Cetatea Albă – cea mai veche strajă a Moldovei pe Nistru

Se zice ca ar fi cea mai veche cetate de frontiera a Moldovei de la limanul Nistrului.

In secolul VI i.e.n. in locurile colonizate de greci se afla colonia Tiras, mai bine zis o cetate-polis greceasca si greco-romana, peste care s-a suprapus dupa unii cercetatori , cetatea medievala succesiv bizantina, genoveza,româneasca, turceasca, purtând in aceste perioade numele date de popoarele respective.

Grecii o numeau Levcopilis, dacii – Vidava, romanii – Alba Iulia, genovezii – Moncastro sau Maurocastro, turcii – Akkerman, rusii Belgorod. Noi i-am zis Cetatea Alba, nume si simbol al apararii libertatii si demnitatii neamului.

Albul era sugerat de culoarea pietrei din care a fost cioplita din indaratnicia si truda unor mesteri anonimi dar si de numele “Riului alb “.

Caci asa s-ar fi numit altadata râul Nistru pe malul caruia a fost ctitorita cetatea, in acest caz albul desemnând probabil limpezimea si curatenia apelor fluviului.

Marturiile de epoca, ruinele de piatra din diferite perioade ale antichitatii, inscriptiile grecesti si latine, resturile de arhitectura antica (coloane, placi de teracota pictate inspirat,ceramica greceasca, romana, bizantina, mici obiectede bronz, os si teracota), gasite in timpul sapaturilor arheologice din anul 1919 si intre anii 1927-1930, atesta ca  prin aceste locuri s-au perindat multime de neamuri venite cu gânduri de cucerire a noi si noi pamanturi.

Unele semintii au ratacit pe aici in scurtul lor popas, fiind adesea  izgonite si puse pe fuga.

In antichitate, romanii i-au invins  pe bastinasii geti, intemeind Alba Iulia, unul din cele mai importante si mai frumoase orase din Dacia Taiana.

Cei care au intarit  in secolul XIII pe locul vechii colonii grecesti cetatea, au fost genovezii, care o numeau, dupa cum am spus, Maurocastro sau Moncastro.

Acest edificiu cu un zid de doi kilometri lungime, cu 26 de turnuri si trei porti, era inconjurat de un sant de aparare foarte lat si   adanc.

Dupa intemeierea statului independent al Moldovei, este  reconstruita in secolul al XIV-lea,  fortificata si largita  de Alexandru cel Bun in 1421, iar apoi Stefan II si Alexandru II intaresc si mai mult Cetatea Alba, care intre timp devenise si resedinta domneasca.

Stefan cel Mare, vrednicul si inimosul domn al Moldovei, o reconstruieste cu o deosebita osirdie, amplificind si perfectionind indeosebi sistemul de fortificatii.

In 1476 e construita “poarta mare”, deasupra careia se inalta falnica stema a Moldovei si inscriptia ce glasuieste:

“In anii de la intruparea domnului 6984 (1476) s-au sfirsit marea poarta in zilele binecinstitorului Io Stefan Voievod si in zilele panului Luca si a panului Herman”.

Peste trei ani a fost inaltat si al treilea zid circular de aparare.

In anul 1484 Cetatea Alba cade sub stapinire turceasca, urmind sa ramina in tot cursul evului mediu raia cu denumirea Akkerman.

Apoi a fost recucerita de ostenii moldoveni, ca mai târziu sa treaca rând pe rând in mâinile cazacilor, rusilor, din nou ale moldovenilor, turcilor etc., fiind martora a unor cumplite vremi, care au macinat sub picioarele veneticilor de tot soiul, acest pamânt si aceasta multpatimita, Tara a Moldovei.

In etapa finala a fost inaltata curtea cea mare, prevazuta cu numeroase turnuri si bastioane.

Luata in ansamblu, Cetatea Alba constituie cea mai mare si mai bine intarita fortificatie defensiva din Moldova medievala, un vechi si simbolic monument de arhitectura, ce impresioneaza atit prin dimensiune si expresivitate, cit si in virtutea locului ales pentru zidire.

 

Dupa ani si ani de izbinzi si infringeri Cetatea Alba si-a pierdut stralucirea si importanta de pe vremuri si a ajuns punct vamal si adapost pentru serviciul de carantina, ca mai apoi sa devina straina noua, parasita si data uitarii, care a cotropit si sortit pierzaniei imparatii intregi.

Zidurile ei neinvinse de trecerea vremii mai amintesc si astazi de niste stramosi vrednici si un trecut glorios, indemnindu-ne sa nu uitam cine am fost, ce-am ajuns sa fim si incotro tinem calea prin cenusa cotropitoare de suflete a unei istorii inca necunoscute pina in miezul adevarului curat.

Istorie invesnicita in inimile noastre si in piatra acum vorbitoare.

 

Scurt Istoric

– ridicată pe urmele vechiului oraş-cetate grec Tyras.
– a aparţinut Imperiului Bizantin, purtând numele „Asprocastron” şi „Maurocastron”.
– a fost, apoi, ocupată de genovezi, punându-i-se numele de „Moncastro”.
– mai târziu, a fost ocupată de tătari.
– sfârşitul sec. al XIV- lea: cetatea aparţine Moldovei.
– 1440: Ştefan al II-lea termină zidul şi poarta celei de a doua incinte.
– 1454: se întregeşte construcţia şi se dotează cetatea cu tunuri.
– 1476: Ştefan cel Mare adaptează cetatea la tactica din vremea lui, bazată pe artilerie: se construieşte poarta cea mare.
– 1479: se termină construcţia celui de-al treilea zid de incintă,
– 1484, 4 august: turcii cuceresc cetatea; în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, lucrează la zidul incintei exterioare, construiesc o geamie şi un minaret.
– 1774: ocupată de ruşi, dar retrocedată turcilor prin pacea de la Kuciuc Kainargi.
– 1806: cucerită de ruşi.
– 1812: este părăsită şi începe să se deterioreze.
– 1880: se iau măsuri de conservare.
– 1928 – 1930: „Comisia monumentelor istorice” a Romaniei restaurează poarta mare, zidul celei de-a doua incinte şi turnul de pază al acesteia.

Planul Cetatii Albe

Descriere

Cetatea este aşezată pe un teren stâncos, lângă ţărmul abrupt al limanului Nistrului, dominând faţa lacului, de la o înălţime de aproximativ 30 de metri.
Nucleul cetăţii îl formează vechea citadelă, poate genoveză, de plan aproape pătrat (35 x 37 m), prevăzută la colţuri cu turnuri rotunde. Aceasta rămâne în extremitatea nordică a celei de a doua incinte, de formă vag trapezoidală, cu latura de nord-est formând baza mică.
Din pânza de ziduri din vremea lui Ştefan cel Mare s-a mai păstrat numai poarta cea mare.

Aceasta este cu două etaje, cu două porţi, una exterioară şi alta interioară, cu câte două canaturi fiecare.
Avea pod mobil, peste şanţul ce înconjoară cetatea.
Clădirea porţii este astăzi cuprinsă în incinta din sec. al XVIII-lea.

Pisanii

„În anii de la Întruparea Domnului 6984 (1476) s-au sfârşit marea poartă, în zilele binecredinciosului Io Ştefan voievod şi în zilele panului Luca şi panului Herman.”

„În zilele binecredinciosului şi de Hristos iubitorului şi de Dumnezeu dăruitului şi de toată lauda vrednicului Ioan Ştefan voievod, domn a toată ţara Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, a început şi a sfârşit acest zid, în timpul pârcălabilor Duma şi Hărman.”

Denumiri:

Albi Castri, Citta Alba, Belgorod, Alba Iulia, Akkerman, etc., toate însemnând în traducere “Cetatea Albă”. (în ucraineană Білгород-Дністровський / Bilhorod-Dnistrovschi), un oraş în raionul omonim din regiunea istorică Bugeac, în Ucraina de astăzi (regiunea Odesa).

 

 

Foto: Cetatea Albă, nestemata pierdută a lui Ştefan cel Mare

Pe vremurile domnitorului moldav, cetatea de la Dunăre era considerată unul dintre bastioanele importante ale creştinătăţii şi una dintre cele mai importante fortăreţe ale Moldovei.

Acum, la câteva sute de ani după stăpânirea lui Ştefan cel Mare nu-ţi mai vorbesc decât cel mult pietrele.

Istoria s-a rescris la Cetatea Albă.

Drumul spre Basarabia de Sud reprezintă pentru călătorul român o adevărată aventură.

Treci de vama românească pe la Giurgiu, treci de cea moldovenească şi după numai un kilomentru intri în vama ucraineană.

Aici ai nevoie de răbdare, prea repede… nu scapi. Ai timp să te gândeşti că odată aici a fost România, a fost istorica regiune Bugeac.

Şi că, pe vremuri, stăpânitori erau regii daci sau domnitorii români.

De la Burebista la Ştefan cel Mare. Oare ce a mai rămas în urma lor?

Amândoi au ridicat sau au consolidat o cetate de legendă.

Cetatea Albă-Bilhorod-Dnistrovschi. Ai ceva de mers până la ea. Drumurile nu sunt într-o stare prea bună, începi chiar să le apreciezi pe cele din România.

Dar odată ajuns, vei vedea că tot efortul a meritat.

Silueta impunătoare a cetăţii care străjuieşte vărsarea Nistrului în Marea Neagră, prin limanul Nistrului, se zăreşte de departe.

Pe măsură ce te apropii, te copleşeşte. Treci podul de piatră şi te întâmpină şanţurile de apărare.

Ar putea înghiţi o armată. Zidurile groase de câţiva metri, înalte de alte câteva zeci îţi dau şi ele impresia de inexpugnabilitate. Şi, totuşi, de-a lungul timpului a fost cucerită.

Ba de români, ba de turci. Acum au cucerit-o scribii unei istorii mutilate.

Cetatea atrage multi  vizitatori. Înăuntru, pe zidurile late de apărare se caţără turiştii dornici de fotografii la înălţime.

Fortul din mijlocul cetăţii stă nemişcat ca un centru de univers.

Nu mai apără creştinătatea de păgâni, în schimb, Cetatea Albă se împute cu miresmele de friptane şi chiolhanuri.

Istoria cetăţii se rezumă acum la petreceri, la grătare şi peturi de bere ciocnite pe iarba din interiorul fortificaţiei.

Pe cât este de frumoasă cetatea, de impunătoare, pe atât de nefericită trebuie să fie ea.

Cu stăpânii ei alungaţi din istorie, cu viaţa ciopârţită de interesele unor noi stăpâni.

Anatolie Popescu, unul dintre marii români ai locului, spune o poveste interesantă, dar dureroasă despre cetate.

“La intrare era stema lui Ştefan cel Mare. Au scos-o spunând că o duc la Odessa s-o restaureze. Nici nu au scos-o bine şi au zis c-au pierdut-o. La fel cum vor să piardă ce este românesc aici. Ghizii cetăţii spun vizitatorilor istorii diferite. Despre ce-au făcut românii aici îţi vorbesc numai dacă le spui că eşti român, altfel nu suflă o vorbă. De parcă noi n-am fi trecut pe aici… Priviţi! La porţi sunt lemne de stejar de pe vremea lui Ştefan, datate istoric. Nu ţi se spune asta… nu se spune nimic!”  

Nistrul – raul alb – si fortareata lui, cea mai veche cetate de frontiera a Moldovei…

Surse: Jurnalul.Ro, Literatura si Arta