CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

România nu are numai dreptul istoric, dar şi datoria faţă de Basarabia, de a revendica ju­deţele de peste Prut

 

Imagini pentru harta romaniei si a basarabiei

 

 

„Românii din Basarabia nu prezintă pentru noi numai un inte­res ideal, pentru că fac parte din aceeaşi naţiune.

Basarabia veacuri îndelungate a făcut parte integrantă din Moldova şi a trăit toată viaţa ei istorică împreună cu restul României.

Strămoşii basarabenilor au muncit, au luptat în cursul acestor veacuri, alături de românii din Regat.

Nu există un bulgăre de pământ din toată Moldova, în care să nu fie amestecată şi câte o fărâmitură din oasele basarabenilor şi care să nu fie stropit şi de o picătură din sângele lor.

Statul român, prin urmare, ca rezultat al evoluţiunii istorice la care au contribuit toate generaţiunile stinse, este zidit în colaborare cu strămoşii basarabenilor de astăzi.

Niciodată nu <mă> voi obosi să reamintesc acest fapt. Pentru că el afirmă dreptul istoric al Basarabiei asupra statului român.

Da, asupra statului român!

Cum am arătat şi în coloanele acestui jurnal, Basarabia n-a fost cucerită de la ţările române, ci Rusia, în alianţă cu aceste ţări, a emancipat o parte din Moldova, din vasalitate.

Acest fapt este recunoscut solemn în manifestul împăratului Alexandru I, şi în condica de legi a Imperiului Rus.

În momentul în care a fost născut un stat român, liber de legă­turile de vasalitate, Basarabia nemaiavînd nevoie de ocrotirea ru­sească, are dreptul să ceară să fie reunită cu „ţara-mumă”.

În această situaţie, România nu are numai dreptul istoric, dar şi datoria faţă de Basarabia, şi chiar faţă de Moldova întreagă, de a revendica ju­deţele de peste Prut, care făceau parte din vechea Moldovă.

Fiindcă nu mai au fiinţă acele condiţiuni care motivau şi justi­ficau „emanciparea” lor.

Drept şi datorie cu atât mai mari, cu cât răpirea judeţelor dună­rene în 1878, de asemeni în dispreţul alianţei între Rusia şi Româ­nia, a pus din nou toată problema în faţa tribunalului Istoriei. Ro­mânia n-a recunoscut atunci acest act şi şi-a rezervat intact drep­tul de revendicare.

Statul român, care a suferit această flagrantă violare a dreptu­lui din partea unui aliat, această dureroasă amputaţiune, are dato­ria nu numai faţă de poporul său, de a-şi încorda toate puterile pentru a-şi restabili înainte de toate integritatea fiinţei sale, dar şi faţă de provincia atât de mişeleşte răpită.

Răpirea Basarabiei, în aceste condiţii, este un fapt brutal, un abuz de forţă, fără nici o bază juridică: nu e nici cucerire, fiindcă n-am fost în război, nu e nici cesiune benevolă prin vreun tratat cu România.

De drept deci ea face încă parte din România, care nu dăduse sancţiunea ei, – nici nu avea dreptul să o dea. Constituţia noastră, în vigoare la 1878, declară categoric (art. 2): „teritoriul Ro­mâniei este inalienabil”.

Şi chiar o simplă rectificare de frontieră nu se poate face decât prin lege: „limitele statului nu pot fi schimbate sau rectificate decât în virtutea unei legi”, înstrăinarea a trei judeţe nu poate fi considerată numai ca „schimbare de limite”.

Deci, nu numai că de fapt nici un tratat consimţit de noi şi nici o lege n-au sancţionat anexarea Basarabiei, dar nici nu o puteau sancţiona după Constituţie, chiar dacă România o voia: poporul românesc din Basa­rabia ar fi în drept să tăgăduiască oricărui guvern, chiar voinţei unanime a restului ţării, dreptul de a dispune astfel de soarta lui şi de soarta generaţiilor viitoare.

Asemenea sancţiune ce ar fi fost dată de Corpurile Legiuitoare româneşti, ar fi ea însăşi un abuz de putere faţă de Basarabia.

Ar fi, de altfel, mai mult decât o laşă resemnare, o sinucidere şi pentru România însăşi.

Astfel au înţeles lucrurile Mihal Kogâlniceanu, ministrul de afa­ceri străine pe vremuri, şi Ioan Brătianu cel Mare. De aceea Româ­nia nu numai nu şi-a dat sancţiunea, dar a protestat solemn în faţa Europei împotriva actului de violenţă, a neruşinatului abuz de pu­tere, a cărui victimă a fost.

Basarabia, dar, nu poate servi ca obiect de trafic sau de compensaţiune pentru orice achiziţiuni de teritorii în altă parte.

O parte din naţiune, oricât de însemnată, nu poate vinde sau schimba o altă parte a naţiunii, oricât de mică, pentru nimic în lume.

Naţiunea poate suferi amputaţiuni violente, dar nu poate consimţi valabil la vivisecţiune pentru cine ştie ce avantaje, care, în cazul unei aseme­nea degradări morale, n-ar putea fi decît imaginare.

O naţiune vie nu-şi poate da consimţământul la asemenea ope­raţiuni.

Iar dacă şi-l dă, nu mai merită numele de naţiune, – nici nu mai merită să trăiască.

Dar nu numai Basarabia, Moldova orientală, ca o parte organi­că a naţiunii, poate invoca dreptul ei, de care nu poate dispune nici măcar statul român, dar chiar şi basarabenii, individual, au drep­turi peste care nimeni nu poate trece.

După legile noastre, un român, care şi-ar fi pierdut dreptul la cetăţenie, îl poate reclama oricând, şi acest drept nu-i poate fi refu­zat. E destul să renunţe la distincţiunile contrarii legilor române, dacă le-ar avea (art. 18, Cod. Civ.)

Acelaşi drept îl are şi prima generaţie ce s-ar naşte din români care ar fi pierdut calitatea lor de români, chiar înainte de naşterea copiilor lor.

În adevăr, art. 10 din C. Civ. dispune:

„Tot copilul născut în ţară străină din un român, care ar fi pier­dut calitatea sa de român, va redobândi totdeauna acea calitate, în­deplinind formalităţile prescrise de art. 18 (adică: ca şi românii care ar fi pierdut calitatea lor ei înşişi.)

Notaţi: „totdeauna”, – adică este un drept care nu poate fi pier­dut niciodată.

Dar în această situaţie se află aproape întreaga populaţie din cele trei judeţe răpite în 1878:

Cei ce au trecut peste vârsta de 38 ani, ei înşişi au fost născuţi români, şi au pierdut această calitate numai în urma anexiunii.

Iar cei mai tineri de 38 ani, evident, formează prima generaţie care poa­te invoca dispoziţia din art. 10.

Un veac înseamnă, la urma urmelor, atât de puţin în viaţa unei naţiuni, încât, chiar în Basarabia veche, foarte mulţi din generaţia mai bătrână de 50 ani, pot invoca acelaşi drept.

Aşadar, o parte însemnată din populaţia românească a Basara­biei are dreptul legal la cetăţenia românească. Basarabenii ne pot spune: istoriceşte şi legalmente avem aceleaşi drepturi asupra ţării româneşti, ea ne aparţine deopotrivă…

Cum dar s-ar putea admite traficul cu Basarabia în numele „idealului naţional”?

Nu! Nu „idealul naţional” poate duce la aseme­nea situaţie, ci renunţarea la idealul naţional, negaţiunea oricărui ideal.

Şi această crimă a fost săvârşită faţă de Basarabia şi faţă de naţiune, ca fiinţă vie, când România, împotriva cuvântului lăsat de M. Kogâlniceanu şi Ioan Brătianu – cel Mare, a fost aruncată în braţele Rusiei.

Am fost răsplătiţi de Sovietul din Petrograd…

Politica aceasta însă, oricare ar fi fost rezultatul imediat, nu putea decât să fie fatală pentru naţiunea noastră, fiindcă avea la bază mai mult decât o mare nedreptate istorică, mai mult decât ne­socotirea drepturilor sfinte ale unei părţi din pământul băştinaş ro­mânesc: trădarea de sine însăşi a unei naţiuni, violarea supremei legi morale, la care trebuie să se supună orice neam ce vrea să trăiască.

Istoria nu iartă asemenea trădări, fiindcă, prin ele înseşi, se dovedeşte lipsa de sănătate morală şi de vitalitate.

Din fericire, naţiunea nu poate fi învinuită, pentru un păcat al conducătorilor, săvârşit fără ştirea şi voia ei”.

 

 

Constantin STERE

28 octombrie 1917

 

Revista Limba Română
Nr. 1-2, anul XXVIII

 

 

 

 

 ADDENDA

 

 

Constantin Stere, om politic, jurist, savant şi scriitor român

Constantin G. Stere sau Constantin Sterea (n. 1 iunie 1865, Ciripcău, județul Soroca, Basarabia – d. 26 iunie 1936, Bucov Prahova), om politic, jurist, savant și scriitor român.

 

În tinerețe, pentru participarea la mișcarea revoluționară narodnicistă din Rusia, Constantin Stere a fost condamnat de autoritățile țariste la ani grei de închisoare și surghiun în Siberia (1886-1892).

La întoarcere se stabilește la Iași unde-și face studiile la Facultatea de drept.

După ce şi-a afirmat concepţiile sale şi crezul său politic în Evenimentul literar, revistă în care a debutat ca publicist în 1893, la 14 martie 1901, Constantin Stere a fost numit profesor suplinitor la catedra de drept administrativ şi constituţional a facultăţii de drept din Iaşi, iar în 1903 a devenit profesor titular.

La 1897 susține teza de licență, la 1901 începe cariera de pedagog de la profesor suplinitor ca la 1913 să fie ales rector.

La 1916 își dă demisia și pleacă la București. Timp de 40 ani a desfășurat activitate publicistică remarcabilă find fondatorul și conducătorul revistei „Viața românească”, apărută la 1 martie 1906.

A făcut parte din partidul liberal, a înfiinţat partidul ţărănesc, a luptat pentru organizarea politică a ţărănimii. A militat pentru  reforma agrară şi votul universal.
A fost al doilea președinte al Sfatului Țării (2 aprilie – 25 noiembrie 1918), jucând un rol important în Unirea Basarabiei cu România

Sfîrşitul vieţii şi-l petrece retras şi izolat de frământarile politice la Bucov, judeţul Prahova.

Sensul retragerii lui Constantin Stere în conacul de la Bucov este în spiritul unei totale renunţări la mediul politic contemporan lui, de la care nu mai putea aştepta nimic.

 

 

 

01/04/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

O fotografie cu proşti, sau prostirea proştilor care se vor prostiţi de nişte proşti la fel ca ei

 

 

 

 Imagini pentru basescu photos

 

 

Fotografie cu proşti sau Ineptocraţia română

 

 

În 2012, când Traian Băsescu a fost demis nu numai de Parlamentul României (adică de politicieni pretins corupţi şi incompetenţi în masă), ci şi de toţi românii prin vot liber exprimat şi a fost repus în funcţie de un anume Philip Gordon, emisarul lui Hillary Clinton, şefa Departamentul de Stat al SUA în acel moment, şi de Angela Merkel, cancelarul Germaniei, România a pierdut enorm.

A pierdut cel puţin trei instituţii esenţiale pentru suveranitatea şi independenţa ei.

Nici partenerii americani, nici partenerii germani (în numele UE) nu l-au salvat pe nevolnicul preşedinte român din filantropie, ci numai din interes. Interesul lor contra interesului nostru.

Se poate estima astăzi că în acel moment preşedinţia României a fost cedată Germaniei (şi UE), iar SRI, principalul serviciu de informaţii, şi DNA, parchetul care se ocupă de politicieni corupţi şi de oameni de afaceri români (nu şi străini) corupători, au fost cedate SUA, mai exact, CIA şi ambasadei americane de la Bucureşti, precum şi lui George Soros, care nu este niciodată departe de asemenea oportunităţi.

Cine este şi ce reprezintă Soros e o altă poveste, care merită dezvoltată separat.

Acesta a fost preţul menţinerii la Cotroceni a mizerabilei marionete Băsescu.

Traian Băsescu, Klaus Iohannis, Florian Coldea, Laura Codruţa Kövesi au devenit corpuri străine foarte toxice în chiar inima statului român.

Poate chiar atunci s-a născut mult evocatul azi Stat Paralel.

Cu susţinerea unei armate media impresionante, compusă în principal din „acoperiţi”, în numele unui fals stat de drept şi a luptei împotriva corupţiei, prin DNA, o unitate cu o jurisdicţie de excepţie specifică dictaturilor despre care mai multe voci (vezi şi Sebastian Ghiţă) susţin că e complet controlată de SRI.
Dar Statul Paralel nu e o invenţie locală.

Prin Barack Obama şi Hillary Clinton, oameni altfel cu aparenţe onorabile, Deep State-ul a preluat puterea în SUA.

Apariţia spectaculoasă a lui Donald Trump, cu o puternică susţinere a complexului militaro-industrial, cu un an de campanie electorală atipică şi cu un an de guvernare nemaivăzută, în condiţii de adversitate extremă, a schimbat multe în America (şi, culmea, în bine, economic şi în sensul democraţiei), iar aceste schimbări americane încep să-şi facă simţite efectul (pozitiv, deocamdată în plan moral) şi în protectoratul România.

Deşi ambasadorul Hans Klemm a rămas acelaşi, cu aceleaşi maniere coloniale el şi-a trăit ora lui de glorie: s-a imaginat satrapul României.

O ţară cu 20 de milioane de locuitori şi cu peste 2000 de ani de istorie.
Primele semne vizibile ale schimbării se pot înregistra în dispariţia abruptă a unor echipe de presă care au slujit din 2012 încoace, dar unele deja dinainte, cu acoperiţi dar cunoscuţi de toată lumea: România liberă şi Hotnews.

Se anunţă închiderea unor oficine asemănătoare, iar căţeii de pază ai democraţiei, ca revista 22 a mult controversatului Grup pentru Dialog Social, prin eterna şi fascinanta Andreea Pora, de exemplu, au devenit isterici, au turbat.

De fapt, strigă ca din gură de şarpe, căci isterici au fost întotdeauna.
În acelaşi timp, după ce Florian Coldea a fost înlăturat de la conducerea operativă a SRI de către partea română a „combinei” puterii din serviciile secrete, nici Laura Codruţa Kövesi şi nici chiar preşedintele Klaus Iohannis nu se simt prea bine.

Klaus Iohannis a dat un comunicat halucinant în legătură cu neamestecul CSAT în protocoalele ilegale de colaborare ale binomului SRI-DNA, cu care speră naiv să se spele pe mâini.

Se încearcă astfel scoaterea instituţiei prezidenţiale din ochiul ciclonului.
Războiul româno-român de azi, o telenovelă teribilă, urmărită seară de seară cu sufletul la gură de milioane de români, îşi are originea în cele două mandate, foarte probabil amândouă ilegitime, ale lui Traian Băsescu şi în trădările acestui personaj profund nefast pentru România.

Noile majorităţi din 2012 încoace, USL şi apoi PSD-ALDE, sunt diabolizate de falanga trădătoare, care se străduieşte, disperat şi zgomotos, să mute responsabilitatea dezastrului, inclusiv prin fuziunea ratată PNL-PDL, asupra adversarilor săi, care, de altfel, nu reprezintă nici ei vreo soluţie pentru România.
Dar ce este azi România?

E o dictatură sub acoperire (adică nu militară, ci securistoidă), o satrapie, o colonie jalnică sau chiar o democraţie europeană, aşa cum se pretinde oficial?

Orice democraţie – înainte de a fi înlocuită de oligarhie, aşa cum am învăţat de la Xenofon şi Aristotel – poate cădea în demagogie.

Majoritatea democraţiilor de azi sunt atacate din interior tocmai de boala gravă a demagogiei.

Democraţii sunt, de fapt, demagogi şi astfel obţin voturile chiar şi în cele mai vechi şi stimate democraţii.

După Charles Gave, un remarcabil filosof politic amator dar venerabil finanţist şi investitor profesionist (poate fi citit pe site-ul său, http://www.institutdeslibertes.org, în afară de cărţile reeditate de curând), democraţiile de azi s-au transformat aproape toate în „ineptocraţii”.

Charles Gave îşi explică teoria exemplificând cu „ineptul” François Hollande în Franţa.

Adică e vorba de prostirea proştilor care se vor prostiţi de nişte proşti la fel ca ei. Prostocraţie sau tembelocraţie, cum ar veni.

Să fie România de azi mai brează decât Franţa?

 

Preluare: amosnews.ro / Autor: Petru Romoșan

29/05/2018 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | 4 comentarii

Mari trădări in serviciile secrete româneşti comuniste

 

[Pacepa+KGB+GRU+Doicaru+Andruta+Ceausescu.jpg] 
 

Se ştie încă foarte puţin despre marile trădări din serviciile secrete româneşti. De peste 20 de ani, mulţi analişti, istorici sau chiar ziarişti au încercat să acrediteze ideea că ofiţerii de informaţii au fost nişte patrioţi, excepţie făcând doar Pacepa.

A spus-o, la un moment dat, chiar şi unul dintre foştii şefi ai Serviciului de Informaţii Externe, Claudiu Săftoiu.

 

Însă, dacă arunci o simplă privire la ce s-a petrecut atât în Securitatea internă, cât şi în spionajul românesc de dinainte de 1989, vezi că numai patrioţi n-au fost agenţii mai mult sau mai puţin acoperiţi.

Spionajul, de pildă, a avut pierderi mari chiar înainte de fuga generalului Pacepa. Oameni care cunoşteau perfect cum funcţionează sistemul au trecut la „duşman” pentru că aveau ce vinde, nu din motive ideologice.

 Dacă Securitatea a fost trădată de cei despre care se credea că sunt soldaţii cei mai credincioşi, au fost şi momente când serviciul a ştiut să-şi aleagă cu abilitate agenţii.

Unul dintre aceştia, ca să dăm cel mai recent exemplu, este Constantin Bălăceanu-Stolnici. Azi, fără patimă despre cei care au defectat şi despre cei care au lucrat cu sârg pentru Securitate lui Ceauşescu.

 

 

Dezertările se ţin lanţ

 

 

Locotenentul-majorMihaiI.Atanasiu, agent al spionajului românesc, deplin conspirat în Franţa, a dezertat. Lovitura a fost usturătoare pentru Centrala de la Bucureşti.

Drept dovadă, locotenentul-major este condamnat la moarte, în contumacie la începutul anilor ’70.

Acest fapt relevă că autorităţile din România recunoşteau apartenenţa lui Atanasiu la serviciul de spionaj.

Mai mult, o întreagă echipă a fost trimisă pe urmele lui Atanasiu pentru a-l  captura.

Operaţiunea, coordonată de către şefii Departamentului de Informaţii Externe (spionajul), Nicolae Doicaru, respectiv Ion Mihai Pacepa, a eşuat, pentru că francezii au ştiut să-l ascundă foarte bine pe spion.

O altă dezertare mai puţin cunoscută, care însă a făcut ravagii la Bucureşti, a fost a lui Emilian Alexandru.

Omul fusese director al Serviciului Coduri din Ministerul de Externe şi avea ce vinde, mai ales că ani de zile lucrase mână în mână cu spionajul românesc.

Şi pierderea căpitanului Constantin Ruiu a dat peste cap spionajul românesc de la acea vreme.

Era deplin conspirat ca funcţionar la Banca de Reconstrucţie şi Dezvoltare, iar Centrala aştepta mult de la el. Însă, la un moment dat, Ruiu a dispărut fără urmă, motiv pentru care mai mulţi agenţi ai DIE au fost retraşi de la post.

 

Spioni chemaţi la şedinţe de partid

 

 

Responsabilitatea defecţiunii lui Ruiu aparţine şi Centralei de la Bucureşti, mai precis şefilor acesteia. 

Culmea politicii comuniste, ofiţerilor deplini conspiraţi li se cerea imperativ să participe la şedinţele de partid din ambasade, în cazul nostru cea de la Washington, motiv pentru care riscul deconspirării era maxim.

Nu-i exclus ca Ruiu să fi fost mirosit de americani şi apoi “întors”, pentru ca, ulterior, să iasă din scenă.

Cert e că nu se ştie precis nici până azi ce s-a petrecut cu ofiţerul. Un alt agent DIE deplin conspirat a fost căpitanul Virgil Tipănuţ.

 Locuia laOslo, împreună cu soţia şi copiii, iar oficial lucra pentru Ministerul Comerţului Exterior şi al Cooperării Economice Internaţionale.

S-a pierdut în ceaţă, împreună cu toată familia, chia atunci când doi agenţi deplin conspiraţi se îndreptau de la Bucureşti spre Oslo, pentru a-l controla.

Lista dezertărilor de dinaintea fugii generalului Pacepa e lungă. Însă, azi am vorbit doar despre agenţii mai puţin cunoscuţi, dar foarte importanţi pentru Direcţia de Informaţii Externe.

Răspunsul DIE la dezertările masive a fost şi el unul care, cel puţin pentru conducerea de atunci a României, trebuia să pară drastic – pedepsirea exemplară a tuturor defectorilor.

Mai mult, spionii aveau să simtă permanent presiunea conducerii DIE, pentru a fi convinşi de faptul că îi aştepta glonţul dacă dezertează.

O prostie mai mare nici că se putea, din motive lesne de înţeles.

 

 

Pedepsirea “trădătorilor”

 

 

Echipa de pedepsire a defectorilor era condusă de generalul Pacepa, al cărui adjunct era colonelul Gheorghe Manea. La rândul său, colonelul era secondat de către locotenent-coloneii C. Robescu şi I. Filipescu.

Numai că, operaţiunea de depistare şi pedepsire a „trădătorilor” n-a avut rezultate concrete.

 În primul rând datorită contextului politic. Chiar dacă Ceauşescu dorea din tot sufletul eliminarea spionilor care trecuseră cu arme şi bagaje în tabăra adversă, tot el era acela care bătea lauşamarilor cancelarii occidentale.

Anumite acţiuni ale românilor pe teritoriu străin puteau fi considerate teroriste, aşa că nu erau deloc binevenite.

 Acesta este motivul pentru care, de pildă, răpirea din SUA a unui alt defector DIE, Constantin C. Răuţă, a fost contramandată în ultimul moment, deşi operaţiunea fusese pregătită cu minuţiozitate.

Mai mult, chiar, agentul „Lucreţiu” a fost retras din preajma soţiei lui Răuţă, rămasă la Bucureşti şi aflată sub o atentă supraveghere.

Cert e că grupul operativ care avea misiunea să pedepsească defectorii nu şi-a atins scopul. Mâna lungă a Securităţii nu i-a ajuns pe „trădători”, însă nu este exclusă ipoteza că oamenii care conduceau pe atunci DIE – Doicaru şi Pacepa – să nu fi dorit cu adevărat declanşarea vreunui scandal internaţional.

Vulpoii DIE nu puteau să nu anticipeze că pedepsirea unor spioni români ar fi dus, inevitabil, la ameninţarea propriilor poziţii.

O eventuală criză cu ecouri pe toate meridianele nu se putea solda decât cu îndepărtarea lor din funcţie.

 

Moartea ideologiilor şi cazul Bălăceanu-Stolnici

 

Am vorbit în deschiderea articolului despre faptul că Securitatea nu a avut doar eşecuri, ci şi succese.

Unul dintre acestea este legat de activitatea lui Constantin Bălăceanu-Stolnici care însă n-a recunoscut niciodată că a lucrat pentru serviciile secrete româneşti.

 Pare a fi fost un agent valoros care, timp de aproape 25 de ani, şi-a însuşit o tehnică aparte de observare şi analiză a oamenilor şi a situaţiilor.

Nici nu putea fi altfel. Urmaşul boierilor argeşeni este un timp deosebit de înzestrat.

Drept dovadă, talentul său de-a comunica, bazat pe reale calităţi, a fost  exploatat la maximum de Securitate, mai ales pentru a obţine informaţii din rândul emigraţiei.

Adevărat, de-a lungul timpului, au lucrat mulţi oameni inteligenţi pentru Securitate, însă mai rar unul de talia lui Stolnici.

 

 

 

 

Foto: Constantin Bălăceanu-Stolnici

 

 

 

Nu doar că avea o bună acoperire – boier de viţă veche -, dar, conform propriei păreri, dobândise calităţi absolute necesare unui agent secret: “şi-a însuşit tehnica de observare şi analiză a oamenilor şi a situaţiilor, ca o îndemânare în redactarea unor informări.

Totodată, şi-a asimilat un punct de vedere precis, care trebuie să-i guverneze relaţiile cu oamenii dinafară”, sta scris în dosarul lui Stolnici de al CNSAS.

Defectorii Securităţii au trecut la „duşman” pentru bani şi alte favoruri, nu datorită unor convingeri politice.

Stolnici a lucrat cu serviciul secret tot din motive mercantile: bani şi avantaje profesionale.

În realitate, în lumea serviciilor de informaţii, ideologiile sunt subţiri ca să nu spun chiar moarte de-a binelea. Pentru agenţi, inexistente.

Nici Stolnici n-a avut probleme ideologice, mai ales că la începutul carierei sale a spionat chiar clasa din care făcea parte – boierimea.

Doar cei care conduceau România comunistă credea că spionii pot fi înregimentaţi politic, obligându-i să participe la şedinţele de partid din ambasade.

Motiv pentru care, chiar a doua zi, aceştia intrau în colimatorul contraspionajului, care ori îi neutraliza, ori îi recruta.

 

 

 

 Emil BERDELI

Agentia org.ro.

21/01/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: