CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Întoarcerea bolşevismului şi ”comisarii digitali”

 

Bolșevicii s-au întors și nu vor pleca prea devreme. Ce-i de făcut?

 

Bolșevicii s-au întors

 

Bolșevicii s-au întors. Nu neapărat doctrinar, cât ca strategie și tactică de cucerire a spațiului și agendei publice, în cele din urmă a statului, și de identificare și combatere a ”dușmanilor poporului”, constată http:// cuvantul-ortodox.ro/bolsevicii-s-au-intors 

În cele ce urmează, vom vorbi despre armele lor preferate, umilirea în public și demascarea, dar vom încerca, de asemenea, să propunem o posibilă cale de răspuns a celor ce se regăsesc în postura de conservatori.

Să lămurim un aspect: nu la oameni cu concepții de stânga sau progresiste ne referim aici, oameni care au, pur și simplu, viziunea lor despre lume și rosturile ei, ci la un soi nou, digitalizat, de comisari culturali.

Pe care îi găsim deghizați în ”societate civilă”, diverse platforme de ”apărare” a drepturilor omului (mai bine zis, de impunere a drepturilor unora în detrimentul altora), de inițiative de ”salvare” a democrației de vot și a statului de drept de domnia legii.

Sunt activiști profesioniști, trolli ai agorei, uneori stipendiați, beneficiind de trainiguri, alteori oportuniști isteți care înțeleg unde bate vântul și se aruncă la pradă.

Sunt cei care ”salubrizează istoria” și ”igienizează” spațiul public, eliminând simboluri istorice și persoane care au alte vederi ce deviază de la linia de partid și de stat.

Sunt cei care înveninează stările de spirit, tensionând și distrugând orice fel de punte între oameni diferiți, dar, altfel, dispuși să coopereze.

Sunt cei care vor să impună gândirea unică.

Armele preferate ale activiștilor autointitulați democrați sau progresiști au devenit, după model americano-leftist, „public shaming”-ul și „call out”-ul.

”Public shaming”-ul este atunci cand rușinezi, umilești în public o persoană, de regulă publică, însă nu neapărat, pentru o declarație, o atitudine sau o acțiune sau pentru că pur și simplu este, într-un fel sau altul, ofensator (”offensive”) față de cine știe de sensibilități revendicative.

Un proprietar de cofetărie care nu vrea să facă tort cu simboluri gay, de pildă, ca să iau un exemplu concret, poate fi expus pe rețelele de socializare spre o astfel de umilire în public, ca represalii pentru ofensa adusă ”comunității” LGBTQ.

 

 

Lupta impotriva propagandei de stat

 

 

Și de la linșajul online,la cel real,este doar un pas.

Sau un profesor care refuză să folosească sau nu nimerește, din grabă și confuzie, pronumele revendicat al unui student transgender, opresându-i, astfel, identitatea, poate fi supus protestelor și dat afara.

Evident, internetul a făcut din această practică o armă redutabilă de intimidare, distrugere, compromitere a cuiva. A oricui.

Efectul de contagiune și de amplificare al onlineului face ca un astfel de act de represalii să capete proporții uriașe și, poate, definitive, asupra biografiei unei persoane care, altfel, nu are alt păcat decât că a supărat pe cine nu trebuie.

”Public shaming”-ul, cum spuneam, este arma preferată a tuturor predicatorilor toleranței și corectitudinii politice, lucru ce ar părea paradoxal, pentru cine crede că aceste valori sunt promovate pentru ce sunt ele în sine și nu pentru un exercițiu complex de putere, dominare.

Spre deosebire, ”call out” este atunci când demaști pe cineva, dibuind în spatele cuvintelor și atitudinilor sale, aparent inofensive, macabre și rele motivații. Ești conservator cu privire la căsătorie?

Asta înseamnă, de fapt, că vrei să elimini homosexualii din societate. Nu ești de acord cu eliminarea busturilor lui Vulcănescu din spațiul public? Ești antisemit.

Demascarea e diferită de umilirea în public, deși duce la același rezultat, stigmatizarea și marginalizarea socială, prin faptul că te deposedează radical de atributele cetățeniei și ale onorabilității prin simple procese de intenție, acuzații și false atribuiri, dar lătrate viguros și cu convingere.

Umilirea în public se referă, ”măcar”, la o reacție față de ceva. Demascarea este, însă, destinată nu celor ce se împotrivesc unui anume curent sau mers al lucrurilor, ci celor care caută, oarecum naiv, să rămână în ”mainstream”.

Umilirea in public și demascarea nu sunt noi în istorie. Prima are o sănătoasă tradiție medievală și e soră bună cu vânătoarea de vrăjitoare, ambele mărci (re)înregistrate ale progresiștilor.

Folosirea lor cu atâta eficiență in spațiul public este, însă, de dată mai recentă. Ele au făcut parte din armele preferate de intimidare ale bolșevic-staliniștilor.

Gazeta de perete și demascarea au fost practici prin care oponenți sau simpli oameni care gândeau diferit erau marginalizați, excluși sau chiar eliminați din viața socială sau/și a partidului.

Este o ironie a sorții (sau o răzbunare a istoriei?) faptul că aceste arme non-fizice de distrugere în masă au ajuns să se mute din defuncta URSS în încă în viață SUA.


Ce-i de făcut?

Desigur, astfel de tactici de vânare și anihilare a adversarului (generic vorbind, dar fără să intrăm în detalii, căci nu e locul aici, ”conservatorul român”) se practică și în online-ul românesc.

