de fiecare clipă, teama de a fi ridicaţi şi trimişi în Rusia, Dumnezeu ştie unde!”.

Din nefericire, o rezolvare a problemei basarabenilor şi
bucovinenilor nu s‑a găsit, deoarece în Comisia Aliată de Control singurii care decideau erau sovieticii.

Soarta refugiaţilor basarabeni şi bucovineni s‑a înrăutăţit pe măsură ce trupele sovietice avansau în teritoriul naţional şi a devenit tragică odată cu ocuparea României.

Până în iunie 1945 aveau să ia drumul Siberiei un număr de 54 576 refugiaţi din teritoriile căzute, din nou, sub ocupaţie sovietică .

Soarta acestor români trimişi, în marea lor majoritate, în gulagurile sovietice, a fost dramatică, ei ajungând acolo după procese înscenate şi acuze că au „colaborat” cu regimul şi autorităţile politice româneşti .
În condiţiile în care guvernul condus de Petru Groza dădea semne că este dispus să cedeze şi să abandoneze interesele ţării în privinţa Basarabiei, nordului Bucovinei şi ţinutului Herţa, Pantelimon Halippa, cu toate riscurile care decurgeau din aceasta, atrăgea atenţia asupra gravităţii unei asemenea atitudini şi a necesităţii susţinerii dreptului istoric al României asupra acestor teritorii la Conferinţa de Pace de la Paris.

În ajunul acesteia, fruntaşul basarabean elabora un memoriu în care explica esenţa problemei Moldovei de Răsărit.

„Cu tot complotul tăcerii în chestiunea Basarabiei – arăta el –, cu toate ordinele de a se scoate din librării şi biblioteci cărţile, revistele şi broşurile privitoare la Basarabia, cu toată epurarea cărţilor didactice de geografie, istorie şi chiar de literatură privind acest subiect, problema Basarabiei persistă în toate sufletele româneşti şi, desigur, va exista, va reînvia şi va complica raporturile între U.R.S.S. şi România”.

După ce expunea momentele esenţiale ale conteciosului româno-rus/sovietic privind Basarabia, Halippa aprecia că „nu pot fi relaţii normale între România şi U.R.S.S., nu va putea fi pace durabilă între ele fără să se facă dreptate României, fără să i se dea graniţa istorică la Nistru”.

 
El considera că „având în vedere hotărârea Conferinţei de pace de la Paris din 1920, cu argumentările ei însuşite de marii aliaţi de atunci;

– având în vedere actul de agresiune comis în 1940 împotriva României de către Rusia Sovietică, aliată pe atunci cu Germania hitleristă; – având în vedere că prin această agresiune s‑a călcat pactul Kellog şi pactul de definire a agresorului;

– având în vedere că U.R.S.S. a justificat atunci agresiunea sa, falsificând realitatea prin argumentul etnicităţii şi tot de acest argument uzează azi, când pretinde partea răsăriteană a Poloniei înainte de 1939, precum şi Ucraina Subcarpatică de la Cehoslovacia, şi aplicându‑se acest principiu al etnicităţii şi Rusiei, credem că Marile Puteri vor impune U.R.S.S. restituirea teritoriului Basarabiei către România.

Această restituire trebuie să se facă indiferent de procedura de urmat; fie că se va produce pe baza unei decizii a Conferinţei de Pace, fie ca rezultat al unui plebiscit, organizat în anumite condiţii care să asigure libera exprimare a voinţei populaţiei basarabene băştinaşe”.

Într‑un alt memoriu adresat primului‑ministru din acea vreme, în anul 1946, fruntaşul basarabean sugera că, în vederea pregătirii susţinerii de către România a revendicărilor sale la Conferinţa Păcii, „s‑ar impune o intensificare a propagandei pentru Basarabia Românească în ţările neutre, sau în centre mai importante internaţionale.

Aceste centre ar fi: Ankara, Elveţia, poate Lisabona, chiar Stockholm, reprezentanţii noştri căutând să pătrundă cât mai departe, iar în cazul imposibilităţii de a ajunge acolo: Parisul şi Atena, unde ei ar fi trebuit să aştepte desfăşurarea evenimentelor” .

În aceste centre urmau să acţioneze „delegaţii puternice, autoritare şi erudite”, astfel încât, „cercetând din timp situaţia la faţa locului, să poată închega relaţii trainice, intime şi necesare”, pentru a apăra interesele ţării în circumstanţele actuale.

 Delegaţiile urmau să fie formate din cât mai puţine persoane, cât mai sigure, autoritare prin trecutul lor şi opera realizată, erudite în probleme basarabene, iar plecarea lor „trebuie să se facă neîntârziat, neoficial, fără discuţii zadarnice, persoanele în cauză instalându‑se în centrele arătate pentru a începe imediat – cel puţin – sondarea terenului, pregătindu‑se pentru activitatea posterioară. Delegaţiile trebuie înzestrate cu literatura necesară şi alcătuite în aşa fel ca fiecare grup să aibă în sânul său cel puţin un specialist în probleme basarabene şi un mânuitor de condei, care să concretizeze ideile celorlalţi” .

Perfect justificate prin conţinutul lor, asemenea demersuri nu au putut avea un impact pozitiv notabil asupra rezolvării în spiritul dreptăţii a problemei teritoriilor româneşti intrate sub ocupaţia sovietică.

Din păcate, problema graniţei româno‑sovietice şi a clarificării statutului Basarabiei, nordului Bucovinei şi ţinutului Herţa nu a mai fost abordată în nici un fel de către guvernul condus de Petru Groza, nici în documentele oficiale ale diplomaţiei României, nici în dezbaterile forumului păcii, unde chestiunea a fost „soluţionată”, pur şi simplu, prin reluarea aidoma a textului din articolul 4 al Convenţiei de armistiţiu, semnată la Moscova la 12 septembrie 1944.

În schimb, chestiunea va fi prezentată în lucrări şi memorii înaintate Conferinţei de Pace de foşti diplomaţi şi oameni de stat români din exil, adresate aceluiaşi for internaţional .

Documentele prezentate forumului păcii în 1946 nu au fost luate în considerare de Marile Puteri învingătoare.

Prin articolul 1 al Tratatului de Pace de la Paris, din 10 februarie 1947, frontiera sovieto‑română a fost stabilită „în conformitate cu Acordul sovieto‑român din 28 iunie 1940 şi cu Acordul sovieto‑cehoslovac din 29 iunie 1945”15.

Tratatul consfinţea astfel situaţia profund nedreaptă instituită prin Convenţia de armistiţiu din 12-13 septembrie 1944, care conţinea în privinţa frontierei de răsărit a României o formulare aproape identică.

Era, desigur, o flagrantă inexactitate, pentru că, prin nota sa din 28 iunie 1940, Guvernul României a subliniat că a fost silit prin ameninţarea cu folosirea forţei să accepte numai condiţiile de evacuare
impuse de U.R.S.S., deci o situaţie de fapt la momentul dat, fără a se fi referit la acceptarea de noi frontiere între cele două ţări şi fără a fi încheiat un accord în această problemă.

Prin modul cum au „rezolvat” problema graniţei de nord‑est a României, Marile Puteri au lovit în Marea Unire din 1918, pentru care Pantelimon Halippa, ca şi ceilalţi corifei ai unităţii naţionale au luptat cu atâta abnegaţie şi spirit de dăruire pentru interesul naţional.

Memoriile adresate oficialităţilor de atunci de către reprezentanţi ai opoziţiei democrate, ca şi demersurile întreprinse de exilul românesc, rămân totuşi o mărturie a ataşamentului oamenilor politici şi a diplomaţilor români de dinainte de 1944 la principiile dreptului, justiţiei şi moralei internaţionale şi importanţa lor trebuie analizată mai întâi din acest punct de vedere.

Prevederile Tratatului de Pace de la Paris referitoare la frontiera de Răsărit a României sunt discutabile, în primul rând, din punct de vedere moral, atâta vreme cât este imposibil de justificat faptul că ele au permis menţinerea timp de o jumătate de secol a ocupaţiei militare asupra unor teritorii anexate prin forţă, care-şi găseşte singura motivaţie într-un act amoral, condamnat expres de întreaga comunitate mondială – monstruoasa înţelegere dintre Germania fascistă şi Imperiul sovietic, din 23 august 1939.

 

 

ADDENDA

 

Pantelimon Halippa sau Pan Halippa (n.1 august 1883 , în localitatea  Cubolta,  judeţul  Soroca, în Basarabia ţaristă), a fost  unul dintre cei mai importanți militanți pentru afirmarea spiritului românesc în Basarabia și pentru Unirea cu România.

A condus în calitate de președinte Sfatul Ţării din Republica Democrată Moldovenească, atunci când pe 27 martie  1918 s-a votat  în favoarea Unirii cu România a ţinutului dintre Prut şi Nistru cotropit de Rusia şi  botezat de aceasta Basarabia.

A ocupat funcții importante în diferite guverne ale României Mari.

In martie 1944, Pantelimon Halippa urma să participe la  o amplă actiune de sprijinire a cauzei româneşti, prin trimiterea în străinatate a unor personalitati politice si culturale basarabene – Ion Pelivan, dr. Petre Cazacu, Stefan Ciobanu, Vladimir Cristi, Anton Crihan, Gheorghe Nastase, Alexandru Boldur, Vasile Harea s.a. – care să militeze «pentru păstrarea nezdruncinată a unirii Basarabiei cu Patria-mamă».

Acţiunea proiectată nu a reuşit din cauza precipitării evenimentelor, dupa intrarea trupelor sovietice în ţară.

In noaptea de 5 spre 6 mai 1950, a fost arestat şi aruncat fără a fi judecat, în inchisoarea de la Sighetu Marmaţiei, dupa care, la 26 martie 1952, a fost  predat organelor sovietice, dus la Chişinău, judecat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică în Siberia.

 A solicitat o audienţă la … Petru Groza, pe care l-a intrebat de ce a fost predat Uniunii Sovietice.

Acesta i-a raspuns ca n-ar fi stiut nimic de acest lucru, pe care l-a pus pe seama «jidancei Ana Pauker» şi a lui «Georgescu-Talharescu» (Teohari).

La obiectia lui Halippa, ca Ana Pauker şi Georgescu i-au fost totuşi miniştri, iar el, Petru Groza,  ca şef al Guvernului trebuia să ştie ce fac miniştrii săi, Groza i-a răspuns că, pe vremea aceea, guverna Moscova,  nu el.

După ce a stat aproape 4 ani in 11 lagăre din URSS,în decembrie 1955, a revenit in ţară, dar in loc sa fie lăsat să meargă acasa, a fost dus la închisoarea Gherla, unde a stat pana în 1957 («Anii de inchisoare: Sighetul, Siberia, Gherla si, din nou, acasa»).

În octombrie 1965, Pan Halippa şi-a redobândit cu concursul Institutului de Istorie si Studii Social-Politice de pe lânga Comitetul Central al PCR, locuinţa de pe strada Al.Donici nr.32 din Bucureşti, care îi fusese confiscată de comunişti.

«Sa nu-şi inchipuie nimeni că din dragoste m-au readus in casa mea. Au facut-o din interes.

Un înalt personagiu de la Consiliul de Stat a adus intr-o zi in discutie cu patriarhul Iustinian problema romanilor din Basarabia.

Si atunci si-au adus aminte de mine, ca unul care am trait direct evenimentele istorice importante şi care cunosc multe aspecte poate total ignorate de alţii…».

Pan Halippa era în permanenţă la curent cu apariţiile periodice şi editoriale din URSS.

Mai mult, marele patriot român aprecia că:

«ruşii incearcă să falsifice istoria în modul cel mai grosolan.

Realitatea este cu totul alta. Nu moldovenii sau valahii – cum spun ei – sunt slavi romanizati, ci slavii au ocupat Basarabia si prin toate mijloacele de care dispun staruie sa rusifice elementul baştinaş daco-roman ce formeaza majoritatea populaţiei din aceasta provincie. Acesta este adevarul etnic şi istoric!».

Marele patriot român Pantelimon Halippa a părăsit această lume la venerabila vârstă de 95 de ani, în data de 30 aprilie 1979, la Bucureşti.

 

 

 

Sursa: 

Capitolul V din lucrarea lui Ion Constantin, „Pantelimon Halippa – neînfricat pentru Basarabia”

Dă clic pentru a accesa Ion_Constantin_Pan_Halippa_neinfricat_pentru_Basarabia.pdf

19/08/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: