3 decembrie 1931 – Începe la Gorikovo, lângă Moscova, Congresul al V-lea al Partidului Comunist din România

Anul 1931 (3-4 decembrie): În URSS, la Gorikovo, lângă Moscova, s-au desfăşurat lucrările Congresului al V-lea al Partidului Comunist din România (PCdR – secția română a Kominternului).

Socotit ca un fel de moment de rascruce pentru comuniști, Congresul al V-lea al PCdR a avut loc  în URSS pentru că în România interbelica acest partid trădător al intereselor poporului român  fusese scos în afara legii la 5 aprilie 1924, fiindcă milita pentru autonomia provinciilor românești „până la despărțirea totală de statul român”, calificat drept „stat imperialist”, format din „petice”, prin „cucerirea” de teritorii străine.

Mesajul PCdR sugera că just și corect este ca România Mare să se dezmembreze și să returneze Basarabia rușilor, Transilvania maghiarilor și Dobrogea bulgarilor…

La acea dată, partidul comunist din România  număra 1500 de membri, cea mare parte neromâni, iar ideologia sa fatiș antinațională, era pusa in slujba intereselor imperialismului moscovit.

Astfel, din punctul de vedere al originii etnice a membrilor PCdR: 440 erau maghiari, 375 români, 300 evrei, 140 bulgari, 100 ruși, 70 ucraineni, 70 ”moldoveni”, 170 diverse alte naționalități.

După cum se poate observa, românii (inclusiv moldovenii) aveau o pondere de numai 26% în structura Partidului Comunist din România, deși ei constituiau 72% din populația țării.

În hotărârile Congresului au fost menținute vechile teze sau introduse unele noi, îndreptate împotriva intereselor naționale.

Atunci s-a născut pentru prima dată teza stalinistă conform căreia „România este un stat imperialist” si ca atare, „nationalitățile conlocuitoare au dreptul la autonomie si autodeterminare „până la despărtire” (evident, trimiterile erau cu adresă directă la provinciile românești Transilvania, Basarabia, Tinutul Herței si Dobrogea).

Acest Congres al Partidului Comunist din România, a adoptat o rezoluție profund antinațională, redactată de maghiarul Béla Kun (fostul conducător al Republicii Sovietice Ungare, dizolvate de Armata Română) și semnată de Alexandru Iliescu (foto), la data aceea secretar al CC al P.C.d.R., tatăl conducătorului revoluției anticomuniste române din decembrie 1989, Ion Iliescu :

„România contemporană nu reprezintă prin sine o unire a tuturor românilor, ci este un stat tipic cu mai multe națiuni, creat pe baza sistemului prădalnic de la Versailles, pe baza ocupării unor teritorii străine și pe baza înrobirii unor popoare străine.

Burghezia și moșierimea din România, înfăptuind propriile lor planuri imperialiste și îndeplinind, totodată, însărcinarea puterilor imperialiste din Europa de a crea la Nistru un avanpost contra URSS, au cucerit Basarabia, Transilvania, Bucovina și Banatul și supun unei asupriri naționale nemaipomenite și unei exploatări semicoloniale pe cei 8 milioane de moldoveni, unguri, ruși-ucraineni, bulgari, nemți, turci și alții.”

Congresul a adoptat o rezoluție de 7 puncte privind problema națională a României și sarcinile P.C. din România:

Astfel, România era prezentată ca fiind un stat multinațional, care subjugă națiunile, acuzată de exploatare colonială a provinciilor și de pregătirea unui război împotriva Uniunii Sovietice.

Spre exemplu, punctul 5 stipula:

Imperialismul român, încercând să zdrobească mișcarea revoluționară printr-o sălbatică teroare albă, se silește în același timp să-și întărească baza sa în regiunile ocupate, ducând o politică activă de colonizare și românizare. […] În Basarabia, imperialismul român se silește să-și întărească poziția sa prin românizarea intensivă a moldovenilor, care au fost declarați drept „români“. Masele largi ale țărănimii moldovenești și ale micii burghezii orășenești sunt tot așa asuprite ca și populația rusă, ucraineană și evreiască. Burghezia română singură n-are câtuși de puțină încredere în acești „români“ declarați de dânsa[…].(Documente din Istoria Partidului Comunist din România, vol. III, 1929–1933, Editura de Stat pentru Literatură Politică, București, 1956, p. 371–377).

De aceea, România era pregătită de o revoluție burghezo-democratică, dar care trebuia să fie condusă nu de burghezia națională, ci de proletariat în alianță cu țărănimea. Se arată că numai în alianță cu URSS, țara își putea rezolva problemele și putea deveni o națiune industrială modernă.

În cadrul Congresului, Comitetul Central este restructurat, la conducere este impus Alexander Ştefanski-Gorn, comunist de origine poloneză, care a condus P.C.d.R. în perioada 1931-1936.

În continuare împărţite între fracţiunea din interior şi cea aflată la Moscova: pe lângă veterani ca Boris Ştefanov sau Elena Filipovici, apar (sau reapar) Lucreţiu Pătrăşcanu, Remus Koffler, losif Chişinevschi, Vasile Luca, losif Rangheţ, Leonte Răutu sau Mihai Roller, derbedeul care a măsluit cu nerușinare Istoria Românilor, după ce comuniștii sosiți pe tancurile sovietice au acaparat puterea la București.

In ţară se afirma o noua generaţie de comuniști: Gheorghe Gheorghiu-Dej, Miron Constantinescu, Alexandru Bârlădeanu ş.a.

În perioada interbebelică, Partidului Comunist din România a fost cu o singură excepție condus numai de alogeni : 

Gheorghe Cristescu, român (1921-1924); Elek Köblős, maghiar, 1924-1928; Vitali Holostenko, ucrainean, 1928-1931; Alexandru Ștefanski (Gorn), polonez, 1931-1934; Eugen Iacobovici, evreu, 1934-1936; Boris Ștefanov, bulgar, 1936-1940; Miklós Goldberger, evreu maghiar, în 1940; Ștefan Foriș (István Fóris), evreu maghiar, 1940-1944.

Publicitate

Congresul al V-lea al Partidului Comunist din România de la Moscova şi ideea subversivă a autonomiei maghiarilor din ţările vecine Ungariei

 

 

 

La 3-4 decembrie 1931, s-au desfăşurat in URSS lucrările Congresului al V-lea al Partidului Comunist din România, in urma carora a fost numit secretar general al acestui partid obedient Moscovei, Alexandru Ştefanski (Gorn), membru al Partidului Comunist Polonez.

 Socotit ca un fel de moment de rascruce pentru comunisti, Congresul al V-lea al PCdR din 1931 a avut loc  la Gorikovo, langa  Moscova, pentru ca in Romania interbelica acest partid tradator al intereselor poporului roman  nu putea exista legal, avand in vedere ideologia sa fatis antinationala, pusa in slujba intereselor imperialistilor de la Rasarit.

Atunci s-a nascut pentru prima data teza stalinista conform careia „Romania este un stat imperialist” si ca atare, „nationalitatile conlocuitoare au dreptul la autonomie si autodeterminare „pana la despartire” (evident, trimiterile erau cu adresa directa la provinciile romanesti Transilvania, Basarabia, Tinutul Hertei si Dobrogea).

În timpul  celui  de al -V-lea Congres al Cominformului de la Moscova, coordonat de Béla Kun, fostul lider al Republicii comuniste  ungare a sfaturilor, care fusese lichidata de interventia  Armatei Romane, se hotărâse, între altele, ca România să fie divizată între mai multe republici sovietice, care să aparţină unei proiectate “Federaţii Sovietice Balcanice”.

Partidul Comunist Român din Exterior, în rezoluţia „Despre chestiunile naţionale în Europa centrală si în Balcani”, acceptase menţionarea unor declaratii aberante politice legate si de Romania. Citam :

„După Pacea de la Versailles au apărut (…) noi state mici imperialiste: Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia, România, întemeiate pe anexarea de teritorii considerabile populate cu alte naţionalităţi si constituind focare de oprimare naţională si reacţiune socială”, cerându-se separarea popoarelor asuprite din aceste ţări.

În paragraful –II – al acestei rezoluţii, la „Chestiunea ucraineană”, se trasau sarcini partidelor comuniste din Polonia, Cehoslovacia, România, de a sprijini constituirea unei republici sovietice muncitoreşti şi ţărăneşti, prin includerea în graniţele noului stat a teritoriilor statelor menţionate mai sus.

In ceea ce privea asa numita Chestiune maghiară, in capitolul –VIII- al rezoluţiei se preciza fara ocolisuri:

„Congresul apreciază că este indispensabil să se întărească activitatea comunistă printre ungurii din regiunile anexate de România, Cehoslovacia şi Iugoslavia. Partidele comuniste din aceste ţări trebuie să revendice pentru ei dreptul de a dispune de ei înşişi, până la, şi inclusiv, separarea lor de statele care le-au anexat…” 

Întâlnirile şi congresele comuniste în URSS, mai ales, se ţineau destul de des şi la ele au participat şi români social-democraţi câştigaţi de comunişti, unii infiltraţi din ţarile vecine . Printre participanţi se numărau: Lucreţiu Pătrăşcanu, Ana Pauker, Gheorghe Cristescu (închis şi el de tovarăşii lui după 1948), Elek Koblos, Al. Criszan, A. Dobrogeanu-Gherea, Ekaterina Arbore, H. Steinberg…
Reprezentantilor românilor (…majoritatea alogeni, evrei!) participanţi la discuţii li s-a cerut ca în documentele partidului comunist din România să se popularizeze problema autodeterminării, accentuându-se chiar asupra dezmembrării unor provincii din statul român făurit cu atâta suferinţă şi jertfe.

În decembrie 1931, cand avea loc Congresul al V-lea al P.C.R. de la Moscova, partidul număra cca 1500 de membri.

În hotărârile Congresului sunt menținute vechile teze sau introduse unele noi, îndreptate împotriva intereselor naționale. Privind problema națională a României și sarcinile P.C.R., congresul adoptă o rezoluție de 7 puncte.

România era prezentată ca fiind un stat multinațional, care subjugă națiunile, acuzată de exploatare colonială a provinciilor și de pregătirea unui război împotriva Uniunii Sovietice.