Ele trebuie denunțate ca atare, iar mitologia, narațiunea folosită, deconstruită minuțios.

Conservatorul român este, într-adevăr, vânat, etichetat, demascat, uneori umilit în public (adică, de fapt, pe Facebook).

Dar, a la guerre comme à la guerre.

Soluția nu este victimizarea sau (auto)plângerea de milă față de prigoana și persecuția dezlănțuite de oamenii răi asupra celor buni.

Soluția nu poate fi nici un răspuns în aceiași termeni, căci penser contre c’est penser même, ci, mai degrabă, un angajament conștient în această confruntare ce se duce, în ultimă instanță, cu ”lumea” și cu ”duhurile răutății”.

Dar, acest lucru sună cam stereotip. În plus, o postură ademenitoare, dar, în fapt, ineficientă, pe alocuri chiar comodă, o reprezintă cantonarea în ”colțul albastru” al conservatorismului doctrinar ce se mulțumește să repete, uneori stereotip, aceleași teze despre neomarxismul cultural, corectitudinea politică, etc.

Poate avem nevoie, totuși, de altceva.

De exemplu, de o precizare răspicată a ceea ce vrem noi și de o confruntare, în cuvânt, în spațiul public, cu adversarii ideologici care să fie dusă inclusiv pe ”terenul” pe care l-au ocupat abuziv.

De fapt, nu atât pe terenul devenit al lor, cât pentru detronarea lor.

Este inadmisibil ca noi, purtătorii adevăratului mesaj și cuvânt eliberator, emancipator, de restaurare în demnitate a oricărei ființe umane, indiferent de rasă, etnie și gen, să fi lăsat acest rol unor uzurpatori obtuzi, înguști, resentimentari și totalitari.

Acest loc de avangardă trebuie redobândit de orice conservator care știe care sunt rădăcinile sale. Știu, sună oximoronic: conservator și avangardă. Nu este, dar nu am loc aici să dezvolt.

Apoi, este inadmisibil ca noi, cei care prețuim realitatea, nu societatea imaginată, să fi lăsat perpetuatorilor agendelor distopice sexuale discursul despre problemele reale ale familiei și societății românești.

Căsătoria, de pildă, miza momentului, nu trebuie abordată ca un obiectiv în sine; ci ca un început.

Nu acel început pe care detractorii demersului îl atribuie, fantasmagoric și gratuit, CpF, anume instaurarea unui fel de teocrații represiv-sexuale, ci un început pentru revoluționarea statului și a societății, adică pentru repunerea familiei și a oamenilor în centrul politicilor statului.

Căci nu oamenii există pentru stat și economie, ci statul și economia pentru oameni.

Am trăit decenii sub imperativul ”modernizării”, ”reformelor structurale”, a ”eficientizării”. Rezultatul: trăim într-o Românie care pierde în fiecare zi oameni, care se depopulează, destructurează. Ajunge.

O nouă economie națională și o nouă politică socială, centrate în jurul familiei și persoanei, acestea ar fi, după părerea noastră, direcțiile unui conservatorism renăscut.

Da, e adevărat, bolșevicii s-au întors. Dar agenda lor nu mai prezintă nici un interes pentru ”mase”.

Este o poliloghie complicată despre gen, identitate, diversitate, egalitate. Nimic concret.

Da, e adevărat, practică umilirea, stigmatul, demascarea.

Dar nu are nici un sens să ne cantonăm într-o postură defensivă.

Mai degrabă să ne reamintim că noi ar trebui să fim ”lumina lumii”, avangarda care provoacă comoditatea celor căldicei și status-quo-ul favorabil privilegiaților, ”celor puternici ai lumii”, avangardă care își trage seva și legitimitatea din contactul direct cu realitatea societății și a firii umane, din contactul cu văduva și orfanul, cu străinul și săracul.

24/04/2020 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Panslavismul și slavofilia vs.ortodoxia română

 

 

 

 

       Imagini pentru stema imperiului rus photos

 

Ortodoxie vs slavofilie şi panslavism

 

Nichifor Crainic – Ortodoxia română ca funcţiune europeană, Ziarul Gândirea, anul XXIII, nr.1, Ianuarie 1944

 

Neamul nostru, iubiţi studenţi, nu e nici un neam fricos şi nici un neam fatalist, cum îl socotesc unii cari nu-l cunosc. Priviţi istoria lui de uriaşe încercări! Dacă ar fi fost fricos, astăzi n’ar mai exista.

Dacă ar fi fost fatalist, s’ar fi supus vrăjmăşiilor ce l-au asaltat din toate părţile şi astăzi ar fi una cu pământul. Ameninţat de blocurile gigantice a trei împărăţii: — împărăţia mahomedană delà sud, împărăţia austro-ungară delà nord-vest şi împărăţia moscovită delà răsărit, — el ar fi fost de
mult strivit, dacă n’ar fi ştiut să reziste creştineşte — adică înfruntând bărbăteşte primejdiile din afară cu credinţa fierbinte şi statornică în ajutorul şi în dreptatea proniei dumnezeeşti. ( … )

Marele curent filosofic şi literar, numit slavofilism, care în veacul al XIX-lea a făurit doctrina mesianismului rus, e animat de cu totul alte sentimente decât ale noastre faţă de formele confesionale ale creştinismului occidental. La slavofili, cari reprezintă aspectul cel mai caracteristic al ortodoxiei ruseşti de odinioară, nu se poate vorbi în niciun caz de o dragoste interconfesională.

