14 ani de la agresiunea militară a Rusiei din 2008 ÎN GEORGIA

Nimeni nu ar trebui să se îndoiască de faptul că agresiunile din 2008, 2014 și 2022 fac parte din aceeași strategie a Rusiei de a retrasa granițele în Europa, iar ținta este întregul Occident, a scris Vahtang Maharoblișvili ambasadorul Georgiei la Uniunea Europeană, (foto) pentru EURACTIV.com.

S-au împlinit 14 ani de când Rusia a lansat o agresiune militară pe scară largă în Georgia, testând democrația și alegerea sa europeană și euro-atlantică, din această țară, precum și a întregului Occident cu privire la capacitatea sa de a apăra principiile și ordinea  internațională bazată pe reguli.

Reflecția asupra acestui război este și mai importantă acum, deoarece lumea este martoră la agresiunea continuă și neprovocată a Rusiei în Ucraina.

Modelul invaziei militare a țărilor independente a fost stabilit în 2008, când Rusia a lansat un atac masiv împotriva Georgiei pe uscat, mare, aer și spațiul cibernetic. Amploarea acestui scurt război a fost remarcabil deamplă pentru mica țară din Europa de Est.

Zeci de orașe din Georgia au fost bombardate, iar peste cincizeci de sate georgiene din jurul Ținvali au fost arse în totalitate.

Rusia a preluat controlul și a continuat ocuparea ilegală a regiunilor Abhazia și Osetia de Sud/Ținvali.

Bilanțul uman al invaziei ruse a fost nu mai puțin devastator, sute de vieți fiind pierdute – în mare parte civili pașnici – și ducând la un alt val de strămutare forțată a etnicilor georgieni.

Acest lucru a adus la jumătate de milion numărul total de IDP (persoane deplasate intern) și refugiați expulzați din casele lor de la începutul anilor 1990 din cauza purificării etnice.

Verdictul mult așteptat al invaziei din 2008 a apărut abia anul trecut, când Curtea Europeană pentru Drepturile Omului (CEDO) de la Strasbourg a stabilit responsabilitatea Rusiei pentru încălcările grave ale drepturilor omului în timpul războiului și în perioada de ocupare ulterioară a teritoriilor georgiene.

Încălcările includ uciderea, tortura, violul, tratamentul inuman, detenția arbitrară, purificarea etnică, jefuirea și incendierea caselor georgienilor. În plus, CEDO a recunoscut Rusia drept statul care controlează efectiv regiunile ocupate ale Georgiei și a confirmat că Moscova încă încalcă Acordul de încetare a focului din 12 august 2008, mediat de UE.

De la acest război, Rusia și-a consolidat prezența militară ilegală în regiunile Abhazia și Osetia de Sud/Ținvali și a intensificat pașii către anexarea lor de facto, proiectându-și puterea în regiunea extinsă a Mării Negre. Forțele de ocupație continuă exercițiile militare regulate, împreună cu răpirea și detenția ilegală a georgienilor.

Ridicarea de mici „ziduri ale Berlinului” sub formă de sârmă ghimpată sau garduri înalte în mijlocul curților și grădinilor localnicilor a devenit un coșmar de zi cu zi pentru toată Georgia.

Vulnerabilitatea este deosebit de tangibilă în satele adiacente liniei de ocupare. Acești oameni continuă să locuiască în casele lor cu risc ridicat care planează asupra vieții lor.

Pe fondul provocărilor zilnice din preajma liniei de ocupație, multe cazuri au riscat să ducă la noi ostilități deschise, inclusiv cele de torture și uciderea lui D.Bașaruli, G.Othozoria și A.Tatunașvili pe motiv de etnie, precum și ocupația ce se extinde: forțele de securitate ruse au capturat noi zone din teritoriul controlat de Georgia, înaintând în tăcere dincolo de linia de ocupație.

În acest context, escaladarea unui conflict armat mai semnificativ a fost prevenită doar datorită arhitecturii de pace bine stabilite facilitată de UE, cum ar fi formatele discuțiilor internaționale de la Geneva și mecanismelor de prevenire și răspuns la incidente, precum și prezența Misiunii de Monitorizare a UE în Georgia.

La rândul său, Georgia a urmărit cu fermitate o politică durabilă și pașnică de soluționare a conflictelor. De-a lungul anilor, guvernul Georgiei nu a cruțat niciun efort pentru a-și avansa politica de pace în două direcții principale — dezocuparea regiunilor Abhazia și Osetia de Sud/Ținvali, pe de o parte, și stimularea angajamentului și a întăririi încrederii între comunități divizate de linia de ocupație, pe de altă parte.

Dacă în urmă cu 14 ani unii sceptici puteau vedea un „argument” de „înțelegere a Rusiei” pentru invadarea Georgiei în 2008, astăzi, nimeni nu se îndoiește că „exercițiile” din 2008, 2014 și 2022 fac parte din aceeași strategie a Rusiei de retrasare a frontierelor în Europa și stabilirea unor noi așa-numite zone de influență, subminând independența și aspirațiile europene ale țărilor suverane. Iar ținta aici este Occidentul colectiv în sine.

Această aventură periculoasă face ca întreaga lume să realizeze ce este în joc și care ar putea fi prețul dacă lumea liberă și națiuni precum Georgia, Moldova și Ucraina sunt înfrânte în lupta lor pentru libertate și alegerea europeană. În cele din urmă, este vorba despre Europa, securitatea internațională și viitorul tuturor. Și asta îl face un moment al alegerii.

Fie dorim să păstrăm ordinea bazată pe reguli – unde principiile funcționează și pacea prevalează și toți facem tot posibilul pentru a proteja sistemul – fie riscăm să pierdem și să ne trezim într-o lume în care „pe timp de război legile tac”, în care armele nucleare determină regulile și o mare putere militară decide pentru țările mici independente. Cred că alegerea este clară și fără îndoială.

Georgia, la rândul ei, este puternică acolo unde trebuie și, în ciuda provocărilor de securitate, se alătură lumii civilizate în luarea măsurilor internaționale pentru a opri acest război agresiv.

Sunt mândru că Tbilisi a fost un susținător sau coautor al tuturor rezoluțiilor sau deciziilor care au fost adoptate la New York, Geneva, Viena, Strasbourg, Haga sau Bruxelles în sprijinul Ucrainei și a condamnării invaziei Rusiei.

Din perspectiva unei persoane care lucrează de 20 de ani pe subiecte legate de UE, voi spune că în aceste vremuri dificile, Uniunea Europeană a demonstrat un sentiment de unitate fără precedent și capacitatea de a lua rapid decizii strategice.

Ultimii pași îndrăzneți ai UE au transmis lumii un semnal important: comunitatea internațională nu va accepta practica folosirii forței pentru a obține dominația politică asupra lumii libere.

Decizia din 23 iunie a Consiliului European de a acorda perspectiva europeană tuturor cei trei parteneri asociați – Georgia, Moldova și Ucraina – a repezentat probabil drept cea mai decisivă poziție strategică a UE în ultimul deceniu, ilustrând faptul că Bruxelles a devenit cu adevărat un jucător geopolitic global.

Întoarcerea Georgiei înapoi la familia europeană a fost o aspirație a guvernului primei Republici Democratice Georgia în anii 1918-1921 (ocupată mai târziu de Uniunea Sovietică) și a fost un vis al multor generații ale poporului georgian.

Această dorință puternică și unitatea a peste 80% dintre georgieni în jurul opțiunii europene au făcut ca țara – cu 20% din teritoriul său ocupat și 10% din populația sa fiind strămutată forțat – să poată avansa fără încetare și să facă pași concreți către o tranziție democratică și integrarea europeană și euro-atlantică.

De ani de zile, Georgia a ocupat poziții de conducere în cadrul Parteneriatului Estic, implementând cu succes reformele sale democratice în materie de bună guvernare, stat de drept, anticorupție, pluralism și libertatea mass-mediei, drepturile omului, incluziunea de gen și protecția minorităților, instituții puternice și societate civilă.

Acest istoric general pozitiv a pus bazele deciziei istorice a UE, recunoscând perspectiva Georgiei pentru aderarea la UE și exprimându-și disponibilitatea de a acorda statutul de candidat odată ce țara abordează prioritățile stabilite de Comisia Europeană.

În ciuda dificultăților, guvernul Georgiei este ferm angajat să pună în aplicare recomandările CE. Munca a fost deja lansată, iar Georgia va face tot posibilul pentru a face progrese în ceea ce privește toate cerințele, consolidându-și în continuare democrația, întărirea statului de drept și incluziunea.

În timp ce vorbesc despre lecțiile învățate din 2008, precum și din 2014 și 2022, trebuie să spun, fiind ferm convins de faptul că consecvența și cooperarea, precum și o viziune strategică pentru trioul Georgia, Moldova și Ucraina, pentru Marea Neagră și extindere reprezintă calea către o „Europa liberă, întreagă și pașnică”. 

Documentar: Un hold- up în România comunistă a anului 1959. VIDEO

 

Foto: Banda lui Ioanid

 

În august 1959, în Bucureşti, o maşină a Băncii Naţionale este atacată în plină stradă, de un grup de oameni mascaţi şi înarmaţi, care fug cu suma de 1,6 milioane de lei.

 După două luni de anchetă fără precedent, implicând mii de interogatorii şi omorârea în bătaie a cel puţin unei persoane, casierul de bancă Gogan, Securitatea arestează şase persoane pe care le acuză de comiterea loviturii:

 

– Alexandru Ioanid (Herman Leibovici, nascut la 17 noiembrie 1920), fost locotenent-colonel de militie si sef al Directiei Militiei Judiciare, membru de partid. Casatorit cu sora sotiei lui Alexandru Draghici, ministrul de interne.

– Paul Ioanid, (Paul Leibovici, nascut la 24 martie 1923), inginer, profesor universitar, cu studii de doctorat la Moscova, seful catedrei de balistica la Academia Militara, membru de partid. Era fratele mai mic al lui Alexandru Ioanid, expert in probleme aeronautice, foarte cunoscut in epoca pentru comentariile din presa, radio si televiziune despre primele lansari in cosmos. 

– Saşa Muşat (Abrasa-Saşa Glanzstein, nascut la 26 august 1924), profesor universitar de istorie, activist al Cabinetului Orăşenesc de Partid, văr primar cu Florica, soţia lui Emil Bodnăraş – vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri la acea data.

A fost utecist incă din anii ’40, in ilegalitate, iar in 1948 a fost trimis in Occident ca agent. Deconspirat ca spion, este expulzat si nevoit sa se întoarca in tara câţiva ani mai tarziu.

– Igor Sevianu, (Igor Herscovici, nascut la 31 octombrie 1924), inginer aviator, fost locotenent de militie pana in anul 1951, membru de partid. La data respectiva lucra ca sef de serviciu în cadrul O.N.T.

– Monica Sevianu (nascuta Alfandari, la 11 iunie 1923, fosta Abraham dupa primul soţ), de profesie ziaristă. La data arestării era angajata postului public de Radio Bucureşti.

– Haralambie Obedeanu, (Harry Lazarovici, nascut la 19 septembrie 1928), fost ofiter al M.A.I. pana in anul 1956, profesor de jurnalism al Scolii de Partid „Jdanov”, apoi redactor la „Scanteia” pana la 1 ianuarie 1959, decan al Facultatii de Ziaristica la Academia „Stefan Gheorghiu”, membru de partid.

Victime colaterale

Simultan sau imediat dupa arestarea celor 6 au mai fost arestate alte 17 persoane de origine evreiasca, socotite „complici si favorizatori”: Anita Ioanid, Nora Einhorn-Obedeanu, Zigmund Stahl, Michael Sevianu-Hersovici, Janina Nenberger, Isac Feins, Iosif Glanzstein, David Leibovici-Ionascu. Ita Alfandari, Itic Rosenberg, Pierette Sevianu etc.

Surpriza este totală, pentru că suspecţii, foşti ilegalişti de origine evreiască, aveau legături importante în cercurile puterii şi ale Securităţii. Alexandru Ioanid, colonel de Miliţie, fusese căsătorit cu sora Marthei Cziko, soţia ministrului de Interne Alexandru Drăghici. Ancheta este încredinţată serviciului condus de colonelul de securitate Gheorghe Enoiu, care reuşeşte prin tortură să-i facă pe cei şase să-şi mărturisească vinovăţia.

 

 

 

 

 

Pe data de 28 iulie 1959 a avut loc „atacul”, pe 18 septembrie cei 6 au fost arestati, la 12 noiembrie cazul a fost inchis, pe 14 noiembrie dosarul a fost înaintat spre judecare Tribunalului Militar din Regiunea a II-a Militară, în data de 23 noiembrie procesul s-a ţinut cu uşile închise şi tot în aceeaşi zi au fost date şi sentinţele.

Cei 5 barbaţi au fost condamnati la moarte, iar femeia la inchisoare pe viata deoarece s-a constatat ca era insarcinată.

Pe 18 februarie 1960, sentinţele celor 5 au fost executate, după respingerea recursurilor formulate si a cererilor de graţiere inaintate Marii Adunări Naţionale. 

Monica Sevianu a fost amnistiată in 1964, după moartea lui Gheorghiu-Dej, emigrând câtiva ani mai târziu in Israel, unde a şi murit in 1977. 

 După depistarea și arestarea lor, li se cere să reconstituie furtul și ancheta în fața aparatului de filmat. Apoi sunt condamnați la moarte și împușcați.

La mai puțin de un an, pe ecrane este prezentat filmul  documentar  Reconstituirea, care  a  fost turnat si realizat la sfarsitul anului 1959 de Studioul Cinematografic „Alexandru Sahia”, în colaborare cu Ministerul Afacerilor Interne al R.P.R. şi difuzat in cinematografe în 1960, după ce, iniţial, fusese conceput ca un film de uz intern si caz de studiu pentru cadrele de urmarire penala din M.A.I.

Documentarul are regia semnata de Virgil Calotescu, pe atunci un tânar de 31 de ani aflat in plina ascensiune, reprezentant al noului val de regizori români care îşi luaseră în serios rolul de activişti-propagandişti de frunte ai noii şcoli de cinematografie proletară.

Pe întreg parcursul „reconstituirii” cinematografice nu au fost menţionate trecuturile ilegaliste ale celor 6 comunişti acuzaţi şi nici mşcar faptul ca acestia facuseră parte, pâna nu demult, din aparatul nomenclaturii comuniste.

 Cazul a fost încredintat spre „rezolvare” serviciului operativ din cadrul M.A.I. condus de colonelul Gheorghe Enoiu, supranumit „Măcelarul de la Interne”.

 

 

 

 

Enoiu a fost șeful Serviciului Anchete Penale din cadrul Direcției a VIII-a a Securităţii intre 1950-1960, timp în care este menţionat ca unul din cei mai brutali torţionari ai regimului comunist.

Pe lista „trofeelor” sale s-au aflat şi alţi foşti nomenclaturişti de frunte ca Lucretiu Patrascanu, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, victime si ei ale valului de epurări la vârful P.M.R. ordonat de Gheorghe Gheorghiu-Dej şi inspirat de procese similare orchestrate în U.R.S.S.

A fost un proces tipic anilor ’50, în care inculpaţii au recunoscut toate faptele de care au fost acuzaţi.

După 40 de ani, pornind chiar de la  filmul lui Virgil Calotescu, regizorul Alexandru Solomon a realizat în 2004 un documentar intitulat „Marele jaf comunist”.

Intervievat în filmul lui Solomon, Gheorghe Enoiu afirmă despre filmul „Reconstituirea” că „scenariul a fost scris chiar de mine”, şi neagă că asupra celor şase suspecţi s-ar fi exercitat vreo constrângere fizică.

Afirmaţiile lui sunt întărite pe peliculă şi de subordonatul său, anchetatorul Gheorghe Blidaru.

 

Surse:

 

– http://kolector.ro/2014/07/28/marele-jaf-comunist-o-nascocire-cinematografica-securitatii

– Wikipedia.ro

VIDEO : Marele jaf comunist – Documentar

 

 Click aici:

 

https://www.youtube.com/watch?time_continue=3235&v=VI_mncoGJ8M

Tortură și crimă în Gulag. Ororile temnițelor sovietice, reproduse în desenele unui angajat al NKVD

 

Foto: Călăul Stalin, numit de propaganda sovietică în timpul maximei sale glorii: „Cel mai iubit fiu al popoarelor lumii”

 

 

 

 

Iata şi ce putem citi în articolul  Tortură și crimă în Gulag. Ororile temnițelor sovietice, în desenele unui angajat al NKVD:

Despre universul concentraționar sovietic s-a scris cam cât pentru o bibliotecă: studii, memorii, beletristică. Probabil, însă, că niciuna dintre titlurile acestei literaturi nu redau cu atâta putere ororile lagărelor sovietice ca Drawings from the Gulag (Desene din Gulag), cartea lui Danzig S. Baldaev, fost paznic de închisori și lagăre pe întreg întinsul defunctei URSS.

Se spune că o imagine face cât o mie de cuvinte. Sau chiar mai mult. Cartea lui Baldaev, apărută la Londra, în 2010, are 130. 130 de desene ale unui pictorial devastator despre istoria, particularitățile și teroarea Gulagului încă de la începuturile lui, din 1918. Revista de istorie a BBC scria la apariția cărții lui Baldaev că are cele mai tulburătoare imagini grafice realizate vreodată despre Gulag.

Realizate în epoca despre care vorbesc, ilustrațiile lui Baldaev par ecouri ale scrierilor lui Aleksandr Soljenițîn, Varlam Shalamov sau Osip Mandelștam. Cu fiecare vinietă a sa, fostul temnicer redă istoriei câte un personaj (de la deținutul de duzină, la cel mai violent tatuat mardeiaș) și câte o metodă de umilire a nefericiților ajunși în lagărele comuniste.

Detaliile sunt incredibile și șocante. Baldaev surprinde disprețul și aroganța, dar și metodele de tortură și crimele în masă comise de executanții Moscovei, fără a scăpa  însă din vedere atrocitățile comise de deținuți. Una peste alta, descrierea sa grafică oferă întregul tabloul orwelian al transformării acestor cetățeni ai URSS în supraviețuitori sau victime.

La apariția cărții, autorul nu era un debutant. Născut în 1925 la Ulan-Ude, în Buriația, o republică din sudul Siberiei, Baldaev este trimis de NKVD, în 1948, după ce fusese înrolat și a participt la cel de Al Doilea Război Mondial, într-unul dintre cele mai rău-famate locuri ale URSS: penitenciarul Kresty din Sankt Petersburg. Devine gardian.

La Kresty, sfatuit de tatăl său, un apreciat etnograf, se apucă să studieze ți să desenze tatuajele infractorilor, preocupare despre care află și ofițerii serviciilor secrete. În mod surprinzător, aceștia se arată interesați de munca suplimentară a lui Baldaev și îi propun un târg: să călătorească prin pușcăriile Uniunii Sovietice pentru a-și completa colecția. Baldaev acceptă și pleacă în ciudatul pelerinaj.

Devine, astfel, martor direct la cele mai brutale realități ale Gulagului și are ocazia să cunoască, de pe ambele părți ale gardului de sârmă ghimpată, o lume inaccesibilă, total închisă.

Periplu său a durat mai bine de 50 de ani, perioadă în care Baldaev strânge o colecție impresionantă de imagini și desene. Publică, în trei volume, Russian Criminal Tattoo Encyclopaedia, operă care s-a bucurat de un real succes. Documentarea, însă, l-a ajutat să consemneze grafic și realități interzise.

De aceea, scriu cei de la BBC History Magazine, Baldaev este un caz aparte și relativ puțin studiat: un disident „sub acoperire” care lucrează direct cu serviciile secrete.

Fără îndoială, Desene din Gulag nu este o carte ușoară, realismul brutal al ilustrațiilor lui Baldaev indispun, fac lectura inconfortabilă. Dincolo de această impresie, cartea transmite, totuși, și o generozitate față de istorici. Pentru că, la urma urmei, întrebarea pe care și-o poate pune orice cititor este dacă descrierile grafice ale lui Baldaev servesc sau nu interesele istoriei.

The Observer susține că există câteva precedente artistice puternice care vin în sprijinul lui Baldaev. Bunăoară, Dezastrele Războiului, seria de 82 de desene ale lui Goya, consemnează atrocități comise din rațiuni politice într-o manieră similară anticipând concepția modernă despre formele de război. Apoi, sunt gravurile macabre ale lui Gustave Doré despre Infernul lui Dante, serie care a oferit posterității curajul necesar pentru a contempla opusul raiului.

Așadar, răspunsul la întrebarea privind rostul istoric al desenelor lui Baldaev este simplu: dovezile anulează miturile, folclorul, ficțiunea, dar mai ales formele de negare a celor întâmplate în lagărele sovietice.

Mai este, însă, și un aspect funcțional, dat de latura artistică a ilustrațiilor: Baldaev conferă desenelor sale despre torturile, abuzurile sexuale și restul formelor de umilință practicate în lagăre, un anume echilibru între grotesc și realitate, reușind astfe să amplifice durerea, suferința transmisă, chiar mai mult decât ar putea-o face un o fotografie, consideră scriitoarea americană Lisa Hayden Espenschade.

În plus, continuă ea, meritul extraordinar al cărții este acela că salvează memoria unei realități, redă ceea ce s-a întâmplat acolo descriind lucruri oribile și inimaginabile pe care niște oamenii le-au făcut altor oameni.

 

Mai multe imagini la:

http://www.romanialibera.ro/galerie/tortura-si-crima-in-gulag–ororile-temnitelor-sovietice–in-desenele-unui-angajat-al-nkvd-341955/img/1

 

 

 

 

Pregătirile pentru moartea prin înghețare a unui borfaș care și-a pierdut propria viață la cărți.

 

 

 

Șefii de gașcă erau la fel de privilegiați ca birocrații moderni. Recidiviștii erau cu trei trepte deasupra „dușmanilor poporului” în ierarhia penală. De regulă, nu munceau și se țineau de mici furturi. Ei erau infractorii care ajutau la eliminarea „dușmanilor poporului”…

 

 

 

În lagărele lui Stalin, borfașii omorau deținuții, cu complicitatea administrației, prin electrocutare, spânzurare sau decapitare.

 

 

 

La ordinul procurorului general Vișinski, orice metodă era „bună” pentru a-l face pe cel anchetat să vorbească. NKVD-ul folosea metode de tortură brutale, folosind pompe, ciocane de lipit, sticle (băgate în vagin sau în anus) și șobolani (puși într-o găletă fierbinte sub fesele victimei).

 

 

„Dușmanele poporului” erau examinate dezbrăcate, înainte de a fi trimise într-un anumit lagăr. Cele care acceptau să devină sclave sexuale ale administrației primeau munci mai ușoare. Celelalte erau trimise la munci grele sau închise în celulă și torturate prin înfometare.

 

 

 

La interogatoriu.

 

 

 

La un al treilea nivel al interogărilor, femeile erau duse în celulele cu deținuți de drept comun, unde erau umilite și violate. După aceea, cele mai multe dintre victime se sinucideau.

 

 

 

 

Gardienii lagărelor vindeau „bunăciuni” infractorilor în timpul transporturilor. Femeile din Germania, Polonia și Țările Baltice erau special „evaluate” și violate în grup. Unii dintre bandiți aveau 2-3 astfel de femei „în proprietate”.

 

 

Din cauza suprapopulării orfelinatelor speciale, în care se aflau odraslele „trădătorilor patriei”, copiii „dușmani” erau executați. Motivul: la majorat ar fi putut deveni o amenințare pentru regim.

 

 

 

„Ia, spune-mi, ștoarfă educată, cum ai predat tu pseudoștiința aia a geneticii capitaliste în departamentul tău?”

 

 

 

CITIŢI ŞI : 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2014/11/02/imagini-document-atrocitatile-bolsevice-descoperite-dupa-dezrobirea-basarabiei-de-catre-armata-romana-in-1941/