Spre exemplu, punctul 5 stipula:

Imperialismul român, încercând să zdrobească mișcarea revoluționară printr-o sălbatică teroare albă, se silește în același timp să-și întărească baza sa în regiunile ocupate, ducând o politică activă de colonizare și românizare. […] În Basarabia, imperialismul român se silește să-și întărească poziția sa prin românizarea intensivă a moldovenilor, care au fost declarați drept „români“. Masele largi ale țărănimii moldovenești și ale micii burghezii orășenești sunt tot așa asuprite ca și populația rusă, ucraineană și evreiască. Burghezia română singură n-are câtuși de puțină încredere în acești „români“ declarați de dânsa[…].(Documente din Istoria Partidului Comunist din România, vol. III, 1929–1933, Editura de Stat pentru Literatură Politică, București, 1956, p. 371–377)

De aceea, România era pregătită de o revoluție burghezo-democratică, dar care trebuia să fie condusă nu de burghezia națională, ci de proletariat în alianță cu țărănimea. Se arată că numai în alianță cu URSS, țara își putea rezolva problemele și putea deveni o națiune industrială modernă.

În cadrul Congresului, Comitetul Central este restructurat, la conducere fiind impus Alexander Ştefanski-Gorn, comunist de origine poloneză, care a condus P.C.R. în perioada 1931-1936.

Partidul Comunist din Romania avea o fracţiune in interiorul tarii şi cea aflată la Moscova: pe lângă veterani ca Boris Ştefanov sau Elena Filipovici, apar (sau reapar) Lucreţiu Pătrăşcanu, Remus Koffler, losif Chişinevschi, Vasile Luca, losif Rangheţ, Leonte Răutu sau Mihai Roller, faimosul falsificator comunist de mai tarziu al istoriei noastre..

Ceea ce este mai important, pentru viitor, se petrece însă în ţară:afirmarea unei noi generaţii de agitatori:Gheorghe Gheorghiu-Dej, Miron Constantinescu, Alexandru Bârlădeanu, mai junele Nicolae Ceauşescu, ş.a

Potrivit revistei Memoria (in articolului Comunismul românesc de la începuturi până la moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, de Eugen Denize), următorii secretari generali ai partidului au fost străini, și anume: 

Elek Köblős, maghiar, 1924-1928; Vitali Holostenko, ucrainean, 1928-1931; Alexandru Ștefanski (Gorn), polonez, 1931-1934; Eugen Iacobovici, evreu, 1934-1936; Boris Ștefanov, bulgar, 1936-1940; Miklós Goldberger, evreu maghiar, în 1940; Ștefan Foriș (István Fóris), evreu maghiar, 1940-1944.

 

 

Foto: Alexander Danieliuk-Stefanski

 

 

 

Structura națională a membrilor PCdR  era preponderent minoritară, dupa cum arata o statistică din 1933 din care reiesea că acest partid  avea 1665 membri, dintre care: 600 muncitori, 455 țărani, 227 funcționari, 178 intelectuali, 95 meseriași, 110 alte categorii.

Din punctul de vedere al originii etnice: 440 erau maghiari, 375 români, 300 evrei, 140 bulgari, 100 ruși, 70 ucraineni, 70 moldoveni, 170 diverse alte naționalități.

După cum se poate observa, românii (inclusiv moldovenii) aveau o pondere de numai 26% în structura Partidului Comunist din România, deși ei constituiau 72% din populația țării.

Pentru presa de atunci nu era nimic surprinzator in  Rezolutia, adoptata de Congresul al V-lea al comunistilor romani, maghiari…evrei si de alte nationalitati , deoarece marea majoritate a membrilor sai, atatia cati erau, dar mai ales a conducerii sale, era formata din alogeni.

Vedem asadar cand  s-a nascut in mintea unor iredentisti notorii din Ardeal ideea unei  unitati teritorial-administrative cu denumirea „Tinutul Secuiesc”, ceva care nu a existat niciodata ! Ei bine,vedem ca „preludiul” ideii existentei unui Tinut secuiesc autonom in Transilvania isi are origineain subteranele ideologiei staliniste, aflat in perioada interbelica, in plina expansiune.

La ora actuală, după ultimul recensământ, judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, pe care le revendică zgomotos liderii secuilor (sau ce-or fi ei) au o suprafaţă totală de 17.058 km pătraţi, faţă de 13.550 km pătraţi cât totaliza enclava ungurească în 1952.

De asemenea, în cele trei zone vieţuiesc astăzi 611.391 unguri (dintr-un total de 1.238.000 pe întreg teritoriul), faţă de 515.628 în 1952.La care se adaugă: 407.035 români, 60.297 ţigani şi ceva germani şi evrei. 

Ceea ce denotă că populaţia maghiară din cele trei judeţe se ridică la un procent de 45,45%, românii totalizează 35,88% procente, iar restul sunt ţigani şi vreo 2.500 de germani şi evrei. 

Situaţie în care orice om sănătos la minte, măcar cu scaun la cap, se poate întreba: ce vor ei, când nici măcar nu sunt majoritari?

 

 

Citiţi şi:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/11/30/interzicerea-partidului-comunist-din-romania/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2018/07/02/98431/

 

 

 

 

Surse:

 

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/p-c-r-in-slujba-moscovei-activitatea-din-perioada-interbelica

http://infobrasov.net/chiar-vor-ungurii-o-regiune-autonoma-maghiara-sau-doar-niste-avantaje-in-plus/

Congresul al IV-lea al Partidului Comunist din România (Harkov 1928): Un congres al trădătorilor de ţară, patronat de sovietici

 

 

În zilele de 8-12 mai 1921, a avut  loc la Bucureşti Congresul general al Partidului Socialist din România (Congresul I al P.C.R.), la care aripa de extrema stânga a acestui partid a votat pentru transformarea sa pe baze marxiste, în Partidul Socialist-Comunist, redenumit apoi Partidul Comunist din Romania (PCdR), autointitulat „detaşament de avangardă al clasei muncitoare” şi afilierea acestuia la Internaţionala III-a Comunistă (Comintern) cu sediul la Mosova, în U.R.S.S.

Primul secretar general al partidului a fost Gheorghe Cristescu, de meserie plapumar. Printre membrii iniţiali s-au numărat însă si numerosi intelectuali de valoare, precum Lucretiu Patrascanu sau istoricul Petre Constantinescu-Iasi.

Actul a fost de o importanta majora, intrucât a dus la scindarea miscarii muncitoresti din Romania pentru urmatorii 25 de ani. In iunie 1921 adevaraţii lideri ai partidului socialist au amendat hotărârile votate la congresul din mai 1921 si, practic, din acel moment muncitorimea româna a fost reprezentata politic de doua partide: unul moderat ca doctrina, social-democrat reformist, si celalalt revolutionar, partidul comunistilor (iniţial numit Partidul Socialist-Comunist), constituit  pe baze marxiste, ca „detaşament de avangardă al clasei muncitoare” şi afilierea acestuia la Internaţionala III-a.

   Încă înainte de înfiinţarea Partidului Comunist din România, adepţii ideologiei sale au înţeles că soarta lor era strâns legată de aceea a bolşevicilor ruşi, care reuşiseră să preia puterea în ţara lor în urma loviturii de stat din 25 octombrie/7 noiembrie 1917.

Comuniştii români, atâţia câţi erau, îşi dădeau seama că singura lor posibilitate de a cuceri puterea era cu ajutorul pe care li-l puteau oferi bolşevicii ruşi, ajutor în schimbul căruia ei erau gata să se subordoneze complet acestora, în dauna celor mai importante interese naţionale.

 Autoritățile române au arestat majoritatea delegaților partidului  care votaseră afilierea la Internaţionala a III-a, organizaţie orientată către acţiuni criminale, aduse la îndeplinire cu mijloace violente şi a cărei ideologie avea la bază   ura de clasă, abolirea proprietăţii private, conducerea dictatorială a societăţii de către un partid unic, centralizarea economiei, a mjiloacelor de comunicare şi a finanţelor publice, confiscarea bunurilor aparţinând  celor consideraţi a fi „duşmani de clasă”.

Acceptarea tezelor Cominternului cu privire la dezmembrarea statului român, considerat a fi „imperialist”, susţinută public de către comunişti, plasau această formaţiune politică în rândul organizaţiilor subversive bazate pe o ideologie explicit violentă, animate de scopuri criminale, cu caracter antistatal, antinaţional şi antipatriotic, care nu puteau fi tratate decât ca teroriste.

Răspunsul Uniunii Sovietice nu s-a lăsat aşteptat prea mult, aceasta constituind, în vara anului 1924, dincolo de Nistru, o Republică Sovietică Autonomă Moldovenească diversionistă, iar în septembrie provocând revolta de la Tatar Bunar, sprijinită de comuniştii români, al cărei scop era anexarea Basarabiei de către URSS. 

In anul 1924,după evenimentele de la Tatar-Bunar, PCdR a fost interzis de guvernul liberal, care l-a acuzat de „acţiuni anti-româneşti”, demonstrându-se ca acţiona în interesul Moscovei. 

La 5 aprilie 1924, printr-o ordonanță a Comandamentului Corpului II armată  a fost interzisă activitatea Partidului Comunist din România, acest partid  continuându-şi clandestin activitatea sa antinaţională până în 1944.

În toată perioada interbelică, PCdR a rămas cel mai mic şi mai slab partid comunist european, ideologia şi practicile comuniste găsind un ecou minor în societatea românească a vremii. 
În 1922, Congresul al II- lea organizat la Ploieşti, la 3-4 octombrie 1922,a adoptat statutul partidului şi a ales primul Comitet Central, în frunte cu Gh. Cristescu, de meserie plăpumar, secretar general.
Cadrul legal de desfăşurare a activităţii acestui partid  nu a durat însă mult.

După ce, din 1922, a activat în semilegalitate, în septembrie 1924, partidul este scos în afara legii de către guvernul liberal al lui Ion I. C. Brătianu.

Au fost trecute în ilegalitate şi alte organizaţii, printre care U.T.C. Sediile lor au fost închise, arhivele confiscate, iar conducătorii lor – urmăriţi şi arestaţi.
Motivul oficial al ilegalizării partidului comunist a fost acela că ar fi fost un partid „antinaţional”, fiind un partid ataşat doctrinar spiritului internaţionalismului proletar şi obedient ordinelor venite de la Moscova.

S-a invocat, de asemenea, solidarizarea  partidului cu răsculaţii de la Tatarbunar (sept. 1924), mişcare susţinută şi organizată de sovietici, având ca scop ruperea Basarabiei de România şi alipirea acesteia la URSS. 

După congresul al II-lea, în perioada 1924-1945, toate congresele partidului comunist s-au ţinut în străinătate (al III-lea, în 1924, la Viena; al IV-lea, în 1928, la Harkov în URSS; al V-lea, în 1931, la Gorikovo în URSS).

De asemenea, ziarul central comunist, Scânteia, apărea în condiţii  de  conspirativitate.
 

În România interbelică, Partidul Comunist din România a fost o mică organizaţie politică ilegală populată de agenţii Moscovei, subordonată Cominternului şi implicit Uniunii Sovietice, care susţinea în plan ideologic revoluţia comunistă şi ai cărui membri erau majoritar de alte naţionalităţi decât cea română.

Pentru a pune capăt luptelor interne pentru acapararea conducerii, care se  declanşaseră în partid, a fost convocată o consfatuire a reprezentanţilor Internaţionalei a III-a cu comuniştii români.

Istoricii au remarcat unicitatea acestei întruniri, convocate   înaintea unui Congres al Cominternului, ceea ce contravenea unei tradiţii care fusese impusă încă din 1919. Intâlnirea de la Harkov, desfasurată intre 28 iunie – 7 iulie 1928, avea să se transforme în cel de-al IV-lea Congres al PCdR-ului.

Din partea PCdR au participat Luca Laszlo (alias Vasile Luca), Imre Aladar ( zis”Nicolae”), Dumitru Chircuş şi Artur Rubinstein.

Conform uzanţelor birocratice de functionare a Cominternului instituite din 1924 , la conducerea unui partid comunist erau numite câte doua organe conducătoare, unul ce urma să funcţioneze în strainatate şi unul în ţară.

Astfel  din noul Comitet Central al PCdR şi din Biroul Politic – care işi desfăşurau activitatea în exterior – au fost aleşi Vitali Holostenko, Luca Laszlo, Alexandru Nicolski, Dori Goldstein, Iohan Heigel (aşadar nici un român!).

Practic, Congresul al IV-lea al PCdR a însemnat o lecţie de disciplină pe care Stalin a aplicat-o celor doua tabere rivale din partidul comunistilor români: gruparea comuniştilor din ţară, mai slabă şi pe care Stalin a destrămat-o, si cea care activa în străinătate.

Vitali Holostenco sau Holostenko ( n. c. 1900 – d.17 decembrie 1937), ales la acest congres conducător al partidului, era un evreu de origine ucraineana, nascut în comuna Selioglo (Basarabia de sud), în Imperiul Rus, în actuala regiune Odessa, Ucraina.

In România îl găsim abia în 1920, când, ca student la Facultatea de Medicina Veterinara din Bucureşti, a aderat la mişcarea socialistă. La Congresul de constituire al Partidului Comunist Român din 8 mai 1921, tânarul Holostenko a votat alături de majoritatea participanţilor în favoarea afilierii necondiţionate a noii formaţiuni politice la Internationala a III-a Comunistă.Motiv pentru care a fost arestat si judecat în celebrul proces al comunistilor din Dealul Spirii.

Pâna in iunie 1922, data amnistiei generale, a ramas in detentie la Iasi, iar dupa eliberare, a fugit în Uniunea Sovietică.În buna traditie a clandestinitatii, Holostenko a purtat alte nume decat cel real. In perioada de început a carierei sale de activist de partid era cunoscut sub pseudonimele de „Iacsa” sau „Racsa Ion”.

Cel mai cunoscut pseudonim al lui Holostenko a fost „Barbu”, pe care l-a purtat intre anii 1928 – 1930, concomitent cu cel de „Florea” sau „Valeri”.Plecând din România  în URSS, Holostenko a ramas fidel ideilor comuniste, înscriindu-se si urcând in ierarhia Partidului Comunist Bolşevic al Ucrainei.

In acel moment, in fruntea comunistilor ucraineni se afla un cunoscut al lui Holostenko – Cristian Rakovski (român de origine bulgară, presedinte al Comisariatului Naţional al Poporului al Republicii Sovietice din Ucraina), prieten cu Troţki, prin urmare foarte influent în Moscova acelor vremuri.

Desigur, Rakovski – una dintre cele mai active personalităţi comuniste pe plan international – l-a ajutat şi susţinut pe Holostenko să urce în ierarhia de partid.Despre perioada în care Holostenko a plecat din România (1922) si momentul revenirii sale pe scena politica românească (1928), nu se cunosc prea multe amanunte.

În timpul congresului de la Harkov fost ales secretar general al Partidului Comunist din România, funcţie pe care a ocupat-o din 1928 până în 1931. Holostenko si-a inceput mandatul de lider al comuniştilor români prin repunerea pe tapet a sensibilei probleme naţionale. 

La congresul de la Harkov s-a stabilit ca sarcină principală a PCdR, lupta pentru desprinderea din componenţa României, declarată stat „imperialist”, a unor teritorii locuite majoritar de români.Chiar de la tribuna Congresului care l-a impus în fruntea PCdR, „tovarăşul Barbu” a declarat, respectând indicaţiile Cominternului, că PCdR  va lupta pentru „autodeterminarea tuturor naţionalitatilor până la despartire”, pledând pentru independenţa totala a provinciilor românesti care formau Romania.

România era declarată un stat multinaţional, o creaţie artificială a imperialismului apusean; ca urmare, rezoluţiile partidului au menţionat continuu dreptul naţiunilor conlocuitoare la autodeterminare „până la completa separare de statul existent în prezent”; reunirea Basarabiei cu ţara nu a fost niciodată recunoscută; În 1928 la congresul al IV-lea de la   Harkov s-a adoptat şi teza reunirii Bucovinei cu Ucraina, iar în 1933, partidul a sprijinit ideea alipirii Dobrogei la Bulgaria, aceasta după ce ani la rând susţinuse teza Cominternului care ceruse crearea unei Dobrogei independente de România.

Pentru a se asigura ca PCR va trece la politica  dezmembrarii statului român, prioritar  celei a schimbarii de regim, la conducerea partidului au fost impusi, în urmatorii 20 de ani, etnici străini, neromâni, începând cu 1924 şi pâna în aprilie 1944.

Desi multi analişti politici şi istorici au subliniat etnicitatea ne-româneasca a conducatorilor PCR, rămâne de domeniul evidenţei că in perioada 1924-1944, originea etnică era de fapt mult mai puţin importantă, decât faptul ca toti aceşti lideri ai partidului comunist erau reprezentanti ai intereselor de dezmembrare a României, neinteresaţi de vreun principiu umanitar sau patriotic.

Conducerea PCR a oscilat între aripa transilvăneană „Ungaria Mare” şi facţiunea anexionista bulgaro-basarabeană.In 1933, de exemplu, PCR avea 440 de membri maghiari, 380 de membri din aripa basarabeană (bulgari, ruşi, ucraineni) si „numai” 375 de romani.

Procentul era practic mult mai slab, date fiind cei 300 de membri evrei si 70 – „alţii” care ascundeau faptul ca acestia reprezentau în mare masură agenţii separatişti ai aripilor transilvaneană (maghiară) şi basarabeană.

Faptul că liderul sovietic  Iosif Stalin, i-a  încredințat lui Vitali Holostenko sarcina să aplice în practică teza Cominternului cu privire la caracterul eterogen al statului român (cu nevoia de eliberare a poporului oprimat),  a provocat o criză în cadrul Partidului Comunist din România.Extrase din Procesul verbal al Congresului al IV-lea PCR  (Harkov 1928):Din raportul tovarasului S.Schein :

” (…) In ianuarie s-a intors din Moscova un delegat de la C.E al Internationalei Comuniste , care ne-a comunicat ca Cominternul a hotarit sa infiinteze in strainatate un Birou Politic care va fi alcatuit din tovarasii aflati in strainatate.Tovarasul ne-a povestit despre dicutia care a avut loc la plenara largita a Cominternului si ca are sarcina din partea tov. Baltazar ( Nota : Elek Koblos ) sa-l tina la curent cu toate ce se petrec in tara noastra…. (…) atunci a fost trimis in strainatate Sigismund (Nota : Francisc Bucova.) (…)Cind a sosit tov. Sigismund , el ne-a comunicat ca a primit din partea CC sarcina sa rezolve urmatoarele probleme : restabilire legaturii cu Federatia Balcanica, restabilirea legaturii cu Internationala Comunista, organizarea legaturii cu celelalte tari si o serie de alte probleme.

Cind tov Sigismund a venit cu mandatul, el ne-a raportat ca este numit in functia de secretar al CC. Aceasta s-a hotarit de catre Biroul politic infiintat la Viena. (…) Noi am fost numai informati, iar ulterior biroul politic se schimba fara stirea noastra…”

Din raportul tovarasului Sandor (Nota :Ştefan Foriş ): ” In legatură cu aceasta , la ultima sedinta a Comitetului Central s-a hotarit sa se trimita o delegatie la Comintern, din care sa faca parte un reprezentant al activului din tara, pentru a prezenta Cominternului un raport asupra situatiei si (…) sa ceara concursul Internationalei Comuniste pentru reorganizarea partidului si pentru hotaririle care se traduc aici in viata.
Din cuvintul tov Baltazar (Nota: Elek Koblos) ” (…) Trebuie sa spun, lucru pe care trebuie sa-l recunoasca si ceilalti tovarasi, ca atunci cind partidul a intrat in ilegalitate, nu s-a manifestat nici o impotrivire a maselor fata de guvern (…) Cind am aflat ca s-a ridicat problema Basarabiei, am lansat lozinca autodeterminarii pina la despartire. Noi stiam ca acesta problema va duce partidul la ilegalizare (…) (…) In ultimul timp comitetul central al partidului a ajuns la concluzia ca trebuie creat un Comitet Central ilegal. A fost numit un grup din 5 tovarasi.(…)

Asadar din acest grup de 5 au facut parte tovarasii Cristescu, Pauker, Sterberg, Bela si eu. (…) (…) Atunci am primit sarcina sa organizez aparatul ilegal al partidului.

IN ACEASTĂ PERIOADĂ NU CUNOŞTEAM INCĂ LIMBA ROMÂNA , aşa cum o cunosc acum, nu cunosteam pe nici un tovarăş care ar putea sa-mi puna la dispozitie casa sau sa ma ajute …”

În afară de faptul că PCdR nu avea nici 1000 de membri, este de remarcat şi faptul că acesta  avea un pronunţat caracter multietnic, românii fiind minoritari.

În 1930 – distribuţia pe naţionalităţi în partid era: maghiari 26%, români 23%, evrei 18%, ruşi şi ucraineni 10%, bulgari 10%). În timpul mandatului sau de secretar general al PCdR , Holostenko a  încercat unificarea conducerii partidului din interior şi din exterior.  

Astfel, începând cu februarie 1929, Secretariatului din ţară şi cel din străinătate vor deveni un singur organ de conducere, moment în care se va dezlănţui vechea rivalitate a lui Holostenko cu orgoliosul Marcel Pauker („Luximin”), soţul odioasei Ana Pauker.
Fracţionismul din PCdR s-a amplificat după trimiterea clandestin în ţară a lui Marcel Pauker, cu sarcina de a supraveghea presa comunistă legala si ilegala.

Desi nu facea parte din nici un organ de conducere al Partidului, ( alias”Luximin”) avea drept de vot deliberativ la orice şedinţă.Nereuşind sa obţina conducerea PCdR, Pauker a început acum lupta directă prin contestarea alegerii lui Holostenko în fruntea partidului.

Invectivele şi blamările reciproce din presa de partid, ori la diferite plenare si conferinţe organizate de fiecare grupare, au dat naştere la denunţuri, certuri şi confuzii în rândul membrilor de partid.

Chiar şi puţinii membri ai partidului care mai rămăsesera, au ajuns să fie excluşi când de o parte, când de alta.  

Conflictul dintre Holostenko şi Marcel Pauker a fost rezolvat definitv de către agenţii si anchetatorii de la NKVD, care i-au adus pe cei doi rivali în faţa unor judecăţi sumare, în urma cărora  au fost condamnati la moarte si executati.Astfel, în 1937, Holostenko avea să ajungă în faţa plutonului de execuţie , probabil sub aceeasi acuzaţie de „spion în favoarea României”, ca şi rivalul sau Marcel Pauker, executat un an mai tarziu.  

După înlăturarea lui Holostenko,Stalin a numit la conducerea PCdR un membru al Partidului Comunist Polonez, ucraineanul polonez Alexander Danieluk-Stefanschi, care a condus partidul de la sediul său din Berlin, în perioada 1931-1936, astfel că avea să iasă pentru a doua oara de la conducerea comuniştilor români. 

 

 

Foto: Alexander Danieliuk-Stefanski

 

În cadrul agenturii comuniste trădătoare din România a acţionat şi  Alexandru Iliescu, tatăl fostului preşedinte al României, Ion Iliescu. Acesta a fugit în 1930 în Rusia sovietică, unde a stat până prin anii 1935-1936. 

 

 

Foto: Alexandru Iliescu

În 1931, la Gorikovo, lângă Moscova, la al V-lea Congres al Partidului Comunist din România (secţia română a Kominternului), s-a adoptat următoarea rezoluţie, redactată de maghiarul Béla Kun (fostul conducător al regimului comunist din Ungaria în 1919, alungat de la putere de Armata Română) şi semnată de Alexandru Iliescu (care era secretar al CC al P.C.d.R.):

„România contemporană nu reprezintă prin sine o unire a tuturor românilor, ci este un stat tipic cu mai multe naţiuni, creat pe baza sistemului prădalnic de la Versailles, pe baza ocupării unor teritorii străine şi pe baza înrobirii unor popoare străine. Burghezia şi moşierimea din România, înfăptuind propriile lor planuri imperialiste şi îndeplinind, totodată, însărcinarea puterilor imperialiste din Europa de a crea la Nistru un avanpost contra URSS, au cucerit Basarabia, Transilvania, Bucovina şi Banatul şi supun unei asupriri naţionale nemaipomenite şi unei exploatări semicoloniale pe cei 8 milioane de moldoveni, unguri, ruşi-ucraineni, bulgari, nemţi, turci şi alţii.”

Între anii 1936-1940, a ajuns să conducă partidul nepotul lui Racovschi, Boris Ştefanov, un secesionist bulgar dobrogean care activa împotriva României.

 

În perioada 1938-1940, când Stefanov lucra la Moscova, diferiţi membri ai aripii transilvanene (Bela Brainer, Jenö Iakobovicz si Miklos Goldberger), au dirijat practic activităţile partidului în România.

Ardeleanul ungur Stefan Foriş, un veteran al Armatei Roşii Maghiare, a preluat conducerea din 1940, până în aprilie 1944, cînd a fost asasinat în timpul luptei cu Gheorghiu Dej, pentru conducerea partidului. 

 

 

ADDENDA

 

PARTIDUL COMUNIST ROMAN (PCR), CA SECŢIE A KOMINTERNULUI, AVEA DREPT OBIECTIV PRINCIPAL, STABILIT DE MOSCOVA, DEZMEMBRAREA ROMANIEI.

 Partidul Comunist din Romania nu constituia, in realitate, decat o orgarnzatie sovietica, ca oricare alta.

Deoarece Kominternul reprezenta, formal, un departament din cadrul Ministerului de Externe sovietic, rezulta ca P.C.d.R. – ca sectie a Komintern – nu era altceva decat o anexa a guvernului sovietic, un instrument al politicii acestuia, ca Armata Rosie, NKVD-ul etc.

De aici mai rezulta însă un alt aspect important: membrii P.C.d.R, fiind cetateni romani aflati in slujba unui guvern străin, au fost, potrivit legilor românesti din perioada interbelica, agenti ai respectivului guvern.

Mai exact: spioni sovietici,plătiţi de un stat străin (U.R.S.S.), executând ordinele care veneau de la un organism străin (Komintern) si având sediul declarat intr-o capitala străina (Moscova).

Membrii P.C.d.R. au indeplinit perfect, in toata perioada interbelica, calitatea penala de agenţi ai unei puteri straine. In plus, aderând fara rezerve la teza stalinista a Komintern-ului – potrivit caruia România reunificata, de dupa primul razboi mondial, ar fi reprezentat un stat imperialist, constituit pe baza de anexari teritoriale – P.C.d.R. urmarea, implicit si explicit, Dezmembrarea Teritoriala a Romaniei.

Este si ratiunea pentru care,  P.C.d.R. fusese scos inca din 1924 in afara legii, activitatea sa interzisa pe teritoriul României iar membrii sai considerati trădători deoarece actionau deschis pentru secesiunea statului roman, conform teoriei lui Lenin de „autonomie a popoarelor pana la separare”.

Asa cum este binecunoscut, în toată perioada interbelica P.C.d.R. a fost condus numai de seeretari-generali de origine străina (cu exceptia primului, Gheorghe Cristescu („Plapumarul”), dintre care unii nici macar nu stiau româneşte (Elek Koblos, Alexandru Danieluk, Vitali Holostenko, Boris Stefanov).

Deoarece actionau pentru Dezmembrarea Romaniei si faceau parte dintr-un partid interzis prin lege, membrii P.C.d.R., conform practicilor Kominterniste ale clandestinitatii – se identificau, ca orice agent strain aflat intr-o misiune pe teritoriul inamic, prin pseudonime sau nume codificate.

Altfel spus: identitati multiple, dubla gandire, schizofrenie politica.

La 8 august 1924, a fost elaborat un plan secret al Komintern-ului – asa-numitul „plan Kolarov”, dupa numele bulgarului Kominternist care l-a conceput – un plan insurectional, care urmarea tocmai Dezmembrarea Romaniei in cinci zone (Moldova, Dobrogea, Muntenia, Banat si Ardeal), mentionandu-se explicit asa nurnitele troici comuniste de conducere ale insurectiei antiromanesti, directiile de actiune insurectionala, bazele logistice ale agresiunii, persoanele de sprijin, inclusiv interventia militara a Armatei Rosii in Romania.

Este interesant ca, in zona de sud, una dintre bazele de insurectie era desemnata chiar localitatea Oltenita, (unde locuinta familiei lui Ion Iliescu era „casa conspirativa” a P.C.d.R.), cu misiunea distrugerii podului de la Cernavoda si a decuplarii astfel a Dobrogei de Bucuresti.

În activitatea sa antiromaneasca, Kominternul se baza si pe o asa numita Federatie Comunista Balcanica (F.C.B.), care regrupa partidele comuniste din Grecia, Turcia, Bulgaria, Iugoslavia, Romania, U.R.S.S. – de fapt, o organizatie regionala a Komintern-ulul – careia P.C.d.R. i se subordona dar care, la nivel de conducere, era dominata de comunistii bulgari.

Obiectivul F.C.B. il constituia crearea asa zisei Republici Sovietice Federative Balcanice, care sa regrupeze sub tutela comunista a Moscovei toate statele din spatiul balcanic.

Pana in 1924, in fruntea F.C.B. a „tronat” Vasili Kolarov, succedat in 1928 de un alt bulgar, Gheorghi Dimitrov, viitorul conducator al Komintern-ului de la mijlocul anilor ’30.

Până in 1928, P.C.d.R. a fost reprezentat in F.C.B. de Boris Stefanov, Gelbert Moscovici si Aron Lazar.

Dezmembrarea statelor din Balcani – inclusiv a Romaniei – corespundea, de fapt, obiectivelor geopolitice revizioniste ale Komintern-ului, de instituire a unei republici sovietice care sa includa intreg spatiul balcanic, si de comunizare a zonei.

Astfel, printre hotararile Conferintei a VI-a a Federatiei Comuniste Balcanice din 1923 se numara si Problema nationala a Romaniei, care relua practic toate tezele Komintern-ului privind regiunile asa-zis anexate de Romania, dupa primul razboi mondial (Basarabia, Transilvania, Dobrogea, Bucovina), document semnat si de reprezentantii P.C.d.R. (Gheorghe Cristescu, Ana si Marcel Pauker, Sandor Koros, Al. Dobrogeanu-Gherea, Heinrich Sternberg etc.).

In septembrie 1924, la Tatar-Bunar (în sudul Basarabiei) avea loc o rebeliune antiromâneasca, organizata de Komintern, cu ajutorul unor organizatii paramilitare comuniste, rebeliune care urmarea sa devina prologul insurectiei preconizate de „Planul Kolarov”.

Acestea erau, asadar, cauzele marete ale Partidului Comunist din Romania si ale membrilor sai şi  aceasta constituie, totodata, zestrea istorica a unei cauze străine, căreia i se vor  dedica trădătorii de neam şi ţară care au călcat în picioare aproape jumătate de secol secol acest popor.

 

 

 

CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2017/02/22/ce-a-reprezentat-partidul-comunist-roman-pentru-tara-si-poporul-nostru/

 

 

 

 

SURSE:

http://npcr.ro/p-c-r/scurt-istoric.html

 http://www.ziua.ro/display.php?data=2008-10-25&id=244552

http://www.istoria.md/articol/512/28_iunie,_istoricul_zilei#1940

https://en.wikipedia.org/wiki/Vitali_Holostenco

http://m.jurnalul.ro/scinteia/istoria-comunismului/cel-de-al-treilea-secretar-general-al-pcdr-43520.html

 http://asapteadimensiune.ro/biografia-secreta-a-lui-ion-iliescu-iv.html