Slavofilismul e pătruns de dispreţ şi de ură fanatică faţă de creştinismul occidental. Sprijinindu-se pe proporţia numerică, şi deci pe elementul cantitativ, slavofilii identificau ortodoxia cu rasa slavă, făcând o oarecare concesie numai Grecilor, pentru vechea contribuţie a Bizanţului.

Numele Românilor nu există aproape niciodată pomenit în scrierile slavofile. Ortodoxia, după această doctrină, aparţine exclusiv rasei slave. Şi cum ortodoxia reprezintă adevărata formă a credinţei creştine, poporul rus, care o deţine, are misiunea de a o impune occidentului întreg, desfiinţând celelalte forme ale vieţii creştine, declarate ca fiind degenerate.

Nu e, fireşte, rolul nostru să apărăm sau să justificăm aceste forme ale creştinismului occidental, care pentru noi sunt pur şi simplu realităţi existente, deosebite de ortodoxie, după cum prea bine ştim. Ceeace vrem să subliniem e atitudinea de totală negaţie a lor din partea slavofilismului, pentru a putea afirma cu mai. multă tărie rolul mesianic al Rusiei. Rolul mesianic al Rusiei e să cucerească occidentul cu sabia ca să-l regenereze, încreştinându-l după modul pravoslavnic.
Dacă adăugăm lucrul ştiut şi răsştiut că sub acest mesianism religios nici măcar nu putea să se ascundă imperialismul ţarist, care se dorea stăpânul întregei Europe, înţelegem mai bine sentimentul de ură agresivă şi distructivă, ce stă la temelia slavofilismului. ( … )

Departe de a fi o funcţiune europeană, ortodoxia rusă era numai un pretext al imperialismului moscovit împotriva Europei, cum e azi comunismul şi cum vrea să fie din nou simulacrul religios al diavolului, care se preface că bate mătănii pe mormântul Bisericii care a fost. ( … ) Acuzaţia că noi Românii am fi fost vreodată, am fi astăzi sau am putea fi mâine instrumente ale panslavismului e atât de neserioasă, ca şi cum ai spune că vrem să dăm tot concursul celorce caută să ne ucidă cu tot dinadinsul. ( … )

Atracţia culturii occidentale, dimpotrivă, se exercită atât de puternic asupra noastră încât e nevoie de oarecare frână. Grija de a disciplina cât de cât disponibilitatea spiritului românesc către cultura europeană şi de a-i selecţiona elementele asimilabile nu se numeşte obscurantism, ci reacţiune faţă de un exces dăunător liberei desvoltări şi propriei afirmaţii a personalităţii etnice.
Un popor, cum e cel german, e astăzi cel mai gelos de desvoltarea personalităţii sale etnice în domeniul culturii şi, aplicându-i o asemenea acuzaţie, ar însemna să-l calificăm pentru aceasta drept cel mai obscurantist popor din Europa. Iată, în rezumat, la ce nimicuri se reduc faimoasele acuzaţii, aplicate pe numele ortodoxiei româneşti ca nişte fulgi de zăpadă pe fierul înroşit în foc!
Dacă filosofii naţionalismului rus au căutat să monopolizeze ortodoxia pe seama slavismului, să facă un orgoliu de rasă din puritatea şi eminenţa dogmei ecumenice faţă de celelalte confesiuni şi s’o transforme într’un instrument al imperialismului moscovit împotriva Europei occidentale, noi avem cele mai puternice motive să nu ne solidarizăm cu această atitudine.

Noi, Românii, nu aparţinem rasei slave ca să ne lăsăm amăgiţi de acest orgoliu nejustificat. Pentru că numărul credincioşilor, oricât de mare, nu dă dreptul nimănui să facă din esenţa supranaturală a dogmei ecumenice o proprietate a rasei.

Dogma ecumenică nu e proprietatea noastră, ci a lui Dumnezeu; la rândul nostru noi putem deveni proprietatea ei în măsura în care ne făurim o viaţă, fie individuală, fie naţională, cât mai asemănătoare cu ea. În ce priveşte cultura ortodoxă desvoltată sub imperiul dogmei ecumenice, această cultură nu e slavă, ci bizantină. Cultura bizantină constituie un bun comun, pe care şi-l-au însuşit pe rând toate popoarele ortodoxe, la fel Ruşii ca şi Românii.

Niciun popor slav n’a adăugat acestei glorioase culturi bizantine un spor atât de însemnat, încât el să devină un bun comun pentru celelalte popoare de aceeaşi credinţă. Mândria slavilor e un alfabet chirilic.
Aportul nostru e “Mărturisirea Ortodoxă” a lui Petru Movilă, devenită o carte normativă, de circulaţie ecumenică. În cultura religioasă, noi nu suntem întru nimic tributari slavismului, dar suntem întru totul tributari Bizanţului, precum sunt la fel cu noi şi Slavii.

Prin cultura bizantină suntem integraţi în unitatea spirituală europeană, pentrucă atât dogmele formulate de bizantini cât şi filosofia lor religioasă stau la temelia culturii creştine occidentale, ca şi la temelia culturii noastre, oricare ar fi diferenţele de credinţă, ce ne despart. Tot ceeace ne uneşte cu occidentul în aceeaşi comunitate spirituală interconfesională, care se numeşte Europa creştină, e substanţă bizantină. ( … )

Pentru noi, Românii, cultura bizantină e temelia comună a spiritualităţii creştine europene, care, în duhul Evangheliei şi al Liturgiei, trebuie să fie izvorul dragostei şi al solidarităţii interconfesionale, în faţa primejdiilor ce ne ameninţă pe toţi.
Tot astfel, pentru noi, Românii, ideea de a face din ortodoxie un instrument al imperialismului slav sau al panslavismului, e o idee inadmisibilă. Pentru că, în afară de motivele arătate, panslavismul e negaţia fiinţei noastre etnice, de altă provenienţă decât cea slavă.
E astăzi un adevăr recunoscut că, în ce priveşte viaţa creştină, fiecare individ o realizează după modul său personal, deosebit de modurile altor persoane, conform legii varietăţii însuşirilor naturale, puse de Dumnezeu în făptură, şi conform darurilor supranaturale revărsate de Duhul Sfânt după varietatea acestor însuşiri naturale.

Acelaş lucru se poate spune despre rase şi neamuri, care, în raport cu doctrina creştină, înfăţişează diferite moduri de a o realiza. Doctrina ortodoxă, grefată pe rasa slavă, prezintă o serie de deviaţiuni istorice, care au fărâmiţat forma vieţii realizate într’o pusderie de secte, ce au culminat, în cele din urmă, în fanatismul barbar al ateismului bolşevic.

Istoria religioasă a Rusiei ne oferă un creştinism improvizat, faţă de care rasa slavă e o temelie naturală dintre cele mai nesigure şi mai nestatornice, balansând necontenit între extreme, fără să-şi fi găsit încă un centru de gravitate, in jurul căruia să poată cristaliza o viaţă creştină echilibrată.

Delà patetismul teatral al pravoslavnicilor până la demonismul bolşevic e o distanţă imensă, în care se rânduiesc cele peste 150 de secte, ca tot atâtea încercări şi forme neisbutite de realizare a creştinismului.
Saltul mortal al regimului actual din Rusia, delà ortodoxie la ateism şi de la ateism la ortodoxie, e cu totul caracteristic pentru această nestabilitate funciară a rasei slave sub raportul religios.

Dacă religia e actul cel mai esenţial al sufletului omenesc, pentru acest popor ea capătă din nenorocire aspectul grotesc al unei haine, ce se îmbracă şi se desbracă după oportunitatea împrejurărilor.

Doctrina ortodoxă, grefată pe fondul latin al neamului nostru, ne înfăţişează o afinitate de structură între natural şi supranatural, din care rezultă o viaţă creştină echilibrată, adâncă şi statornică, ce nu are, în desvoltarea ei istorică, nimic din zigzagurile catastrofale ale ortodoxiei ruse.

Din aceeaşi dogmă ecumenică s’au realizat două forme de viaţă cu totul deosebite. În comparaţie cu patetismul delirant al Ruşilor, sobrietatea şi seninătatea noastră religioasă revelează un fond substanţial de autenticitate creştină.
Istoria Bisericii noastre nu e desfigurată de nicio deviaţie delà dreapta credinţă. Suntem poporul ortodox din sânul căruia nu s’a iscat nicio sectă propriu zisă, fiindcă inochentismul sau tudorismul sunt apariţii infinitezimale, fără durată şi fără repercusiuni istorice.

Etnicitatea noastră e pătrunsă de duhul ortodox până la fuziunea intimă a corpului cu sufletul de care este impregnat.

Noi n’am asimilat ortodoxia în moduri capricioase şi schimbătoare, ci ne-am asimilat ortodoxiei ecumenice ca un fragment de umanitate într’un întreg spiritual universal. De aceea n’am căzut în aberaţia de a face un monopol românesc din ortodoxie şi de a construi pe iluzia acestui monopol vreun mesianism agresiv faţă de popoarele de altă credinţă.

În raport cu ele, noi ne apărăm ortodoxia, în care suntem integraţi, cu conştiinţa că aparţinem unei sfere spirituale din ce în ce mai largi, până la spiritualitatea generală a creştinătăţii.
Cu condiţia respectului pentru credinţa noastră, noi, Românii, tolerăm celelalte forme de viaţă creştină, cu îngăduiala evanghelică a omului, care ştie că nu el e chemat să le judece, ci singur Dumnezeu, judecătorul nostru al tuturor.

De aceea, cu sufletul acesta, pe care îl avem din moşi-strămoşi, în timp ce Stalin îşi pune mătănii pe mâinile plin de sânge creştin şi dă asalturi să civilizeze după modul său diabolic occidentul, noi ne găsim în tabăra marei solidarităţi a creştinătăţii europene. ( … )

Marii noştri voievozi ortodocşi, cari au dus luptele dramatice împotriva mahomedanismului năvălitor, aveau conştiinţa lucidă a acestei solidarităţi atât cu lumea ortodoxă cât şi cu lumea creştină apuseană.

Psihologia lor de atleţi mărginaşi ai lui Hristos îi făcea să se simtă una cu marea comunitate de cruce a continentului, chiar atunci când sentimentele lor sublime nu primeau niciun răspuns din partea cealaltă. Cazul nostru, cari îi continuăm, e similar cu al lor când, făcând din această energie ortodoxă pavăză Occidentului, ne găsim defăimaţi de unii ca instrumente ale duşmanilor Europei.
Această Europă, iubiţi studenţi, îşi trage fiinţa spirituală delà cele două cetăţi imperiale, Roma şi Bizanţul, centrele politice, culturale şi religioase ale aceleiaşi împărăţii continentale.

Ele luminează din adâncul istoriei lumii noastre ca două focare, fără de care nu se poate imagina cultură, civilizaţie şi spiritualitate europeană. Viaţa noastră românească e sinteza vie a spiritului acestor două cetăţi.

Suntem, prin sângele nostru, moştenitorii Romei, care a fost faţa apuseană a imperiului roman; suntem prin credinţa noastră ortodoxă, moştenitorii Bizanţului, care a fost faţa răsăriteană a aceluiaş imperiu roman.

Suntem unicul popor de rasă latină şi de credinţă ortodoxă. Lamura europană nu se găseşte la nici un alt neam depe continent mai deplină decât în această sinteză, vie de două mii de ani, a Romei şi a Bizanţului, încarnată în fiinţa noastră românească.

Fie că ne dăm seama, fie că nu ne dăm seama, aderenţa noastră la comunitatea europeană, prezentă efectiv în toată existenţa noastră ca neam, emană din adâncimile acestei fusiuni în noi a celor mai nobile elemente din istoria Europei. “Luptăm pentru ţară şi pentru creştinătate”, — zicea ţăranul, care s’a dus cu această credinţă să se jertfească la marginea de răsărit a continentului.

Prin gura lui vorbeşte instinctiv sinteza din adâncul fiinţei noastre. Şi el nu e decât un simbol al unui popor, care a făcut din energia şi din credinţa lui funcţiune europeană.

 

http://dspace.bcucluj.ro/bitstream/123456789/7106/1/BCUCLUJ_FP_279479_1944_023_001.pdf

Publicat de 

18/03/2020 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Marionetele lui George Soros. VIDEO

 

 

Imagini pentru george-soros photos

 

 

 

O căutare după numele „George Soros” pe unul dintre cele mai populare site-uri de fake news din România a returnat nu mai puţin de 100 de articole.   Nu e de glumă cu acest miliardar.

Când președintele Donald Trump a lăsat să se înţeleagă la Helsinki că FBI ar putea greși atunci când acuză Rusia de imixtiuni în alegerile prezidenţiale din SUA, invocând ca argument mărturia președintelui Vladimir Putin, presa a rămas fixată pe insulta uimitoare adresată de liderul american propriilor servicii.

Putin a făcut și el o remarcă, însă răspunsul de atunci al președintelui rus a trecut oarecum într-un con de umbră, fiindcă părea să răspundă mai degrabă la o altă întrebare decât la cea adresată de jurnaliști.

„Firma [acuzată de imixtiune] nu constituie statul rus. Nu reprezintă statul rus. (…) Și voi aveţi o mulţime de indivizi în Statele Unite – vezi George Soros, de exemplu, care are capitaluri de multimiliarde, dar asta nu îl face nici pe el, nici poziţia lui să se confunde cu postura Statelor Unite. Nu, nu.”

Aceasta este declaraţia lui Vladimir Putin, cu valoare zero în disputa privind imixtiunea rusă în SUA (fiindcă în esenţă spune că un agent secret nu poate fi un agent secret decât dacă e calificat ca atare, public, de președintele ţării), însă cu valoare n+1 pentru publicul internaţional preocupat de o altă investigaţie: cea a imixtiunii miliardarului George Soros în politica a numeroase state.

Putin a dat singurul răspuns pe care îl putea da în cazul spionajului – „nu am fost noi” –, însă a profitat de ocazie pentru a adăuga încă o tușă la portretul de erou negativ mondial al magnatului George Soros.

George Soros e acuzat că ar fi instigat protestele anticorupţie din România, dar și pe cele împotriva proliferării armelor în SUA, că s-ar amesteca în politica internă a Ungariei, a Macedoniei, a Poloniei, a Serbiei, a Cehiei și a Slovaciei, că s-ar fi aflat în spatele valului de imigranţi din Europa, al Brexitului, ba chiar că ar plănui destabilizarea globală în vederea instaurării unei noi ordini mondiale.

Aproape că mai simplu decât să enumerăm scenariile sumbre în spatele cărora s-ar afla George Soros ar fi să le identificăm pe cele care nu sunt asociate în niciunul fel cu numele lui.

Cum a ajuns totuși acest nume să catalizeze atâtea conspiraţii, în atâtea ţări, și cum au ajuns atâţia conducători de stat să îl invoce denunţător cu atâta siguranţă?

Dacă este adevărat că nu există fum fără foc, care este focul din spatele acestei perdele globale de fum?

Cel mai fericit an din viaţa lui Soros

Orice biografie a lui George Soros începe spunând că magnatul în vârstă de 87 de ani s-a născut la Budapesta, într-o familie înstărită de evrei nepracticanţi, pe nume Schwartz.

Tatăl lui, Tivadar, un avocat, fost prizonier în Primul Război Mondial, a avut inspiraţia ca, în 1936, să schimbe numele familiei în mai puţin suspectul „Soros” („următorul la rând” sau „succesor”, în maghiară; „cel care se va înălţa”, în esperanto).

În 1944, când naziștii au ocupat Ungaria, tot tatăl lui a avut ideea de a cumpăra acte false care să ateste că sunt creștini și să îl trimită pe George, pe atunci în vârstă de 14 ani, în grija unui angajat al Ministerului maghiar al Agriculturii, care era protejat de apartenenţa la guvernul colaboraţionist.

Despre anul acela, George Soros avea să mărturisească mai târziu că a fost „cel mai fericit an din viaţa lui”, pentru că a fost anul în care a fost martor la eroismul tatălui său, care nu doar că și-a salvat familia, ci i-a scăpat și pe alţi evrei maghiari de la moarte.

În același an însă, în timp ce se afla sub tutela oficialului de la Agricultură, adolescentul Soros l-a însoţit pe acesta într-un rechizitoriu făcut în casa unui evreu bogat.

Oficialul îl luase cu el ca să nu îl lase singur în casă, iar Soros nu a luat parte efectiv la inventar, însă episodul a fost sâmburele de adevăr de care a fost nevoie ca zvonul că Soros ar fi fost nazist să prindă aripi și să aibă ecou chiar și în anul 2018, când faimoasa actriţă Roseanne Barr a proferat această acuzaţie în social media.

Ieșirile ei violente pe Twitter au costat-o nu doar șansa la o nouă rundă de celebritate odată cu reluarea serialului care a făcut-o cunoscută, ci i-au pus pe conștiinţă concedierea întregului staff al producţiei, odată ce televiziunea care o difuza a anulat tot show-ul din pricina implicării ei politice.

Anii de exil

La scurt timp după terminarea Războiului, Soros a emigrat în Marea Britanie și s-a înmatriculat la prestigioasa London School of Economics.

Pentru a se susţine financiar în timpul studiilor, a lucrat ca impiegat și chelner, ba chiar a primit și o donaţie de 40 de lire din partea unei fundaţii creștine.

La Londra l-a avut profesor pe filosoful Karl Popper, despre care avea să spună că i-a marcat modul de gândire.

De la el și-ar fi moștenit Soros viziunea privind „societatea deschisă”, care, în concepţia lui Popper, era opusul societăţii totalitare, fasciste sau comuniste, ori „tribale”.

Societatea deschisă, așa cum o creiona Popper și pe care a ajuns să o admire și Soros, era societatea care îi acorda și proteja individului dreptul de a fi liber și responsabilitatea de a gândi cu propriul cap.

Iar idealurile acestei societăţi bazate pe individualism erau democraţia, egalitatea și credinţa în raţiune.

Viziunii lui Popper i-au fost reproșate un soi de simplism și unele contradicţii fundamentale inevitabile, cum ar fi aceea că, prin transformarea deschiderii unei societăţii în normă se realizează tocmai tribalizarea și închiderea acelei societăţi.

Adică exact ceea ce putem vedea astăzi printre consecinţele militantismului unor grupuri care încearcă să aplice în absolut principiul toleranţei, ca marcă a deschiderii. Popper însuși recunoștea inevitabilitatea paradoxului toleranţei.

Apoi, spre deosebire de Soros, care în ultimii ani a început să se delimiteze de viziunea mentorului său filosofic, Popper credea că o societate rămâne deschisă câtă vreme are mecanismele care o împing spre căutarea adevărului: un sistem democratic bazat pe diviziunea puterilor, pe libertatea alegerii și pe libertatea de exprimare.

Soros, în schimb, consideră că adevărul este imperativ pentru democraţie, fiindcă, spunea el, toate mecanismele menite să ducă la o înţelegere mai bună a realităţii politice vor eșua să ducă la adevăr câtă vreme politicienii interesaţi strict să câștige alegerile vor manipula opinia publică prin tehnicile tot mai avansate ale știinţelor cognitive.

În schimb, „politicienii vor respecta, în loc să manipuleze, realitatea doar dacă publicului îi pasă de adevăr și pedepsește politicienii pe care îi prinde minţind intenţionat.”

Așadar, dacă Popper transmitea implicit că gândirea critică este aceea care duce la o înţelegere mai bună a realităţii, Soros a ajuns să creadă că în climatul politic actual, pe lângă toate mecanismele lăudate de Popper, este obligatoriu „un angajament puternic în căutarea adevărului”.

Îmbogăţirea

Tot de la Popper a învăţat Soros și „principiul reflexivităţii”, căruia îi atribuie meritul succesului său financiar excepţional. Miliardarul susţine că, bazându-se pe această teorie, a putut avea o perspectivă clară asupra bulelor de acţiuni și a valorii acţiunilor și a putut valorifica discrepanţele în evoluţia acestora pentru a specula în momente-cheie.

Soros și-a început cariera la bursă după facultate, când a emigrat în SUA. După câteva joburi în cadrul unor bănci, în 1969 și-a deschis primul fond de investiţii, pe care l-a denumit ulterior Quantum Fund.

Activităţile sale prin Quantum i-au adus în primii ani de carieră atâţia bani încât chiar și cele mai optimiste planuri ale celui care avea să devină „cel mai mare speculant pe care l-a cunoscut Wall Street” au rămas cu mult în urma realizărilor.

Tot cu acest fond de plasamente alternative (fond de hedging), Soros a intrat în istorie drept „omul care a falimentat Banca Angliei”, speculând deprecierea lirei sterline, ceea ce i-a adus un profit de 1 miliard de dolari în timpul crizei valutare britanice din 1992, denumite „Miercurea Neagră”.

Trezoreria britanică a pierdut atunci miliarde din rezerve, ceea ce a forţat scoaterea lirei din Mecanismul Cursului de Schimb European, iar „pariul” lui Soros contra lirei a devenit cea mai cunoscută investiţie a sa.

Cinci ani mai târziu, atunci când criza financiară asiatică a lovit puternic continentul, începând cu prăbușirea monedei thailandeze și contagiind apoi întreaga regiune, Soros a fost acuzat că ar sta în spatele prăbușirii pieţei.

Însă televiziunea naţională britanică afișează pe site-ul său un profil al miliardarului în care notează că, deși Soros a avut de câștigat de pe urma crizei asiatice, totuși „alţi investitori au pariat și mai mult împotriva monedei thailandeze decât a făcut-o firma lui”.

 

 

 

Filantropia și dușmanii

În anii ‘70, Soros era deja unul dintre bogaţii lumii. Având mai mult decât putea cheltui într-o viaţă întreagă, Soros s-a decis să devină „un agent al istoriei”, cum nota o biografie a sa publicată recent de New York Times.

„S-a hotărât să deschidă societăţile închise”, iar pentru acest scop a creat o organizaţie filantropică – „Open Society Fund” – și, în 1979, a început să facă sponsorizări.

A demarat activitatea organizaţiei oferind burse studenţilor de culoare din Africa de Sud.

Apoi s-a îndreptat spre Europa de Est, unde a început să finanţeze diverse grupuri disidente: mișcarea Solidaritatea, din Polonia (o influenţă pivotală spre prăbușirea comunismului în această ţară), iniţiativa Carta 77, din Cehoslovacia (fondată, între alţii, de Václav Havel, care avea să devină ultimul președinte al Cehoslovaciei și primul președinte al Cehiei).

Biograful de la NYT relatează că Soros ar fi trimis sute de copiatoare XEROX în Ungaria pentru a facilita diseminarea publicaţiilor „underground”.

În anii ‘80, George Soros a început să ofere burse în Occident studenţilor est-europeni care aveau potenţialul de a deveni lideri ai unor viitoare democraţii liberale.

Între acești studenţi s-a numărat și actualul președinte al Ungariei, Viktor Orban, care a studiat, prin Bursa Soros, la Oxford.

Soros avea atâta încredere în Orban încât i-a sponsorizat și organizaţia studenţească, Fidesz, cea pe care a transformat-o ulterior în partidul său politic.

În anii ‘90, Orban a început să migreze dinspre idealurile liberale și occidentale spre o viziune politică tot mai naţionalistă.

Așa se face că, deși în timpul mandatului său de prim-ministru a avut politici vădit pro-Occident (Ungaria a intrat în NATO și a demarat procedurile de aderare la Uniunea Europeană), după înfrângerea sa la alegerile din 2002, Orban a intrat pe o pantă de radicalizare, îndepărtându-se de Vest și apropiindu-se tot mai mult de Vladimir Putin.

După ce a câștigat alegerile din 2010, s-a înconjurat cu suporteri Fidesz, prin care și-a asigurat sprijinul mai multor instituţii media cumpărate de aceștia. Orban a ieșit învingător și la alegerile din 2014, însă un an mai târziu a izbucnit criza imigranţilor.

Mai multe grupuri umanitare susţinute financiar de Fundaţia pentru o Societate Deschisă au început să ajute imigranţii aflaţi la graniţa cu Ungaria, iar lucrul acesta a făcut public la scară războiul ideologic al lui Orban cu Soros.

În timpul unei manifestaţii organizate anul acesta la Budapesta, Orban l-a numit pe miliardar „Unchiul George” înainte să lanseze un apel către cele câteva zeci de mii de suporteri prezenţi să „lupte contra dușmanului diferit de noi.

Cel închis, nu deschis; cel viclean, nu direct; cel mârșav, nu onest; cel internaţional, nu naţional; cel care nu crede în muncă, ci speculează cu banii; care nu are o ţară a lui, ci simte că are întreaga lume”.

Cuvintele lui Orban s-au materializat apoi într-o campanie naţională finanţată de stat, în cadrul căreia panouri publicitare imense au afișat portrete ale lui Soros împreună cu mesaje împotriva acestuia.

La scurt timp, Ungaria a introdus chiar și o lege supranumită „Stop George Soros”, prin care activitatea de sprijinire prin orice mijloace a imigranţilor ilegali din ţară a fost scoasă în afara legii.

Aceeași soartă a avut-o, în urmă cu doi ani, și activitatea OSF în Rusia. Într-o vreme, George Soros era cel mai mare donator privat din Rusia, finanţând iniţiative precum un program anti-tortură.

În 2016 însă, guvernul Putin a interzis grupului OSF să mai distribuie fonduri în ţară, catalogând organizaţia drept „indezirabilă” și „o ameninţare la fundamentele sistemului constituţional”.

Nu e deci de mirare că președintele rus s-a referit la magnat în timpul conferinţei de presă comune cu președintele Trump.

Ce este interesant însă este că, la Helsinki, liderul rus a folosit aproape exact același tip de argument pe care l-a folosit și într-un interviu acordat luna trecută televiziunii austriece: „intervine peste tot în lume, dar Departamentul de Stat vă va spune că nu are nimic de-a face cu asta, că e problema personală a domnului Soros”.

Iar această declaraţie dă o nuanţă evident ironică reiterării ei, într-o formă mult atenuată, în conferinţa de presă susţinută împreună cu președintele american.

Trump nu a intervenit după declaraţia lui Putin, pentru că Soros nu îi este nici lui simpatic.

De fapt, liderul american îi poartă lui Soros nu doar o antipatie moștenită pe linie de partid, ci și un dispreţ personal, pe care și miliardarul i-l împărtășește.

În timpul președinţiei lui George W. Bush, Soros a devenit un donator-cheie pentru democraţi și cauzele lor progresiste, „înfuriat fiind”, scria NYT, „de ceea ce a văzut a fi un efort al administraţiei Bush de a folosi războiul împotriva terorismului pentru a alimenta frica și a-și zdrobi opoziţia”.

Soros a fost unul dintre primii donatori în campania prezidenţială din 2008 a lui Barack Obama, despre care a spus și că, după ce a fost ales, „mi-a închis ușa în nas”.

Asta nu l-a împiedicat însă ca, la alegerile din 2016, să contribuie cu peste 25 de milioane de dolari la campania lui Hillary Clinton și a altor candidaţi democraţi.

Poate și pentru că, așa cum declara într-o ocazie, „mi-a fost foarte frică” de faptul că Trump „mai degrabă va arunca lumea în aer decât să sufere vreo lovitură în propriul narcisism”.

Mai târziu tot el avea să spună că a fost încântat să vadă că egoul președintelui l-a condus mai degrabă să întindă o mână spre Coreea de Nord.

„Cred că pericolul unui război nuclear a fost redus dramatic, iar aceasta este o mare ușurare.”

Nu că Soros s-ar fi răzgândit brusc în privinţa orientării sale politice,din contră: înainte de alegerile legislative care vor avea loc în noiembrie anul acesta, a mai donat 15 milioane de dolari candidaţilor democraţi.

 

 

 

Visul lui Soros

 

Astăzi, Fundaţia pentru o Societate Deschisă (OSF) cheltuie aproape 940 de milioane de dolari anual pentru a întreţine programe în peste 100 de ţări, având circa 37 de birouri regionale menite să încurajeze „democraţii vibrante și tolerante, ale căror guverne sunt responsabile și deschise la participarea tuturor oamenilor”.

Însă, în timp ce îi laudă sprijinul acordat proiectelor care contribuie cu adevărat la progresul societăţii, criticii (nepartizani) ai activităţii lui George Soros văd un pericol în faptul că miliardarul investește în Partidul Democrat oricât de prost echipat pentru crizele momentului ar fi acesta.

Apoi, „dintr-o perspectivă democratică”, nota The Guardian, „capacitatea unei singure persoane bogate de a modela relaţiile externe este catastrofică” pentru acea societate deschisă pentru care militează Soros.

De fapt, prezenţa lui, ca miliardar, alături de alte câteva nume care conturează acei 1% în mâinile cărora se află grosul puterii financiare a lumii, este în sine un obstacol care ameninţă idealul egalităţii de șanse, de resurse, de acces, care caracterizează societatea cosmopolită și deschisă la care visează Soros.

Într-o lume în care oamenii trebuie să lupte acerb pentru a se realiza printr-o meritocraţie neapărat concurenţială, egalitatea, toleranţa și acceptarea sunt condamnate să rămână himere.

Oricât de fidel ar fi idealurilor sale, Soros nu poate, din păcate, să depășească nici el paradoxurile care au plafonat idealurile mentorului său, Karl Popper.

După ce și-a consumat un volum uluitor din avere, ca să reconstruiască societăţi după un model pe care îl considera cel mai eficient și cel mai apropiat de nevoile reale ale lumii, a constatat că societăţile sunt profund vulnerabile la manipulările egocentrice ale liderilor politici.

Însă lupta lui pentru deschiderea societăţilor este tot prioritatea unui lider. Nu a unuia politic, ci a unui magnat.

Semn că Soros nu poate scăpa nici el de paradoxul că societăţile au nevoie de democraţie, dar democraţia nu este prioritară pentru societăţi și atunci trebuie cumva inoculată.

 

 

 

Imagini pentru reţeaua george soros photos

 

 

 

 

Or, lupta inoculării democraţiei nu este oare o formă (chiar și bine intenţionată) de totalitarism?

Răspunsul l-am găsit codificat într-un banc, pe site-ul despre care aminteam la început:

„Unii români se plâng că nu le iese decât kürtős din făina electorală primită de la Soros.”

(https://semneletimpului.ro/international/economie/nu-e-de-glumit-cu-george-soros.html)

„Protestele ce au urmat incendiului din clubul Colectiv și faptul că revoltații au purtat drapele ale României găurite în mijloc, dar și că unii au cerut moartea Patriarhului, a Premierului Ponta și a altora, a însemnat o ieşire bruscă în prim-planul vieţii sociale din România.

„`Corupția ucide” a devenit sloganul lor de luptă, demonstranții din mai multe orașe învinovățind politicienii pentru acel eveniment tragic.

Un protestatar a afișat un banner care-i arăta pe Prim-Ministru, pe Ministrul de Interne, pe primarul sectorului 4 și Patriarhul Bisericii Ortodoxe în flăcări, cu mesajul: „Voi trebuia să ardeți, jigodiilor”.

Pe 4 noiembrie, premierul Ponta a cedat și și-a prezentat demisia.

Acesta menționează faptul că „oponentul” lui Ponta, Klaus Iohannis, a primit această demisie ca pe o „victorie”.

În final, se cuvine să ne întrebăm:  Cumva, într-o țară de 20 de milioane de oameni, mai puțin de 60.000 de protestatari, care aveau susținerea a mai puțin de 15% din populație, au reușit să forțeze Guvernul să se predea. Cine a fost în spatele lor?”, se  întreabă http://www.cuvantul-ortodox.ro.

 

 

 

 

 

26/08/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: