CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

VLADIMIR VOLKOFF – ”TRATAT DE DEZINFORMARE – De la Calul Troian la Internet”

Dezinformarea a făcut parte din arta militară încă de acum 25 de secole.

In cartea sa ”Arta Războiului”, citită cu mult interes de către statele majore ale marilor puteri în ultimii ani, generalul chinez Sun Tzu scria:

„Arta războiului se bazează pe înșelaciune. De aceea, când ești puternic, prefă-te slab; când ești activ, prefă-te pasiv, când ești aproape, prefă-te ca ești departe.  Dă un semnal dușmanului tău ca să-l faci să cada în cursă, prefă-te ca ești în derută și ia-l prin surprindere …   Prefă-te ca ești în circumstanțe inferioare lui …”

Mai departe, generalul chinez dădea un exemplu de dezinformare folosind  noțiunea de”agenti lichidabili.”

Și adăuga: ” Agenții lichidabili sunt spionii noștri cărora le vom da în mod deliberat informații false. Operând în teritoriu inamic, atunci când vor fi prinsi, ei vor dezvălui cu siguranță aceste informatii false. Dușmanul îi va crede și  va lua măsuri în concecință, dar natural că noi vom acționa în cu totul alta maniera si dușmanul atunci ne va ucide spionii …” 

Dacă, de la începuturile timpurilor, arma psihologica nu a fost decât un accesoriu războinic folosit doar rareori si cel mai adesea lasat în magazie, secolul XX a cunoscut apariția unui război esențialmente psihologic, în care operațiunile militare au devenit doar accesorii la care se recurge parci­monios ca la niste anexe ale acțiunii principale.

Astfel au fost, de exemplu, războaiele de decolonizare, precum si războaiele de gherilă care i-au adus pe comuniști la putere in numeroase lari, printre care si China. Acest fenomen a fost numit de scriitorul francez de origine rusă VLADIMIR VOLKOFF , „paradoxul lui Mucchielli”.

Psihosociologul Roger Muchielli scria în 1971 în manualul „Subversiunea”, următoarele rînduri:

„Obiectivele diversiunii sînt triple. Diferențierea lor nu poate fi decît didactică, deoarece in fapt ele se sprijina si se completeaza reciproc.

Aceste obiective sunt:

1. Demoralizarea națiunii vizate și dezintegrarea grupurilor ce o compun.

2, Discreditarea autoritatii, a aparatorilor, functionarilor si oficialitatilor acesteia.

3. Neutralizarea maselor pentru a impiedica orice intervenție spontană generală in favoarea ordinii existente, in momentul ales pentru preluarea nonviolenta a puterii de către un mic grup minoritar.

Aceste scopuri sînt posibile prin utilizarea mijloacelor de informare in masa. Fara presa, fara radio, fara televiziune, subversiunea e neputincioasa. Fara specialisti in domeniul psihologiei sociale, subversiunea e incoerenta”.

Neutralizarea maselor implica „sa se impuna tacerea majo­ritatii, o tacere care exprima apatia, nu oprobiul la adresa ele­mentelor turbulente”.

Nu este vorba in nici un caz de o «mo­bilizare a maselor populare» ci, dimpotriva, de imobiliza­rea acestora. Voluntarismul revolutionar nu are nimic de-a face cu o rebeliune generala, iar «recursul la popor» nu este decat o formula verbala de propaganda, valabila atunci cand poporul este tinut la distanța.”

Demontând actiunea agenților subversivi în cazul când acestia ramân exteriori grupului vizat ca si celui in care se inte­grează, Mucchielli arata ca „nu e posibila nici o manipulare fara cunoașterea perfecta (intelectuala, psihologica si empatica) a grupului care trebuie subminat si a membrilor sai. Aceasta, bineinteles impreuna cu priceperea si stapânirea tehnicilor de manipulare, permite sa se asigure credibilitatea a ceea ce se doreste sa se dea de crezut”.

Pe scurt, și intr-un mod de-a dreptul genial, Mucchielli de­venise conștient de o transformare radicala in arta războiului.

Fost comunist, fost ofiter din D.B. 2, care si-a pierdut un brat in luptă, Roger Mucchielli (foto) demon­strează că în „concepția clasica se facea din subversiune si din raz­boiul psihologic o mașina de război în perioadele de ostilitate si se oprea la sfârșitul acestora”.

In schimb, „razboiul modern este in primul rând psihologic”, iar beligerantii la curent cu ultimele noutati urmaresc sa creeze in tabara adversa o „revo­lutie voluntarista”: „Conditiile socio-economice ale revolutiei nu devin [for’e] motrice ale revolu’iei decat daca exista o stare de spirit revolutionar[, o vointa de lupta.

Aceasta «stare de spirit» este cea care face revolutia, in afara cazului ca inter­vine resemnarea, din cauza fricii sau a respectului. Prin urma­re, se poate si trebuie sa se «lucreze» la nivel psihologic, sa se invinga frica si respectul, sa se creeze agresivitatea unora si complicitatea altora.” 

Observati ca aceasta doctrină, exploatata din abundență de catre comuniști timp de trei sferturi de secol, este in curs de a fi reluata de islamiști, din nou, cu anumite conivențe occidentale.

Scriitorul francez de origine rusă VLADIMIR VOLKOFF (n. 7 noiembrie 1932, Paris, – d. 14 septembrie 2005, Bourdeilles, Aquitania, Franța),considerat prin excelență un scriitor al Războiului Rece, preocupat de teme ale perioadei Războiului Rece, intelligence și manipulare scrie în lucrarea ”TRATAT DE DEZINFORMARE – De la Calul Troian la Internet”:

Dezinformarea si serviciile speciale

Secolele precedente nu au cunoscut concepția noastră organică asupra „serviciilor speciale”, pe care omul de pe strada le numește, într-un mod mai potrivit poate, „servicii secrete”, si care răspund unei nevoi a epocii noastre.

Desigur, spionajul s-a practicat dintotdeauna, intotdeauna au existat actiuni clandestine ai caror adevarati autori negau orice responsabilitate, iar notiunea de agent dublu nu dateaza de ieri, de azi. In Franta, Richelieu avea retelele parintelui Joseph, iar Ludovic al XV-lea a creat Secretul Regelui, dar acestea erau mai degraba mijloace de a practica o diplomatie paralela, decat servicii speciale.

Ohrana taristă știa sa pene­treze perfect organizațiile teroriste si nu avea mijloacele nece­sare pentru a se debarasa de ele!

Austriecii se ocupau in pri­mul rând de deschiderea clandestina a scrisorilor particulare, in vestitul lor „cabinet negru”.

Iar in ceea ce-i priveste pe ame­ricani, ei si-au suprimat in 1929 biroul de decriptare, pentru ca Secretarul de Stat Stimson considera ca „un gentleman nu citeste corespondenta altora”.

Majoritatea natiunilor moderne nu au adoptat decat pe parcursul secolului XX doctrina RAP: Renseignement, Action, Protection – Informatii, Actiune, Protectie.

Renseignement este un termen pudic pentru a desemna spionajul. 

Action, un termen modest cu sensul de ingerinta vio­lenta dar discreta in afacerile altora. Protection, o sintagma delicata pentru a denota activitatea secreta prin excelenta: contraspionajul ofensiv.

Contraspionajul ofensiv nu are nimic de-a face cu apararea prietenilor secreti, care este o actiune a politiei si tine de resortul securitatii (in Eranta:, al D.S.T. –Direction de la Surveillance du Territoire – Directia de Supra­veghere a Teritoriului; in Statele Unite, al FB.I. – Federal Bureau of Investigation – Biroul Federal de Investigatii. Contra­spionajul ofensiv consta in a penetra, a „infiltra”, cum se spune in jargon franco-englez (sau, mai bine zis, franco-american), serviciile speciale adverse.

Or, filosofia dezinformarii se inrudeste foarte strans cu filosofia contraspionajului ofensiv, din moment ce urmaresc ace­lasi scop: sa patrunda in gandirea adversarului, sa reuseasca sa gandeasca in locul lui – fie in locul serviciilor sale speciale (contraspionaj ofensiv propriu-zis), fie in locul opiniei sale publice (dezinformare).

Astfel, se pot vedea romane science-fiction care povestesc invazii ale planetei de catre larve care se grefeaza pe creierul oamenilor si reusesc sa gandeasca in locul lor, deci sa le determine actiunile: acesta e sensul pro­fund al actiunii de contraspionaj, ca si al actiunii de dezinfor­mare.

Acțiunea de dezinformare

Se observa ca informația este in sine o marfa denaturată. Nu va lipsi tentația de a o denatura si mai mult. Ca sa nu mai vorbim de vanitatea sau de interesele care ne fac, mai mult sau mai putin constient, sa modificam adevarul in mii de impre­jurari din viata noastra particulara. Sa fim constienti insa ca, pentru oricine are ocazia de a manipula opinia publica, este foarte ispititoare alunecarea de la adevarul aproximativ la min­ciuna sfruntata, trecand prin toate stadiile intermediare. Se prezinta mai multe cazuri:

  • dorinta de a obtine o anumita atitudine din partea opiniei publice, pentru a indeplini o anumita actiune;
  • dorinta de a vinde un produs, cand un proverb rus spune: „fara inselaciune, nimic nu se vinde”;
  • dorinta de a convinge publicul cu privire la superioritatea unei anumite cauze, a unui anumit partid, a unui anumit can­didat: in cazul de fata, nu mai conteaza ca e o cauza justa, ca partidul este respectabil, sau candidatul e cel mai bun; se folo­sesc toate mijloacele pentru a li se asigura succesul si, astfel, uneori se ajunge la a pune minciuna in slujba adevarului, daca este o minciuna la care publicul e mai receptiv, ceea ce furni­zeaza o scuza comoda pentru constiintele scrupuloase. In aceasta ultima situatie, se intampla adesea sa se accentueze intentionat contrastele, de exemplu, pentru ca albul sa pară curat ca zăpada, negrul e prezentat ca diavolul in persoana.

Sub aceste auspicii, intram in domeniul unei dezinformari care nu mai este spontană, ci deliberata.

Se impun aici câteva remarci preliminare.

Sa observam ca termenul a apărut pentru prima oara in limba rusa (dezinformația), dupa al Doilea Razboi Mondial, cu rolul de a desemna practicile exclusiv capitaliste care urmăreau aservirea maselor populare.

E semnificativ faptul ca, in acest caz, sovieticii atribuind aceste practici unor adversari care încă nu le descoperiseră, cuvantul insuși slujeste deja cauza.

Apoi, termenul a trecut in limba engleza (misinformation). Chambers Twentieth Century Dictionary, publicat la Londra, in 1972, il defineste impartial ca: deliberate leakage oftnis-leading Information („scurgere deliberata de informatii care induc in eroare”).

Prin urmare, ce e dezinformarea?

Sunt de parere ca dezinformarea presupune trei elemente:

-o manipulare a opiniei publice, altfel ar fi intoxicare;

-mijloace deturnate, altfel ar fi propaganda;

-scopuri politice, interne sau externe, altfel ar fi publicitate.

Propun, deci, urmatoarea definitie, care ne va servi drept reper:

Dezinformarea este o manipulare a opiniei publice, in scopuri politice, folosind informatii tratate cu mijloace deturnate.

Departamentul A din KG.B.

Prin urmare, nu trebuie sa ne miram ca, in U.R.S.S., dezin­formarea a fost incredințată serviciului special care era brațul înarmat al partidului comunist.

Acest serviciu a purtat, succe­siv, denumirile de Ceka, G.P.U., O.G.PU., G.U.G.B./N.KV.D., N.KG.B., M.G.B., iar din 13 martie 1954 s-a numit K.G.B., Komitet Gosudarstvennoi Beznopasnosti, – Comitetul pentru Securitatea Statului.

K.G.B.-ul era constituit in esență din trei servicii, numite „directii principale”: prima se ocupa de afacerile externe, a doua de securitatea interna, iar a treia pazea frontierele. Pri:ma directie principala continea un anumit numar de „depar­tamente”, dintre care cel care se ocupa cu „masurile active” –aktivnye meropriatiya – a nu se confunda cu „treburile umede”, mokryedela.

„Treburile umede”, cele pe care serviciile franceze le nu­mesc actions homo (adica, pentru a nu incapea nici o confuzie, asasinatele la ordin), depindeau de departamentul 13 al pri­mei directii principale care, in anii saizeci, a devenit Departa­mentul V, mostenitor al O.O., Osobyy Otdel, „Departamentul Particular”, si al faimoasei Smers, combinatie a grandilocven­telor cuvinte Smert spionam, „Moarte spionilor!”. In schimb, „masurile active”, in aparenta mai inocente, mai putin sange­roase in orice caz, erau masuri de dezinformare si, tot in cadrul primei directii generale, tineau de Departamentul D, care in 1968 a devenit Departamentul A, denumire sub care e mai cunoscut.

Structura ierarhica era asadar urmatoarea: KG.B.-ul conti­nea prima directie principala (afacerile exterioare), care inclu­dea Departamentul A (masuri active de dezinformare). Acest departament isi avea sediul in Casa Albastra, fostul hotel al contilor Rostopcin, amanunt caruia nu-i lipseste savoarea, guvernatorul Moscovei fiind deja manipulatorul avizat care a dat foc capitalei in 1812, sub nasul lui Napoleon, iar fiica sa, alias contesa de Segur, facand multe pentru a acredita in Fran­ta – dupa cum am vazut – o imagine absurd de ridicola a Rusiei.

Multa vreme, s-a crezut ca Departamentul A era dirijat de un consistoriu de specialisti care stiau atatea secrete incat le era interzis sa paraseasca Uniunea Sovietica si chiar sa apara in public, fiind porecliti sapki nevidimki, „sepcile invizibilitatii”, dupa acele tichii care se gasesc frecvent in basmele rusesti si au acelasi rol cu inelul lui Gyges.

Evident, cei ce au misiu­nea de a elabora minciunile cunosc adevarul mai bine ca ori­cine, in masura in care acest adevar exista – altfel spus, linia politica pentru anii viitori, astfel incat autoritatile au tot intere­sul sa-i pazeasca strict. In romanul pe care l-am consacrat aces­tei probleme, Montajul am tradus expresia sapki nevidimki prin „palariile-ascunzatori”, dar se pare ca am exagerat invizibilitatea sefilor departamentului: li se mai intampla sa se depla­seze in strainatate, dupa cum se va vedea mai jos.

Personalul folosit de Departamentul A era cuprins intre zece si cincisprezece mii de persoane. Fondurile distribuite atingeau douazeci si cinci de mii de dolari pe an. Beneficiarii faceau parte din nouazeci si opt de organizatii, repartizate in optzeci de tari.

Metoda

In majoritatea cazurilor, metodele Departamentului A era cam aceeași:

  • culegerea de elemente permitand acreditarea unei anu­mite dezinformari: de exemplu, prelevarea de semnaturi ale diplomatilor americani de pe felicitarile de Anul Nou, pentru a autentifica suportul operatiunii;
  • recrutarea unui transmitator sau a mai multora;
  • alegerea unei teme de dezinformare;
  • acțiunea, cu ajutorul unei serii de cutii de rezonanta, unele manipulate direct, contra plata sau sub diverse presiuni, altele repetând din credulitate informatiile false puse in circu­lație;
  • psihoza dorită, finalizată prin dezinformare.

Sursa: https://www.rasfoiesc.com/educatie/literatura/carti/VLADIMIR-VOLKOFF-TRATAT-DE-DEZ75.php

01/06/2022 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Acad. Ioan-Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române despre distrugerea memoriei colective

Acad. Ioan-Aurel Pop: „Pentru copii, nu există alta mai de folos zăbavă  decât ascultatul și cititul poveștilor.” - bunatate.ro

În general, societățile care au dărâmat statui, au ars cărți ori au creat indexuri ale operelor interzise au avut în frunte regimuri totalitare sau au cunoscut crize cronicizate. Firește, au existat și cazuri când, după eliberarea de dictatură sau de criză, lumea a trebuit să elimine, în mod justificat, simbolurile acelor vremuri de tristă amintire.

Dar marii demolatori au fost tiranii, văzuți și nevăzuți, mai ales cei situați pe poziții politice extreme.

Astăzi, explicația distrugerii memoriei colective curente este discriminarea bazată pe culoarea pielii și care, în aproape toate țările, în timpuri mai mult ori mai puțin îndepărtate, a făcut numeroase victime.

O asemenea țară este America – oficial, Statele Unite ale Americii – care, începând cu perioada colonială și până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a statuat oficial, prin legi și reglementări cu putere de lege, sclavia negrilor.

Este mai greu de înțeles pentru contemporanii noștri, care au, de multe ori, o cultură generală și istorică săracă, în ce fel s-a putut ca, de la intrarea în vigoare a Constituției S.U.A. (1787) și până la finele Războiului Civil (1865), Statele Unite să fie o țară sclavagistă.

Este greu de înțeles și pentru faptul că, mai peste tot în lume, Constituția S.U.A. (cu sau fără amendamentele ulterioare) rămâne un model al democrației, este dată ca exemplu, este preamărită ca etalon de libertate, de stabilitate, de sobrietate.

Mult mai grav este faptul că, de la interzicerea sclaviei în SUA (1865) au trebuit să treacă o sută de ani până la îndepărtarea ultimelor legi discriminatorii în fostele state ale Confederației (1963). Simptomatic este faptul că ambii președinți implicați în acest îndelungat proces – Abraham Lincoln, care a eliminat oficial sclavia și John Fitzgerald Kennedy, care a eliminat ultimele discriminări rasiale oficiale – au pierit asasinați.

În practica vieții cotidiene însă, nici până astăzi discriminările de tot felul, inclusiv cele bazate pe culoarea pielii, nu au dispărut complet, nici în Statele Unite și nici în alte regiuni. Evident, gradul lor de extindere și forța lor de manifestare diferă foarte mult, de la un continent la altul, de la țară la țară, de la comunitate la comunitate.

Azi, trăim o criză profundă în societate, accentuată de pandemia cu acest nou virus Corona, dar cronicizată de câteva decenii și accentuată de perspectivele sumbre de după încheierea molimei. În timpul crizelor de amploare mare au avut loc întotdeauna și manifestări violente, de stradă, cu baricade, incendieri, jafuri, busculade, agresiuni fizice, omoruri etc.

Scânteia manifestărilor violente de astăzi a pornit de la asasinarea de către un polițist american alb („caucazian”) al unui cetățean de culoare („afroamerican”), bănuit de o faptă ilegală. Întâmplarea nu avea cum să nu capete conotații rasiste, date fiind împrejurările.

Cu mult înainte ca justiția să-și intre în rol, vestea a făcut ocolul S.U.A. și al lumii, declanșând, după cum era normal, puternice reacții de solidaritate cu victima și cu afroamericanii în general. Sclavia a revenit în atenție – deși puțini îi cunoșteau istoria – fiind scoasă în prim plan drept cauză a tuturor relelor.

Populația revoltată nu s-a mulțumit cu cererea de reformare a lumii contemporane și viitoare – pentru a o scăpa de asemenea discriminări – ci a început, în urma unor  acțiuni bine orchestrate din umbră, un război cu trecutul, cu valorile trecutului, sublimate în statui, opere literare, filme etc.

Astfel, s-a găsit cu cale să se retragă din oferta unuia dintre cele mai cunoscute canale de televiziune filmul „Pe aripile vântului”, făcut după romanul omonim al Margaretei Mitchell (1900-1949).

Pentru acest roman (cu titlul originar „Gone with the Wind”, apărut în 1936, autoarea a primit Premiul Pulitzer, în anul 1937, iar în anul următor a fost candidată la Premiul Nobel pentru literatură.

Filmul cu același nume, din anul 1939, cu Vivien Leigh și Clark Gable în rolurile principale, este unul din filmele de mare succes ale tuturor timpurilor. La fel, s-a găsit cineva să interzică romanul „Coliba unchiului Tom”, de Harriet Beecher Stowe (1811-1896), o înfocată aboliționistă.

Romanul (apărut în 1852), care înfățișează viața african-americanilor sub sclavie, a fost foarte bine primit în nordul SUA și în Anglia, dar și-a atras ura celor din sudul Statelor Unite care erau în favoarea sclaviei.

Când a întâlnit-o pe Stowe, Abraham Lincoln i-a spus: „Deci dumneavoastră, o doamnă așa de mică, ați pornit un război așa de mare!”.

 Harriet Stowe a fost considerată mereu un simbol al luptei contra sclaviei negrilor. Președintele Lincoln era împotriva sclaviei, dar nu dorea egalitatea deplină între albi și negri.

Atât a putut să meargă înainte spiritul lui vizionar, care, în mod categoric, era deasupra vremurilor sale și prevestea viitorul.

Oare toți oamenii de pe planetă să se fi înșelat când au cinstit și apreciat aceste opere, considerate nemuritoare, acești oameni și acești autori plini de talent?

Oare generații de tineri, de maturi și de seniori, care le-au admirat și i-au admirat de-atunci încoace, să fi fost orbi? Oare valoarea artistică în sine a acestor opere să nu aibă nicio relevanță?

În vârtejul revoltei de-acum, a fost dată jos de pe soclu o statuie a lui Cristofor Columb (1451-1506), descoperitorul, fără să fi știut vreodată cert, al Americii (numite astfel după moartea lui). Columb nu a ajuns niciodată în America de Nord propriu-zisă, ci doar pe insule și în Panama și nu a făcut niciodată comerț cu sclavi negri.

El a crezut că ajunsese în India, adică în Asia, pe care o căuta, gândind logic că dacă navighează spre vest își va atinge ținta.

Aud că s-a dărâmat o statuie a lui George Washington, la Portland, în Oregon, că o statuie a lui Winston Churchill a fost vandalizată și ea și că un primar din Suedia a cerut înlocuirea statuii regelui Carol al XII (trăitor pe la 1700) cu statuia luptătoarei pentru protecția mediului Greta Thunberg și chiar condamnarea memoriei lui Carl Liné (1707-1778), părintele taxonomiei (clasificarea speciilor) și al ecologiei moderne.

În ritmul acesta, se va ajunge în curând la interzicerea lui Aristotel (384-322, î. Hr.), trăitor acum circa 2300 de ani și unul dintre cei mai mari filosofi ai lumii din toate timpurile, pentru afirmația că „sclavul este o unealtă vorbitoare”.

Ceea ce se întâmplă nu este deloc o dovadă de luciditate a lumii, nici o mărturie a luptei contra discriminării și nici o probă de vigilență pusă în serviciul valorilor universale. Ceea ce se întâmplă este pur și simplu o dovadă de manipulare crasă, produsă pe fondul lipsei de educație și de cultură a populației.

Toți cei care fac școală serioasă și care acumulează destule cunoștințe de cultură generală – nu neapărat istorică – știu că fiecare epocă istorică are propriile valori și propriile prejudecăți.

De multe ori, ceea ce fusese perfect moral și legal în trecut, devenise imoral și ilegal în epocile mai noi. De exemplu, legea talionului („ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”) a guvernat omenirea primitivă sute de mii de ani.

Războiul a fost o practică morală în tot Evul Mediu, turnirurile și duelurile au fost prilejuri de manifestare a onoarei cavalerești, iar asuprirea și prigonirea unor grupuri marginale ale societății o datorie a autorităților și a unora dintre indivizi. Firește, cu vremea lucrurile s-au schimbat treptat, pe etape. În momentul în care a intervenit justiția modernă, răzbunarea sângelui a fost interzisă.

„Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului” a fost adoptată la începutul Marii Revoluții Franceze (1789), „Declarația universală a drepturilor omului” după Al Doilea Război Mondial (1948), de către O.N.U., iar anumite legi împotriva discriminărilor de multiple tipuri abia în deceniile din urmă. Prin urmare, chiar dacă ceva este imoral și ilegal în epoca noastră, nu înseamnă că a fost la fel și în trecut.

Lumea medievală s-a axat pe ierarhie, supunere, privilegiu, credință, onoare cavalerească și nu pe libertate, egalitate, democrație, frăție, liberalism etc. Dacă ajungem să îi judecăm pe oamenii medievali după valorile care s-au afirmat în lume după moartea lor, comitem nu numai o mare eroare istorică, dar și o eroare logică. Cum să-l condamnăm pe cineva că nu a făcut ceea ce nu știa, ceea ce nu exista pe vremea lui?

Este la fel cum l-am aresta, judeca și condamna pe cineva pentru o faptă din anul 2000, pe baza unei legi apărute în 2020. Cum să acuzi pe cineva pentru nerespectarea unor legi și principii morale care nu existau în vremea sa?

Față de epocile în care au trăit și față de gândirea curentă a lumii în care au trăit, Harriet Beecher Stowe, Margaret Mitchell, Cristofor Columb, Churchill, Carol al XII-lea (trecător prin Țara Moldovei), Carl Liné au fost niște vizionari.

Ei au revoluționat, fiecare în felul său, societatea contemporană lor și au pregătit un viitor bun. Cu toții au fost ieșiți din comun în sensul cel bun și, tocmai de aceea, au lăsat în urmă opere monumentale și, tocmai de aceea, li s-au făcut statui. Cu ce drept – în afară de dreptul forței brute, al ignoranței și al manipulării – ne ridicăm noi contra memoriei lor?

Faptele acestea din ultima vreme amintesc de Nero, de Inchiziție, de Lenin, de Stalin, de Hitler, de Mao Zedong și de toți dictatorii care au distrus lumi, care au interzis universuri reale ca să construiască lumi și universuri false.

Comunismul a distrus, totuși, cele mai multe statui, iar în Rusia Sovietică a topit chiar șine de cale ferată, din simplul motiv că acestea erau făcute de „capitaliști”. Nu ne putem război de fiecare dată cu istoria ca să construim o lume dreaptă.

Supărarea pe istorie este ridicolă. Cele mai multe dintre relele societății contemporane zac în însăși societatea contemporană.

Pentru prejudecățile și faptele noastre nu au cum să fie vinovate cărțile, filmele, statuile sau oamenii din trecut, ci educația greșită, primită în familie și în școală, anturajul nepotrivit, ignoranța și prostia.

Superioritatea noastră față de polițistul care a omorât prin sufocare o ființă omenească nu constă în forța de distruge, ci în arta de a construi. Câți dintre aceia care au interzis un film, care au condamnat o carte, care au dat jos o statuie știu să vorbească în chip armonios despre acel film, despre acea carte, despre acea statuie?

Un popor fără cultură este un popor ușor de manipulat”, avertiza demult Immanuel Kant. Câți dintre noi pot cântări știrile care ne asaltează clipă de clipă prin toate mijloacele de informare în masă? Foarte puțini dintre noi au în minte informațiile necesare ca să poată face asta. Majoritatea nici nu se străduiesc să aibă astfel de baze date.

Iar memoria calculatorului sau a telefonului degeaba le are, dacă nici măcar nu ne străduim să căutăm. Pe această lipsă de discernământ mizează și „formatorii de opinie” manipulatori contemporani.

Sunt forțe care vor să ne transforme în demolatori, fără să ne creeze  premise de a fi și arhitecți/ constructori. De planurile de construcție se ocupă alții. Pe vremuri, eram învățați că cine stăpânește informația stăpânește lumea.

Azi știm că nu este așa, din moment ce manipularea informației devine mai puternică decât informația însăși.

Spre a ne deștepta nu avem nevoie de nimic foarte scump și foarte complicat, ci doar de o educație pusă în serviciul omului și al omenirii, de o educație bazată pe virtuți, pe valori și pe încredere. Printr-o astfel de educație, vom ști că o crimă nu se pedepsește printr-o altă crimă, ci prin aplicarea justiției și că o distrugere nu trebuie urmată de alte distrugeri, ci de creații durabile, puse în slujba adevărului și a dreptății.

În plus, ca istoric, sunt convins că mărturiile din vremuri trecute – mai ales creațiile spirituale – chiar dacă exprimă alte idei și idealuri decât ale noastre, sunt părți din viața omenirii, cu toate avatarurile sale și merită tezaurizate cu grijă.

Nu-mi iese din minte o imagine recentă, din teritoriul dominat vremelnic în Orientul Apropiat de către un pretins stat, imagine în care tineri vânjoși mascați distrugeau cu ciocanele basoreliefuri, statui și ziduri vechi de mii de ani, ca să dovedească ce altceva decât primitivism, forță brută, dispreț față de oameni!

Ca să nu se mai întâmple aceste lucruri tragice, ca să nu mai ajungă rațiunea să fie dominată de fanatism, avem nevoie de responsabilitate și demnitate, iar acestea se dobândesc prin educație serioasă, prețuitoare a creației umane din toate timpurile.

20/12/2021 Posted by | analize | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Întoarcerea bolşevismului şi ”comisarii digitali”

 

Bolșevicii s-au întors și nu vor pleca prea devreme. Ce-i de făcut?

 

Bolșevicii s-au întors

 

Bolșevicii s-au întors. Nu neapărat doctrinar, cât ca strategie și tactică de cucerire a spațiului și agendei publice, în cele din urmă a statului, și de identificare și combatere a ”dușmanilor poporului”, constată http:// cuvantul-ortodox.ro/bolsevicii-s-au-intors 

În cele ce urmează, vom vorbi despre armele lor preferate, umilirea în public și demascarea, dar vom încerca, de asemenea, să propunem o posibilă cale de răspuns a celor ce se regăsesc în postura de conservatori.

Să lămurim un aspect: nu la oameni cu concepții de stânga sau progresiste ne referim aici, oameni care au, pur și simplu, viziunea lor despre lume și rosturile ei, ci la un soi nou, digitalizat, de comisari culturali.

Pe care îi găsim deghizați în ”societate civilă”, diverse platforme de ”apărare” a drepturilor omului (mai bine zis, de impunere a drepturilor unora în detrimentul altora), de inițiative de ”salvare” a democrației de vot și a statului de drept de domnia legii.

Sunt activiști profesioniști, trolli ai agorei, uneori stipendiați, beneficiind de trainiguri, alteori oportuniști isteți care înțeleg unde bate vântul și se aruncă la pradă.

Sunt cei care ”salubrizează istoria” și ”igienizează” spațiul public, eliminând simboluri istorice și persoane care au alte vederi ce deviază de la linia de partid și de stat.

Sunt cei care înveninează stările de spirit, tensionând și distrugând orice fel de punte între oameni diferiți, dar, altfel, dispuși să coopereze.

Sunt cei care vor să impună gândirea unică.

Armele preferate ale activiștilor autointitulați democrați sau progresiști au devenit, după model americano-leftist, „public shaming”-ul și „call out”-ul.

”Public shaming”-ul este atunci cand rușinezi, umilești în public o persoană, de regulă publică, însă nu neapărat, pentru o declarație, o atitudine sau o acțiune sau pentru că pur și simplu este, într-un fel sau altul, ofensator (”offensive”) față de cine știe de sensibilități revendicative.

Un proprietar de cofetărie care nu vrea să facă tort cu simboluri gay, de pildă, ca să iau un exemplu concret, poate fi expus pe rețelele de socializare spre o astfel de umilire în public, ca represalii pentru ofensa adusă ”comunității” LGBTQ.

 

 

Lupta impotriva propagandei de stat

 

 

Și de la linșajul online,la cel real,este doar un pas.

Sau un profesor care refuză să folosească sau nu nimerește, din grabă și confuzie, pronumele revendicat al unui student transgender, opresându-i, astfel, identitatea, poate fi supus protestelor și dat afara.

Evident, internetul a făcut din această practică o armă redutabilă de intimidare, distrugere, compromitere a cuiva. A oricui.

Efectul de contagiune și de amplificare al onlineului face ca un astfel de act de represalii să capete proporții uriașe și, poate, definitive, asupra biografiei unei persoane care, altfel, nu are alt păcat decât că a supărat pe cine nu trebuie.

”Public shaming”-ul, cum spuneam, este arma preferată a tuturor predicatorilor toleranței și corectitudinii politice, lucru ce ar părea paradoxal, pentru cine crede că aceste valori sunt promovate pentru ce sunt ele în sine și nu pentru un exercițiu complex de putere, dominare.

Spre deosebire, ”call out” este atunci când demaști pe cineva, dibuind în spatele cuvintelor și atitudinilor sale, aparent inofensive, macabre și rele motivații. Ești conservator cu privire la căsătorie?

Asta înseamnă, de fapt, că vrei să elimini homosexualii din societate. Nu ești de acord cu eliminarea busturilor lui Vulcănescu din spațiul public? Ești antisemit.

Demascarea e diferită de umilirea în public, deși duce la același rezultat, stigmatizarea și marginalizarea socială, prin faptul că te deposedează radical de atributele cetățeniei și ale onorabilității prin simple procese de intenție, acuzații și false atribuiri, dar lătrate viguros și cu convingere.

Umilirea în public se referă, ”măcar”, la o reacție față de ceva. Demascarea este, însă, destinată nu celor ce se împotrivesc unui anume curent sau mers al lucrurilor, ci celor care caută, oarecum naiv, să rămână în ”mainstream”.

Umilirea in public și demascarea nu sunt noi în istorie. Prima are o sănătoasă tradiție medievală și e soră bună cu vânătoarea de vrăjitoare, ambele mărci (re)înregistrate ale progresiștilor.

Folosirea lor cu atâta eficiență in spațiul public este, însă, de dată mai recentă. Ele au făcut parte din armele preferate de intimidare ale bolșevic-staliniștilor.

Gazeta de perete și demascarea au fost practici prin care oponenți sau simpli oameni care gândeau diferit erau marginalizați, excluși sau chiar eliminați din viața socială sau/și a partidului.

Este o ironie a sorții (sau o răzbunare a istoriei?) faptul că aceste arme non-fizice de distrugere în masă au ajuns să se mute din defuncta URSS în încă în viață SUA.


Ce-i de făcut?

Desigur, astfel de tactici de vânare și anihilare a adversarului (generic vorbind, dar fără să intrăm în detalii, căci nu e locul aici, ”conservatorul român”) se practică și în online-ul românesc.

Ele trebuie denunțate ca atare, iar mitologia, narațiunea folosită, deconstruită minuțios.

Conservatorul român este, într-adevăr, vânat, etichetat, demascat, uneori umilit în public (adică, de fapt, pe Facebook).

Dar, a la guerre comme à la guerre.

Soluția nu este victimizarea sau (auto)plângerea de milă față de prigoana și persecuția dezlănțuite de oamenii răi asupra celor buni.

Soluția nu poate fi nici un răspuns în aceiași termeni, căci penser contre c’est penser même, ci, mai degrabă, un angajament conștient în această confruntare ce se duce, în ultimă instanță, cu ”lumea” și cu ”duhurile răutății”.

Dar, acest lucru sună cam stereotip. În plus, o postură ademenitoare, dar, în fapt, ineficientă, pe alocuri chiar comodă, o reprezintă cantonarea în ”colțul albastru” al conservatorismului doctrinar ce se mulțumește să repete, uneori stereotip, aceleași teze despre neomarxismul cultural, corectitudinea politică, etc.

Poate avem nevoie, totuși, de altceva.

De exemplu, de o precizare răspicată a ceea ce vrem noi și de o confruntare, în cuvânt, în spațiul public, cu adversarii ideologici care să fie dusă inclusiv pe ”terenul” pe care l-au ocupat abuziv.

De fapt, nu atât pe terenul devenit al lor, cât pentru detronarea lor.

Este inadmisibil ca noi, purtătorii adevăratului mesaj și cuvânt eliberator, emancipator, de restaurare în demnitate a oricărei ființe umane, indiferent de rasă, etnie și gen, să fi lăsat acest rol unor uzurpatori obtuzi, înguști, resentimentari și totalitari.

Acest loc de avangardă trebuie redobândit de orice conservator care știe care sunt rădăcinile sale. Știu, sună oximoronic: conservator și avangardă. Nu este, dar nu am loc aici să dezvolt.

Apoi, este inadmisibil ca noi, cei care prețuim realitatea, nu societatea imaginată, să fi lăsat perpetuatorilor agendelor distopice sexuale discursul despre problemele reale ale familiei și societății românești.

Căsătoria, de pildă, miza momentului, nu trebuie abordată ca un obiectiv în sine; ci ca un început.

Nu acel început pe care detractorii demersului îl atribuie, fantasmagoric și gratuit, CpF, anume instaurarea unui fel de teocrații represiv-sexuale, ci un început pentru revoluționarea statului și a societății, adică pentru repunerea familiei și a oamenilor în centrul politicilor statului.

Căci nu oamenii există pentru stat și economie, ci statul și economia pentru oameni.

Am trăit decenii sub imperativul ”modernizării”, ”reformelor structurale”, a ”eficientizării”. Rezultatul: trăim într-o Românie care pierde în fiecare zi oameni, care se depopulează, destructurează. Ajunge.

O nouă economie națională și o nouă politică socială, centrate în jurul familiei și persoanei, acestea ar fi, după părerea noastră, direcțiile unui conservatorism renăscut.

Da, e adevărat, bolșevicii s-au întors. Dar agenda lor nu mai prezintă nici un interes pentru ”mase”.

Este o poliloghie complicată despre gen, identitate, diversitate, egalitate. Nimic concret.

Da, e adevărat, practică umilirea, stigmatul, demascarea.

Dar nu are nici un sens să ne cantonăm într-o postură defensivă.

Mai degrabă să ne reamintim că noi ar trebui să fim ”lumina lumii”, avangarda care provoacă comoditatea celor căldicei și status-quo-ul favorabil privilegiaților, ”celor puternici ai lumii”, avangardă care își trage seva și legitimitatea din contactul direct cu realitatea societății și a firii umane, din contactul cu văduva și orfanul, cu străinul și săracul.

24/04/2020 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: